Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL X. 2004., nr. 25 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
Untitled-16

Identitatea duală a unei comunităţi etnice:
poloni şi slovaci în Bucovina, 1937-1944.
Manipularea etnică în timpul crizelor
politice internaţionale

Florin Anghel

Colonizările polone şi slovace: identitate etnică şi interese politice

Undeva, la sfîrşitul secolului XIX – începutul secolului XX, în regiunile sărace, din afara modernităţii europene, din Podolia şi Volînia, definirea identităţii etnice, în lipsa elementului definitoriu, bielorus sau ucrainean, se făcea în funcţie de religie. Tutajszy – „locuitori de aici”, din zonă, se considerau toţi acei localnici, slavi ortodocşi, care veneau în contact cu polonii catolici. Nimeni, pînă la primul război mondial, nu a fost interesat în a circumscrie într-o arie etnică o masă compactă puţin alfabetizată, rurală, fără legături cu marile centre urbane sau cu zonele industriale. Conflictele de natură etnică au izbucnit abia după proclamarea şi instaurarea autorităţilor şi simbolurilor noilor state (Polonia, Lituania, pentru scurtă vreme Ucraina independentă) şi aplicarea, în sens agresiv, a unor politici naţionale discriminatorii. Regiunea Czadca, din teritoriul Teschen (pol. Cieszyn, ceh. Tešin), se află la frontiera etnică polono- slovacă. Comunitate catolică, slavă, situată într-un teritoriu care, pînă la sfîrşitul secolului XX a cunoscut întîmplător entitatea statală (Slovacia anilor 1939-1945), locuitorii de aici – poate slovaci prin aşezare şi împrumuturi ocupaţionale şi cotidiene – vorbesc o limbă polonă impregnată, firesc, cu termeni dialectali (literaţii acceptă că ar putea fi slovaca rurală veche). Pînă la 1918, nici aceşti agricultori şi păstori, munteni, destoinici de altfel, nu s-au întrebat vreodată dacă sunt altceva decît „tutajszy” de religie catolică, în ciuda faptului că familii întregi, vreme de mai bine de un secol înainte, străbătuseră cîteva sute de kilometri distanţă pentru a se aşeza în Bucovina. Studiul de caz de faţă îşi propune să evoce un eveniment pe cît de complex, pe atît de puţin cunoscut istoriografiei române. Motivul alterităţii (în raport cu românii) poloni/slovaci în Bucovina ultimilor ani interbelici a apărut pe fundalul unei necruţătoare rivalităţi polono-cehoslovace pentru obţinerea primatului strategic în Europa Centrală. Disputa etnică reflectă o competiţie politică şi o transbordare, în sens geografic, a unei alte crize de amploare, a aceleia pentru regiunea Teschen.

România, al treilea factor geopolitic al acestei inedite bătălii pentru influenţă, a dat dovadă, pînă la sfîrşit, de un pragmatism fără echivoc, conturînd verdicte în funcţie de interesul strategic şi de evoluţiile generale (politice, diplomatice, militare) din Europa Centrală. Legat de evoluţia procesului de disputare/manipulare a identităţii etnice a polonilor/slovacilor din Bucovina (de către statele mamă), reacţia românească poate fi structurată în cel puţin trei etape cronologice fundamentale:

1. 1937-1940

Publicarea, de către Jan Šeba, ministrul Cehoslovaciei la Bucureşti, în 1936, a volumului „La Russie et la Petite Entente dans la politique mondiale”, în care se aduceau acuze diplomaţiei polone şi se punea în discuţie, în acelaşi timp, caracterul polon al comunităţilor slave catolice din Bucovina a declanşat, practic, ostilităţile. Ele au fost preluate în toate mediile, locale sau centrale: au apărut ostilităţi între locuitorii comunelor, între cei doi diplomaţi acreditaţi la Bucureşti, Jan Šeba şi Miroslaw Arciszewski (apoi, din 1938, contele Roger Raczyñski), în paginile celor două publicaţii din România – „Kurier Polski” şi „Naše Snahy” (slovac). Polonia a dovedit că a avut la Bucureşti, pînă în vara anului 1940, un avantaj incontestabil, îndeosebi pentru faptul că nu mai era un secret că Mica Înţelegere dădea vădite semne de dezintegrare, iar viitorul statului cehoslovac era nesigur în faţa agresivităţii germane. România a ţinut să marcheze, politic şi diplomatic, această competiţie: de la 1 mai 1938, reprezentanţele diplomatice de la Varşovia şi Bucureşti au fost ridicate la rang de ambasadă şi, tot în aceeaşi lună, primul ministru, Patriarhul Miron Cristea, se afla în vizită oficială în capitala polonă (e drept, pentru a arăta rezerva Bucureştilor faţă de o preconizată frontieră comună polono-ungară în Ucraina subcarpatică). Chiar dacă în martie 1939 statul slovac şi-a proclamat independenţa şi, în paralel, a izbucnit „problema” polonă demarată de Reich, România nu a acordat guvernului de la Bratislava un avantaj imediat.

2. 1940-1944

Este perioada guvernării Ion Antonescu, a pierderii totale a influenţei polone, ca urmare a schimbării regimului politic din România şi a unei politici externe exclusiv în cadrul Axei, ceea ce a dus la o evidentă apropiere între Bucureşti şi Bratislava. Anul 1940, deja, semnalează limpede „oboseala” propagandei polone din România în ceea ce priveşte argumentele aduse pentru a dovedi valabilitatea punctului său de vedere. În schimb, prin hebdomadarul slovac de la Bucureşti, „Naše Snahy”, se observă un avantaj al părţii slovace în rezolvarea problemei identitare de către autorităţile române.

3. După 1944 şi, mai ales, după 1990

După încheierea celui de-al doilea război mondial şi, respectiv, după căderea comunismului a avut loc o reevaluare a situaţiei fie prin dezinteresul uniformizator al regimului comunist (eliminarea studiului în limba maternă, probleme legate de reprezentarea religioasă, interdicţii de a călători în Polonia şi/sau Cehoslovacia), fie prin eforturile făcute de către autorităţile române de a respecta realităţile istorice-etnice (după 1990).

Comunităţile polone, cehe şi slovace din România nu au provocat niciodată incidente care să dăuneze statului de adopţie şi, în plus, au dat dovezi concludente de profund angajament şi respect în momente cruciale pentru istoria românilor. Deputatul polon în Sfatul Ţării de la Chişinău a votat la 27 martie 1918 Unirea Basarabiei cu România. Unirea necondiţionată a Bucovinei cu Ţara s-a realizat, în noiembrie 1918, şi cu asentimentul unanim al polonilor din provincie. La rîndul lor, cehii şi slovacii, locuind în zona de Vest a Transilvaniei (Bihor, Satu Mare, Arad) şi în Banat, au acceptat — de la bun început şi necondiţionat — Actul de la 1 Decembrie 1918. Ludovik Mrazek, cel mai cunoscut ceh din România, a devenit ministru între 1920-1922, membru al Academiei Române şi a fondat Institutul Geologic din Bucureşti. Primul Parlament al României Mari (din 1919) şi ultimul (din 1939-1940) au avut în rîndurile lor doi reprezentanţi de marcă ai polonimii bucovinene: deputatul Stanislaw Kwiatkowski (1919-1920) şi senatorul Tytus Czerkawski (1939-1940) .

Faptul istoric este acela că polonii şi slovacii au început să se stabilească în Bucovina după 1780 şi, îndeosebi, în primele decenii ale secolului al XIX-lea, atît ca urmare a acţiunilor de colonizare organizate de către guvernul de la Viena, cît şi datorită evenimentelor din Polonia (dispariţia statului în 1795, revoluţia populară din 1831). Munteni la origine, din regiunea Czadca, între Špis şi Orava, la frontiera polono-slovacă, coloniştii vorbeau o limbă polonă cu multe împrumuturi din slovacă.1 Evident, aici este vorba despre grupul etnic consistent din punct de vedere numeric pentru că, o altă parte, constituită din funcţionari sau specialişti, era incontestabil de etnie polonă (prin limbă, educaţie, religie şi familie). Mai mult, unele comunităţi vorbitoare de polonă au plecat de pe teritoriul propriu-zis slovac, aducînd cu ele obiceiuri şi tradiţii slovace. De religie catolică, noii veniţi au întemeiat Pleşa, Poiana Micului, Soloneţu Nou, Cacica, Tereblecea, Crăsnişoara Veche. Aşezaţi în Bucovina, coloniştii au beneficiat de bunăvoinţa Vienei de a permite, în provincie, libertatea folosirii limbii polone şi a personalului etnic polon în biserici şi şcoli ale statului. Orice reminiscenţă slovacă – aceea care a fost – s-a eliminat pe parcursul secolului al XIX-lea, cu excepţia noilor colonişti sosiţi din zona Trenèinului (Slovacia central-răsăriteană) la mijlocul secolului al XIX-lea şi care, la 1910, numărau în jur de o mie de suflete. La sfîrşitul secolului al XIX-lea deja, istoricul cernăuţean de etnie germană Raimund Kaindl a lansat opinia potrivit căreia muntenii aşezaţi în Bucovina la sfîrşitul secolului al XVIII-lea ar fi fost, în fapt, slovaci care, în anumite condiţii pe care Viena le-a asigurat, s-au polonizat (îndeosebi prin intermediul bisericii polone din Lwów).2

Această realitate etnică şi politică nu a stîrnit, din nefericire, curiozitatea istoricilor români. Cei care s-au aplecat asupra problemei, puţini, au dat dovadă de un consistent şi constant interes politic (Ion Nistor, Silviu Dragomir).

Ministru pentru Bucovina în guvernele liberale, Ion Nistor şi-a manifestat în repetate rînduri neprietenia faţă de comunitatea polonă din provincia pe care o reprezenta. În 1922, printr-o măsură fără precedent pînă atunci (faţă de un grup etnic de mici dimensiuni), Nistor a solicitat guvernului şi a obţinut închiderea şcolilor de stat cu predare în limba polonă, inclusiv a liceului polon de la Cernăuţi3. În continuarea deciziei politice, istoricul s-a oprit, într-o substanţială monografie, asupra colonizării Bucovinei cu slovaci aduşi din Trenèin, începînd cu 18034. Fără a face apel la o documentaţie credibilă, Ion Nistor aduce în discuţie, pentru 1890, cifre fără fundamente pentru etnicii slovaci din două comune tradiţional considerate polone: 622 la Poiana Micului şi 725 la Soloneţul Nou. Recensămîntul austro-ungar din 1910 nu mai înregistrează slovaci în respectivele localităţi datorită, opinează istoricul citat, polonizării excesive făcute prin şcoală şi biserică .5

Din aceeaşi şcoală istorică, înainte de primul război mondial (influenţat, evident, de teoriile lui Kaindl), bucovineanul Aurel Morariu considera că slovacii au fost întemeietorii, pînă la 1840, ai coloniilor Soloneţ, Pleşa şi a celei de lîngă oraşul Solca. Slovacii s-au polonizat, continua Morariu, între 1816-1850, cînd şcolile primare din Bucovina au trecut sub conducerea Consistoriului Romano- Catolic (polon) din Lemberg (Lwów-ul polon).6

La sfîrşitul secolului al XX-lea, însă, un istoric slovac din România, Paul Dancu, stabileşte, în urma unei ample cercetări antropologice, că slovacii au început să se aşeze la sfîrşitul secolului al XVIII-lea cu precădere în Satu Mare, Bihor şi Maramureş şi că abia la mijlocul secolului al XIX-lea au intrat şi în Bucovina7. La rîndul lor, istorici şi lingvişti poloni strîns legaţi de spaţiul bucovinean, precum Emil Biedrzycki8 sau Malgorzata Willaume9, au negat influenţa slovacă în limba sau tradiţiile coloniştilor poloni din Poiana Micului, Soloneţul Nou şi Pleşa, chiar dacă au acceptat faptul că aceşti locuitori proveneau dintr-o regiune cu evidente interferenţe etnice.

Foarte recent, într-una dintre cele mai bine documentate monografii despre Bucovina în perioada austriacă10, istoricul Constantin Ungureanu repune în circulaţie teoriile lui R. Kaindl şi Ion Nistor opinînd, pe baza documentelor austriece de arhivă, că cei doi înaintaşi nu au greşit. Ungureanu merge mai departe, chiar, decît cei doi şi propune teza primatului identitar absolut al slovacilor inclusiv pentru comunităţi recunoscute drept polone în toate polemicile: spre exemplu, Cacica. Elementele de limba slovacă – nu prea multe, recunoaşte autorul – s-au pierdut pe parcursul secolului al XIX-lea, datorită frecventării şcolii în limba polonă şi a preoţilor de aceeaşi etnie. Transcenderea identitară a slovacilor în poloni – merge mai departe acest excurs – s-ar fi produs în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, cînd în Austro-Ungaria populaţia a început să fie înregistrată în statisticile oficiale după ultimul criteriu, al limbii materne. Urmare a acestui fapt, aproape toţi slovacii (n.n. — rezultă clar din acest argument că erau vorbitori de polonă), armenii de religie romano-catolică şi un număr mic de evrei au fost consideraţi etnici poloni.11

Recensămîntul populaţiei României, efectuat în decembrie 1930 după două criterii (etnie şi limbă maternă), releva faptul că, la nivelul întregii ţări, locuiau 48.310 poloni (0,3% din total), din care 38.265 aveau polona drept limbă maternă şi 51.842 cehi şi slovaci (nu era trasată o delimitare), din care 43.141 aveau drept limbi materne ceha şi/sau slovaca.12

Surse şi evoluţii ale disputei identitare bucovinene

Paradigma etnică polon/slovac a fost în mod evident legată, în perioada 1937- 1944, de comanda politică, în contextul confruntării acerbe dintre guvernele de la Praga şi Varşovia pentru obţinerea supremaţiei regionale în Europa Centrală. Ministrul cehoslovac la Bucuresti, Jan Šeba, consemna în toamna anului 1936 că, la frontiera româno-polonă, trăia „o minoritate polonă puţin numeroasă, formată din sate slovace polonizate”13. Mai mult ca sigur, intenţia polemică a diplomatului ar fi trecut puţin observată, cel puţin în opinia publică românească, dacă nu ar fi fost conjugată cu o acţiune politică de mare impact: Aranjamentul relativ la relaţiile şcolare şi intelectuale dintre România şi Cehoslovacia, semnat la 22 octombrie 1936.

Analiza atentă a textului documentului relevă nenumărate fisuri, voite sau nu, şi incredibile confuzii în desemnarea exactă a şcolilor cehe şi slovace din România care ar fi beneficiat de stipulaţiile convenţiei. Nu putem decît presupune că partea română a fost obligată să accepte punctul de vedere cehoslovac, în baza relaţiilor de alianţă, fără să bănuiască vreun moment consecinţele gestului şi amploarea fără precedent a crizei ce urma să se declanşeze. Aranjamentul bilateral profita de lipsa unei strategii coerente româneşti în privinţa şcolilor minoritare şi consimţea (fără consultarea, măcar, a comunităţilor vizate) trimiterea de profesori şi învăţători cehi şi slovaci nu doar în regiunile etnic consacrate (judeţele Bihor, Satu Mare, Caraş, Arad), ci şi în localităţi recunoscute pînă atunci drept etnic polone: Poiana Micului, Soloneţul Nou şi Boian. Mai mult, în aceste sate bucovinene au fost trimise două cadre didactice — Hilda Gudernova şi Rudolf Kovalik14 (înmormîntat la cimitirul catolic, polon, din Poiana Micului) — cu o personalitate extrem de puternică şi, putem presupune, cu strînse legături cu autorităţile de la Praga. Ambii au sosit în Bucovina la începutul anului 1937, moment care marchează, practic, declanşarea crizei.

În paralel cu acţiunea celor doi profesori, hebdomadarul slovac din Bucureşti „Naše Snahy” a demarat o virulentă campanie de presă prin care se viza popularizarea istoriei coloniilor slovace din Bucovina. Peter Pavel Doval anula, cu argumente puţin sustenabile, caracterul identitar polon al comunei Pleşa (slovacă: Plešivec), afirmînd că toţi cei 2.500 de locuitori erau slovaci15 (deşi figurau, în toate statisticile, fără a se face presiuni asupra lor, drept poloni). În întreaga Bucovină, continua P.P.Doral, se regăseau peste 10.000 de slovaci polonizaţi16, toţi veniţi în a doua parte a secolului al XIX-lea din regiunea Trenèin şi polonizaţi cu timpul datorită instrucţiei rudimentare şi favorizării elementului polon de către administraţia austro-ungară.

Odată propagată, criza politică dintre Varşovia şi Praga — de altfel, nimic nou în relaţiile dintre cele două capitale — a cunoscut dimensiuni ce nu puteau fi bănuite, nici măcar de către autorităţile române, rămase impasibile de la debutul ei. La 6 februarie 1937, Direcţia Politică Europa Orientală din Ministerul Polon de Externe avertiza, într-o amplă Notă oficială, Legaţia României la Varşovia asupra faptului că „acţiunea de slovacizare” a comunităţii polone din Bucovina „face parte din strădaniile cehoslovace de conexiune teritorială cu U.R.S.S.”. „Eforturile de deznaţionalizare a minorităţii polone din Bucovina — continua textul diplomatic — corespund unei activităţi febrile şi condamnabile a guvernului de la Praga în rîndurile ucrainenilor din Galiţia Orientală, unde aceste uneltiri s-ar întîlni cu alte uneltiri nu mai puţin vinovate, inspirate de Moscova şi întreţinute cu bani şi emisari cehi şi ruşi”17. Lobbyul politic polon în România a dovedit, la acest moment, că poate funcţiona ireproşabil: la 11 februarie 1937, în Camera Deputaţilor, Alexandru Procopovici interpela Ministerul Educaţiei Naţionale în legătură cu „cazul” Poiana Micului, unde sosise deja învăţătorul slovac Rudolf Kovalik. Parlamentarul român acuza violent faptul că, „în urma unei înţelegeri între guvernul nostru şi guvernul cehoslovac, minoritatea care se credea pînă mai deunăzi polonă a fost declarată, fără motiv, slovacă”.18 Discursul deputatului român prezenta situaţia comunităţii locale în culori extrem de sumbre, arătînd că vinovaţi sunt deopotrivă guvernul român şi cadrele didactice slovace din Bucovina. „În şcoala românească a statului, din Poiana Micului — arăta Al. Procopovici — se predă acum limba polonă şi limba slovacă. Certurile dintre cei doi învăţători (polon şi slovac, n.n) se ţin lanţ, copiii înşişi sînt instigaţi unii împotriva altora, părinţii lor se învrăjbesc, satul se împarte în tabere duşmane”.19

Cum arată, practic, oferta de schimbare a identităţii etnice în studiul nostru de caz?

Revenind la Poiana Micului, ştim deja că slovacul Rudolf Kovalik, odată ajuns în localitate, a început să promită sătenilor că are posibilitatea de a aduce vite de rasă din Cehoslovacia, de a clădi o şcoală nouă, slovacă, de a ridica o biserică şi, mai ales, o fabrică de postav unde ar fi urmat să lucreze doar aceia care ar fi făcut parte din comunitatea slovacă.20 Putem fi siguri de faptul că învăţătorul Kovalik a dispus de fonduri băneşti (poate guvernamentale) pentru a-şi pune în aplicare măcar o parte din programul enunţat mai sus. Că este aşa, ne asigură şi un raport confidenţial al Siguranţei Române, din 20 aprilie 1937, înaintat primului ministru Gheorghe Tătărescu şi ministrului de Externe, Victor Antonescu, din care rezultă limpede că promisiunile lui Kovalik începeau să dea roade „întrucît unii locuitori s-au declarat deja de origine slovacă” (aproximativ 70 de familii). Mai grav însă, continua acelaşi raport, este faptul că propaganda (dar, mai ales, avantajele materiale) începea să-şi facă simţite efectele şi în rîndul locuitorilor de etnie română sau ucraineană din satele din jur, dornici acum să se numească „slovaci ”, ceea ce — subliniază textul respectiv — a provocat nedumerirea Ministerului de Externe şi a Ministerului Educaţiei de la Praga.21

Pentru a preveni rezultatele acţiunii lui Kovalik, din vara anului 1937 autorităţile centrale de la Varşovia au demarat un amplu program financiar de refacere a tuturor locuinţelor şi fermelor etnicilor din Poiana Micului, Soloneţul Nou şi Pleşa, de construire a „Caselor Polone” („Dom Polski”) şi, în plus, de înfiinţare a unor mici întreprinderi cu profil alimentar care să valorifice imensul potenţial agrar al regiunii. Din vara-toamna anului 1937, pentru a stopa „slovacizarea”, la Poiana Micului statul polon a finanţat construirea şi intrarea în funcţiune a unei întreprinderi de fabricare a produselor lactate, Polunt, care avea menirea de a colecta şi de a procesa laptele de la fermierii poloni. Producţia obţinută era vîndută subvenţionat, iar sumele se reîntorceau, aproape în totalitate, pentru finanţarea fermelor polone bucovinene.22

În vara anului 1938, tot la Poiana Micului (localitate situată într-o excepţională poziţie geografică, foarte aproape de mănăstirile ortodoxe Humor şi Voroneţ), Oficiul Naţional Polon pentru Turism a deschis o tabără rezervată studenţilor şi tinerelor cadrelor didactice. În numai două luni, iulie şi august, la Poiana Micului şi-au petrecut vacanţa peste 600 de tineri poloni, cu misiunea dinainte anunţată de a revitaliza spiritul naţional.23

În aceeaşi perioadă şi în aceeaşi localitate — Poiana Micului — 21de profesori şi studenţi ai Universităţii din Bratislava au desfăşurat cursurile de vară ale instituţiei slovace,24 amploarea manifestării fiind marcată, evident, de criza internă declanşată în Cehoslovacia (situaţie ce avea să se concretizeze, pentru scurtă vreme, în înţelegerile de la München, din septembrie 1938). Evident, universitarii slovaci dezbăteau, pe diverse secţiuni, probleme legate de istoria, limba şi cultura comunităţii bucovinene de la Poiana Micului.

Propaganda slovacă a început să piardă din intensitate pe parcursul anului 1938 atît datorită situaţiei de criză cronică din interiorul federaţiei de la Praga, cît şi din cauza încetării din viaţă, la 8 martie 1938, a lui Rudolf Kovalik.25 Comunitatea locală, lipsită de avantajele imediate promise de învăţătorul defunct, a început să-şi piardă interesul pentru o posibilă schimbare de identitate etnică. În plus, statul polon a capacitat resurse importante, financiare şi umane, pentru a restabili situaţia statistică. La Poiana Micului, spre exemplu, în vara anului 1938 au fost invitaţi să le vorbească localnicilor despre Polonia şi polonitate doi binecunoscuţi universitari: Mieczyslaw Malecki (de la Universitatea Jagellonă din Cracovia) şi Grigore Nandriş (de la Universitatea din Cernăuţi).

La 7 martie 1938, în urma presiunilor făcute de guvernul polon pe lîngă autorităţile de la Bucureşti, prefecţii judeţelor Cernăuţi şi Cîmpulung, însoţiţi de toţi liderii comunităţii polone din Bucovina, au efectuat o deplasare oficială la Poiana Micului şi Pleşa.26 Raportul oficial întocmit de către cei doi demnitari, înaintat imediat presei (deşi multe alte informaţii, cel puţin la fel de importante, erau cenzurate), releva avantajul politic al alianţei româno-polone (încheiate la 3 martie 1921). Nu avem nici o îndoială că Bucureştii au analizat cu atenţie, în primăvara anului 1938, situaţia disputei etnice şi a stabilit că, la acel moment, partida cîştigătoare nu putea fi decît Polonia. În textul documentului pe care l-am amintit, în urma unei vizite de numai cîteva ore, cei doi reprezentanţi ai guvernului român au stabilit că, în comunele vizate, locuiau 70% etnici poloni şi 30% etnici slovaci.27

Cîteva zile după redactarea şi publicarea raportului oficial, care se dorea exhaustiv, istoricul polon bucovinean Marian Gotkiewicz publica în gazeta cernăuţeană „Kurier Polski w Rumunii ” un text ce îşi propunea ca, pe baze ştiinţifice, să demonteze aserţiunile slovace şi să stabilească întîietatea cronologică a coloniştilor poloni, aşezările lor fiind întemeiate în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, în contextul prăbuşirii Republicii nobiliare polone.28

Demonstraţia lui Gotkiewicz a fost continuată, pe parcursul întregului an 1938, de nenumărate prezentări şi istorii ale diferitelor asociaţii şi societăţi culturale, sportive, profesionale, a diverselor şcoli şi biserici, a unor personalităţi locale.

În contextul limpezirii atitudinii Bucureştilor faţă de disputa etnică – dar şi al calmării spiritelor locale, agitate de numeroasele promisiuni, proiecte şi intervenţii politice – s-a produs prăbuşirea Cehoslovaciei şi proclamarea, la 6 octombrie 1938, a autonomiei Slovaciei, cu un guvern cu puteri sporite, condus de monseniorul Josef Tiso.29 În Bucovina, vara şi toamna lui 1938 marchează un evident reflux al propagandei slovace (se poate observa şi o precaritate a finanţării ei): familiile convertite în 1937 de către Rudolf Kovalik au acceptat nesilite să revină la vechea identitate. Un compromis, în favoarea polonilor, poate fi considerat şi acela că familiile polone au acceptat ca învăţătorul slovac să fie înmormîntat în cimitirul catolic polon din Poiana Micului. Totodată, în baza unor mărturii neverificate, se pot emite supoziţii potrivit cărora cea mai mare parte a acelora care s-au declarat „slovaci” în 1937-1938 au primit, cu diverse ocazii, sume de bani pentru cheltuieli curente. Să nu uităm, însă, că şi statul polon a finanţat, consistent, comunitatea din Poiana Micului, subvenţionînd fermele agricole şi firmele de producţie alimentară din localitate.

Cîştigul mediatic şi politic obţinut în vara-toamna anului 1938 de către partea polonă a fost copios utilizat de către liderii locali. În „Kurier Polski” din 8 august 1937 — număr ales la întîmplare — redacţia dădea publicităţii un editorial ce constituia o critică virulentă la adresa statului cehoslovac, a versiunii identităţii slovace a comunităţii catolice slave din Bucovina şi a liderilor locali care nu reacţionau la propaganda finanţată de la Praga (între altele, toate publicaţiile în limba polonă din

România primeau subvenţii de la Varşovia). Este vizibilă o standardizare obositoare a mesajului politic, deloc diferit de cel utilizat în media polone. Publicaţia bucovineană scria, spre exemplu, că „Cehoslovacia este filiala Kominternului şi placa de răspîndire a bolşevismului în întreaga Europă.”30 La fel ca la Cernăuţi, popularul „ Illustrowany Kurier Codzienny” din Cracovia susţinea, la 6 noiembrie 1938 (dar şi în alte ocazii), într-un articol intitulat Slovacizarea populaţiei polone din Bucovina că statul cehoslovac a provocat un adevărat „dezmăţ” propagandistic în România, cu scopul de a se apropia de U.R.S.S. Şi de a crea din alianţa Micii Înţelegeri un pion al intereselor sovietice în Europa Centrală. Verdictul în legătură cu etnia bucovinenilor aflaţi în dispută are, în cuprinsul textului, o nuanţă eminamente politică: „Este adevărat — releva editorialistul — că muntenii poloni din Bucovina au venit din Slovacia, dar au venit din satele polone din Czadca, care acum (n.n., după integrarea regiunii Teschen în Polonia) se întorc la Polonia!”31. Este o dovadă lămuritoare, credem, a conjugării problemei teritoriale a Teschenului (unde se situează şi cele cîteva localităţi de unde ar fi plecat, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, primii colonişti poloni spre Bucovina) cu cea a disputei etnice din a doua parte a anilor ’30.

Relatările din presa de limbă polonă reprezentau, pînă la urmă, o prelungire a atitudinii şi acţiunii oficiale a Varşoviei, deloc lipsite de exagerări. Într-un Aide- Memoire al Legaţiei Polone la Bucureşti, din 3 februarie 1938, înaintat ministrului român de Externe, situaţia din satele bucovinene căpăta culori extrem de violente pe care, în realitate, nu le-a atins niciodată.32 Documentul susţinea că ministrul cehoslovac la Bucureşti, Jan Šeba, într-o conferinţă ţinută la Universitatea din Cernăuţi, a instigat „împotriva populaţiei ce se opunea realităţii etnice (adică împotriva polonilor)”. În plus, relatau diplomaţii poloni, învăţătorii cehi şi slovaci au adoptat gesturi sfidătoare la adresa Poloniei: pe faţada şcolii din Poiana Micului a fost montată o inscripţie cu textul „şcoală cehoslovacă”, asociaţia „Dom Polski” din aceeaşi localitate nu îşi mai putea desfăşura şedinţele din cauza „provocărilor”, iar cadrele didactice slovace au creat „incidente regretabile cu ocazia comemorării Mareşalului Pilsudski”.33

La sfîrşitul anului 1938, mai precis la 5 noiembrie 1938, s-a consemnat şi prima intervenţie autorizată a guvernului român în legătură cu disputa polono-slovacă din Bucovina. Acesta este momentul în care o decizie defavorabilă Cehoslovaciei nu ar mai fi putut afecta relaţiile dintre Bucureşti şi Praga (federaţia se afla în plin proces de disoluţie). Cunoscutul istoric transilvănean Silviu Dragomir, comisar general pentru Minorităţi (cu rang de ministru) în guvernul Patriarhului Miron Cristea, a elaborat un amplu document explicativ, pe care l-a înaintat Ministerului de Externe.34 În mod ingenios, Silviu Dragomir evita să dea o sentinţă în ceea ce priveşte disputa: excursul lui ştiinţific poate fi interpretat, totodată, ca o poziţie politică, agreată de guvern. Istoricul pleacă de la premisa că locuitorii catolici slavi din Bucovina sînt slovaci dar că, în timp, datorită favorizării polonilor de către administraţia vieneză, ei şi-au pierdut identitatea. „E uşor de explicat – pretinde istoricul şi omul politic român – cum această populaţie slovacă - despărţită de trunchiul său naţional (n.n, nu apare informaţia că, totuşi, pînă la 1918, nu a existat nici statul polon) – ajunsă sub influenţa polonă, fiind de aceeaşi rasă slavă, într-un timp relativ destul de scurt, s-a polonizat aproape cu desăvîrşire. În prezent, bătrînii mai vorbesc întrucîtva limba slovacă, alterată însă cu elemente de infiltraţie polonă; generaţia tînără, însă, a devenit cu totul polonă. După sentimentele naţionale, întreaga această populaţie de origine slovacă se prezintă ca aparţinînd colectivităţii polone.”35 Ce putea face statul român? Soluţia demnitarului are evidente conotaţii biblice: „este explicabilă şi acţiunea cehoslovacă în ce priveşte conaţionalii deznaţionalizaţi, dar este justificabilă şi intervenţia polonă pe cale diplomatică în scopul de a feri populaţia devenită deja polonă de pericolul acţiunii opuse”.36

Regele Carol al II-lea, mult mai pragmatic decît oamenii săi politici, a decis ca polonii să fie cei învingători. De altfel, şansa le-a surîs din momentul în care Tytus Czerkawski, liderul comunităţii polone, a decis ca Uniunea Polonă să adere necondiţionat la Frontul Renaşterii Naţionale, susţinînd regimul politic instaurat la 10 februarie 1938. Drept răsplată, între altele, după alegerile parlamentare din 1939, suveranul l-a numit pe Czerkawski în Senat37, fără ca acesta să îndeplinească vreo condiţie electorală.

Ultimatumul sovietic din 26-28 iunie 1940 a marcat ocuparea Nordului Bucovinei (cu Cernăuţi) şi a Basarabiei de către Armata Roşie; localităţile disputate de poloni şi slovaci au rămas, însă, în componenţa României. Modificările de substanţă din politica externă românească survenite în timpul guvernului Ion Gigurtu, în vara anului 1940, schimbarea regimului politic (la 6 septembrie 1940) şi, din toamna anului 1940, intrarea României în Axă (alături, între alte state, de Slovacia), au dus la evoluţii insolite în ceea ce priveşte disputa etnică din Bucovina. Deja, din primăvara anului 1940, erau evidente poziţiile comune româno-slovace în legătură cu revendicările teritoriale ale Ungariei38, ceea ce a determinat o revenire în forţă a propagandei slovace.

La 10 martie 1940, deja, oficiosul slovac din România, „Naše Snahy”, dădea publicităţii un amplu articol, un excurs istoric în fapt, în care se susţinea că există dovezi documentare incontestabile din care rezultă că, din 1779 deja, slovaci din regiunea Trencin au întemeiat coloniile Crăsnişoara Veche, Clocucica, Pleşa, Poiana Micului (declarată drept „comună naţională slovacă”) şi Soloneţul Nou.39 Argumentaţia ştiinţifică a autorului se baza, evident, pe monografia publicată de Ion Nistor în 1930 şi pe teoriile emise de diverse personalităţi politice şi ştiinţifice de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, din Germania şi Austro-Ungaria.

Între Bucureşti şi Bratislava, din toamna anului 1940,40 s-a demarat un amplu proces de colaborare politică, militară, culturală şi propagandistică. În Slovacia, prin presă, radio (Radio Bratislava a inaugurat „Ora României”), reuniuni publice, traduceri, la Lectoratul Românesc de la Universitatea din Bratislava, România era zilnic şi favorabil prezentată. Intelectuali de marcă s-au aflat în capitala slovacă, între 1941-1943: George Georgescu şi Filarmonica Naţională, pianistul Dinu Lipatti, scriitorii Liviu Rebreanu şi Nichifor Crainic, istoricii Victor Papacostea şi Ioan Lupaş.

În schimb, guvernul Antonescu a acceptat necondiţionat caracterul etnic slovac al localităţilor Poiana Micului, Soloneţul Nou şi Pleşa. Mai trebuie adăugat că, în urma unui incident armat creat de grupe de legionari, la 28 octombrie 1940 au fost rupte relaţiile diplomatice cu Polonia, iar Ambasada de la Bucureşti a fost închisă.41

Convenţia culturală dintre România şi Slovacia, parafată în februarie 194342 dar neintrată în vigoare datorită condiţiilor excepţionale ale războiului, consfinţea decizia politică din toamna anului 1940. Articolul 11 al textului, care interesează cel mai mult studiul de faţă, circumscrie fără echivoc aria de interes imediat a statului slovac: „guvernul român se obligă să susţină, pentru minoritatea slovacă din România, şcoli în limba slovacă” (urmează o listă de 14 localităţi, între care Poiana Micului şi Soloneţul Nou). Acelaşi articol al Convenţiei mai stipula: „guvernul român este de acord cu guvernul slovac să acorde şcolilor slovace din România un ajutor benevol, îndeosebi ca spor de salariu pentru învăţătorii care vor funcţiona la aceste şcoli”.43

În esenţă, guvernul de la Bucureşti accepta să intervină direct în disputa etnică polono-slovacă, printr-o decizie politică discutabilă, acceptînd, în plus, şi o autonomie a activităţilor didactice şi culturale desfăşurate de către cadrele didactice slovace în şcolile de stat româneşti. S-a produs, astfel, o reluare a unei situaţii existente pînă în 1939 asigurată, însă, şcolilor în limba polonă şi cadrelor didactice ale acestora. Condiţiile de război, statutul militarizat al Bucovinei, fragilitatea politică şi financiară a statului slovac nu au permis definitivarea proiectului etnic conturat prin Convenţia bilaterală din februarie1943. Schimbarea regimului politic românesc, la 23 august 1944, şi urmările imediate ale acestuia (inclusiv ruperea relaţiilor diplomatice cu Slovacia) au anulat orice şanse de recuperare, în sens etnic slovac, a celor trei comune bucovinene.

Sfîrşitul războiului mondial şi instaurarea regimurilor comuniste în Polonia, Cehoslovacia şi România au anulat, de la bun început, orice intenţii de a rediscuta problema etnică din cel puţin două motive: şcolile minoritare în aceste limbi (polonă şi slovacă) au fost desfiinţate şi, în acelaşi timp, locuitorii au fost solicitaţi să plece spre statele lor de origine. Numai între 1945-1947, în trei transporturi organizate, au plecat spre Polonia 523 persoane. Acest proces a continuat pînă la începutul anilor 50, conform Acordului româno-polon privind repatrierea, semnat la 9 ianuarie 1947.44 Doar 65 de familii din Poiana Micului, care au plecat la 6 februarie 1947, au stabilit drept destinaţie Cehoslovacia.45

După 1990, în condiţii de libertate a expresiei etnice şi lingvistice, între multe alte probleme cu care au fost confruntate localităţile analizate (izolare, infrastuctură deficitară, stare economică precară, lipsa personalului calificat, etc.) nu a mai apărut aceea etnică în sensul că, după proclamarea independenţei Slovaciei (1993), nici un demnitar de la Bratislava nu a mai deschis oficial dezbaterea. A venit rîndul, sperăm, oamenilor de ştiinţă – istorici, filologi, sociologi, antropologi – să stabilească adevărul aşteptat vreme de cîteva decenii.

Note:

1. O dezbatere mai recentă,din punct de vedere polon: Daniel Henciuc, Florin Pintescu, Din istoria polonezilor din Bucovina (1771-2002), Suceava, 2002, pp.27-103 passim. La fel, Krzysztof Nowak, W czadeckiem i na Bukowinie, în Polonus, Suceava, nr.6 (79) , 2000, p.4-6 şi nr.3 (76), 2000, pp.10-11.

2. Daniel Henciuc, Florin Pitescu, op.cit., p.44.

3. Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (în continuare, A.M.A.E.), fond. 71/1920-1944 România, vol.385, f.6-9; Florin Anghel, Evoluţia comunitătii polone din România,1919-1926, în Glasul Bucovinei, Cernăuţi-Bucureşti,2000, nr.3(37), p.23-37.

4. Ion Nistor, Cehoslovacii şi Românii. Expunere istorică, Cernăuţi, 1930, p.300.

5. Ibidem, f.301-302.

6. Aurel Morariu, Bucovina, 1774-1914, Bucureşti, 1915, pp. 44-45.

7. Paul Dancu, Kolonizovanie Slovakov do Satmarskej, Ugoèskej a Marmarošskej župy v 18 a zaèiatkom 19 storočia, Nădlac, 1997, p.12.

8. Emil Biedrzycki, Historia polaków na Bucowinie, Kraków, 1973.

9. Malgorzata Willaume, Polacy w Rumunii, Lublin, 1982.

10. Constantin Ungureanu, Bucovina in perioada stăpînirii austriece (1774-1918). Aspecte etnodemografice şi confesionale, Chişinău, 2003.

11. Ibidem, p. 106.

12. Sabin Manuilă, Consideraţiuni asupra prezentării grafice a etnografiei României, în Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice, extras, tom XXI, mem.14, 1939, p.6. La fel, Anuarul statistic al României, vol. I, Bucureşti, 1938, pp.34-37.

13. A.M.A.E., fond 71/1920-1944 România, vol. 385, f 141-142.

14. Abia în toamna anului 1937, la un an după semnarea Aranjamentului, săptămînalul slovacilor din România a publicat lista celor 25 de cadre didactice sosite din Cehoslovacia la şcolile cehe şi slovace. Naše Snahy, Bucureşti, an II, nr.25, 19.09.1937.

15. Peter Pavel Doval, Dajte kulturne prava slovakom v Bukovinie, în Naše Snahy, an I, nr.4,   15.10.1936.

16. Idem, Slovaci v Bukovine su Poliaci od...Trenčina, în Naše Snahy, an I, nr. 8-9, 23.12. 1936.

17. A.M.A.E., fond 71/ 1920-1944 România, vol.385, f.144.

18. Ibidem, f.151.

19. Ibidem.

20. Ibidem,f.164.

21. Ibidem, f164.

22. Archiwum Akt Nowych, Warszawa, fond Minister Spraw Zagranicznych, Departament Konsularny, vol.1130, f 110-113.

23. A.M.A.E., fond. 71/1920-1944 România, vol.385, f.217.

24. Ibidem.

25. Naše Snahy, an III, nr.11, 10.03.1938.

26. Kurier Polski w Rumunii, Cernăuţi, an VI (VIII), nr 243 (373), 6.03.1938.

27. Ibidem, 13.03.1938.

28. Marian Gotkiewicz, Czy górale bukowinscy sa slovakami?, în Kurier Polski w Rumunii, an VI (VIII), 3.04.1938. Opinia lui Gotkiewicz a fost reluată , recent, de un alt specialist polon al problemei, Krzysztof Nowak, „O dusze” górali bukowinskich.Polsko-czechoslowacki konflikt na Bukowinie po i wojnie światowej, în vol. Bukowina. Razem czy oddzielne (red. Kazimierz Feleszko), Pila-Warszawa, 2000, pp.207-221; Idem, Bukowina w opiniach polskich slużb dyplomatycznych, konsularnych i wojskowych w Rumunii (1918-1939), în vol. Kontakty polsko- rumunskie na przestrzeni wieków, red. Stanislawa Jakimowska, El¿bieta Wieruszewska, Suceava, 2001, pp.87-105.

29.Milică Moldoveanu, Statul independent slovac, în vol. Regimurile fasciste şi totalitare din Europa, vol.III, Bucureşti, 1983, pp.11-15. Vezi şi Rudolf Chmel, The Slovak Question in the 20-th Century, în vol. Scepticism and Hope. SixteenContemporary Slovak Essays, ed. Miro Kollar, Bratislava, 1999, p. 80 şi următoarele.

30.Kurier Polski w Rumunii, 8.08.1937.

31.llustrowany Kurier Codzienny, Krakow, 6.11.1938.

32.A.M.A.E., fond 71/1920-1944 România, vol.385, f.171-174.

33.Ibidem. Textul documentului a fost publicat şi în volumul România-Polonia. Relaţii diplomatice, vol.I (1918-1939), ediţie de Florin Anghel şi Dumitru Preda, Bucureşti, 2003, pp.190-191.

34.A.M.A.E., fond. 71/1920-1944 România, vol.385, f 217-218. Documentul a fost publicat şi în volumul România-Polonia. Relaţii diplomatice, pp. 190-191.

35.A.M.A.E., fond 71/1920-1944 România, vol. 385, f 217-218.

36.Ibidem.

37.Daniel Henciuc, Florin Pintescu, op.cit., p.142; Jan Bujak, Dzialacz polski z Banilowa- senatorem rumunskim, în vol. Polacy i rumuni na drodzde do wzajemnego poznania, ed. Stanislawa Jakimowska, Elżbieta Wieruszewska, Suceava, 2002, pp.116-123.

38.Pe larg, Florin Anghel, O alternativă de colaborare în interiorul Axei. Spre o altă Mică Înţelegere, 1941-1944, în Revista istorică, t.VII, 1996, nr.3-4, pp. 233-257.

39. V. Uradnik, Slovaci v Bukovinie verni slovenskemu rodu, în Naše Snahy, an V, nr.10,

10.03.1940.

40. A.M.A.E., fond 71/1920-1944 România, vol.512, f.120. Vezi şi Florin Anghel, O alternativă de colaborare în interiorul Axei, p.233-257.

41. A.M.A.E., fond.71/1939 E9, vol.125, f.22.

42. Idem, fond 71/1920-1944 România, vol.512, f.140-142.

43. Ibidem.

44. Daniel Henciuc, Florin Pintescu, op.cit. p.174-180.

45. Ibidem, f.176-177.

*

Florin ANGHEL (n.1968), licenţiat al Facultăţii de Istorie, Universitatea din Bucureşti, doctor în istorie şi lector la Facultatea de Istorie a Universităţii „Ovidius” din Constanţa, membru al Institutului „Adam Mickiewicz” al Ministerului de Externe şi al Ministerului Culturii din Polonia. Autor al volumului Construirea sistemului “Cordon Sanitaire”. Relaţii româno-polone, 1919-1926 (2003) şi a numeroase studii şi articole publicate în reviste academice din România, Polonia, Lituania, Letonia, Ucraina, Republica Moldova.

Florin Anghel, Identitatea duală a unei comunităţi etnice: poloni şi slovaci în Bucovina,1937-1944. Manipularea etnică în timpul crizelor politice internaţionale, studiu publicat cu permisiunea autorului.

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006