Untitled-16
Identitatea duală a unei comunităţi etnice:
poloni
şi slovaci în Bucovina, 1937-1944.
Manipularea etnică în timpul crizelor
politice
internaţionale
Florin Anghel
Colonizările
polone şi slovace: identitate etnică şi interese politice
Undeva, la sfîrşitul secolului XIX – începutul secolului XX, în regiunile sărace,
din afara modernităţii
europene, din Podolia şi Volînia, definirea identităţii etnice, în
lipsa elementului definitoriu, bielorus sau ucrainean, se făcea în funcţie de
religie.
Tutajszy – „locuitori de aici”, din zonă, se considerau toţi acei
localnici, slavi ortodocşi,
care veneau în contact cu polonii catolici. Nimeni, pînă la primul război
mondial, nu
a fost interesat în a circumscrie într-o arie etnică o masă compactă puţin
alfabetizată,
rurală, fără legături cu marile centre urbane sau cu zonele industriale.
Conflictele de
natură etnică au izbucnit abia după proclamarea şi instaurarea autorităţilor şi
simbolurilor noilor state (Polonia, Lituania, pentru scurtă vreme Ucraina
independentă)
şi aplicarea, în sens agresiv, a unor politici naţionale discriminatorii.
Regiunea Czadca,
din teritoriul Teschen (pol. Cieszyn, ceh. Tešin), se află la
frontiera etnică polono-
slovacă. Comunitate catolică, slavă, situată într-un teritoriu care, pînă la
sfîrşitul
secolului XX a cunoscut întîmplător entitatea statală (Slovacia anilor
1939-1945),
locuitorii de aici – poate slovaci prin aşezare şi împrumuturi ocupaţionale şi
cotidiene
– vorbesc o limbă polonă impregnată, firesc, cu termeni dialectali (literaţii
acceptă că
ar putea fi slovaca rurală veche). Pînă la 1918, nici aceşti agricultori şi păstori,
munteni,
destoinici de altfel, nu s-au întrebat vreodată dacă sunt altceva decît „tutajszy”
de
religie catolică, în ciuda faptului că familii întregi, vreme de mai bine de un
secol
înainte, străbătuseră cîteva sute de kilometri distanţă pentru a se aşeza în
Bucovina.
Studiul de caz de faţă îşi propune să evoce un eveniment pe cît de complex, pe
atît de puţin cunoscut istoriografiei române. Motivul alterităţii (în raport cu
românii) poloni/slovaci
în Bucovina ultimilor ani interbelici a apărut pe fundalul unei
necruţătoare rivalităţi polono-cehoslovace pentru obţinerea primatului
strategic în
Europa Centrală. Disputa etnică reflectă o competiţie politică şi o
transbordare, în
sens geografic, a unei alte crize de amploare, a aceleia pentru regiunea
Teschen.
România,
al treilea factor geopolitic al acestei inedite bătălii pentru influenţă, a
dat dovadă, pînă la sfîrşit, de un pragmatism fără echivoc, conturînd verdicte
în funcţie
de interesul strategic şi de evoluţiile generale (politice, diplomatice,
militare) din
Europa Centrală. Legat de evoluţia procesului de disputare/manipulare a identităţii
etnice a polonilor/slovacilor din Bucovina (de către statele mamă), reacţia
românească
poate fi structurată în cel puţin trei etape cronologice fundamentale:
1. 1937-1940
Publicarea,
de către Jan Šeba, ministrul Cehoslovaciei la Bucureşti, în 1936, a
volumului „La Russie et la Petite Entente dans la politique mondiale”, în
care se
aduceau acuze diplomaţiei polone şi se punea în discuţie, în acelaşi timp,
caracterul
polon al comunităţilor slave catolice din Bucovina a declanşat, practic,
ostilităţile.
Ele au fost preluate în toate mediile, locale sau centrale: au apărut ostilităţi
între
locuitorii comunelor, între cei doi diplomaţi acreditaţi la Bucureşti, Jan Šeba
şi
Miroslaw Arciszewski (apoi, din 1938, contele Roger Raczyñski), în paginile
celor
două publicaţii din România – „Kurier Polski” şi „Naše Snahy” (slovac).
Polonia a
dovedit că a avut la Bucureşti, pînă în vara anului 1940, un avantaj
incontestabil,
îndeosebi pentru faptul că nu mai era un secret că Mica Înţelegere dădea vădite
semne
de dezintegrare, iar viitorul statului cehoslovac era nesigur în faţa agresivităţii
germane. România a ţinut să marcheze, politic şi diplomatic, această competiţie:
de la 1
mai 1938, reprezentanţele diplomatice de la Varşovia şi Bucureşti au fost
ridicate la
rang de ambasadă şi, tot în aceeaşi lună, primul ministru, Patriarhul Miron
Cristea, se
afla în vizită oficială în capitala polonă (e drept, pentru a arăta rezerva
Bucureştilor
faţă de o preconizată frontieră comună polono-ungară în Ucraina subcarpatică).
Chiar
dacă în martie 1939 statul slovac şi-a proclamat independenţa şi, în paralel, a
izbucnit
„problema” polonă demarată de Reich, România nu a acordat guvernului de la
Bratislava un avantaj imediat.
2. 1940-1944
Este
perioada guvernării Ion Antonescu, a pierderii totale a influenţei polone, ca
urmare a schimbării regimului politic din România şi a unei politici externe
exclusiv în
cadrul Axei, ceea ce a dus la o evidentă apropiere între Bucureşti şi
Bratislava. Anul
1940, deja, semnalează limpede „oboseala” propagandei polone din România în
ceea
ce priveşte argumentele aduse pentru a dovedi valabilitatea punctului său de
vedere. În
schimb, prin hebdomadarul slovac de la Bucureşti, „Naše Snahy”, se
observă un avantaj
al părţii slovace în rezolvarea problemei identitare de către autorităţile
române.
3. După 1944 şi,
mai ales, după 1990
După
încheierea celui de-al doilea război mondial şi, respectiv, după căderea
comunismului a avut loc o reevaluare a situaţiei fie prin dezinteresul
uniformizator
al regimului comunist (eliminarea studiului în limba maternă, probleme legate
de
reprezentarea religioasă, interdicţii de a călători în Polonia şi/sau
Cehoslovacia),
fie prin eforturile făcute de către autorităţile române de a respecta realităţile
istorice-etnice (după 1990).
Comunităţile
polone, cehe şi slovace din România nu au provocat niciodată
incidente care să dăuneze statului de adopţie şi, în plus, au dat dovezi
concludente de
profund angajament şi respect în momente cruciale pentru istoria românilor.
Deputatul
polon în Sfatul Ţării de la Chişinău a votat la 27 martie 1918 Unirea
Basarabiei cu
România. Unirea necondiţionată a Bucovinei cu Ţara s-a realizat, în noiembrie
1918,
şi cu asentimentul unanim al polonilor din provincie. La rîndul lor, cehii şi
slovacii,
locuind în zona de Vest a Transilvaniei
(Bihor, Satu Mare, Arad) şi în Banat, au acceptat
— de la bun început şi necondiţionat — Actul de la 1 Decembrie 1918.
Ludovik
Mrazek, cel mai cunoscut ceh din România, a devenit ministru între 1920-1922,
membru al Academiei Române şi a fondat Institutul Geologic din Bucureşti.
Primul
Parlament al României Mari (din 1919) şi ultimul (din 1939-1940) au avut în
rîndurile
lor doi reprezentanţi de marcă ai polonimii bucovinene: deputatul Stanislaw
Kwiatkowski (1919-1920) şi senatorul Tytus Czerkawski (1939-1940) .
Faptul
istoric este acela că polonii şi slovacii au început să se stabilească în
Bucovina după 1780 şi, îndeosebi, în primele decenii ale secolului al XIX-lea,
atît ca urmare a acţiunilor de colonizare organizate de către guvernul de la
Viena,
cît şi datorită evenimentelor din Polonia (dispariţia statului în 1795, revoluţia
populară din 1831). Munteni la origine, din regiunea Czadca, între Špis şi
Orava,
la frontiera polono-slovacă, coloniştii vorbeau o limbă polonă cu multe
împrumuturi din slovacă.1 Evident, aici este vorba despre grupul
etnic consistent
din punct de vedere numeric pentru că, o altă parte, constituită din funcţionari
sau
specialişti, era incontestabil de etnie polonă (prin limbă, educaţie, religie şi
familie). Mai mult, unele comunităţi vorbitoare de polonă au plecat de pe
teritoriul
propriu-zis slovac, aducînd cu ele obiceiuri şi tradiţii slovace. De religie
catolică,
noii veniţi au întemeiat Pleşa, Poiana Micului, Soloneţu Nou, Cacica,
Tereblecea,
Crăsnişoara Veche. Aşezaţi în Bucovina, coloniştii au beneficiat de bunăvoinţa
Vienei de a permite, în provincie, libertatea folosirii limbii polone şi a
personalului
etnic polon în biserici şi şcoli ale statului. Orice reminiscenţă slovacă – aceea
care a fost – s-a eliminat pe parcursul secolului al XIX-lea, cu excepţia
noilor
colonişti sosiţi din zona Trenèinului (Slovacia central-răsăriteană) la
mijlocul
secolului al XIX-lea şi care, la 1910, numărau în jur de o mie de suflete. La
sfîrşitul
secolului al XIX-lea deja, istoricul cernăuţean de etnie germană Raimund Kaindl
a lansat opinia potrivit căreia muntenii aşezaţi în Bucovina la sfîrşitul
secolului al XVIII-lea
ar fi fost, în fapt, slovaci care, în anumite condiţii pe care Viena
le-a
asigurat, s-au polonizat (îndeosebi prin intermediul bisericii polone
din Lwów).2
Această
realitate etnică şi politică nu a stîrnit, din nefericire, curiozitatea
istoricilor români. Cei care s-au aplecat asupra problemei, puţini, au dat
dovadă
de un consistent şi constant interes politic (Ion Nistor, Silviu Dragomir).
Ministru
pentru Bucovina în guvernele liberale, Ion Nistor şi-a manifestat în
repetate rînduri neprietenia faţă de comunitatea polonă din provincia pe care o
reprezenta. În 1922, printr-o măsură fără precedent pînă atunci (faţă de un
grup etnic
de mici dimensiuni), Nistor a solicitat guvernului şi a obţinut închiderea şcolilor
de
stat cu predare în limba polonă, inclusiv a liceului polon de la Cernăuţi3.
În continuarea
deciziei politice, istoricul s-a oprit, într-o substanţială monografie, asupra
colonizării
Bucovinei cu slovaci aduşi din Trenèin, începînd cu 18034. Fără a
face apel la o
documentaţie credibilă, Ion Nistor aduce în discuţie, pentru 1890, cifre fără
fundamente
pentru etnicii slovaci din două comune tradiţional considerate polone: 622 la
Poiana
Micului şi 725 la Soloneţul Nou. Recensămîntul austro-ungar din 1910 nu
mai
înregistrează slovaci în respectivele localităţi datorită, opinează istoricul
citat,
polonizării excesive făcute prin şcoală şi biserică .5
Din
aceeaşi şcoală istorică, înainte de primul război mondial (influenţat, evident, de teoriile lui Kaindl), bucovineanul Aurel Morariu considera că slovacii
au
fost întemeietorii, pînă la 1840, ai coloniilor Soloneţ, Pleşa şi a
celei de lîngă
oraşul Solca. Slovacii s-au polonizat, continua Morariu, între
1816-1850, cînd
şcolile primare din Bucovina au trecut sub conducerea Consistoriului Romano-
Catolic (polon) din Lemberg (Lwów-ul polon).6
La
sfîrşitul secolului al XX-lea, însă, un istoric slovac din România, Paul Dancu,
stabileşte, în urma unei ample cercetări antropologice, că slovacii au început
să se
aşeze la sfîrşitul secolului al XVIII-lea cu precădere în Satu Mare, Bihor şi
Maramureş
şi că abia la mijlocul secolului al XIX-lea au intrat şi în Bucovina7.
La rîndul lor,
istorici şi lingvişti poloni strîns legaţi de spaţiul bucovinean, precum Emil
Biedrzycki8
sau Malgorzata Willaume9, au negat influenţa slovacă în limba
sau tradiţiile coloniştilor
poloni din Poiana Micului, Soloneţul Nou şi Pleşa, chiar dacă au acceptat
faptul că
aceşti locuitori proveneau dintr-o regiune cu evidente interferenţe etnice.
Foarte
recent, într-una dintre cele mai bine documentate monografii despre
Bucovina în perioada austriacă10, istoricul Constantin Ungureanu repune
în circulaţie
teoriile lui R. Kaindl şi Ion Nistor opinînd, pe baza documentelor austriece de
arhivă,
că cei doi înaintaşi nu au greşit. Ungureanu merge mai departe, chiar, decît
cei doi şi
propune teza primatului identitar absolut al slovacilor inclusiv pentru comunităţi
recunoscute drept polone în toate polemicile: spre exemplu, Cacica. Elementele
de
limba slovacă – nu prea multe, recunoaşte autorul – s-au pierdut pe parcursul
secolului
al XIX-lea, datorită frecventării şcolii în limba polonă şi a preoţilor de
aceeaşi etnie.
Transcenderea identitară a slovacilor în poloni – merge mai departe acest
excurs – s-ar
fi produs în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, cînd în
Austro-Ungaria
populaţia a început să fie înregistrată în statisticile oficiale după ultimul
criteriu, al
limbii materne. Urmare a acestui fapt, aproape toţi slovacii (n.n. — rezultă
clar din
acest argument că erau vorbitori de polonă), armenii de religie romano-catolică
şi un
număr mic de evrei au fost consideraţi etnici poloni.11
Recensămîntul
populaţiei României, efectuat în decembrie 1930 după două
criterii (etnie şi limbă maternă), releva faptul că, la nivelul întregii ţări,
locuiau
48.310 poloni (0,3% din total), din care 38.265 aveau polona
drept limbă maternă
şi 51.842 cehi şi slovaci (nu era trasată o delimitare), din care 43.141
aveau drept
limbi materne ceha şi/sau slovaca.12
Surse şi evoluţii ale disputei
identitare bucovinene
Paradigma
etnică polon/slovac a fost în mod evident legată, în perioada 1937-
1944, de comanda politică, în contextul confruntării acerbe dintre guvernele de
la
Praga şi Varşovia pentru obţinerea supremaţiei regionale în Europa Centrală.
Ministrul
cehoslovac la Bucuresti, Jan Šeba, consemna în toamna anului 1936 că, la
frontiera
româno-polonă, trăia „o minoritate polonă puţin numeroasă, formată din sate
slovace
polonizate”13. Mai mult ca sigur, intenţia polemică a diplomatului
ar fi trecut puţin
observată, cel puţin în opinia publică românească, dacă nu ar fi fost conjugată
cu o
acţiune politică de mare impact: Aranjamentul relativ la relaţiile şcolare şi
intelectuale
dintre România şi Cehoslovacia, semnat la 22 octombrie 1936.
Analiza
atentă a textului documentului relevă nenumărate fisuri, voite sau nu, şi
incredibile confuzii în desemnarea exactă a şcolilor cehe şi slovace din
România care
ar fi beneficiat de stipulaţiile convenţiei. Nu putem decît presupune că partea
română
a fost obligată să accepte punctul de vedere cehoslovac, în baza relaţiilor de
alianţă,
fără să bănuiască vreun moment consecinţele gestului şi amploarea fără
precedent a
crizei ce urma să se declanşeze. Aranjamentul bilateral profita de lipsa
unei strategii
coerente româneşti în privinţa şcolilor minoritare şi consimţea (fără consultarea,
măcar,
a comunităţilor vizate) trimiterea de profesori şi învăţători cehi şi slovaci
nu doar în
regiunile etnic consacrate (judeţele Bihor, Satu Mare, Caraş, Arad), ci şi în
localităţi
recunoscute pînă atunci drept etnic polone: Poiana Micului, Soloneţul Nou şi
Boian.
Mai mult, în aceste sate bucovinene au fost trimise două cadre didactice —
Hilda
Gudernova şi Rudolf Kovalik14 (înmormîntat la cimitirul catolic,
polon, din Poiana
Micului) — cu o personalitate extrem de puternică şi, putem presupune, cu
strînse
legături cu autorităţile de la Praga. Ambii au sosit în Bucovina la începutul
anului
1937, moment care marchează, practic, declanşarea crizei.
În
paralel cu acţiunea celor doi profesori, hebdomadarul slovac din Bucureşti
„Naše Snahy” a demarat o virulentă campanie de presă prin care se viza
popularizarea
istoriei coloniilor slovace din Bucovina. Peter Pavel Doval anula, cu argumente
puţin
sustenabile, caracterul identitar polon al comunei Pleşa (slovacă: Plešivec),
afirmînd că
toţi cei 2.500 de locuitori erau slovaci15 (deşi figurau, în toate
statisticile, fără a se
face presiuni asupra lor, drept poloni). În întreaga Bucovină, continua
P.P.Doral, se
regăseau peste 10.000 de slovaci polonizaţi16, toţi veniţi în
a doua parte a secolului al
XIX-lea din regiunea Trenèin şi polonizaţi cu timpul datorită instrucţiei
rudimentare
şi favorizării elementului polon de către administraţia austro-ungară.
Odată
propagată, criza politică dintre Varşovia şi Praga — de altfel, nimic nou în
relaţiile dintre cele două capitale — a cunoscut dimensiuni ce nu puteau fi bănuite,
nici măcar de către autorităţile române, rămase impasibile de la debutul ei. La
6
februarie 1937, Direcţia Politică Europa Orientală din Ministerul Polon de
Externe
avertiza, într-o amplă Notă oficială, Legaţia României la Varşovia
asupra faptului că
„acţiunea de slovacizare” a comunităţii polone din Bucovina „face parte din strădaniile
cehoslovace de conexiune teritorială cu U.R.S.S.”. „Eforturile de deznaţionalizare
a
minorităţii polone din Bucovina — continua textul diplomatic — corespund unei
activităţi febrile şi condamnabile a guvernului de la Praga în rîndurile
ucrainenilor
din Galiţia Orientală, unde aceste uneltiri s-ar întîlni cu alte uneltiri nu
mai puţin
vinovate, inspirate de Moscova şi întreţinute cu bani şi emisari cehi şi ruşi”17.
Lobbyul politic polon în România a dovedit, la acest moment, că poate funcţiona
ireproşabil:
la 11 februarie 1937, în Camera Deputaţilor, Alexandru Procopovici interpela
Ministerul Educaţiei Naţionale în legătură cu „cazul” Poiana Micului, unde
sosise
deja învăţătorul slovac Rudolf Kovalik. Parlamentarul român acuza violent
faptul că,
„în urma unei înţelegeri între guvernul nostru şi guvernul cehoslovac,
minoritatea
care se credea pînă mai deunăzi polonă a
fost declarată, fără motiv, slovacă”.18 Discursul
deputatului român prezenta situaţia comunităţii locale în culori extrem
de sumbre,
arătînd că vinovaţi sunt deopotrivă guvernul român şi cadrele didactice slovace
din
Bucovina. „În şcoala românească a statului, din Poiana Micului — arăta Al.
Procopovici — se predă acum limba polonă şi limba slovacă. Certurile dintre cei
doi
învăţători (polon şi slovac, n.n) se ţin lanţ, copiii înşişi sînt instigaţi
unii împotriva
altora, părinţii lor se învrăjbesc, satul se împarte în tabere duşmane”.19
Cum
arată, practic, oferta de schimbare a identităţii etnice în studiul nostru
de caz?
Revenind
la Poiana Micului, ştim deja că slovacul Rudolf Kovalik, odată ajuns
în localitate, a început să promită sătenilor că are posibilitatea de a aduce
vite de rasă
din Cehoslovacia, de a clădi o şcoală nouă, slovacă, de a ridica o biserică şi,
mai ales,
o fabrică de postav unde ar fi urmat să lucreze doar aceia care ar fi făcut
parte din
comunitatea slovacă.20 Putem fi siguri de faptul că învăţătorul
Kovalik a dispus de
fonduri băneşti (poate guvernamentale) pentru a-şi pune în aplicare măcar o
parte din
programul enunţat mai sus. Că este aşa, ne asigură şi un raport confidenţial al
Siguranţei
Române, din 20 aprilie 1937, înaintat primului ministru Gheorghe Tătărescu şi
ministrului de Externe, Victor Antonescu, din care rezultă limpede că
promisiunile lui
Kovalik începeau să dea roade „întrucît unii locuitori s-au declarat deja de
origine
slovacă” (aproximativ 70 de familii). Mai grav însă, continua acelaşi raport,
este faptul
că propaganda (dar, mai ales, avantajele materiale) începea să-şi facă simţite
efectele
şi în rîndul locuitorilor de etnie română sau ucraineană din satele din jur,
dornici
acum să se numească „slovaci ”, ceea ce — subliniază textul respectiv —
a provocat
nedumerirea Ministerului de Externe şi a Ministerului Educaţiei de la Praga.21
Pentru
a preveni rezultatele acţiunii lui Kovalik, din vara anului 1937
autorităţile centrale de la Varşovia au demarat un amplu program financiar de
refacere a tuturor locuinţelor şi fermelor etnicilor din Poiana Micului, Soloneţul
Nou şi Pleşa, de construire a „Caselor Polone” („Dom Polski”) şi, în
plus, de
înfiinţare a unor mici întreprinderi cu profil alimentar care să valorifice
imensul
potenţial agrar al regiunii. Din vara-toamna anului 1937, pentru a stopa
„slovacizarea”, la Poiana Micului statul polon a finanţat construirea şi
intrarea în
funcţiune a unei întreprinderi de fabricare a produselor lactate, Polunt, care
avea
menirea de a colecta şi de a procesa laptele de la fermierii poloni. Producţia
obţinută era vîndută subvenţionat, iar sumele se reîntorceau, aproape în
totalitate,
pentru finanţarea fermelor polone bucovinene.22
În
vara anului 1938, tot la Poiana Micului (localitate situată într-o excepţională
poziţie geografică, foarte aproape de mănăstirile ortodoxe Humor şi Voroneţ),
Oficiul Naţional Polon pentru Turism a deschis o tabără rezervată studenţilor şi
tinerelor cadrelor didactice. În numai două luni, iulie şi august, la Poiana
Micului
şi-au petrecut vacanţa peste 600 de tineri poloni, cu misiunea dinainte anunţată
de a revitaliza spiritul naţional.23
În
aceeaşi perioadă şi în aceeaşi localitate — Poiana Micului — 21de profesori
şi studenţi ai Universităţii din Bratislava au desfăşurat cursurile de vară ale
instituţiei slovace,24 amploarea manifestării fiind marcată,
evident, de criza internă
declanşată în Cehoslovacia (situaţie ce avea să se concretizeze, pentru scurtă
vreme,
în înţelegerile de la München, din septembrie 1938). Evident, universitarii
slovaci
dezbăteau, pe diverse secţiuni, probleme legate de istoria, limba şi cultura
comunităţii bucovinene de la Poiana Micului.
Propaganda
slovacă a început să piardă din intensitate pe parcursul anului
1938 atît datorită situaţiei de criză cronică din interiorul federaţiei de la
Praga, cît
şi din cauza încetării din viaţă, la 8 martie 1938, a lui Rudolf Kovalik.25
Comunitatea locală, lipsită de avantajele imediate promise de învăţătorul
defunct,
a început să-şi piardă interesul pentru o posibilă schimbare de identitate
etnică.
În plus, statul polon a capacitat resurse importante, financiare şi umane,
pentru a
restabili situaţia statistică. La Poiana Micului, spre exemplu, în vara anului
1938
au fost invitaţi să le vorbească localnicilor despre Polonia şi polonitate doi
binecunoscuţi universitari: Mieczyslaw Malecki (de la Universitatea Jagellonă
din Cracovia) şi Grigore Nandriş (de la Universitatea din Cernăuţi).
La 7 martie 1938, în urma presiunilor făcute de guvernul
polon pe lîngă autorităţile
de la Bucureşti, prefecţii judeţelor Cernăuţi şi Cîmpulung, însoţiţi de toţi
liderii
comunităţii polone din Bucovina, au efectuat o deplasare oficială la Poiana
Micului
şi Pleşa.26 Raportul oficial întocmit de către cei doi demnitari,
înaintat imediat presei
(deşi multe alte informaţii, cel puţin la fel de importante, erau cenzurate),
releva
avantajul politic al alianţei româno-polone (încheiate la 3 martie 1921). Nu
avem nici
o îndoială că Bucureştii au analizat cu atenţie, în primăvara anului 1938,
situaţia
disputei etnice şi a stabilit că, la acel moment, partida cîştigătoare nu putea
fi decît
Polonia. În textul documentului pe care l-am amintit, în urma unei vizite de
numai
cîteva ore, cei doi reprezentanţi ai guvernului român au stabilit că, în
comunele vizate,
locuiau 70% etnici poloni şi 30% etnici slovaci.27
Cîteva
zile după redactarea şi publicarea raportului oficial, care se dorea
exhaustiv, istoricul polon bucovinean Marian Gotkiewicz publica în gazeta
cernăuţeană „Kurier Polski w Rumunii ” un text ce îşi propunea ca, pe
baze
ştiinţifice, să demonteze aserţiunile slovace şi să stabilească întîietatea
cronologică
a coloniştilor poloni, aşezările lor fiind întemeiate în ultimele decenii ale
secolului
al XVIII-lea, în contextul prăbuşirii Republicii nobiliare polone.28
Demonstraţia
lui Gotkiewicz a fost continuată, pe parcursul întregului an 1938,
de nenumărate prezentări şi istorii ale diferitelor asociaţii şi societăţi
culturale, sportive, profesionale, a diverselor şcoli şi biserici, a unor personalităţi
locale.
În
contextul limpezirii atitudinii Bucureştilor faţă de disputa etnică – dar şi al
calmării spiritelor locale, agitate de numeroasele promisiuni, proiecte şi
intervenţii
politice – s-a produs prăbuşirea Cehoslovaciei şi proclamarea, la 6 octombrie
1938, a
autonomiei Slovaciei, cu un guvern cu puteri sporite, condus de monseniorul
Josef
Tiso.29 În Bucovina, vara şi toamna lui 1938 marchează un evident
reflux al propagandei
slovace (se poate observa şi o precaritate a finanţării ei): familiile
convertite în 1937
de către Rudolf Kovalik au acceptat nesilite să revină la vechea identitate. Un
compromis, în favoarea polonilor, poate fi considerat şi acela că familiile
polone au
acceptat ca învăţătorul slovac să fie înmormîntat în cimitirul catolic polon
din Poiana
Micului. Totodată, în baza unor mărturii neverificate, se pot emite supoziţii
potrivit
cărora cea mai mare parte a acelora care s-au declarat „slovaci” în
1937-1938 au
primit, cu diverse ocazii, sume de bani pentru cheltuieli curente. Să nu uităm,
însă, că
şi statul polon a finanţat, consistent, comunitatea din Poiana Micului, subvenţionînd
fermele agricole şi firmele de producţie alimentară din localitate.
Cîştigul
mediatic şi politic obţinut în vara-toamna anului 1938 de către partea
polonă a fost copios utilizat de către liderii locali. În „Kurier Polski” din
8 august
1937 — număr ales la întîmplare — redacţia dădea publicităţii un editorial ce
constituia
o critică virulentă la adresa statului cehoslovac, a versiunii identităţii
slovace a
comunităţii catolice slave din Bucovina şi a liderilor locali care nu reacţionau
la propaganda finanţată de la Praga (între altele, toate publicaţiile în limba polonă
din
România
primeau subvenţii de la Varşovia). Este vizibilă o standardizare obositoare a
mesajului politic, deloc diferit de cel utilizat în media polone. Publicaţia
bucovineană
scria, spre exemplu, că „Cehoslovacia este filiala Kominternului şi placa de răspîndire
a bolşevismului în întreaga Europă.”30 La fel ca la Cernăuţi,
popularul „ Illustrowany
Kurier Codzienny” din Cracovia susţinea, la 6 noiembrie 1938 (dar şi în
alte ocazii),
într-un articol intitulat Slovacizarea populaţiei polone din Bucovina că
statul
cehoslovac a provocat un adevărat „dezmăţ” propagandistic în România, cu scopul
de a se apropia de U.R.S.S. Şi de a crea din
alianţa Micii Înţelegeri un pion al intereselor
sovietice în Europa Centrală. Verdictul în legătură cu etnia
bucovinenilor aflaţi în
dispută are, în cuprinsul textului, o nuanţă eminamente politică: „Este adevărat
—
releva editorialistul — că muntenii poloni din Bucovina au venit din Slovacia,
dar au
venit din satele polone din Czadca, care acum (n.n., după integrarea regiunii
Teschen
în Polonia) se întorc la Polonia!”31. Este o dovadă lămuritoare,
credem, a conjugării
problemei teritoriale a Teschenului (unde se situează şi cele cîteva localităţi
de unde
ar fi plecat, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, primii colonişti poloni spre
Bucovina)
cu cea a disputei etnice din a doua parte a anilor ’30.
Relatările
din presa de limbă polonă reprezentau, pînă la urmă, o prelungire a
atitudinii şi acţiunii oficiale a Varşoviei, deloc lipsite de exagerări.
Într-un Aide-
Memoire al Legaţiei Polone la Bucureşti, din 3 februarie 1938, înaintat
ministrului
român de Externe, situaţia din satele bucovinene căpăta culori extrem de
violente pe
care, în realitate, nu le-a atins niciodată.32 Documentul susţinea că
ministrul cehoslovac
la Bucureşti, Jan Šeba, într-o conferinţă ţinută la Universitatea din Cernăuţi,
a instigat
„împotriva populaţiei ce se opunea realităţii etnice (adică împotriva
polonilor)”. În
plus, relatau diplomaţii poloni, învăţătorii cehi şi slovaci au adoptat gesturi
sfidătoare
la adresa Poloniei: pe faţada şcolii din Poiana Micului a fost montată o
inscripţie cu
textul „şcoală cehoslovacă”, asociaţia „Dom Polski” din aceeaşi localitate nu îşi
mai
putea desfăşura şedinţele din cauza „provocărilor”, iar cadrele didactice
slovace au
creat „incidente regretabile cu ocazia comemorării Mareşalului Pilsudski”.33
La
sfîrşitul anului 1938, mai precis la 5 noiembrie 1938, s-a consemnat şi prima
intervenţie autorizată a guvernului român în legătură cu disputa polono-slovacă
din
Bucovina. Acesta este momentul în care o decizie defavorabilă Cehoslovaciei nu
ar mai
fi putut afecta relaţiile dintre Bucureşti şi Praga (federaţia se afla în plin
proces de
disoluţie). Cunoscutul istoric transilvănean Silviu Dragomir, comisar general
pentru
Minorităţi (cu rang de ministru) în guvernul Patriarhului Miron Cristea, a
elaborat un
amplu document explicativ, pe care l-a
înaintat Ministerului de Externe.34 În mod ingenios,
Silviu Dragomir evita să dea o sentinţă în ceea ce priveşte disputa:
excursul lui ştiinţific
poate fi interpretat, totodată, ca o poziţie politică, agreată de guvern.
Istoricul pleacă de
la premisa că locuitorii catolici slavi din Bucovina sînt slovaci dar că, în
timp, datorită
favorizării polonilor de către administraţia vieneză, ei şi-au pierdut
identitatea. „E uşor
de explicat – pretinde istoricul şi omul politic român – cum această populaţie
slovacă - despărţită
de trunchiul său naţional (n.n, nu apare informaţia că, totuşi, pînă la 1918,
nu
a existat nici statul polon) – ajunsă sub influenţa polonă, fiind de aceeaşi
rasă slavă,
într-un timp relativ destul de scurt, s-a polonizat aproape cu desăvîrşire. În
prezent,
bătrînii mai vorbesc întrucîtva limba slovacă, alterată însă cu elemente de
infiltraţie
polonă; generaţia tînără, însă, a devenit cu totul polonă. După sentimentele naţionale,
întreaga această populaţie de origine slovacă se prezintă ca aparţinînd
colectivităţii
polone.”35 Ce putea face statul
român? Soluţia demnitarului are evidente conotaţii biblice:
„este explicabilă şi acţiunea cehoslovacă în ce priveşte conaţionalii
deznaţionalizaţi,
dar este justificabilă şi intervenţia polonă
pe cale diplomatică în scopul de a feri populaţia
devenită deja polonă de pericolul acţiunii opuse”.36
Regele
Carol al II-lea, mult mai pragmatic decît oamenii săi politici, a decis ca
polonii să fie cei învingători. De altfel, şansa le-a surîs din momentul în
care Tytus
Czerkawski, liderul comunităţii polone, a
decis ca Uniunea Polonă să adere necondiţionat
la Frontul Renaşterii Naţionale, susţinînd regimul politic instaurat la
10 februarie 1938.
Drept răsplată, între altele, după alegerile parlamentare din 1939, suveranul
l-a numit
pe Czerkawski în Senat37, fără ca acesta să îndeplinească vreo condiţie
electorală.
Ultimatumul
sovietic din 26-28 iunie 1940 a marcat ocuparea Nordului Bucovinei
(cu Cernăuţi) şi a Basarabiei de către Armata Roşie; localităţile disputate de
poloni şi
slovaci au rămas, însă, în componenţa României. Modificările de substanţă din
politica
externă românească survenite în timpul guvernului Ion Gigurtu, în vara anului
1940,
schimbarea regimului politic (la 6 septembrie 1940) şi, din toamna anului 1940,
intrarea
României în Axă (alături, între alte state, de Slovacia), au dus la evoluţii
insolite în
ceea ce priveşte disputa etnică din Bucovina. Deja, din primăvara anului 1940,
erau
evidente poziţiile comune româno-slovace în legătură cu revendicările
teritoriale ale
Ungariei38, ceea ce a determinat o revenire în forţă a propagandei
slovace.
La
10 martie 1940, deja, oficiosul slovac din România, „Naše Snahy”, dădea
publicităţii un amplu articol, un excurs istoric în fapt, în care se susţinea că
există
dovezi documentare incontestabile din care rezultă că, din 1779 deja, slovaci
din
regiunea Trencin au întemeiat coloniile Crăsnişoara Veche, Clocucica, Pleşa,
Poiana Micului (declarată drept „comună naţională slovacă”) şi Soloneţul Nou.39
Argumentaţia ştiinţifică a autorului se baza, evident, pe monografia
publicată de
Ion Nistor în 1930 şi pe teoriile emise de diverse personalităţi politice şi ştiinţifice
de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, din Germania şi Austro-Ungaria.
Între
Bucureşti şi Bratislava, din toamna anului 1940,40 s-a demarat un amplu
proces de colaborare politică, militară, culturală şi propagandistică. În
Slovacia, prin
presă, radio (Radio Bratislava a inaugurat „Ora României”), reuniuni
publice,
traduceri, la Lectoratul Românesc de la Universitatea din Bratislava, România
era
zilnic şi favorabil prezentată. Intelectuali de marcă s-au aflat în capitala
slovacă, între
1941-1943: George Georgescu şi Filarmonica Naţională, pianistul Dinu Lipatti,
scriitorii Liviu Rebreanu şi Nichifor Crainic, istoricii Victor Papacostea şi
Ioan Lupaş.
În schimb, guvernul Antonescu a acceptat necondiţionat
caracterul etnic slovac
al localităţilor Poiana Micului, Soloneţul Nou şi Pleşa. Mai trebuie adăugat că,
în
urma unui incident armat creat de grupe de legionari, la 28 octombrie 1940 au
fost
rupte relaţiile diplomatice cu Polonia, iar Ambasada de la Bucureşti a fost
închisă.41
Convenţia
culturală dintre România şi Slovacia, parafată în februarie 194342
dar
neintrată în vigoare datorită condiţiilor excepţionale ale războiului, consfinţea
decizia
politică din toamna anului 1940. Articolul 11 al textului, care
interesează cel mai mult
studiul de faţă, circumscrie fără echivoc aria de interes imediat a statului
slovac:
„guvernul român se obligă să susţină, pentru minoritatea slovacă din România, şcoli
în limba slovacă” (urmează o listă de 14
localităţi, între care Poiana Micului şi Soloneţul
Nou). Acelaşi articol al Convenţiei mai stipula: „guvernul român
este de acord cu
guvernul slovac să acorde şcolilor slovace din România un ajutor benevol,
îndeosebi
ca spor de salariu pentru învăţătorii care vor funcţiona la aceste şcoli”.43
În
esenţă, guvernul de la Bucureşti accepta să intervină direct în disputa etnică
polono-slovacă, printr-o decizie politică discutabilă, acceptînd, în plus, şi o
autonomie a activităţilor didactice şi culturale desfăşurate de către cadrele
didactice
slovace în şcolile de stat româneşti. S-a produs, astfel, o reluare a unei
situaţii
existente pînă în 1939 asigurată, însă, şcolilor în limba polonă şi cadrelor
didactice
ale acestora. Condiţiile de război, statutul militarizat al Bucovinei,
fragilitatea
politică şi
financiară a statului slovac nu au permis definitivarea proiectului etnic
conturat prin Convenţia
bilaterală din februarie1943. Schimbarea regimului politic românesc, la 23 august 1944, şi urmările imediate ale acestuia (inclusiv
ruperea
relaţiilor diplomatice cu Slovacia) au anulat orice şanse de recuperare, în
sens
etnic slovac, a celor trei comune bucovinene.
Sfîrşitul
războiului mondial şi instaurarea regimurilor comuniste în Polonia,
Cehoslovacia şi România au anulat, de la bun început, orice intenţii de a
rediscuta
problema etnică din cel puţin două motive: şcolile minoritare în aceste limbi
(polonă şi slovacă) au fost desfiinţate şi, în acelaşi timp, locuitorii au fost
solicitaţi
să plece spre statele lor de origine. Numai între 1945-1947, în trei
transporturi
organizate, au plecat spre Polonia 523 persoane. Acest proces a
continuat pînă la
începutul anilor 50, conform Acordului româno-polon privind repatrierea, semnat
la 9 ianuarie 1947.44 Doar 65 de familii din Poiana Micului, care au
plecat la 6
februarie 1947, au stabilit drept destinaţie Cehoslovacia.45
După
1990, în condiţii de libertate a expresiei etnice şi lingvistice, între multe
alte probleme cu care au fost confruntate localităţile analizate (izolare,
infrastuctură
deficitară, stare economică precară, lipsa personalului calificat, etc.) nu a
mai
apărut aceea etnică în sensul că, după proclamarea independenţei Slovaciei
(1993),
nici un demnitar de la Bratislava nu a mai deschis oficial dezbaterea. A venit
rîndul, sperăm, oamenilor de ştiinţă – istorici, filologi, sociologi,
antropologi – să
stabilească adevărul aşteptat vreme de cîteva decenii.
Note:
1. O dezbatere mai
recentă,din punct de vedere polon: Daniel Henciuc, Florin Pintescu,
Din istoria polonezilor din Bucovina (1771-2002), Suceava, 2002,
pp.27-103 passim. La fel,
Krzysztof Nowak, W czadeckiem i na Bukowinie, în Polonus, Suceava, nr.6
(79) , 2000, p.4-6
şi nr.3 (76), 2000, pp.10-11.
2. Daniel Henciuc,
Florin Pitescu, op.cit., p.44.
3. Arhiva
Ministerului Afacerilor Externe (în continuare, A.M.A.E.), fond. 71/1920-1944
România, vol.385, f.6-9; Florin Anghel, Evoluţia comunitătii polone din
România,1919-1926,
în Glasul Bucovinei, Cernăuţi-Bucureşti,2000, nr.3(37), p.23-37.
4. Ion Nistor, Cehoslovacii
şi Românii. Expunere istorică, Cernăuţi, 1930, p.300.
5. Ibidem, f.301-302.
6. Aurel Morariu, Bucovina,
1774-1914, Bucureşti, 1915, pp. 44-45.
7. Paul Dancu, Kolonizovanie
Slovakov do Satmarskej, Ugoèskej a Marmarošskej župy v
18 a zaèiatkom 19 storočia, Nădlac, 1997, p.12.
8. Emil Biedrzycki, Historia
polaków na Bucowinie, Kraków, 1973.
9. Malgorzata
Willaume, Polacy w Rumunii, Lublin, 1982.
10. Constantin
Ungureanu, Bucovina in perioada stăpînirii austriece (1774-1918). Aspecte
etnodemografice şi confesionale, Chişinău, 2003.
11. Ibidem, p. 106.
12. Sabin Manuilă,
Consideraţiuni asupra prezentării grafice a etnografiei României, în
Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice, extras, tom XXI, mem.14,
1939, p.6. La fel,
Anuarul statistic al României, vol. I, Bucureşti, 1938, pp.34-37.
13. A.M.A.E., fond
71/1920-1944 România, vol. 385, f 141-142.
14. Abia în toamna
anului 1937, la un an după semnarea Aranjamentului, săptămînalul
slovacilor din România a publicat lista celor 25 de cadre didactice sosite din
Cehoslovacia la
şcolile cehe şi slovace. Naše Snahy, Bucureşti, an II, nr.25,
19.09.1937.
15. Peter Pavel Doval,
Dajte kulturne prava slovakom v Bukovinie, în Naše Snahy, an I,
nr.4,
15.10.1936.
16. Idem, Slovaci v
Bukovine su Poliaci od...Trenčina, în Naše Snahy, an I, nr. 8-9, 23.12.
1936.
17. A.M.A.E., fond
71/ 1920-1944 România, vol.385, f.144.
18. Ibidem, f.151.
19. Ibidem.
20. Ibidem,f.164.
21. Ibidem, f164.
22. Archiwum Akt
Nowych, Warszawa,
fond Minister Spraw Zagranicznych, Departament
Konsularny, vol.1130, f 110-113.
23. A.M.A.E., fond.
71/1920-1944 România, vol.385, f.217.
24. Ibidem.
25. Naše Snahy, an III, nr.11,
10.03.1938.
26. Kurier Polski w
Rumunii, Cernăuţi,
an VI (VIII), nr 243
(373), 6.03.1938.
27. Ibidem, 13.03.1938.
28. Marian Gotkiewicz, Czy
górale bukowinscy sa slovakami?, în Kurier Polski w Rumunii,
an VI (VIII), 3.04.1938. Opinia lui Gotkiewicz a fost reluată , recent, de
un alt specialist polon
al problemei, Krzysztof Nowak, „O dusze” górali
bukowinskich.Polsko-czechoslowacki konflikt
na Bukowinie po i wojnie światowej, în vol. Bukowina. Razem czy oddzielne (red.
Kazimierz
Feleszko), Pila-Warszawa, 2000, pp.207-221; Idem, Bukowina w opiniach
polskich slużb dyplomatycznych,
konsularnych i wojskowych w Rumunii (1918-1939), în vol. Kontakty polsko-
rumunskie na przestrzeni wieków, red. Stanislawa Jakimowska, El¿bieta
Wieruszewska, Suceava,
2001, pp.87-105.
29.Milică Moldoveanu, Statul independent slovac,
în vol. Regimurile fasciste şi totalitare
din Europa, vol.III, Bucureşti, 1983, pp.11-15. Vezi şi Rudolf Chmel, The
Slovak Question in
the 20-th Century, în vol. Scepticism and Hope. SixteenContemporary
Slovak Essays, ed. Miro
Kollar, Bratislava, 1999, p. 80 şi următoarele.
30.Kurier Polski w Rumunii, 8.08.1937.
31.llustrowany Kurier Codzienny, Krakow,
6.11.1938.
32.A.M.A.E., fond 71/1920-1944 România, vol.385,
f.171-174.
33.Ibidem. Textul documentului a fost publicat şi
în volumul România-Polonia. Relaţii
diplomatice, vol.I (1918-1939), ediţie de Florin Anghel şi Dumitru Preda,
Bucureşti, 2003,
pp.190-191.
34.A.M.A.E., fond. 71/1920-1944 România, vol.385, f
217-218. Documentul a fost publicat
şi în volumul România-Polonia. Relaţii diplomatice, pp. 190-191.
35.A.M.A.E., fond 71/1920-1944 România, vol. 385, f
217-218.
36.Ibidem.
37.Daniel Henciuc, Florin Pintescu, op.cit., p.142;
Jan Bujak, Dzialacz polski z Banilowa-
senatorem rumunskim, în vol. Polacy i rumuni na drodzde do wzajemnego
poznania, ed.
Stanislawa Jakimowska, Elżbieta Wieruszewska, Suceava, 2002, pp.116-123.
38.Pe larg, Florin Anghel, O alternativă de
colaborare în interiorul Axei. Spre o altă Mică
Înţelegere, 1941-1944, în Revista istorică, t.VII, 1996, nr.3-4, pp.
233-257.
39. V. Uradnik, Slovaci v Bukovinie verni
slovenskemu rodu, în Naše Snahy, an V, nr.10,
10.03.1940.
40. A.M.A.E., fond
71/1920-1944 România, vol.512, f.120. Vezi şi Florin Anghel,
O alternativă de colaborare în interiorul Axei, p.233-257.
41. A.M.A.E.,
fond.71/1939 E9, vol.125, f.22.
42. Idem, fond 71/1920-1944
România, vol.512, f.140-142.
43. Ibidem.
44. Daniel Henciuc,
Florin Pintescu, op.cit. p.174-180.
45. Ibidem, f.176-177.
*
Florin ANGHEL (n.1968), licenţiat al
Facultăţii de Istorie, Universitatea din
Bucureşti, doctor în istorie şi lector la Facultatea de Istorie a Universităţii
„Ovidius”
din Constanţa, membru al Institutului „Adam Mickiewicz” al Ministerului de
Externe
şi al Ministerului Culturii din Polonia. Autor al volumului Construirea
sistemului
“Cordon Sanitaire”. Relaţii româno-polone, 1919-1926 (2003) şi a numeroase
studii
şi articole publicate în reviste academice din România, Polonia, Lituania,
Letonia,
Ucraina, Republica Moldova.
Florin Anghel, Identitatea duală a unei
comunităţi etnice: poloni şi slovaci în
Bucovina,1937-1944. Manipularea etnică în timpul crizelor politice internaţionale,
studiu publicat cu permisiunea autorului.