Editorial
Editorial
Revista
altera a ajuns, iată, la zece ani de prezenţă neîntreruptă în spaţiul
publicistic din
România.
Luînd
în considerare condiţiile dificile în care a fost editată de-a lungul celor
zece ani de la
apariţia primului număr, editorii s-ar putea declara mulţumiţi. Chiar dacă nu
am reuşit să respectăm
întotdeauna calendarul apariţiilor, motiv pentru care cerem scuze cititorilor
noştri împătimiţi, altera
a continuat să fie prezentă cu profilul ei unic pe taraba dezbaterilor
publice. Dacă nu ar fi interpretat
drept lipsă de modestie, numărul 25 ar putea fi considerat unul (semi)jubiliar.
Cele 25 de numere
editate pînă în prezent, înseamnă cca. 5000 de pagini de text – o mică
bibliotecă de specialitate. Să
ne aducem aminte de numeroasele iniţiative publicistice de valoare din
„romanticii” ani ’90, dispărute
în intervalul devorator al tranziţiei şi vom concede că simpla supravieţuire a
„instituţiei” alterei
poate constitui un motiv de jubilaţie. Satisfacţia acestei continuităţi se
datorează în bună măsură
generozităţii unor sponsori – cu precădere Fundaţiei Heinrich Böll din Germania
şi Fundaţiei Ch. St.
Mott din SUA – care au asigurat stabilitatea financiară a muncii redacţionale.
Se datorează totodată
zecilor de colaboratori de valoare – autori sau redactori – care ne-au pus la
dispoziţie, adesea în mod
gratuit, studiile şi articolele care au definit profilul calitativ al revistei.
Se datorează, nu în ultimul
rînd, mesajelor sutelor de cititori care şi-au exprimat interesul, observaţiile
sau criticile faţă de
conţinutul revistei.
Dincolo
de aceste satisfacţii, nemulţumirile legate de imposibilitatea difuzării
civilizate a
revistei, într-un sistem de piaţă sălbatic, ne afectează însă şi afectează în
primul rînd nenumăraţii
cititori care se află în imposibilitate de a avea acces la textele noastre.
Venim în întîmpinarea
dorinţei acestora punîndu-le la dispoziţie, începînd cu acest număr, dar
adăugîndu-le treptat şi pe
cele anterioare, varianta electronică a revistei.
*
Conform
promisiunii făcute în editorialul numărului trecut, disecarea problemei
identităţii
continuă şi în paginile celui prezent. Complexitatea fenomenului, mergînd pînă
la abordarea
„dilemelor identităţii”, ne obligă la reţinere atunci cînd suntem
tentaţi de sentenţiozitate în
categorisirea indivizilor/colectivităţilor după criterii şablonarde, forţate
sau arbitrare. Autorii acestui
număr continuă să ne dezvăluie misterele identităţii încercînd să-şi biruie
propriile incertitudini.
Robert
Parkin, spre exemplu, pune sub semnul întrebării, din unghiul de vedere al
antropologului, clasica identitate naţională bazată pe simpla apartenenţă la un
stat naţional, într-o Europă în
plin proces de integrare, redescoperind accentele cuvenite identităţilor
regionale:
„cu toate că autonomia şi receptivitatea crescută faţă de identităţile şi
revendicările locale sînt
certe pentru unităţile subnaţionale în general [...], nu există nici un semn că
statele naţionale ale
Europei [...] sînt pregătite să-şi cedeze suveranitatea către acestea.”
Tradiţionala manieră westfaliană
domină încă: „...Dar chiar şi aşa, multe identităţi, inclusiv cele naţionale
din Europa secolului
nouăsprezece [...] au fost conduse sau impulsionate de elite” – scrie autorul.
Rămîne în discuţie cît
de responsabil se vor comporta în acest sens elitele europene în general, şi
cele naţionale/regionale
în special. Rolul lor poate fi determinant.
Pe
de altă parte, Viktor Karády ne propune o adevărată vivisecţie a unei
identităţi profund
dilematice: cea a evreilor maghiari de după Holocaust, identitate lesne
recogniscibilă, chiar dacă în
proporţii diferite, în majoritatea ţărilor europene, cu accente speciale în
cele răsăritene care au
parcurs şi experienţa comunistă. Caracterul istoric al fenomenului pare
evident.
Complexitatea
problemei este subliniată şi prin studiul de caz al lui Florin Anghel referitor
la contenciosul identitar polono-slovac al comunităţii „tutajszy” din
Bucovina, aprig instrumentat
politic într-o anumită perioadă istorică, o identitate duală devenită
conflictuală prin manipulare.
Fidelă
programului său de a analiza şi dezbate problemele delicate ale vieţii sociale
– preluînd
oarecum şi din misiunea revistei Provincia care regretabil şi, sperăm,
temporar a fost nevoită să-
şi întrerupă apariţia – altera continuă să publice cu prioritate studii
şi articole dedicate
regionalismului şi domeniilor colaterale acestuia. Studiul Ilonei Pálné Kovács,
o reputată cercetătoare
a domeniului din cadrul Centrului de Studii Regionale al Academiei Ungare,
despre evoluţia
regionalismului în Ungaria, unde studiul regionalizării a demarat cu mai bine
de trei decenii în
urmă, poate fi considerat un autentic ghid practic de regionalizare şi pentru
ţările vecine, chiar
dacă succesele aplicative ale procesului se lasă încă aşteptate şi la ei, în
bună măsură din cauza
tradiţionalei lipse de voinţă politică.
În
cadrul amintitului domeniu colateral, nu mai puţin relevant ni se pare a fi şi
studiul lui Ioan
Codruţ Lucinescu referitor la problematica federală – larg dezbătută în
numerele 6, 7 şi 8 ale
revistei noastre –, ale cărui concluzii merită să fie subliniate: „Nu este
exagerată afirmaţia că
România se găseşte în faţa unei revoluţii de structură a sistemului său
politic, atît la nivel instituţional
cît şi normativ. Integrarea României în UE nu trebuie tratată ca o simplă
strategie de colectare a
fondurilor europene de asistenţă financiară sau ca un bonus mediatic pentru
guvernul de la
Bucureşti. Ea presupune reformarea întregului mecanism decizional, a modului de
implementare
a acestuia, precum şi a criteriilor de legitimare politică pe care este bazat.”
În
aceeaşi ordine de idei, incitantele intervenţii ale conferenţiarilor de la
Universitatea de Vară
„Transilvania” (Ilieni, 2004), o manifestare tradiţională a Centrului
Intercultural al Ligii Pro
Europa, nu fac decît să adauge noi accente la dezbaterea privind perspectivele
regionale ale
reformei statului român în contextul integrării europene. Aşteptarea unui
răspuns adecvat din
partea elitei politice este legitimă, iar întîrzierile în acest sens nu vor
face decît să încarce şi ele
costurile integrării noastre europene.