Drepturile religioase ale omului în ţările balcanice post-comuniste

Paul Mojzes

Scopul acestor pagini este trecerea în revistă a schimbărilor care au avut loc, în ceea ce priveşte drepturile religioase ale omului, în cîteva din ţările foste comuniste ale Peninsulei Balcanice, după Marea Transformare¹. Analiza acestora porneşte de la o carte pe care am scris-o la sfîrşitul anului 1991, Libertatea religioasă în Europa de Est şi URSS: Înainte şi după Marea Transformare², studiu amplu în care formulam o tipologie a aranjamentelor sociale, bazată pe criterii ale libertăţii religioase, tipologie care poate fi utilizată şi în prezenta lucrare şi pe care o voi reproduce în formă prescurtată aici. Cadrul tipologic va fi apoi aplicat ţărilor din fosta Iugoslavie, respectiv Sloveniei, Croaţiei, Bosniei şi Herţegovinei, Iugoslaviei (Serbiei şi Muntenegrului) şi Macedoniei, ca şi ţărilor vecine lor, Bulgaria şi Albania. Grecia şi România aparţin de drept acestui studiu, dar nu voi vorbi despre ele, din motive de spaţiu. Autorul doreşte de asemenea să-şi avertizeze cititorii asupra situaţiei în permanentă schimbare din ţările balcanice, şi asupra faptului că, pentru un studiu mai aprofundat, ar trebui ca analistul să petreacă un timp mai îndelungat într-un singur loc, cercetînd situaţia ţării respective, lucru pe care a fost capabil să-l facă doar într-o mică măsură³. Studiile scrise asupra situaţiei concrete în ţările la care mă voi referi sînt foarte rare, majoritatea articole de ziar.

Cadrul teoretic

Pe pămîntul Europei s-au dezvoltat, de-a lungul vremii, patru tipuri distincte de reglementări privind drepturile religioase ale omului.

1. Tipul A — Absolutismul ecleziastic. — Ar putea fi numit şi absolutism sacral, datorită puterii absolute aflate în mîinile unei singure instituţii religioase sau absolutism preferenţial/discriminatoriu, căci o instituţie religioasă se bucură de tratament preferenţial, în timp ce altele sînt discriminate negativ; dar din nevoia de a fi concis, voi folosi termenul „absolutism eclesiastic”.

„Absolutism ecleziastic” înseamnă că numai o singură organizaţie religioasă este susţinută de stat. Guvernul asigură un tratament preferenţial şi garantează libertăţi numai celor care sînt în deplin acord cu credinţele şi practicile unicei „biserici de stat”, şi nu recunoaşte sau îngrădeşte drastic libertatea acelora care nu cred sau cred altfel. Tipul acesta părea, în 1990, cînd l-am individualizat, de departe un model al trecutului — totuşi, în Europa de Est, nu un trecut prea îndepărtat, acela cînd anume biserici naţionale se aflau într-o poziţie clar privilegiată (am putea-o numi chiar „relaţie amoroasă” între biserică şi stat), în timp ce alte biserici şi ateii erau, mai mult sau mai puţin, privaţi de libertăţi.

2. Tipul B — Tolerarea religioasă. O altă denumire a acestui model poate fi Preferarea religioasă, pentru că religia ca atare este preferată şi susţinută de stat. Asta înseamnă că, teoretic, statul este separat de organizaţiile religioase, care sînt egale în faţa legii, iar acesta rămîne binevoitor faţă de ele. In realitate asemenea state se comportă preferenţial faţă de bisericile istorice, dominante — şi discriminatoriu faţă de ne-credincioşi, fie în cadru legal, fie prin varii manipulări ale opiniei publice. Libertatea religioasă este mult mai mare în tipul B decît în A, deci se poate vorbi de un progres cert în direcţia bună.

3. Tipul C –– Absolutismul laic. Sau obstrucţionist, pentru că împiedică orice expresie religioasă şi favorizează numai concepţia laică asupra lumii. Religia este astfel respinsă de stat. Aparent diametral opus tipului A, acest model este tipul în care toate religiile suferă în diferite grade de restricţii, în timp ce ne- credincioşii, mai ales ateii militanţi, se bucură deseori de privilegii. Nu rareori, acest aşa-zis stat ateu încurajează adorarea statului, a conducerii lui şi a ideologiei sale transformată într-o religie laică, ajungînd astfel să se înrudească îndeaproape cu tipul A⁴. Tipul C este o rezultantă a insatisfacţiilor generate de tipul A, dar mentalitatea exclusivistă rămîne aceeaşi. După savantul italian Giovanni Codevilla, un asemenea stat „refuză să recunoască faptul că există o diferenţă între naţiune şi ideologia sa oficială, acţionînd prin forţă pentru crearea unei unităţi religioase (spirituale) absolute în cadrul statului.”⁵ În tipul C libertatea religioasă este drastic redusă, deşi în mod oficial toate statele de acest fel admit prin Constituţie aceleaşi libertăţi ca şi statele de tipul B. E nevoie de o limitare drastică a religiilor existente, pentru că partidul comunist promovează o ideologie care se substituie religiei, definindu-se pe sine ca centra al adevărului pentru construirea, în timp şi spaţiu, a unei universale salus societatis, exclusivistă şi definitivă... Într-adevăr, printre alte scopuri pe care şi le propune, doreşte şi dispariţia religiei pentru că găseşte în marxism-leninism, înţeles ca o doctrină cuprinzătoare pseudo-religioasă, o justificare a propriei sale existenţe. Cu alte cuvinte, Statul Sovietic se plasează faţă de partid şi marxism-leninism într-o poziţie identică cu aceea a statului absolutist european faţă de Biserica şi religia universală. Şi exact aici găseşte entitatea care îi justifică suveranitatea.

Cunoscutul romancier şi analist politic sîrb, Dobrica Cosic, fost comunist, arată foarte clar faptul că bolşevismul şi/sau stalinismul este/sînt religii politice.⁶ Cei care susţin că politica bolşevică faţă de religie era în primul rînd o chestiune practică, trebuie să explice şi motivele represiunii cumplite şi înstrăinării totale ale populaţiei religioase, odată bolşevismul ajuns la putere, cînd aceeaşi populaţie religioasă s-ar fi putut transforma într-un aliat. Retorica prerevoluţionară a lui Lenin şi a tuturor partidelor comuniste, recunoscînd libertăţile religioase, i-a amăgit pe mulţi care au crezut că doar motive pragmatice stau la baza conflictului dintre comunişti, pe de o parte şi credincioşi şi instituţiile religioase, pe de altă parte. De fapt, perspectiva bolşevică a lui Lenin n-a durat mult. Atacul la adresa tuturor religiilor era provocat de credinţa de natură distinct religioasă a comuniştilor de tip bolşevic/stalinist că numai marxism-leninismul duce la înţelegerea completă a lumii şi la fericirea omului.⁷ Revoluţiile comuniste reuşite au dus la absolutism laic (tipul C) în toate cazurile. Asta însemnînd o pierdere bruscă şi dramatică a libertăţilor pentru toţi aceia care, înainte de revoluţie, se bucurau de privilegii sau măcar de tolerare egală. Pe durată scurtă, din motive tactice, statul de tip C poate îmbunătăţi condiţiile acelor grupuri religioase care fuseseră reprimate în regimul anterior, tocmai ca să arate public că nu duce o politică discriminatorie faţă de religii, ci sancţionează abuzurile fostelor biserici privilegiate. Dar practica şi teoria marxistă arată că asemenea înlesniri sînt temporare, căci nici o religie nu este considerată benefică pentru populaţie. În stadiile tîrzii ale tipului C, devin evidente unele rămăşiţe ale tipurilor A şi B, dar şi tendinţa de a tolera anumite trăsături ale tipurilor B sau D.

4. Tipul D — Libertatea pluralistă. Alte posibile denumiri ar fi Non-inter- venţionismul liber sau Libertinismul neîngrădit, îngăduitor sau Toleranţa laică, dar Libertatea pluralistă are o conotaţie implicată de exerciţiul deplin al libertăţii, în contextul multitudinii pretenţiilor de a cunoaşte adevărul. Statul este cu adevărat indiferent şi neutru faţă de religie sau non-religie. Acest tip reprezintă o posibilitate umană, dar este greu de atins; cu toate acestea a fost şi este în vigoare, cel puţin în forme rudimentare, în unele părţi ale lumii. Într-un asemenea stat, organizaţiile religioase şi guvernul sînt separate, fără să existe nici o intenţie a vreunei părţi de a dicta sau de a se amesteca în sfera activităţii celeilalte. Există dovezi ale apariţiei unor trăsături ale acestui tip D în diferite societăţi moderne.

Între tipurile A şi C există o legătură strînsă, la fel şi între tipurile B şi D. În forma lor pură, tipurile A şi C sînt ambele intolerante faţă de toţi aceia care nu se bucură de protecţia statului. Tipul C a ridicat cele mai multe probleme între 1945-1990, pentru că tipul A era practic inexistent în societăţile occidentale (dar nu şi în lumea islamică), în vreme ce tipul C a început să existe în secolul douăzeci, cînd puterea manipulator-totalitară a statului a atins o cotă fără precedent. Drept urmare practicile inchizitoriale şi războaiele religioase ale tipului A pălesc la apariţia brutală a tipului C.

În principiu, tipurile B şi D sînt foarte asemănătoare. Ambele nu numai că afirmă, dar şi respectă separarea dintre biserică şi stat, cel puţin de facto (în anumite societăţi occidentale se afirmă încă de jure tratamentul preferenţial acordat unor biserici, dar în realitate nu se face nici un demers contra ateilor sau a altor organizaţii religioase). Practicile aparţinînd tipului B îi dezavantajează uneori pe ne-credincioşi sau pe adepţii noilor minorităţi religioase. Şi totuşi există o dinamică socială a tipului B care tinde să extindă în practică libertăţile garantate în principiu, deci tipul B se poate transforma treptat în tipul D.

Una dintre întrebările majore din timpul Marii Transformări a fost dacă saltul de la tipul C la tipul D este posibil. Poate un dialog mai activ între partizanii tipurilor B şi respectiv C ar stimula tranziţia ambelor spre tipul D. Una dintre variante ar fi alegerea unei opţiuni de dezvoltare, din cele două posibilităţi ale memoriei tipului A, cu pretenţiile sale absolute, totale, monolitice. Prima opţiune ar fi trecerea treptată la tipul B, la societatea pluralistă şi democratică, a doua — la tipul C, care este echivalentul reactiv al tipului A, căutînd să dezvolte o societate laică, alee şi totalitară, prin demolarea instituţiilor religioase şi prin persecuţie religioasă. Cu atît mai mult cu cît aceste societăţi păreau menite în 1990 să se transforme în unele de tipul B sau C. adică în societăţi pluraliste. Necesitatea acestei transformări se datora, credeam atunci, evidentei incapacităţi istorice (cu excepţia, poate, a Albaniei) de a suprima total religia, astfel încît practic putem vorbi de pluralism şi în timpul perioadelor de represiune. O asemenea perioadă poate duce la toleranţă şi apoi, poate, la pluralism real în ceea ce priveşte concepţiile şi practicile religioase şi laice despre lume, în cadrul societăţii. Cu totul improbabilă în 1990, dar atît de evidentă în 1994 este tendinţa tipului C de a reveni la tipul A, lucru care la vremea respectivă mi s-a părut un anacronism istoric, dar societăţile post-socialiste din Balcani se confruntă deseori cu situaţii în care tipul A se combină cu tipul B, iar rezultatele sînt tensiuni datorate coexistenţei acestor modele incompatibile în cadrul aceleiaşi societăţi.

În concluzie, etapele ar fi următoarele:

Tipul A: Monopol al religiei în societate

Tipul B: Favorizare socială faţă de religii. Tolerare religioasă în avantajul concepţiilor religioase şi dezavantajul ateismului

Tipul C: Monopol greu dobîndit al statului ateu. Dezavantaj decisiv pentru religie

Tipul D: Pluralism şi libertate pentru toate concepţiile şi practicile religioase, cu excepţia celor evident destructive

Tendinţe generale după Marea Transformare

Una dintre caracteristicile Marii Transformări a fost reabilitarea şi renaşterea religiei în toate ţările foste comuniste. Nu este surprinzător că ultima ţară in care acest lucru s-a întîmplat a fost Albania, în 1990, acolo unde drepturile religioase ale omului fuseseră drastic suprimate, pînă la negarea prin Constituţie a dreptului la libertatea religioasă, dar şi punînd în practică această politică, fără milă şi cu declarată consecvenţă. În alte ţări, unde libertăţile religioase erau cel puţin garantate constituţional, deşi în realitate, legal şi practic, mai mult sau mai puţin boicotate, schimbările s-au produs mai devreme şi mai uşor.

Caracteristica de fond a situaţiei mult îmbunătăţite în ceea ce priveşte libertatea religioasă este că, exceptînd Albania, ea nu s-a manifestat de la început printr-o schimbare importantă în legislaţie, ci printr-o îmbunătăţire radicală în comportarea organelor guvernamentale faţă de comunităţile religioase şi faţă de indivizi. Prevederile legale generale asupra libertăţii religioase n-aveau nevoie de modificări, pentru că exprimau în mod adecvat principiile libertăţii religioase şi de conştiinţă. Oficialităţile au început prin a nu ţine seama de acele prevederi legale care fuseseră instituite în timpul comunismului cu scopul de a împiedica şi a restrînge funcţionarea comunităţilor religioase. Astfel, comunităţile religioase şi indivizii au încercat sentimentul libertăţii subite şi a posibilităţii de a o exercita, ca să nu mai vorbim de ocazia, chiar mandatul politic de a ieşi la lumină. Mass media a început să evalueze religia pozitiv şi să ofere diferitelor grupuri religioase posibilitatea de a participa la diferite activităţi publice. Liderii religioşi şi credincioşii au fost intervievaţi şi li s-a dat ocazia să condamne represiunile trecute şi să-şi afirme speranţa în restabilirea drepturilor lor, iar unii au căutat chiar să-şi recapete privilegiile. Politicienii şi-au oferit sprijinul comunităţilor religioase şi s-au fotografiat împreună cu clerici sau în timp ce asistau la serviciul religios. S-au publicat studii despre represiunea religioasă comunistă. Clădirile confiscate au început să se întoarcă la proprietarii legali, cele vechi au fost renovate, altele noi se construiau. Activişti religioşi de diverse categorii şi tipuri au început să facă prozelitism. Educaţia religioasă a devenit din nou posibilă. Una peste alta, s-a produs o îmbunătăţire radicală în toate comunităţile religioase. Acesta a fost momentul în care a existat marea speranţă că tipul C se va transforma într-o societate de tipul D sau B.

Dar pronosticurile s-au dovedit premature. Structurile de tip A fuseseră prea adînc implantate în matricea tradiţională a majorităţii societăţilor est-europene, mai ales în Balcani, aşa că lecţia care ar fi putut fi învăţată din captivitatea tuturor religiilor sub comunism a fost repede uitată de aproape toată lumea. Instinctul general al Marii Transformări îi îndemna pe toţi nu să privească înainte, ci înapoi şi lateral, adică nu să construiască relaţii sociale noi, ci să revină fie la structurile pre-comuniste ale societăţilor respective, fie să copieze structurile altor societăţi non-comuniste. Concret vorbind, aceasta înseamnă că identificarea tradiţională etnoreligioasă în societăţile respective s-a constituit în anumite cazuri cu furie şi dorinţă de răzbunare, alteori cu mai puţină tevatură, dar la fel de hotărît. Acum biserica istorică dominantă a unei anume regiuni urmăreşte recăpătarea privilegiilor pierdute din epoca tipului A şi, considerînd rivale celelalte comunităţi religioase încearcă să influenţeze autorităţile să limiteze drepturile celorlalte comunităţi şi ale ne-credincioşilor. Uneori persoane oficiale din guvern adresează îndemnuri la privilegiile pomenite şi/sau la restricţii, ei înşişi de partea unei asemenea identificări etnoreligioase. Oricare ar fi fost relaţiile ecumenice în perioada comunistă — şi ele nu au fost clare în Balcani — acestea au încetat cu totul sub acuzele reciproce de prozelitism şi represiune ale celor care participau la acest joc. Astfel se poate observa cu uşurinţă o luptă zonală între biserica dominantă care doreşte interzicerea activităţii cultelor rivale şi numeroasele grupuri de cult. vechi sau noi, ameninţate de perspectiva monopolului (sau instalării) bisericii naţionale dominante.

Toate constituţiile noilor state acceptă principiul libertăţii religioase şi de conştiinţă, dar separarea bisericii de stat n-a mai fost girată cu atîta entuziasm. Spre exemplu, Constituţia Macedoniei, care poate fi considerată ilustrativă, stipulează în paragraful 19:

Libertatea religiei este garantată.

Exprimarea liberă şi publică a credinţei, individual sau în comun, este garantată.

Biserica Ortodoxă din Macedonia, alte comunităţi confesionale şi grupări religioase sînt separate de stat şi egale în faţa legii.

Biserica Ortodoxă din Macedonia, alte comunităţi confesionale şi grupări religioase sînt libere să organizeze şcoli confesionale şi alte tipuri de instituţii sociale şi de caritate, în limitele legii.

Paragraful 16:

Libertatea convingerilor, a conştiinţei şi a exprimării publice a gîndurilor este garantată.

Paragraful 54:

Îngrădirea libertăţilor şi a drepturilor nu suferă discriminări în funcţie de sex, rasă, culoare a pielii, limbă, religie, origine socială sau naţională, alte' circumstanţe economice sau publice.

Îngrădirea libertăţilor şi a drepturilor nu se referă la dreptul la viaţă (...) nici ia libertatea de convingeri, conştiinţă şi exprimare publică a gîndurilor şi religiei⁸.

Problema fundamentală a aplicării drepturilor religioase ale omului este faptul că se pune semnul egalităţii între etnicitate şi apartenenţă confesională în toate statele, în afară de Albania — deşi chiar şi acolo Islamul este identificarea principală a majorităţii în detrimentul Ortodoxiei şi Catolicismului, religii ale minorităţilor. Avem de-a face cu o convingere împărtăşită de mulţi — anume că biserica sau religia istoric dominantă este atît de hotărîtoare în stabilirea apartenenţei la naţiune, încît într-un fel anume membrii aceleiaşi naţiuni aparţin în mod colectiv aceleiaşi religii. Aceia care, în mod conştient, şi-o schimbă sînt de-naţionalizaţi, iar cei care nu sînt credincioşi practicanţi rămîn totuşi potenţiali membri ai bisericii naţionale. Drept urmare, activităţile religiilor minoritare, chiar dacă au ca subiecţi indivizi neînregistraţi confesional sau ne-credincioşi, sînt percepute în detrimentul religiei dominante, aceasta percepîndu-se la rîndul ei pe sine însăşi a fi avut atît de mult de suferit de pe urma eforturilor comuniste de ateizare, încît orice încălcare (a se citi „convertire”) făcută de alte grupări religioase este considerată o şterpeleală imorală. Mulţi reprezentanţi ai bisericii dominante nu înţeleg pe deplin conceptul de libertate religioasă, lucrul acesta nefiind, poate, surprinzător, pentru că, istoric vorbind, n-au avut niciodată experienţa acestei libertăţi, din moment ce au cunoscut doar situaţiile de privilegiaţi şi, respectiv, de oprimaţi. Astfel ei încearcă acum să micşoreze numărul membrilor altor grupări religioase prin ridicarea unor obstacole legale, de exemplu prin impunerea ca aceste grupări să fie înregistrate de guvern, care poate să respingă sau să accepte în mod arbitrar; prin cererea ca alte confesiuni să obţină permisiunea preotului cultului dominant atunci cînd intră în vreun sat ca să facă prozelitism; prin opunerea la reconstrucţia sau cumpărarea lăcaşurilor de cult sau pretinzînd ca liderii grupărilor religioase să fie cetăţeni ai ţării etc. Bisericile minoritare, pe de altă parte, au o memorie a opresiunii care creează deseori reacţii-reflex negative la orice remarcă asupra mărimii comunităţii şi uneori caută în mod necreativ egalizarea mecanică a tuturor comunităţilor religioase. În acest fel, în loc de a încerca o stabilizare creativă a situaţiei de după Marea Transformare, se caută stabilitatea prin revenirea la modele trecute. Războiul sau, mai exact, războaiele care au izbucnit în 1991, au avut urmări foarte grave asupra acestei situaţii. Deşi nu sînt. în mod explicit religioase, pot fi totuşi numite etnoreligioase, datorită identificării între etnie şi religie, practic vorbind cele două suprapunîndu-se. Iar din moment ce ele par să aibă o miză teritorială predominantă, a apărut fenomenul „epurării etnice”. „Epurarea etnică” e un cuvînt antiseptic în spatele căruia se ascunde o politică planificată sau spontană de exterminare a categoriilor etnice, altele decît cea care extermină, în scopul de a schimba o populaţie mixtă din punct de vedere etnic într-una compactă, uniformă. Acest lucru se realizează prin crimă, tortură, viol, incendiere, jaf, evacuarea forţată a grupurilor etnice „indezirabile” şi cultivarea deliberată a spaimei şi ororilor, pentru a descuraja orice gînd al celorlalţi de a reveni şi a se restabili pe acelaşi pămînt. Se încearcă epurarea pînă şi a amintirii existenţei în acele locuri a grupurilor etnice persecutate, prin distrugerea, chiar ştergerea de pe faţa pămîntului, a oricărei urme a monumentelor culturale şi religioase. Tot ceea ce era sfînt pentru un grup etnic este distrus: biserici, moschei, altare, cimitire, vestigii istorice, documente şi alte simboluri ale religiei „străine”. Preotul, imamul, hogea, pastorul, orice cleric al grupului sînt ucişi sau expulzaţi, iar grija pastorală pentru respectivul grup etnic este împiedicată. Oficierea slujbelor religioase este şi ea împiedicată cu orice chip. În asemenea situaţii, drepturile religioase ale omului, împreună cu celelalte drepturi ale omului, inclusiv acela la viaţă (!) sînt, practic vorbind, nule. Existenţa legilor scrise, a garanţiilor exprimate de conducători este pur şi simplu nerelevantă, pentru că scopul acestor războaie, de apărare, chipurile etnică, este de obicei dorinţa de a scăpa de celelalte grupuri etnice, deoarece coexistenţa acestora într-o societate mixtă nu mai este dorită de liderii politici sau de majoritatea celor care se războiesc unii cu alţii.

Aceasta este situaţia, la nivel zonal. În cele ce urmează, cîteva informaţii specifice, ţară cu ţară. de la nord-vest la sud-est.

Slovenia

Slovenia a fost primul stat din fosta Iugoslavie care s-a despărţit de federaţie. După un scurt război de 12-14 zile, armata federală şi guvernul au fost de acord cu suveranitatea şi independenţa Sloveniei. De atunci ţara s-a dezvoltat în condiţii relativ avantajoase şi se apropie pe zi ce trece de standardele occidentale.

Lupta care se duce în Slovenia se referă la conceptul global de „stat”. Un grup doreşte promovarea unei ordini laice şi democratice în stil occidental, care să garanteze separarea bisericii de stat şi egalitatea tuturor religiilor. Celălalt susţine un concept central-european, acordînd responsabilităţi şi privilegii speciale bisericii romano-catolice. Răspunderea respectivei biserici ar fi să se îngrijească de nevoile spirituale şi etice ale naţiunii slovene, prin încurajarea unui model specific sloven, postcomunist. care n-ar fi nici o democraţie liberală, nici o dictatură fascistă sau comunistă, ci un stat în care catolicismul ar insufla întregii naţiuni sentimentul responsabilităţii colective şi ar evita excesul de libertate, atît de uşor atins de individualismul exagerat.

Cea mai mare şi singura controversă legală este restituirea proprietăţilor bisericeşti expropriate de comunişti. S-a format o comisie mixtă, catolico- guvernamentală, care să stabilească în ce măsură, sub ce formă şi în c. e interval de timp vor fi returnate proprietăţile în cauză. Unul dintre punctele de vedere este că trebuie restituite numai acele proprietăţi care se folosesc în mod direct de către Biserică în scopuri religioase, de caritate, sociale şi educative, dar nu şi terenul arabil şi pădurile. Janez Juhant, profesor de teologie la Seminarul Catolic din Ljubljana e de părere că fără restituirea pădurilor biserica nu va avea veniturile necesare pentru a-şi desfăşura munca educativă, socială, de caritate şi religioasă. El susţine că biserica este capabilă să fie un agent economic responsabil şi să administreze pămîntul care i-ar fi restituit. Alte biserici decît cea catolică nu sînt implicate în acest proces, nici măcar cu rol consultativ, pentru că ele nu au avut proprietăţi atît de mari.

O altă problemă este educaţia religioasă în şcoli. Biserica romano-catolică doreşte ca Slovenia să se reîntoarcă la modelul austriac sau german şi să includă educaţia religioasă printre materiile şcolare, opţional sau, preferabil, cu regim obligatoriu. Ea doreşte ca religia şi morala să fie predate tuturor copiilor, excepţie făcînd cei ai căror părinţi se opun, iar plata orelor să fie suportată de guvern, ca şi în cazul celorlalte materii ale învăţămîntului obligatoriu de stat. Copiii care nu sînt catolici urmează a primi educaţie religioasă din partea preoţilor comunităţilor lor religioase, de asemenea beneficiind de subvenţie de stat. Cei care au o orientare mai laică sînt de acord cu introducerea studiilor religioase, dar nu a catehizării, scop în care universitatea de specialitate va pregăti profesori care vor preda religia, dar nu vor impune norme religioase. Unii universitari, cum ar fi Niko Tos, au întreprins studii amănunţite asupra opiniei publice în Slovenia, arătînd că populaţia are o atitudine mai degrabă occidentală decît cen- tral-europeană faţă de religie, argument care merge mînă în mînă cu celelalte, mai laice, intervenind în această dispută. Bisericile şi religiile minoritare sînt însă îngrijorate că, la fel ca şi copiii atei, copiii lor ar putea să se simtă discriminaţi în cadrul sistemului şcolar sau să cadă sub influenţa propagandei catolice.

Croaţia

Croaţia se aseamănă cu Slovenia, fiind o ţară predominant catolică, timp de secole parte a Imperiului Austro-Ungar. Dar situaţia în Croaţia este infinit mai complexă decît în Slovenia. Odată că în jur de 10-15% din populaţia republicii Croaţia, cum se numea în Federaţia Iugoslavă, era sîrbă, deci ortodoxă. Apoi, după izbucnirea războiului în Bosnia şi Herţegovina un număr enorm, nu numai de croaţi catolici, dar şi de musulmani s-au refugiat în Croaţia. În al treilea rînd, Croaţia este un stat format în războaie, şi între un sfert şi o treime din graniţele ei de dinainte de război sînt acum în mîna sîrbilor, care au proclamat republica sîrbă a Krainei, încă nerecunoscută internaţional, de facto însă complet în afara controlului croat. Din 1991 pînă în 1992, un război cumplit soldat cu 10000 de morţi, un mare număr de răniţi, refugiaţi şi pagube materiale a făcut ravagii în Croaţia. Unul dintre motivele războiului a fost părerea, larg răspîndită printre sîrbi (cu sprijinul regimului Milosevic), că o Croaţie independentă nu le va respecta drepturile culturale şi religioase. În vreme ce constituţia comunistă a Croaţiei stipula rolul de naţiuni constitutive ale statului, atît al sîrbilor, cît şi al croaţilor, noua constituţie croată afirmă că numai croaţii au statut de naţiune constitutivă, iar sîrbii sînt degradaţi la acela de minoritate. După începutul războiului ei au fost asiguraţi că drepturile le vor fi respectate, dar era deja prea tîrziu. Un alt factor important în războiul din Croaţia, ca şi în acela din Bosnia şi Herţegovina (de aici înainte le voi numi B & H) a fost amintirea masacrelor croate asupra sîrbilor în al doilea război mondial, cînd Croaţia era condusă de un guvern-marionetă nazist.

Ca un preludiu la război s-au înregistrat acte de violenţă împotriva bisericilor ortodoxe şi a preoţilor, iar unii dintre ei s-au refugiat în Serbia (după unele mărturii acest lucru a avut ca scop provocarea agresiunii sîrbe).

Astăzi este greu să vorbeşti despre adevărate libertăţi religioase pe întregul teritoriu al Croaţiei. Cu siguranţă, în partea ocupată de sîrbi există libertate pentru sîrbii ortodocşi, pe cînd ceilalţi sînt privaţi de ea, fiind la cheremul comandanţilor locali ai armatei rebele şi al extremiştilor paramilitari. Un număr larg de croaţi s-au simţit constrînşi să se mute din casele lor şi multe din bisericile croate au fost distruse.

În zonele croate situaţia este oarecum inversă. Sîrbii ortodocşi susţin că multe din bisericile lor au fost distruse şi clerul se teme să trăiască sub controlul guvernului croat. Va trece multă vreme pînă cînd multiplele plîngeri şi contra- plîngeri vor fi rezolvate, dar este sigur că ambele populaţii, observând că războiul are dimensiune religioasă, şi-au proiectat reciproc ura una împotriva celeilalte şi, în aceste condiţii, nu prea putem vorbi de o dezvoltare normală a drepturilor religioase ale omului. Afirmaţii pacifiste, făcute de capii ambelor biserici, au ajutat într-o oarecare măsură, dar cu siguranţă mulţi croaţi vor justifica distrugerea vreunei biserici ortodoxe spunînd că au făcut-o drept replică la distrugerea unei biserici catolice de către sîrbi. La ora actuală situaţia în Croaţia nu poate fi numită nici pace, dar nici război, acoperită de pelicula tratatului Vance-Owen şi de trupele UNPROFOR. Nu s-ar putea spune că există speranţă de mai bine în viitorul apropiat, mai ales dacă ţinem cont de dorinţa croaţilor de a-şi recupera teritoriile pierdute, pe cînd sîrbii doresc exact contrariul, anume anexarea acestor teritorii la Serbia. De altfel principalele puncte ale revendicărilor biserică-stat sînt similare cu Slovenia, anume restituirea fostelor proprietăţi bisericeşti şi educaţia religioasă în şcoli. Biserica catolică a reuşit să obţină aprobarea Sabor-ului croat pentru introducerea educaţiei religioase, fără să arate nici o preocupare faţă de consecinţele unei asemenea măsuri asupra copiilor non-catolici. Biserica ortodoxă sîrbă şi-a exprimat îngrijorarea, dar pe de altă parte a reuşit, la rîndul său, să impună educaţia religioasă ortodoxă în şcoli în teritoriile croate sub dominaţie sîrbă, fără să-i pese de părerea non-ortodocşilor.

Din moment ce marea majoritate a conducătorilor şi clerului ambelor biserici, catolică şi ortodoxă, susţin eforturile de război ale statelor respective, va mai trece încă un timp pînă cînd reprezentanţii învestiţi ai clerului vor putea păşi în pace pe străzi, fără să mai rişte să fie supuşi violenţelor sau hărţuielii. În timpul ostilităţilor croato-musulmane, presa croată i-a bombardat pe musulmani cu acuze şi unii dintre ei au fost hărţuiţi de bandele etnofasciste croate, o experienţă identică doar cu aceea din teritoriile deţinute de sîrbi, unde acelaşi lucru era făcut de bandele etnofasciste sîrbe.

Bosnia şi Herţegovina

La ora actuală, Bosnia şi Herţegovina sînt un iad, iar în iad nu se poate vorbi despre drepturile religioase ale omului. Firul narativ al războiului din Bosnia şi Herţegovina este suficient de cunoscut. El a fost declanşat de armata iugoslavă şi de extremiştii sîrbi, căpătînd mai tîrziu caracteristicile unui război civil şi religios. Tragedia originară s-a întîmplat atunci cînd, odată pluralitatea politică permisă, croaţii s-au năpustit să se înscrie în Comunitatea Democratică Croată şi să-şi declare loialitatea faţă de Croaţia, Partidul Acţiunii Democrate s-a for- mat numai cu musulmani, iar Partidul Democrat Sîrb şi-a exprimat sentimentul de apartenenţă mai degrabă la poporul sîrb, decît la acela bosniac. Astfel toate cele trei popoare care constituiau Bosnia şi Herţegovina multietnică şi multireli- gioasă au făcut alegaţii care au dus, în mod logic, la dezmembrarea ţării. Cel mai urît război pe pămînt european, după cel de-al doilea război mondial, a început cu aproximativ 250000 de morţi şi jumătate din populaţie (doi din patru) refugiată — ca să nu mai vorbim de ororile torturii, violurilor, lagărelor de concentrare.

Guvernul din Sarajevo (democratic ales de musulmani, croaţi şi unii sîrbi, deşi majoritatea sîrbilor au boicotat referendumul şi alegerile şi nu-i recunosc legitimitatea) s-a autoproclamat guvern al Bosniei unite, promulgînd legi care ar fi urmat să garanteze libertăţile tuturor cetăţenilor. Dar este un non-sens să vorbeşti despre libertate în mijlocul „epurării etnice”. Extremiştii sîrbi au făcut- o pentru prima oară — şi cel mai dur, dar croaţii şi musulmanii au demonstrat că fac faţă unei asemenea întreprinderi, replicînd cu alte „epurări”. Ura, acuzaţiile reciproce, crimele continuă să aibă momente de vîrf şi momente de decompensate. Se estimează că au fost distruse 1000 de moschei, peste 300 de biserici romano- catolice şi tot atîtea biserici ortodoxe. Există oraşe cucerite de sîrbi în care toate urmele prezenţei religioase musulmane au fost şterse. Continuă expulzările populaţiei, iar soarta multor lideri religioşi musulmani şi creştini a fost tragică.

Situaţia ar putea fi schimbată numai de un armistiţiu îndelungat sau, şi mai bine, de protectoratul ONU, de încercări de a construi societatea civilă şi de eforturi locale pentru dezvoltarea unei societăţi multireligioase, prin toleranţă şi respect. Dar s-ar putea să fie deja prea tîrziu. Separarea finală pare iminentă, iar restaurarea unei societăţi multinaţionale şi multireligioasă, improbabilă.

Iugoslavia

Rămăşiţele Iugoslaviei sînt Serbia şi Muntenegru, care tind să anexeze zonele populate de sîrbii bosniaci şi teritoriile ocupate de sîrbi în Croaţia, în scopul de a reface ceea ce unii ar numi „Serbia Mare”. Populaţia este formată în majoritate din sîrbi ortodocşi, mai puţin în cele două foste regiuni autonome, a căror autonomie a fost anulată de guvernul de la Belgrad în 1988: Voivodina, în nord, cu un mare număr de grupări religioase şi etnice şi, respectiv, Kosovo, la sud-vest, regiune în care raportul dintre albanezi (predominant musulmani) şi sîrbi este 9:1. De asemenea, în regiunea sîrbă Sandzak se află numeroşi musulmani.

La ora actuală se desfăşoară în Muntenegru o amplă dispută politico- religioasă asupra etniei sîrbe sau muntenegrene a locuitorilor şi asupra apartenenţei Bisericii Ortodoxe din Muntenegru la Biserica Ortodoxă Sîrbă sau desprinderea de acesta, într-o Biserică Autocefală sau măcar autonomă. În cadrul Bisericii din Muntenegru există acum o schismă datorată acestei dispute.

Problema în Iugoslavia ciuntită este că în realitate o dictatură naţional- socialistă, respectiv fascistă, poartă un război în Croaţia şi Bosnia şi Herţegovina, în pofida asigurărilor de pace ale guvernului Slobodan Milosevic.

Iniţial Biserica Ortodoxă Sîrbă (BOS) a susţinut pe deplin guvernul naţionalist al lui Milosevic, dar începînd cu anii 1992-93, capii BOS s-au distanţat treptat de acesta. Bisericii Ortodoxe Sîrbe i s-a acordat statutul special de Biserică a Naţiunii Sîrbe şi i s-a oferit sprijinul şi mediatizarea necesară. Dar şi BOS şi guvernul au manifestat dispreţ şi teamă faţă de alte biserici, ale căror activităţi au fost atacate ca fiind fie schismatice, fie eretice. Conducerea BOS a susţinut acţiunile sîrbilor în războaiele care au însoţit dezmembrarea Iugoslaviei şi a aruncat vina pentru aceste războaie asupra altor comunităţi etnoreligioase. În general biserica a binecuvântat războiul şi i-a apărat pe sîrbi de acuzele de bar- barism ce le-au fost aduse. Guvernul se aşteaptă ca BOS să încheie alianţe concrete cu alte naţiuni ortodoxe, cum ar fi ruşii, grecii şi românii, obţinînd în acelaşi timp o reprezentanţă în Consiliul Mondial al Bisericilor.

Iugoslavia nu şi-a schimbat prea mult din legislaţia socialistă, în ceea ce priveşte bisericile: chiar Biroul pentru Afacerile Religiilor continuă să existe, deşi acum este condus de un pro-BOS. În general (cu excepţia de mai jos) poliţia a permis bisericilor mult mai multă libertate de acţiune. BOS a devenit foarte vizibilă şi frecvent prezentă la televiziune, radio sau în presă, dar conducerea ei s-a plîns că, spre deosebire de „legislaturile” din Knin Krajina şi „Republica” Sîrbilor Bosniaci, Skupstina (Congresul) Iugoslaviei nu a fost de acord nici măcar cu introducerea opţională a educaţiei religioase în şcoli.

Cele mai serioase probleme sînt persecuţiile de facto ale bisericilor minoritare şi ale comunităţii musulmane din Voivodina şi Kosovo. Autorităţile trec cu vederea şi poate chiar încurajează agresarea credincioşilor neortodocşi.

Voivodina

După ce şi-a pierdut statutul autonom, ca urmare a loviturii de stat a „Revo- luţiei antibirocratice” a lui Milosevic, Voivodina nu mai are o legislaţie separată şi un sistem de tribunale sau o parte executivă a guvernării. Acelaşi lucru e valabil şi pentru Kosovo. Deci. legal vorbind. întreaga republică a Serbiei operează pe întregul teritoriu al Serbiei cu acelaşi sistem de legi. Dar situaţia în Voivodina este flagrant diferită de cea din Serbia propriu-zisă, datorită alcătuirii multinaţionale, multireligioase şi multiculturale a societăţii sale. Pînă în 1990 aceste comunităţi au trăit una lîngă cealaltă cu fricţiuni minime, deşi existau unele tensiuni, ca de exemplu aceea dintre sîrbi şi populaţia maghiară.

După izbucnirea războiului, multe s-au schimbat. Dar nu atît în ceea ce priveşte politica oficială, cît în hărţuirea neoficială de către bătăuşii sîrbi a celorlalte grupuri etnice şi religioase şi în lipsa de dorinţă sau încetineala autorităţilor de a pune capăt sau de a pedepsi asemenea fapte. Cazuri concrete se cunosc: pîngărirea catedralei catolice din Novi Sad cu graffiti obscene, inscripţiile ceva mai potolite din catedrala luterană, intimidări ale ne-ortodocşilor prin împuşcături în biserici în timpul slujbelor, ca şi cu alte ocazii, insulte verbale adresate credincioşilor, confiscarea clădirilor ne-ortodoxe de către biserica ortodoxă, fără nici un fel de negocieri. Un pastor luteran s-a plîns de ameninţări împotriva bisericii luterane slovace din Stara Pazova, pe care bătăuşi ignoranţi o luau drept croată şi pe care scriau graffiti ca: „Pentru fiecare sîrb ucis, o sută de croaţi”, pînă în momentul cînd preotul a lipit un afiş, arătînd că biserica este slovacă. Apoi cîţiva politicieni sîrbi din Stara Pazova ar fi spus la întrunirile lor că „slovacii noştri sînt deştepţi, şi nu aşteaptă să-i expulzăm noi”. Un mare număr de maghiari, pro-iugoslavi convinşi, au fost siliţi să migreze în Slovacia. Ziarele se feresc de obicei să eticheteze crimele din motive etnoreligioase, ca simple crime. Astfel, un grup de tineri sîrbi a omorît un musulman în Backa Palanka, i-a rănit mama şi i-a urmărit fraţii, toate acestea doar din pricina apartenenţei lui religioase. Cu toate acestea poliţia a arestat un nevinovat pentru a masca identitatea adevăraţilor ucigaşi şi a interzis ziarelor să publice adevărata poveste. Acestea sînt doar cîteva din cazurile peste care am dat în scurta mea vizită în august 1993. Nimeni nu cunoaşte numărul exact al persecuţiilor autorizate sau tolerate de către regim.

Kosovo

Situaţia în Kosovo este mult mai tristă decît în Voivodina. Probabil că este locul celor mai cumplite încălcări ale drepturilor omului, în afară de Bosnia şi Herţegovina. Şi albanezii (în majoritate musulmani cu o mică minoritate catolică), şi sîrbii. şi muntenegrenii (ortodocşi) se plîng de violări reciproce ale drepturilor religioase ale omului. Iniţial sîrbii s-au plîns de pîngăriri ale locurilor sfinte, mănăstirilor şi cimitirelor, violuri (chiar şi de călugăriţe) şi ameninţări fizice care au produs migrări masive ale sîrbilor din Kosovo, pînă cînd raportul de populaţie dintre ei şi albanezi care fusese 1: 1, a ajuns 9: 1 în favoarea celor din urmă. Pe de altă parte, albanezii se plîng de persecuţii sistematice şi structurale care din cînd în cînd ating proporţii de lege marţială, ei pierzîndu-şi dreptul la educaţie în limba proprie şi dreptul la muncă, suferind abuzuri fizice şi aşa mai departe. În ultimii ani albanezii au boicotat toate alegerile şi au creat un guvern şi un sistem de educaţie subterane, cerînd statut de republică separată pentru Kosovo. Se poate spune că în Kosovo există acum condiţii de apartheid, cu sîrbii care sînt unici posesori de autoritate sau, cu alte cuvinte, că drepturile omului sînt încălcate în general, şi nu numai acelea religioase. Sîrbii au ameninţat că, în cazul unei revolte albaneze, vor declanşa un genocid, dar au şi pretins că albanezii ar fi autorii unuia, gonindu-i pe sîrbi din scaunul regatului lor medieval şi din locurile lor sfinte.

Deşi se exagerează în ceea ce priveşte gradul de victimizare, e adevărat că ambele părţi au suferit şi că în momentul actual albanezii sînt mult mai oprimaţi decît o recunosc sîrbii.

Macedonia

În 1992, în plină criză de senectute identitară, neştiind dacă macedonenii sînt bulgari de vest, greci de nord sau slavi de sud, Macedonia a devenit stat independent. Recunoaşterea internaţională a venit treptat, dar Grecia vecină se abţine încă şi a emis un embargo asupra Macedoniei. Populaţia c predominant de origine slavă şi credinţă ortodoxă. Ca urmare a unei schisme de la sfîrşitul anilor ’50, Biserica Ortodoxă Macedoneană, în pofida protestelor furioase ale Bisericii Ortodoxe Sîrbe, şi-a proclamat autonomia şi la ora actuală luptă pentru autocefalie, lucru care îi este încă refuzat, din motive canonice, de toate Bisericile Ortodoxe din lume. Acest lucru este, evident, perceput de către populaţie ca pe un act represiv, mai ales că BOS ameninţă cu excomunicarea şi numeşte mereu clerici sîrbi în oraşe macedonene, creînd astfel o jurisdicţie duală, interzisă de canoanele ortodoxe. Nu se prevede o rezolvare finală a acestui conflict, în schimb este foarte probabil ca el să se accentueze odată cu trecerea timpului.

Constituţia Macedoniei, citată anterior, separă biserica de stat, deşi menţionează numind, doar Biserica Ortodoxă Macedoneană. Unii parlamentari influenţi susţin modelul grecesc de relaţii dintre biserică şi stat, conform căruia Biserica Ortodoxă Macedoneană ar deveni „biserică de stat”, nu numai biserică naţională iar relaţiile dintre guvern şi cler ar fi foarte apropiate, presupunînd inclusiv finanţarea Bisericii de către stat.

Principala problemă a macedonenilor este marele număr de albanezi (majoritatea musulmani) care trăiesc în interiorul graniţelor statului. Se estimează că între 25 şi 40% din populaţie este albaneză, iar graficele indică o creştere a acestui procent, spre consternarea macedonenilor. Tensiunea între cele două comunităţi este uriaşă şi se manifestă nu numai în parlamentul macedonian, în care cele două partide albaneze joacă un rol important, dar şi prin acte de violenţă între cele două comunităţi. În primăvara lui 1994, două moschei din Veles au fost incendiate.

Bulgaria

Bulgaria a fost multă vreme unul din cei mai loiali sateliţi ai URSS şi a urmat cu credinţă politica sovietică de măsuri represive antireligioase. Bisericile au fost persecutate, dominate şi controlate. Deosebit de grav a fost tratamentul la care au fost supuşi protestanţii şi musulmanii, în timp ce Biserica Ortodoxă Bulgară era subordonată şi manevrată de guvernul comunist.

În era post-comunistă s-a înregistrat, la început, relaxarea persecuţiilor şi se părea că se va instaura cu timpul un model de toleranţă. Dar aceasta nu avea să dureze prea mult.

Totul a început cu marea schismă din Biserica Ortodoxă Bulgară: patru episcopi au declarat că ultima alegere de patriarh sub comunişti a fost influenţată de guvern, deci canonic vorbind, este invalidă. Nenorocirea era că printre cei patru episcopi revoltaţi se aflau doi dintre cei mai servili clerici ai perioadei comuniste. Situaţia s- a complicat mai mult odată cu ocuparea reciprocă a bisericilor şi a oficiilor parohiale de către membrii celor două fracţiuni care s-au bătut (în sens fizic) şi au cerul sprijin guvernului, fiecare parte pentru sine.⁹ Astfel, Biroul Guvernamental pentru Problemele Religioase a continuat să funcţioneze şi să joace rolul de supraveghetor al activităţilor religioase, limitînd drepturile religioase ale omului.

Deşi oprimarea bulgarilor musulmani a încetat, există încă plîngeri ale comunităţii musulmane privind tactici discriminatorii. Catolicii şi protestanţii au beneficiat la început de restituirea anumitor proprietăţi şi de posibilitatea de a-şi relua legăturile internaţionale, de a publica şi de a-şi lărgi sfera generală a activităţii, dar începînd cu anul 1994, datorită plîngerilor şi presiunii Bisericii Ortodoxe Bulgare, au fost emise o serie de decrete şi legi restrictive, dublate de lipsa de maleabilitate a birocraţiei locale, încurajată de Sofia. Toate acestea indică o limitare a libertăţilor.

S-au conceput articole de lege care să pună capăt activităţii misiunilor protestante şi propagandei lor — ostentativ orientate împotriva „noilor secte”, de fapt acestea lovesc în tot ceea ce se numeşte „protestantism”. Asociaţia Juriştilor Bulgari pentru Drepturile Omului a confirmat că Guvernul are o politică discriminatorie împotriva bisericilor protestante şi a noilor religii¹⁰ şi deci guvernul acordă tratament preferenţial Bisericii Ortodoxe Bulgare.

Albania

Istoric vorbind, nu există nici un alt stat în lume în care persecuţia religioasă să fi fost atît de radicală ca în Albania — de fapt religia este interzisă de Constituţia din 1967. Ţara a fost de asemenea ultima din Europa de Est care a abandonat modelul Stalinist bolşevic, renunţînd la comunism doar în 1991. Libertăţile religioase au fost la început permise treptat, pentru ca în final să se schimbe principiile constituţionale şi să se ajungă la garantarea libertăţilor religioase.

Albanezii, a căror proporţie confesională este de 70% — musulmani, 20% — ortodocşi şi 10% — catolici, se mîndresc cu o tradiţie anticomunistă de toleranţă religioasă reciprocă şi susţin că acelaşi tip de toleranţă este practicat şi astăzi.

După prăbuşirea dictaturii comuniste, noul guvern albanez a proclamat libertatea deplină a religiilor. Imediat, cele trei grupări religioase majore au început procesul dificil al reconstrucţiei — practic din ruine — căci existau puţin clerici activi, iar ei fuseseră condamnaţi la detenţie pe viaţă în lagăre şi închisori. Comunităţile albaneze din străinătate au fost de un real folos aici, deoarece unii imigranţi s-au reîntors pentru a sprijini procesul de reconstrucţie. Ierarhia ortodoxă albaneză era atît de distrusă, încît episcopia i-a fost atribuită unui profesor grec de teologie din Atena, dr. Anastasios Yannoulatos, care a devenit astfel capul Bisericii Ortodoxe.

Protestanţii, care fuseseră practic absenţi din peisajul albanez, au intrat în scenă în număr respectabil, unii pentru a face prozelitism, alţii să ajute în educa- ţie, medicină şi alte instituţii. Li s-a permis să creeze o alianţă numită Frăţia evanghelică (sau Proiectul de Încurajare Albanez) şi guvernul albanez le-a îngăduit să-şi desfăşoare activitatea.

Cu toate acestea, nu peste mult timp s-au ivit probleme în multe dintre comunităţile religioase. S-a obiectat la numirea unui etnic grec în fruntea Bisericii Ortodoxe. Datorită tensiunilor politice şi de emigraţie între Grecia şi Albania au fost unii care au cerut plecarea arhiepiscopului Yannoulatos şi înlocuirea lui cu un etnic albanez (deşi încă nu existau albanezi calificaţi pentru această învestitură)¹¹ S-a insistat să se voteze o lege care stipula obligativitatea ca toţi capii comunităţilor religioase din Albania să fie albanezi. Clericii romano-catolici au adresat guvernului o scrisoare în care îşi exprimau satisfacţia faţă de nivelul general al libertăţilor religioase, dar se plîngeau că birocraţii mici îi împiedică să-şi recapete fostele proprietăţi confiscate şi nu li se eliberează permise de reconstrucţie a clădirilor ruinate. Se plîngeau de asemenea că în anumite şcoli, finanţate de Biserica Catolică, se resimte discriminarea faţă de şansele catolicilor de a ajunge în poziţii didactice şi administrative importante, ele fiind monopolizate de musulmani, în ciuda numărului mare de copii catolici înscrişi¹².

S-a format un Secretariat al Problemelor Cultelor, copiindu-l pe acela din statele foste comuniste, dar acesta se referea clar la comunităţile musulmane, ortodoxe şi catolice. În 1992 şi 1993 s-au făcut cîteva încercări de a promulga legi care să reglementeze problemele religioase, dar fiecare din aceste legi favoriza cele trei mari comunităţi religioase. Nici una dintre ele nu este în vigoare, datorită intervenţiilor unor grupuri care se preocupă de libertăţilor religioase. Aceste proiecte de legi înclinau să declare Albania un stat laic, toate religiile egale în faţa legii, să garanteze libertatea conştiinţei, a gîndului şi a religiei, să ceară armonie între religii şi să stipuleze obligativitatea ca liderii religioşi să fie de origine albaneză. Propunerea ca noile grupări religioase să fie aprobate de cele deja existente a fost respinsă¹³. Unii catolici s-au plîns că musulmanii se bucură de tratament preferenţial din partea Guvernului. Episcopii catolici au considerat că declararea statului albanez ca stat laic ar putea încuraja impulsuri totalitariste şi contrazice principiile democratice enunţate în Constituţia din 29 aprilie 1992. Astfel, chiar dacă situaţia în Albania s-a îmbunătăţit vizibil în ceea ce priveşte practicarea convingerilor religioase, încă mai există obstacole în calea drepturilor religioase ale omului.

Concluzii

Deşi din multe puncte de vedere limitările activităţilor majorităţii comunităţilor religioase din statele balcanice au dispărut, se pare că o separare reală între biserică şi stat nu e dorită nici de liderii religioşi, nici de cei politici. Tendinţa este de a se elabora o legislaţie care ar obstrucţiona activitatea anumitor grupări religioase — minoritare în aproape toate cazurile — şi se fac încercări de a le restrînge numeric şi chiar de a le elimina. Forţe foarte puternice se zbat, în toate statele balcanice, pentru a reveni la o ordine istorică revolută, în care comunitatea religioasă dominantă este favorizată de stat, pe cînd celelalte sînt împiedicate să se manifeste. □

NOTE

1.   Termenul „Marea Transformare” are ea primă conotaţie trecerea de la ordinea comunistă la cea post-comunistă. Se consideră în general că Marea Transformare a avut loc între 1989 şi 1981, dar procesul a început mai devreme (în 1980, cu Era Solidarităţii în Polonia, care poate fi considerată un simptom de început şi în 1985 cu perestroika lui Gorbaciov, ca start definitiv al procesului) şi este încă în curs de desfăşurare, mai ales că sensul termenului de post-comunism nu este încă pe deplin clarificat.

2.   Boulder, CO: East European Manuscripts, 1992, difuzată de Columbia University Press

3.   Cu excepţia scurtelor vizite din Serbia, Macedonia, Croaţia şi Slovenia, din 1993.

4. Sînt aduse argumente foarte serioase în sprijinul acestei teze, mai ales privitor la natura religioasă a comunismului sovietic, de către Giovanni Codevilla (Religie şi societatea comunistă, în Limitele libertăţii religioase în URSS, ed. Dennis J. Dunn, Berkeley, CA: Berkeley Slavic Specialities, 1983, pp. 67-84; 68-74).

5.   Ibid, p. 69

6.   Dobrica Cosic, Zbiva se civilizacijska revolucija (O revoluţie a civilizaţiei, în curs de desfăsurare), NIN, No. 2045, 11 martie 1990, p. 60.

7. John Anderson, Controlul administrativ şi legislativ al organelor religioase în Flacăra luminării în vînt, ed. de Eugene B. Shirley, Jr. şi Michael Rowe (Washington, DC: Ethics and Public Policy Center, 1989), p. 68.

8. Ustav na Republika Makedonija, Skopje, noiembrie 1991, traducere din limba macedoneană de P. Mojzes

9. Spas T. Raikin, Schisma în Biserica Ortodoxă Bulgară, în Religia în Europa de Est, vol. XIII, no. 1, feb. 1993, pp. 19-25 and Janice Broun, Schisma din Biserica Ortodoxă Bulgară, în Religia în Europa de Est, vol. XIII, no. 3, iun. 1993, pp. 1-5

10.  Evangelische Kirchen diskriminiert, în Glaube in der 2. Welt, vol. 22, no. 2, feb. 1994, pp. 5-6 şi Religiongesetz im Visier, id. no. 6, iun. 1994, p. 5

11.  Kirchliches Oberhaupt umstritten, ibid, p. 3

12.  Statutul curent al religiilor în Albania, în Albanian Catholic Bulletin, vol. XV, no. 1994, pp. 24-25

13.  Janice Broun, Implementarea libertăţii religioase in Albania, pp. 26-27

Traducere de Alina Cadariu

*

Paul MOJZES este profesor de Istoria religiilor la Rosemont College, Pennsylvania. Născut la Novi Sad, a studiat Dreptul la Belgrad, iar în 1957 emigrează în Statele Unite. Predînd la mai multe colegii şi universităţi americane, în această perioadă a fost şi decan al centrului Graz (Austria). Este redactor al revistei Religia în Europa de Est şi al celei mai importante publicaţii americane în domeniu, Jurnal de studii ecumenice. Membru al Comitetului European al Conciliilor Naţionale Bisericeşti, a publicat mai multe volume despre aspectele religioase ale condiţiei umane. Cele mai recente sînt Libertatea religioasă în Europa de Est şi URSS: înainte şi după Marea Transformare (1992) şi Infernul iugoslav: războaiele etnoreligioase din Balcani (1994). Are în lucru o carte despre rolul religiei în războiul din Bosnia.

Dizertaţie prezentată la Conferinţa Internaţională a Drepturilor Religioase ale Omului Astăzi în Lume, care a avut loc la Universitatea Emory, Atlanta, GA, între 6-9 Octombrie 1994.