|
||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
|
|||
|
Identitatea omului european la Denis de Rougemont Cristina Gheorghe Chiar dacă lucrările lui Denis de Rougemont au beneficiat de o traducere relativ redusă în limba română, prin raportare la mărimea operei sale, el este unul dintre cei mai fervenţi europenişti ai perioadei dintre cele două războaie mondiale şi mai ales ai perioadei postbelice. Dacă unele dintre lucrările sale de bază (Dragostea şi Occidentul, Partea Diavolului, Douăzeci şi unu de secole de Europa, Elveţia, un popor fericit) au beneficiat deja de traducere în limba română, rămîn încă o serie importantă de lucrări1 şi în special de articole complet necunoscute publicului cititor. Este şi motivul pentru care acestea din urmă vor face obiectul studiului de faţă. Începuturile carierei europeniste ale lui de Rougemont se află mai ales în perioada de după cel de-al doilea război mondial, chiar dacă preocupările autorului pentru această parte a lumii au existat încă de la primele sale scrieri (cu toate că nu în aceeaşi măsură în care era interesat de literatură şi teologie). După ce izbucnirea celui de-al doilea război mondial îl găseşte în Elveţia, ţară neutră, în care nu putea reacţiona cum ar fi vrut, principala idee devine Europa, pe care trebuia să o apere şi să-i salveze viitorul. Exilul în America îl va determina să vadă într-o lumină nouă continentul pe care fusese obligat să-l părăsească, să-i acorde o nouă importanţă pe scena lumii, să-i atribuie dimensiunea unui întreg, a unui tot care pînă în acel moment era perceput doar ca un conglomerat de mici sau mari părţi componente. De asemenea, totalitarismele care apăruseră pe scena politică europeană i-au dat şi ele motive pentru a se apleca asupra problemelor care măcinau continentul în perioada respectivă şi să afirme că L’Europe a une mauvaise mine…2. Sumara trecere în revistă a preocupărilor pentru chestiunea europeană a lui Denis de Rougemont demonstrează că această problematică va fi stabilită, analizată, diagnosticată prin raportarea la ceea ce se întîmpla în interiorul Europei – fascismul –, la ceea ce se întîmpla la extremităţile acesteia – totalitarismul —, dar şi la foarte mare depărtare de aceasta – modul de viaţă american care tocmai se impunea atît în Statele Unite cît şi pe continent. Trecutul Europei, cel istoric şi cel religios deopotrivă, totalitarismele de orice fel, contemporane autorului (anti-Europa, după cum le numea acesta) şi America sunt elementele de comparaţie folosite de către de Rougemont pentru a poziţiona identitatea europeană. Iar rezolvarea problemelor cu care se confrunta Europa după cel de-al doilea război mondial depindea de doi factori: omul european şi federalismul, elemente care la de Rougemont sunt inseparabile. Apariţia şi succesul lui Hitler se datorau, în viziunea lui de Rougemont, decreştinării Europei secolului al XVIII-lea: eliberaţi de religie, oamenii s-au pus la dispoziţia ideologiei unui partid, fanatismul religios fiind înlocuit de fanatismul politic. Chiar dacă Europa – Vaterland – era victorioasă în faţa lui Hitler, după război ea se afla între două imperii, cu o populaţie divizată în două direcţii opuse, cea a ideii de progres colectivist şi cea a progresului capitalist, una reprezentînd Rusia stalinistă, iar cealaltă America – Kinderland –, şi cu o burghezie care le refuza ambele idei, dar fără a face nimic altceva.3 Aceste realităţi europene îl determină pe de Rougemont să încerce o explicaţie din prisma tipologiei umane şi implicit culturale europene. La un nivel macro-tipologic, Rougemont consideră că este gravă deosebirea esenţială dintre concepţia europeană, pe de o parte, şi cea rusă, pe de altă parte, privind natura sau condiţia omului exemplar, care pentru europeni este marele om, cel mai înalt exemplu, cel care caută valorile esenţiale şi raţiunile de a trăi, în timp ce pentru Rusia sau chiar America acesta este reprezentat de omul mediu, de exemplarul de serie, omul care doar produce şi consumă.4 Omul european, cel al contradicţiei sau omul dialectic, este numit de către de Rougemont persoană 5 (deşi nu foloseşte un alt termen pentru cel din Rusia sau America), iar instituţiile care pot constitui o măsură a acestuia sunt cele federaliste. Dacă se consideră eu-ul datul primar al individului, compoziţia brută a acestuia, iar persoana ceea ce individul a devenit prin modificarea elementelor calitative6 ca urmare a educaţiei şi a socializării, putem înţelege de ce de Rougemont consideră că în interiorul persoanei (şi nu al eu-lui) există totdeauna un conflict între libertate şi vocaţie, pe de o parte, şi implicarea în realităţile sociale, pe de altă parte, iar cînd această luptă interioară încetează, începe războiul exterior. Angajamentul, implicarea personală liberă, eficace şi critică, contribuie la evitarea implicării în activitatea unui partid, supunerea la o opresiune7 a statului sau a naţionalismului. Ideea de om, din care filosoful Berdiaev afirma că a încercat să facă un mit, este la de Rougemont tezaurul Europei, dar deviaţiile sale către individul fără îndatoriri sau militantul fără drepturi sunt cauzele tuturor relelor sociale. Dacă europenii (eu-l primar) au inventat naţionalismul, tot ei (ca persoane însă) au găsit şi soluţia la relele provocate de acesta, şi anume federalismul, dar trebuie totuşi să inventeze şi să facă viabile instituţiile acestuia,8 singurele capabile să salveze Europa.9 Acest proces nu este totuşi chiar atît de simplu de realizat, iar aceasta tot din cauza omului, sau mai bine spus din cauza celor trei micro-tipuri umane10 care constituie fundamentul a trei regimuri politice diferite. Astfel de Rougemont vorbeşte despre omul liber, dar neimplicat (individul pur şi simplu), căruia îi corespunde un regim democratic tinzînd către anarhie; omul implicat total (soldatul politic), dar deloc liber, căruia îi corespunde regimul totalitar şi omul persoană, liber şi implicat în acelaşi timp, căruia îi corespunde regimul federalist.11 Acestor trei micro-tipologii umane, trei specii de oameni atît de diferite12, le corespund trei tipuri de mentalităţi. Există, astfel, oamenii care doresc pacea, uniunea şi prosperitatea, dar cărora le e teamă de un proces atît de dificil de realizat; oamenii care nu doresc nici pacea, nici uniunea şi nici prosperitatea, staliniştii, naţionaliştii sau fasciştii, care se opun foarte vehement federaţiei europene şi cei care nu sunt interesaţi de nimic, care nu vor să se gîndească la nimic, dar care repetă mecanic sloganurile celui de-al doilea grup.13 În acest context, autorul îşi exprimă nemulţumirea faţă de faptul că aceia care luptă pentru pace şi uniune sunt numiţi utopici, ceea ce nu se întîmplă într-adevăr niciodată cu utopicii care pregătesc, uneori chiar vizibil, un război. Iar lupta pentru ideea federală este o luptă pentru pace şi împotriva conflictelor dintre rase, limbi sau naţionalisme, o luptă care încearcă să facă loc tuturor diversităţilor fără a elimina vreuna dintre ele14 şi pe care nu o consideră o utopie, un sistem fără viitor.15 În opinia lui de Rougemont, ar fi fost o utopie crearea unei uniuni a Europei fără schimbarea structurii sale economice şi politice.16 Numai crearea unor noi organisme economice şi politice supranaţionale nu ar fi fost nici ea suficientă, pentru că Europa este în primul rînd o cultură, una din caracteristicile sale fiind diversitatea de atitudine faţă de cultură, înrădăcinată în diversităţile sale culturale. Dialogul între aceste diversităţi este fundamentul realizării Europei şi a ideii europene a omului, ideea dialectică a omului, nerealizată încă în întregime, tot aşa cum este fundamentul dinamismului occidental, al neliniştii creatoare care îl determină pe european să-şi pună întrebări…referitoare la raporturile sale cu Dumnezeu, cu lumea, cu statul şi cu comunitatea,17 fundament total opus celui care stă la baza totalitarismului. Omul european este deci atît omul responsabil faţă de vocaţia sa faţă de cetate, omul în acelaşi timp autonom şi solidar, în acelaşi timp liber şi angajat, dar nu liber în sens individualist, şi nici angajat, implicat, în sens totalitar.18 Acest om rămîne fidel lui însuşi dacă acceptă dialogul şi devine infidel cînd încearcă să suprime unul dintre termenii conflictului sau să se închidă în propria specificitate, naţiune, patrie sau ideologie şi să le impună în mod tiranic.19 De Rougemont a contribuit în mod esenţial la redactarea Raportului cultural supus Congresului de la Haga (7-10 mai 1948) prin Comitetul Internaţional de Coordonare al Mişcării pentru Unitatea europeană. În preambulul acestui document se afirmă în primul rînd necesitatea uniunii din raţiuni de securitate şi prosperitate a tuturor ţărilor, necesitate care survine într-o situaţie de criză a noţiunii de om şi de libertate. Această situaţie impune înfiinţarea instituţiilor necesare garantării exercitării efective a drepturilor persoanei umane.20 În viziunea sa, cultura europeană, în toate perioadele şi prin toate elementele componente, a contribuit la conceptualizarea ideii europene a omului şi a ideii drepturilor şi obligaţiilor acestuia, asupra ideii drepturilor şi îndatoririlor unei naţiuni. De Rougemont precizează că, totuşi, după al doilea război mondial, condiţiile materiale şi morale de viaţă din Europa (Occidentală sau de Est) au fost într-o mare măsură distruse: biblioteci sau muzee, edituri sau şcoli. Multe cărţi sau discuri erau imposibil de găsit şi, mult mai tragic, foarte mulţi intelectuali refugiaţi din estul Europei au fost forţaţi să accepte munci necalificate, capacităţile lor fiind pierdute pentru Europa şi pentru cultură. Cercetările ştiinţifice deveniseră tot mai costisitoare, schimburile culturale erau împiedicate de multe obstacole vamale sau financiare, precum şi de multiplele formalităţi prin care cultura era naţionalizată, iar în Est învăţămîntul era supus influenţei politice21 şi, precum orice manifestare culturală, cenzurii. În acelaşi timp, de Rougemont descoperă în Occident o cultură periferizată, un spirit care îşi subordonează interesele celor ale economiei, politicii sau apărării naţionale, situaţie a cărei singură soluţie este lăsarea liberă [a culturilor] să se manifeste, şi evoluţia lor liberă, conform propriilor legi şi a libertăţilor proprii, ceea ce însemna construirea Europei deschise,22 a Europei federale. Uniunea culturală a Europei a existat încă de la origini şi de-a lungul secolelor s-a îmbogăţit continuu prin diversitate, ceea ce înseamnă că aceasta nu trebuie realizată printr-o lege, ea trebuie lăsată să se manifeste în mod liber, conform propriilor legi.23 Instrumentele practice ale realizării acesteia urmau a fi într-o primă etapă Centrul European de Cultură şi Biroul de Studii deschis în februarie 1949 de către Mişcarea europeană la Geneva. Ultima organizaţie a stabilit imediat trei direcţii de acţiune: - inventarul forţelor culturale în Europa; - coordonarea eforturilor dispersate în acel moment; - iniţiative care să dezvolte sentimentul european, să-l exprime şi să-l ilustreze. Acestea urmau să se realizeze prin mici grupuri de lucru care reuneau oameni din diferite ţări, interesaţi de aceleaşi probleme.24 La rîndul său, Centrul Cultural avea trei departamente principale de activitate: I. Educaţie; II. Cultură; III. Relaţiile culturii cu instanţele politice, economice, sociale şi juridice. De Rougemont subliniază că aceste eforturi de realizare a conştiinţei europene nu sunt instrumentul de substituire a naţionalismelor naţionale cu un naţionalism european, de opunere a unei naţiuni europene naţiunilor din Est şi din Vest, sau de a crea o cultură europeană sintetică. Singura raţiune a acestei conştiinţe europene era uniunea ţărilor din vestul Europei pentru a obţine renaşterea culturii lor în cadrul libertăţii de spirit, care este adevărata lor forţă,25 chiar dacă, aşa cum considera de Rougemont, este dificil să se vorbească despre realizarea Europei atunci cînd ea există de secole.26 Este motivul pentru care principala sarcină a Centrului European de Cultură este considerată propagandă [culturală], utilizată însă pentru a obţine acelaşi efect pe care l-a obţinut Pasteur punînd microbii în sprijinul omului, nu pentru a manipula, pentru că deviza Centrului era Nimic să nu fie al meu din ce poate fi al altuia.27 Chiar dacă Europa are o suprafaţă destul de nesemnificativă în comparaţie cu alte continente, de Rougemont descoperă aici un dinamism colectiv excepţional la originea căruia se află o tensiune ternară care vine din teologia trinitară occidentală.28 În opinia lui de Rougemont, Europa nu s-a născut din conflictul dintre Est şi Vest, ci din tensiunile dintre Atena, care a descoperit individul, Roma, căreia îi aparţine cetăţeanul, şi Ierusalim, creatorul persoanei, adică din conflictul dintre individualism, colectivism şi personalism, fiecare dintre ele cu drama sa şi toate împărtăşind aceeaşi dramă, omul. Moştenirea culturală europeană reprezintă suma tuturor „produselor” culturii de-a lungul timpului, ea condiţionează un mare număr de şanse specifice propuse europenilor şi, de asemenea, instaurează limite precise acţiunii acestora, rămînînd o sumă de virtualităţi, dintre care nu putem actualiza decît o parte infimă. Într-un sens mult mai concret, moştenirea29 culturală este ceea ce suntem capabili să utilizăm pentru atingerea propriilor scopuri, utilizînd cele două memorii, cea a popoarelor şi cea genetică, memoria externă (marile biblioteci, limba, monumentele, credinţele) şi memoria internă, cea a cromozomilor, a ADN-ului, a programelor fiziologice sau sociale, a eredităţii.30 Fiecare european a moştenit elemente culturale restrictive, şi anume: naţionalismul sau partizanatul; - dependenţa de materie (de unde şi neputinţa sa spirituală, lipsa de distanţă, de detaşare faţă de libertate, prin comparaţie cu hinduşii) şi detaşarea de realitate prin abstracţie (de unde sărăcia sa animică în comparaţie cu africanul negru); - abdicarea în faţa „celui care ştie;” - neputinţa europeanului romanizat, organizat, etatizat, de a concepe viaţa spirituală decît în cadrul Bisericilor; - raţiunile de a dispreţui Istoria şi de a se ocupa mai ales de „realităţi” şi de elementele eliberatoare, ca de exemplu: - spiritul critic sau punerea continuă sub semnul întrebării a tuturor lucrurilor; - dragostea pentru Dumnezeu şi de aproape ca de sine însuşi; - noţiunea de persoană umană, autonomă şi înzestrată cu o vocaţie unică; - fidelitatea, fundamentul cuplului şi al comunei; - secularismul, care eliberează de constrîngerile înspăimîntătoare ale sacrului şi ale cultului cuvintelor, ale miturilor tribale, ale modelor venerate la Curte înainte de a fi ale Oraşului, şi ale tuturor religiilor născute din teamă.31 În această moştenire culturală de Rougemont descoperă secretul omului european: este un om dialectic, dialogic, lipsit de speranţa de a-şi găsi echilibrul altfel decît prin sinteze dificile, condamnat la alegere perpetuă, deci la conştientizare, la punerea sub semnul întrebării a tuturor rezultatelor şi a tuturor valorilor, autorul creaţiei,32 chiar dacă unul care diferă de la un secol la altul. În laboratorul european, cum spunea de Rougemont, au apărut, de-a lungul secolelor, ideile de revoluţie, pasiune şi progres, toate născute din revelaţia creştină, analizate şi deformate în prisma greco-iudeo-romană. Federalismul vine dintr-o formă de gîndire rezultată din dialogul opunînd eleaţii ionienilor pe motivul autonomiei fundamentale al Uniunii şi al Diversităţii, …al permanenţei şi al schimbării, dar un dialog care încearcă să menţină cei doi termeni într-o tensiune creatoare, în care constă originalitatea şi specificitatea gîndirii occidentale.33 Tensiunile creatoare născute din pluralitatea originilor Europei au provocat la rîndul lor două serii de contrarii inseparabile aflate într-un permanent conflict în istoria europeană. În prima serie de Rougemont opune termeni antinomici dar valabili: spiritual şi temporal, libertate şi responsabilitate, inovaţie şi tradiţie, persoană şi comunitate, autonomie şi uniune, dreapta şi stînga, sud şi nord, revoluţie şi reformism, gustul riscului şi nevoia de securitate etc, pentru ca în cea de-a doua serie să opună doi termeni la fel de condamnabili: etatism centralizator şi spirit de turmă, dirijism rigid şi liberalism fără limite, individualism şi colectivism, anarhie şi tiranie, uniformizare şi separatism.34 De Rougemont nu este de acord cu teza decăderii Europei. Considerînd drept caracteristici ale decadenţei unei culturi, ale unei civilizaţii, imitaţia ieftină sau repetarea vulgarizată, pierderea capacităţii de răspîndire, pierderea contactului direct cu originile şi sărăcia sprijinului material, autorul consideră că Europa nu se găseşte în nici una din aceste situaţii,35 existînd în plus încă trei motive pentru care nu se poate vorbi despre criza civilizaţiei europene, şi anume: - civilizaţia europeană este singura care ştie cu adevărat să devină universală; - civilizaţia europeană a creat condiţiile tehnice de conservare şi de transmisie a sa către generaţiile viitoare în acelaşi timp în care descoperea şi reînvia culturile dispărute sau pe cale de dispariţie; - nu se întrevăd candidaţi serioşi la realizarea unei civilizaţii care să devină mondiale,36 de Rougemont păstrînd astfel intact europocentrismul. Pentru de Rougemont pasiunea în dragoste derivă şi ea din credinţa creştină personalistă, din valoarea infinită a unui individ ales, unic, de neînlocuit, în timp ce ideea de progres are o origine evanghelică ce se intersectează cu noţiunile greceşti şi romane ale măsurii individuale şi ale organizării colective, în timp ce pasiunea revoluţiei este transpunerea în plan colectiv a convertirii creştine, a schimbării fundamentale şi bruşte de orientare, traduse în termenii romani de instituţii, de drept nou,37 toate acestea fiind la originea culturii europene, dacă această cultură nu înseamnă decît ceea ce a făcut Europa altceva decît ceea ce este ea din punct de vedere fizic.38 Printre caracteristicile europenilor de Rougemont a inclus şi gustul furios de a diferi,39 gustul de a fi original care cuprinde spiritul de concurenţă şi nevoia de a-şi exprima adevăratul eu. Conform opiniei autorului, omul occidental a ales să se afirme ca individ creator, în timp ce (era necesar şi un element comparativ) omul oriental a ales să se supună lumii divinităţilor, dar fără a spune că unul e mai bun decît altul, ci doar că şi-au ales scopuri complet diferite. Pentru occidentali modelele sunt creaţiile individuale, nu convenţiile sacre,40 iar lui de Rougemont i se pare ciudat că acest nucleu de tensiune creatoare şi-a pierdut locul în lume în favoarea culturii cenzoriale din Est, una denaturată şi aservită. Mult mai ciudat însă i se pare autorului faptul că diviziunea Europei paralizează în continuare cultura europeană, liberul schimb al ideilor, al persoanelor şi al operelor, în situaţia în care secretul puterii constă în punerea în comun a tuturor resurselor ştiinţifice, educative şi creatoare în general. Aceasta ar fi fost posibil printr-un inventar al forţelor culturale ale continentului, o coordonare a eforturilor dispersate între cele douăzeci de naţiuni ale noastre şi dacă ar fi existat un organism care ar fi putut să ia unele iniţiative de a vorbi în numele Europei ca unitate, deci o Autoritate politică supranaţională.41 Dacă Europa, care este cultură, nu-şi salvează cultura şi libertatea persoanei, ea va deveni doar un apendice nesemnificativ al Asiei.42 Pentru de Rougemont Europa este însă atît cultura cît şi conştiinţa lumii: în ciuda dimensiunilor sale teritoriale reduse, ea a descoperit mari teritorii necunoscute, contemporaneitatea oferind specialişti ai culturilor şi societăţilor acestora. Europa este Muzeul lumii, dar nu în sensul strict al cuvîntului, ci în sensul că europenii au făcut cercetări asupra tuturor civilizaţiilor precedente şi actuale şi au provocat dezbateri asupra acestora, dar fără a le imita şi numai pentru a le înţelege. Iar Europa mai încearcă, în mod adiţional, şi să regăsească tradiţiile pierdute ale acestor civilizaţii şi să favorizeze renaşterea acestora43, pentru că dislocarea indivizilor din mediul lor familial îi supune arbitrariului, anxietăţii, nesiguranţei materiale şi morale, mentale şi spirituale, omul devenind dezrădăcinat, izolat şi dezorientat, deschis naţionalismelor, pasiunilor colective şi sistemelor totalitate. Geniul lui Mussolini şi Hitler, afirmă de Rougemont, a fost acela de a-şi da seama că omul maselor trăieşte în angoasa arbitrariului şi că este limitat la a dori eliberarea de o libertate fără conţinut şi că întotdeauna caută un îndrumător.44 În ceea ce priveşte remediile, de Rougemont este sceptic. Fără o atitudine morală şi spirituală, oamenii politici nu vor fi capabili de a oferi o soluţie viabilă, de aceea de Rougemont îşi îndreaptă atenţia către intelectuali, chiar dacă în Occident aceştia sunt neputincioşi în faţa realităţilor create de ei înşişi – ca de exemplu naţionalismele – sau lăsate să se creeze. Urmînd teoria sa privind tipurile umane europene, de Rougemont divizează intelectualii europeni în trei clase: cei complet dezinteresaţi de orice realitate contemporană, cei implicaţi în aceste realităţi, dar sub aripa unui partid sau altul, fără vreo importanţă a doctrinei, şi cei care au într- adevăr un punct de vedere despre situaţia generală şi propun şi soluţii (precum Berdiaev, Eliot, Jaspers sau alţii), dar care nu se bucură de nici o considerare nici din partea politicienilor, nici a economiştilor şi nici a oamenilor simpli, sau nici măcar nu sunt cunoscuţi. După cum era de aşteptat, de Rougemont are soluţii pentru problemele europene pe care le-am evidenţiat mai sus, pentru această anarhie, şi indică trei calităţi pe care ar trebui să le aibă o soluţie, şi anume: - aceasta trebuie să intereseze atît pe politicieni, economişti, intelectuali, cît şi pe omul de pe stradă, şi să le ofere mijlocul de a colabora efectiv; - nu trebuie să fie apanajul unui partid, al unei naţiuni, al unei tendinţe intelectuale, să devină hegemonică; - trebuie să se bazeze pe tradiţiile care au constituit forţa Europei, dar în acelaşi timp să permită o reînnoire a prosperităţii şi a creativităţii Lumii Vechi. Toate acestea se opun spiritului de partid, în multiplele sale forme, printre care şi naţionalismul.45 În opinia lui de Rougemont oamenii politici consideră că uniunea europeană este necesară din raţiuni politice şi economice – pericolul rus, dominaţia americană, lărgirea pieţelor naţionale sau conflictul franco-german – dar el este convins că cea mai importantă este salvarea patrimoniului cultural al Europei, cultul persoanei umane pe care l-a promovat această cultură, tot ceea ce există în Europa (instituţiile, partidele politice, tehnica şi chiar Strasbourg-ul Europei unificate) fiind rezultatul acestei culturi. Pentru ca europenii să înţeleagă eforturile Strasbourg-ului de a face uniunea, aceştia trebuie să aibă acces la cultură, ei trebuie să primească o educaţie care să-i facă să simtă şi să devină europeni.46 Uniunea federală trebuie realizată de oameni conştienţi că destinul lor depinde de felul în care acţionează.47 Este motivul pentru care Centrul pentru Cultură Europeană iniţiază în jurnalul său o rubrică generală intitulată Educaţia europeană care să determine revoluţia morală, intelectuală şi spirituală, apoi economică şi socială, maturizarea care va da naştere Europei unite.48 Autorul consideră că metoda Centrului de a crea Europa unită este una educativă şi culturală, dar că are multe afinităţi cu federalismul.49 În opinia lui de Rougemont procesul de educaţie înseamnă atît transmiterea cunoştinţelor dobîndite de o anumită societate, cît şi formarea morală şi socială a tinerilor.50 Realizarea uniunii europene nu este astfel posibilă în lipsa voinţei majorităţii locuitorilor acesteia, iar aceasta nu este posibilă dacă nu există o educaţie şi un civism european. Educaţia înseamnă şi ea dezbatere, punere sub semnul întrebării, nu doar aplicarea regulilor, este un antrenament al spiritului critic, o dialectică a responsabilităţii şi a contestării conformităţii şi a nonconformismului, a riscului personal,51 pentru că uniunea Europei nu se poate face în mod mecanic, ea trebuind să fie aleasă şi dorită de o majoritate a populaţiei care trebuie să fie educată.52 Dacă civismul din doctrina federală a lui Proudhon, înseamnă participarea activă a individului la viaţa comună – la toate nivelurile, în funcţie de capacitatea fiecăruia – civismul european este participarea la comunitatea europeană în formare. Cuvîntul „participare” are aici două sensuri diferite, unul pasiv sau receptiv, altul activ şi militant.53 Ca şi civismul, cultura, pentru europeni, este şi această participare la tezaurul comun al operelor create timp de secole de spiritul europenilor.54 Astfel, afirmă de Rougemont, adevărata pregătire a civismului constă în cunoaşterea problemelor reale ale comunei, regiunii, naţiunii, Europei, învăţarea mijloacelor de participare la acestea şi dorinţa de a deţine rolul55 de cetăţean Realizarea Europei înseamnă înainte de toate realizarea europenilor,56 afirmă de Rougemont, iar aceasta înseamnă că metoda de educaţie trebuie să fie europeană, adică trebuie să formeze persoane autonome,57 ceea ce nu este posibil printr-o specializare coordonată de către stat (de tip sovietic) sau care împinge respectul individualităţii copilului pînă la refuzul de a se forma – de tip american.58 Respectul pentru individ înseamnă a vedea în el persoana care poate deveni dacă acesta îşi descoperă vocaţia şi are mijloacele de a o îndeplini.59 Formarea individului înseamnă a i se comunica simţul comunităţii culturale, politice sau sociale în care să-şi exercite vocaţia. Idealul unei educaţii europene şi problema cea mai urgentă era deci de a forma şi promova oameni liberi şi responsabili, singurii care vor putea uni Europa, dar cu o singură condiţie, şi anume ca aceştia să ştie care este stadiul în care se află lumea, care sunt realităţile mondiale, adică: -care este situaţia precară a ţărilor în care trăim în cadrul unei lumi în care Europa nu mai este o regină; - ce a fost cîndva Europa şi ce poate ea deveni din momentul în care vom renunţa la fobiile naţionaliste; -care vor fi efectele previzibile ale unei uniuni federale a forţelor noastre pentru o anumită regiune, un anumit sat, mediu profesional, pentru viaţa fiecăruia.60 În opinia lui de Rougemont o democraţie nu şi-a atins scopul dacă nu a reuşit prin intermediul familiei sau al altor mijloace sociale să formeze cetăţeni şi să-i informeze. Pentru ca uniunea Europei să se poată face în mod conştient, autorul indică o serie de realităţi care trebuie cunoscute: - elementele comune şi factorii de diferenţiere care fac din Europa o unitate caracterizată prin diversitate; - problemele economice; - problemele sociale, demografice şi culturale (locale, regionale şi europene); - rolul Europei în lumea decolonizată; - idealurile principale (religioase, sociale, ştiinţifice etc.) ale umanităţii europene anterioare, posterioare sau superioare diversităţilor noastre naţionale. De Rougemont crede că democraţia va putea să se realizeze foarte bine în Republica europeană, graţie acţiunii aristocraţiilor culturale (grupurilor de prestigiu) şi politice (grupuri de presiune) care se opun majorităţii conservatoare a prejudecăţilor „progresiste” de altădată.61 Pentru că nici un sistem de învăţămînt nu putea realiza această orientare generală era necesară o educaţie populară materializată în forme de învăţămînt mult mai concrete şi mai apropiate de viaţă.62 Pentru a realiza uniunea unor popoare care timp de secole doar s-au luptat între ele, sunt necesare instituţii comune, dar pentru ca acestea să funcţioneze era nevoie să se dezvolte un sentiment comun în toate popoarele reunite,63 depăşind naţionalismul belicos provocat de manualele şcolare64 şi conflictele ideologice provocate de intelectuali sau de mici grupuri ideologice de-a lungul secolelor XIX-XX.65 Toate popoarele trebuie să se recunoască drept moştenitori ai aceleiaşi culturi, participanţi la aceeaşi aventură, uniunea tuturor celor care doresc să se unească, fără nici o discriminare. Europa este pentru de Rougemont o cultură, un muzeu, o civilizaţie, dar una dintre cele mai frumoase definiţii pe care o dă autorul continentului este aceea că Europa este… o energie, această definiţie realizînd-o prin calchierea formulei lui Einstein E=mc2, unde E este Europa, m este masa sa (întindere, materii prime, populaţie) iar c este cultura acestuia, ale căror efecte induse se multiplică în progresie geometrică.66 De Rougemont a făcut chiar un catalog sumar – după cum spune el – al elementelor constitutive ale culturii europene, un catalog care cuprinde, alături de elementele clasice (religii, filosofii, atitudini în faţa dragostei, istorie, geografie, muzică) şi elemente moderne (cinema, radio, televiziune, călătorii, veşminte, sociologie etc.).67 La zece ani de activitate europeană, de Rougemont relevă trei reguli necesare realizării uniunii europene: - nu se poate face Europa fără europeni conştienţi de sine;68 - nu se poate face Europa fără ajutorul culturii, fără a reda culturii funcţia sa creatoare în societate; - principalele obstacole în calea realizării uniunii europene fiind spirituale, ele trebuie depăşite pentru a crea europenii, oamenii înzestraţi cu spirit critic, trebuind de asemenea să le fie oferit acestora un cîmp de acţiune europeană. Acest lucru ar fi fost posibil prin două metode: adresarea mai întîi către oameni competenţi, care muncesc împreună în domenii specifice şi adresarea către tineri.69 Aceste abordări erau strict necesare pentru îndeplinirea sarcinilor fundamentale ale Europei, a misiunii sale de a oferi lumii două metode esenţiale pentru sănătatea viitoare a civilizaţiei umane: - federalismul ca artă şi ştiinţă a uniunii în diversitate, deci artă şi ştiinţă ecumenică, universală prin excelenţă; - cercetarea spirituală,70 bazată pe trei virtuţi cardinale ale Europei, şi anume: 1. Simţul realităţii obiective, provenit de la greci; 2. Simţul responsabilităţii personale, înrădăcinat în noţiunea creştină de persoană umană; 3. Simţul libertăţii,71 care se află la baza diferenţelor care constituie societatea europeană. Europa a fost şi va fi totdeauna plină de diferenţe72, dar aceasta nu înseamnă că ea nu există, chiar dimpotrivă; de Rougemont vorbeşte chiar de dreptul europenilor de a fi diferiţi, de a nu se adapta la acest prototip identificat de el. Diferenţele dintre europeni, dreptul lor la inadaptare faţă de un anumit model care se impune la un moment dat, face ca adevărata existenţă a continentului să fie posibilă doar prin intermediul federalismului, înţeles ca artă de a combina, de a dirija; federalismul este aproape complementar noţiunii de persoană, fiind proiecţia acesteia în planul politic.73. În acest context, definiţia geografică a Europei nu are importanţă la de Rougemont pentru că nu teritoriile vrem să le unim, ci oamenii, mai precis un anumit tip de umanitate şi de cultură. Federalismul există prin maximum de contradicţii căutînd însă soluţia optimă. Nu este însă vorba despre orice fel de federalism, ci de federalismul integral, o doctrină realistă care afirmă că acela care nu poate puţin, nu poate nici mult, care constată că atitudinea naţionalistă unitară în interiorul frontierelor unui stat este incompatibilă cu atitudinea federalistă în exterior, că naţiunile obsedate de problema unităţii lor colaborează defectuos cu altele, că o naţiune rigidă şi integristă se integrează greu într-un ansamblu federal caracterizat de supleţe. 74 Plecînd de la diferenţele dintre europenii din Occident şi indivizii din alte regiuni ale continentului sau de pe alte continente, de Rougemont ajunge la diferenţele dintre europeni, diferenţe care i-au determinat să se afle timp de secole într-o stare conflictuală cu ei înşişi aşa cum erau şi cu alţii. Aceste diferenţe dau însă şi soluţia necesară depăşirii lor, federalismul, situaţia economică, politică, socială, culturală care avea obiectivul (dar şi capacitatea) clar stabilit de a face contradicţiile, conflictul perpetuu, acceptabile şi adaptabile chiar şi la situaţiile de inadaptare, pe care le acceptă ca fiind normale şi inerente. De Rougemont îl pune pe individul european faţă în faţă cu indivizii de pe alte continente, dar şi cu semenii săi, creîndu-i astfel o emoţie care să-l sensibilizeze spre realizarea the European Dream75, acea Europă unită imaginată de Dante, Rousseau, Voltaire, Hugo, Saint-Simon, Proudhon sau Briand. Se pare însă că visul rougemontian nu a devenit în prea mare măsură realitate nici pînă astăzi… Note: 1. După cum cuantifică Bruno Ackermann, opera lui de Rougemont cuprinde treizeci de volume, cinci sute de eseuri şi alte cîteva sute de articole de presă. 2. Denis de Rougemont, „L’Europe en jeu” (1948), Oeuvres complètes, Écrits sur l’Europe, vol. I, 1948-1961. Ed. De la Différence, 1994, p.16. 3. Ibidem, p.21. De Rougemont face totuşi distincţie între URSS şi Statele Unite: cea dintîi încerca să-şi impună propria politică prin forţă sau prin viclenie, în timp ce America nu desfăşura nici un fel de propagandă organizată. D. de Rougemont, „L’Europe en jeu”, op.cit., p.29. Pentru Banzini America nu era copilul – Kinderland – deşi termenii utilizaţi de acesta sugerează aceeaşi noţiune: America era, din punct de vedere filosofic, o altă naţiune a Europei, o dependenţă, o anexă a acesteia […] o naţiune europeană mai specială. Luigi Banzini, The Europeans, Penguin Books, 1984, pp.13-14. 4. Ibidem, pp.22-23. Chiar dacă, aşa cum spunea de Rougemont, omului de pe stradă prea puţin îi pasă de noţiunea mea europeană despre om şi libertate. „L’Europe en jeu” (1948), op. cit., p.47. 5. Conform explicaţiilor lui de Rougemont, cuvîntul persoană îşi are rădăcinile etimologice în latinescul persona, limbă în care acesta desemna rolul social şi relaţional al omului, dar şi în cuvintele greceşti prosopos (chip) şi hypostasis (substanţă invariabilă). Cuvîntul era folosit pentru a exprima relaţiile dintre Dumnezeu Tatăl, Fiu şi Sfîntul Duh, un singur Dumnezeu în trei ipostaze distincte, şi astfel un cuvînt latin, interpretat conform gîndiri greceşti, a primit un conţinut creştin. Persoana umană reprezintă individul natural care posedă chemarea, vocaţia spirituală faţă de Dumnezeu. Este omul, care va deveni sursa unui nou drept, al respectului uman, al eticii occidentale şi al instituţiilor specifice Europei, destinat să asigure libertăţile individuale şi să respecte îndatoririle comunitare. D. de Rougemont, „Les options fondamentales de l’Europe” (1957), op. cit, p.320. 6. N. Berdiaev, Cunoaşterea de sine. Exerciţiu de autobiografie filozofică, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1998, p.48. Afirmaţia lui Berdiaev, ţinînd seama de preocupările sale teologice, dă naştere unei problematizări legitime: dacă omul devine persoană prin educaţie şi socializare, înseamnă că Dumnezeu a creat doar eu-l uman, nu persoana. Totuşi într-o altă lucrare el susţine că existenţa lumii în afara unei substanţe personale face imposibilă creaţia divină. Omul devine persoană prin el însuşi şi prin semenii săi, o eventuală nedevenire punînd sub semnul întrebării creaţia divinităţii. În viziunea lui Berdiaev lumea şi creaţia nu pot dobîndi sens decît printr-o învăţătură personalistă care să accepte originalitatea persoanei nedeductibilă din nimic exterior şi comun, din nici un mediu. Dumnezeu este considerat a fi persoană concretă iar prin aceasta creator, omul trebuind să ajungă a fi persoană pentru a putea deveni la rîndul lui creator în existenţa sa. Se observă aici similitudinea de concepţie, iar prin aceasta apartenenţa la aceeaşi perioadă cu Rougemont, care vorbea despre omul care creează, nu doar produce şi consumă, omul în starea sa de excelenţă aparţinînd societăţii europene, nu cel mediu al societăţilor sovietice şi americane, chiar dacă Berdiaev nu dă asemenea exemple concrete, referindu-se doar la doctrina marxistă şi darvinism care, ambele, neagă subiectul creator, iar prin aceasta creaţia. Creaţia, nu poate fi realizată de o clasă socială, acestea neputînd oferi salvarea, acesta putînd fi doar individuală, personală, realizată doar de personalităţi definite astfel prin spirit. Aplicarea acestei teorii personalist-creatoare la scara umanităţii oferă un sens existenţei, unul aproape exaltant. N. Berdiaev, Sensul creaţiei. Încercare de îndreptăţire a omului, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1992, p.134, 138, 268. 7. Iar de Rougemont citează o foarte sugestivă descriere a acestei situaţii aparţinînd lui Heraclit: Cel ce se opune cooperează, iar lupta contrariilor aduce cea mai frumoasă armonie. D. de Rougemont, „Lettre ouverte aux Européens” (1970), Oeuvres complètes, vol II, p.269. 8. D. de Rougemont, „L’Europe en jeu” (1948), op. cit, p.24-26. 9. Ibidem, p.30. 10.Iată că şi europenii prezintă diversitate, nu sunt identici, nu au aceleaşi caracteristici morale. 11.D. de Rougemont, „L’Europe en jeu” (1948), op. cit., p.32. Ideea de libertate necreată, pură, este întîlnită şi la Berdiaev, care o asociază cu personalismul ca noţiune ce are în centrul său valoarea centrală şi supremă a persoanei, acesta asociind cretinismul cu primordialitatea personalismului, în calitatea sa de creştin respingînd tot ceea ce este general şi nu respectă entităţile individuale. N. Berdiaev, Cunoaşterea de sine. Exerciţiu de autobiografie filozofică, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1998, p.337, 338, 343. 12.D. de Rougemont, „L’Europe en jeu” (1948), op. cit., p.40. 13.Idem, p.40. 14.Ibidem, p.43. 15.Ibidem, p.44. 16.Ibidem, p.45. 17.Ibidem, p.48; „Lettre ouverte aux Européens” (1970), op. cit., vol. II, p.266-268. 18.D. de Rougemont, „L’Europe en jeu” (1948), op. cit., vol. I, p.49. 19.Ibidem, p.49, 63. 20. Ibidem, p.62. 21. D. de Rougemont, „Rapport général” (1949), op. cit., vol. I, p.85-88. 22. Ibidem, p.91-92. 23. D. de Rougemont, „Contre la culture organisée” (1952), op. cit, vol. I, p.146. 24. D. de Rougemont, „Rapport général” (1949), op. cit, vol. I, p.93-94. 25. Ibidem, p.94-95. 26. Luigi Barzini exprimă aceeaşi idee în termeni mult mai plastici, afirmînd că europenii trăiesc în confederaţia europeană poliglotă la fel de inconştienţi şi de firesc ca şi peştele în apă, ceea ce derivă din faptul că, cel puţin într-o anumită secvenţă a mentalului colectiv european, Europa este deja un tot, un întreg, o entitate coerentă şi solidă (unitate considerată însă îndoielnică de către autor pentru acel moment, tocmai din cauza diferenţelor, a caracteristicilor diferitelor popoare europene, diferenţe care nu păreau a se fi estompat prea mult, deşi se putea afirma adesea că indivizi aparţinînd unor etnii diferite aveau reacţii, comportament, asemănări fizice atît de apropiate încît era greu de presupus că nu ar fi aparţinut aceluiaşi trib). Luigi Barzini, The Europeans, Penguin Books, 1983, p.27, 30. 27 D. de Rougemont, „Naissance du centre européen de la culture” (1950), op. cit, vol. I, p.119-120. 28 D. de Rougemont, „Europe et sa culture” (1950), op. cit, vol. I, p.122. 29 D. de Rougemont, „L’héritage culturel de l’Europe” (1971), op. cit, vol. II, p.368. 30 Ibidem, p.370. 31 Ibidem, p. 372-373. 32 D. de Rougemont, „Europe et sa culture” (1950), op. cit, vol. I, p.122; „L’un et le divers” (1970), op. cit, vol. II, p.244-245; „Lettre ouverte aux Européens” (1970), op. cit, vol. II, p.269-273. 33D. de Rougemont, „L’un et le divers” (1970), op. cit, vol. II, p.239. 34 D. de Rougemont, „Lettre ouverte aux Européens” (1970), op. cit, vol. II, p.278-279. 35 D. de Rougemont, „Sur la prétendue décadence de l’Occident” (1958), op. cit, vol. II, p.330. 36 D. de Rougemont, „Éclipse ou disparition d’une civilisation?” (1959), op. cit, vol. II, p.430-432; „Lettre ouverte aux européens” (1970), op. cit, vol. II, p.295-300. 37 D. de Rougemont, „Europe et sa culture” (1950), op. cit, vol. I, p.123; „Lettre ouverte aux Européens” (1970), op. cit, vol. II, p.273-276. 38 D. de Rougemont, „Europe et sa culture” (1950), op. cit, vol. I, p.124. 39 D. de Rougemont, „L’un et le divers” (1970), op. cit, vol. II, p.245. 40 D. de Rougemont, „Le sens de nos vies ou l’Europe” (1952), op. cit, vol. I, p.151. 41.D. de Rougemont, „Europe et sa culture” (1950), op. cit, vol. I, p.125, 129. Toate acestea erau deja posibile prin Centrul European pentru Cultură. 42. Ibidem, p.130. 43. D. de Rougemont, „Le sens de nos vies ou l’Europe” (1952), op. cit, vol. I, p.153-154. 44. D. de Rougemont, „L’Europe contestée par elle-même” (1951), op. cit, vol. I, p.134. 45. D. de Rougemont, „Présentation du Bulletin du Centre européen de la Culture” (1952), op. cit, vol. I, p.141. 46. D. de Rougemont, „Culture et politique européenne” (1952), op. cit., vol. I, p.162-165. 47. D. de Rougemont, „Naissance d’une fondation” (1953), op. cit, vol. I, p.196. 48. D. de Rougemont, „Éducation européenne” (1954), op. cit, vol. I, p.222. 49. D. de Rougemont, „Relance européenne” (1956), op. cit, vol. I, p.253. 50. D. de Rougemont, „La règle d’or ou principes de l’éducation européenne” (1959), op. cit, vol. II, p.446; „Lettre ouverte aux Européens” (1970), op. cit, vol. II, p.287. 51. D. de Rougemont, „Civisme et culture” (1967), op. cit., vol. II, p.167-168. 52. D. de Rougemont, „Le civisme européen” (1967), op. cit., vol. II, p.178-179. 53. D. de Rougemont, „Civisme et culture” (1967), op. cit., vol. II, p.166-167. 54. Ibidem, p.168. 55. D. de Rougemont, „Le civisme européen” (1967), op. cit., vol. II, p.179. 56. D. de Rougemont, „Former les Européens” (1956), op. cit, vol. I, p.256. 57. Ibidem, 257. 58. Ibidem, p.258-259. 59. Ibidem, p.260. 60. Ibidem, 262. 61. D. de Rougemont, „Europe divisée ou Europe fédérée?” (1972), op. cit., vol. II, p.394. 62. D. de Rougemont, „Former des Européens” (1956), op. cit., vol. I, p.263. 63. D. de Rougemont, „La fète de l’Europe” (1957), op. cit., vol. I, p.299. 64. D. de Rougemont, „Aux racines de l’Europe de demain” (1957), op. cit., vol. I, p.301. O idee similară apare şi la Berdiaev, care se revoltă împotriva procesului istoric pe care îl consideră un adversar al persoanei, un proces care ignoră persoana şi o ucide. N. Berdiaev, Cunoaşterea de sine. Exerciţiu de autobiografie filozofică, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1998, p.345. 65. D. de Rougemont, „Sur le pouvoir des intellectuels” (1957), op. cit., vol. I, p.303. 66. D. de Rougemont, „La méthode culturelle” (1958), op. cit., vol. I, p.338; „Lettre ouverte aux européens” (1970), op. cit, vol. II, p.277-278. 67. D. de Rougemont, „Pour une charte européenne de la culture” (1980), op. cit., vol. II, p.723-724. 68. Tinerilor occidentali care afirmau: Europa, nu o cunosc, de Rougemont le recomanda un sejur în Africa sau în Asia. D. de Rougemont, „Dépolitiser la politique” (1971), op. cit., vol. II, p.358. 69. D. de Rougemont, „Le Centre européen de la Culture. D’où il vient, ce qu’il fait, où il va” (1957), op. cit., vol. I, p.338-339. 70. D. de Rougemont, „Éclipse ou disparition d’une civilisation?” (1959), op. cit., vol. I, p.435. 71. D. de Rougemont, „Originalité de la culture européenne comparée aux autres cultures” (1959), op. cit., vol. I, p.439-441. Sublinierea autorului. 72. D. de Rougemont, „Comment définir l’Europe” (1958), op. cit., vol. I, p.367. 73. D. de Rougemont, „Orientation vers une Europe fédérale” (1963), op. cit, vol. II, p.107. 74. D. de Rougemont, „Sur le régime fédéraliste” (1958), op. cit., vol. I, p.352. 75. Luigi Banzini, The Europeans, Penguin Books, 1984, p.11. Bibliografie: 1. Ackermann, Bruno, Denis de Rougemont. Une biographie intellectuelle , Genève, Ed. Labor et Fides, 1996, 2 volumes. 2. Ackermann, Bruno, «L’écrivain engagé», Cadmos, no. 33, printemps 1986, p.95-114. 3. Banzini, Luigi, The Europeans, Penguin Books, 1984. 4. Berdiaev, Nikolai, Cunoaşterea de sine. Exerciţiu de autobiografie filosofică, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1998. 5. Berdiaev, Nikolai, Sensul creaţiei. Încercare de îndreptăţire a omului, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1992. 6. Rougemont, Denis de, Elveţia sau istoria unui popor fericit, Bucureşti, Ed. Univers, 1996. Cristina Gheorghe 7. Rougemont, Denis de, Oeuvres Complètes. Écrits sur l’Europe Tome III, volume premier, 1948-1961; volume second, 1962-1986, Paris, Ed. de la Différence, 1994. * Cristina GHEORGHE (n.1968), doctorand al universităţilor Marne la Vallée Paris şi Babeş-Bolyai Cluj cu tema: Teoriile federaliste în procesul de construcţie europeană. A absolvit Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Lucian Blaga din Sibiu şi cursurile de masterat ale Facultăţii de Studii Europene din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, cu specializarea Studii Europene Comparate. A publicat articole, studii în diferite reviste de cultură socială şi politică. Cristina Gheorghe, Identitatea omului european la Denis de Rougemont, studiu publicat cu permisiunea autoarei. |
   
|
(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006