Studiu de caz

Identitate etnică vs. identitate naţională în poziţie minoritară. Cazul maghiarilor din Transilvania

Valér Veres

După cum subliniază Bindorffer, identitatea minorităţilor naţionale nu este un domeniu de cercetare prea frecventat în comparaţie cu interesul ştiinţific manifestat faţă de identitatea etnică. Cauza principală a acestui dezinteres poate fi căutată în faptul că, fiind vorba de un fragment al unei naţiuni aflat în situaţie minoritară, identitatea sa poate fi dedusă în mod aparent şi din identitatea „naţiunii” sale aflată în poziţie majoritară (Bindorffer, 2001:31). Această idee, în opinia mea şi în deplin acord cu autorul citat, este eronată deoarece a convieţui cu o altă „naţiune”, a suferi influenţa acesteia creează o situaţie specifică în trăirea identităţii membrilor minorităţii naţionale respective.

În cele ce urmează vom încerca să clarificăm relaţia conceptuală dintre identitatea etnică şi cea naţională şi definirea acestora în situaţie minoritară. Dincolo de aceasta vom încerca să analizăm, pe baza unui sondaj efectuat în rîndurile maghiarilor din Transilvania, relevanţa acestor forme identitare în cadrul sistemului complex al identităţii.

De la identitatea etnică la identitatea minoritară: o privire teoretică

În introducerea lucrării sale din 1991, A.D.Smith subliniază că dincolo de studierea naţionalismului – ca ideologie şi mişcare cultural-politică – este importantă şi studierea identităţii naţionale privită ca o noţiune pluridimensională care cuprinde atît specificităţile lingvistice cît şi aspectele sentimentale şi simbolurile, şi care nu poate fi redusă la nici una dintre manifestările naţionalismului.

Smith analizează formele caracteristice ale identităţilor colective în corelaţie cu identificarea naţională şi stabileşte totodată o ierarhie a acestora: categoria fundamentală a identificării colective este considerată etnicitatea, urmată de identificarea cu comunitatea teritorială (geografică sau regională), cu clasa socială, respectiv cu categoria profesională sau de strat social. Cele mai importante categorii de identificare în fundamentarea şi formarea sentimentului comunitar sînt considerate a fi apartenenţa religioasă şi originea etnică. Aceste categorii sînt interpretate ca factori stabili – faţă de poziţia pe scara socială, care datorită mobilităţii sociale, sau identificarea teritorial-geografică, care datorită migraţiei poate să se modifice – care joacă un rol mai important în procesul socializării individuale. Baza identităţii naţionale – îndeosebi în cazul identităţii naţiunilor culturale – o constituie conştiinţa identităţii etnice.

Etnicitatea este văzută de Smith ca o formă de solidaritate comunitară premergătoare naţiunii şi este definită ca un grup uman care posedă:

1.o denumire comună (etnonim);

2.conştiinţa unei origii comune;

3.o experienţă şi o memorie istorică comună;

4. o cultură comună caracterizată prin unul sau mai multe elemente distinctive;

5.un concept specific de „patrie”;

6. un sentiment de solidaritate prezent în conştiinţa unei părţi semnificative a populaţiei.

Se poate observa că fiecare criteriu poate fi format sau transformat prin funcţionarea socială a unei ideologii, respectiv diferenţele specifice pot fi create prin intermediul unui program ideologic eficient. Smith denumeşte concepţie naţională primordialistă acea formă de construcţie naţională în care un grup etnic, în viziunea sa comunitară subiectivă, urmăreşte într-o modalitate continuă procesul devenirii naţionale. În acest caz, elementele principale ale conştiinţei şi identităţii naţionale pot fi deduse din elementele definitorii ale etnicităţii ca un fel de reprezentare socială ale acestora (Smith, 1991).

O altă variantă a concepţiei naţionale este cea care clădeşte o ideologie naţională pe elementele stabile ale caracteristicilor culturale specifice şi interpretează identitatea culturală colectivă în termenii istorici subiectivi şi simbolici ale acestora. În acest caz, elementele conştiinţei etnice sînt utilizate la construcţia variantei moderne a identităţii naţionale culturale, structurate şi reprezentate însă altfel, legătura dintre conştiinţa etnică şi cea naţională fiind mai redusă, neexistînd o continuitate ideologică directă între cele două ca în cazul anterior.

Identitatea naţională este deci o noţiune mai largă decît oricare altă formă identitară colectivă, inclusiv identitatea etnică, şi care potrivit modelelor naţionale cunoscute corespunde la două forme fundamentale de manifestare: tipul vest- european bazat pe noţiunea de patrie şi cetăţenie şi cel est-european bazat pe noţiunea de cultură şi origine etnică.

Pentru a înţelege noţiunea de identitate minoritară este necesară analizarea ei paralel cu identitatea etnică mai ales pentru că în literatura de specialitate, îndeosebi în politologie şi dreptul internaţional, comunităţile din Europa Occidentală care nu au o naţiune-mamă, cum ar fi bretonii, occitanii, scoţienii, galezii, retoromanii etc, ca şi comunităţi etnice, sînt incadrate în aceeaşi categorie cu minorităţile naţionale din Europa Centrală şi de Est, cum ar fi maghiarii din România sau Slovacia, românii din Ucraina, sîrbii din Croaţia, germanii din Cehia etc.

Nimmi Hutnik analizează identitatea minoritară etnică într-o cheie social- psihologică, concluziile sale fiind demne de atenţie. În concepţia sa trebuie să facem distincţie între un grup social minoritar şi un grup etnic, deoarece există între ele deosebiri esenţiale în domeniul identităţii. Taylor şi Gimard definesc identitatea etnică ca parte a identităţii şi conştiinţei individului derivată din apartenenţa la grupul propriu, pe cînd Wallmann – spune Hutnik – consideră că identitatea etnică este o opţiune dintre mai multe alternative identitare posibile şi „autodefinirea derivă în mod direct din ceea ce este dat din naştere: rasa, limba, cultura, identificarea prin denominare personală şi tribală, respectiv istoria propriului grup în cadrul sistemului de relaţii sociale cu celelalte grupuri.” (Hutnik, 1991, 19)

Hutnik mai adaugă că modificările sociale rapide, modernizarea şi dezvoltarea tehnică, ce aduc cu sine mobilitatea şi migraţia indivizilor, fac ca aceştia să se poată identifica nu numai cu un singur grup etnic ci în anumite privinţe cu mai multe. Astfel definiţia lui Wallmann este contrapusă celei anterioare, conform căreia identitatea etnică nu trebuie tratată în mod rigid, putînd coexista mai multe identităţi etnice în conştiinţa individuală a unei persoane. În acelaşi timp, etnicitatea nu este decît una dintre opţiunile identitare posibile, fapt care relativizează, fără a şterge complet din cîmpul identitar, conştiinţa identităţii(-lor) etnice. După cum se vede, Hutnik pare să stabilească locul şi centrul de greutate al identităţii etnice în spaţiul identităţii individului, în perspectiva posibilităţii explicării identităţii persoanelor tot mai numeroase cu origine etnică mixtă în cadrul unei societăţi moderne, din ce în ce mai complexe.

Deosebirea esenţială între grupul etnic şi cel minoritar s-ar regăsi în diferenţele semnificative în domeniul puterii şi al prestigiului social, idee pentru dezvoltarea căreia Hutnik apelează la definiţia lui Waglen şi Harris referitoare la calitatea de membru al unui grup minoritar: minorităţile sînt grupuri subordonate ale unei societăţi complexe şi ca experienţă colectivă pot fi victimele unei discriminări sociale sau, după caz, pot avea caracteristici fizice sau culturale particulare faţă de partea dominantă a societăţii.

Grupurile etnice nu posedă în mod necesar astfel de particularităţi, un grup etnic dat poate constitui chiar baza părţii dominante a societăţii şi poate fi din punct de vedere numeric chiar minoritar în ţara respectivă. Astfel purtătorul şi creatorul culturii şi sistemului de valori dominante americane în Statele Unite este cetăţeanul anglo-saxon, alb şi protestant din clasa de mijloc, astfel populaţia din Ille de France în Franţa, castilienii în Spania etc. sînt consideraţi grupuri etnice dominante, chiar dacă nu constituie o majoritate în ţara respectivă, în timp ce bascii, galicienii, catalanii din Spania, numeroase grupuri etnice imigrante asiatice sau africane în Europa sînt considerate grupuri etnice minoritare. Hutnik studiază identitatea acelor grupuri etnice care se află în situaţie minoritară într-o societate complexă, dar nu se ocupă de minorităţile care nu au caracter etnic. Prin contribuţia lui Hutnik, vom putea trece în revistă acele teorii sociologice şi social-psihologice care se referă la interpretarea situaţiei şi destinului minorităţilor etnice.

Hutnik defineşte teoria „anglo-conformităţii”, cea a „melting-pot”-ului care în secolul XIX. încercase interpretarea formării naţiunii americane, adică a etnicităţii americane ca cea a unui popor amalgamat, precum şi teoria „pluralismului cultural”, născută ca urmare a insuficienţelor primelor două, drept teorii sociologice. Esenţa acesteia este că în spatele marii identităţi politice „americane” membrii comunităţilor etnice păstrează într-o anumită măsură propriile tradiţii şi identităţi culturale. În opinia sa, aceste teorii sînt mult prea generale şi nu surprind cu destulă claritate sistemul complex al identificării minorităţilor etnice, pînă şi teoria relativ bine aplicabilă a pluralismului cultural a dat faliment în SUA unde – în opinia lui Hutnik – cea de-a patra generaţie a imigranţilor italieni s-a integrat complet, şi din punct de vedere cultural, în societatea americană.

Putem fi de acord deci cu Hutnik cînd acesta susţine că teoriile social-psihologice sînt mai adecvate cercetării identităţii minorităţilor etnice. Teoria identităţii eriksoniene versus cea a difuziunii identitare – o teorie identitară psihoanalitică post-freudiană - se bazează pe două fenomene: perceperea spontană a identităţii perfecte şi continuitatea în timp a acesteia. Pentru înţelegerea formării identităţii este necesară o reinterpretare şi resintetizare a fazelor identificării în copilărie şi în perioada pubertăţii, cum ar fi valorile religioase, ideologiile politice, identificarea culturală, atitudinile şi prejudecăţile, stereotipiile privind rolurile sexuale în contextul autorităţii părinţilor, reinterpretarea prestigiului profesional şi a caracterului scopurilor în viaţă. Identitatea socială este o completare a identităţii individuale; subliniază faptul că în cazul anumitor membri ai unor grupuri etnice minoritare se poate forma şi o identitate negativă, adică persoana respectivă ar prefera să scape de identificarea dată, exemplificată prin observaţiile referitoare la unii negrii americani (Erikson, 1964). Ca o observaţie critică la adresa teoriilor lui Erikson, Hutnik subliniază că crizele identitare în cazul membrilor grupurilor minoritare etnice se pot manifesta nu numai în perioada pubertăţii şi că, pe de altă parte, teoria este dependentă de cultură, în măsura în care, în cazul unui mod de viaţă japonez sau indian bine integrate, aceste fenomene nu au o probabilitate mai mare în perioada pubertăţii decît în altele (Hutnik, 1991: 19-30).

Identitatea etnică minoritară potrivit cunoscutei teorii a cîmpurilor a lui Kurt Lewin, este o conştiinţă formată a apartenenţei la un grup distinct care produce un permanent dispreţ de sine (repulsia faţă de conştiinţa apartenenţei de grup), cuprinzînd şi revolta împotriva deosebirii, care încearcă să lupte împotriva acestei discriminări prin asimilare. Individul încearcă deci să dizolve această identitate negativă prin intermediul asimilării sau încearcă construcţia unei identităţi sociale pozitive prin intermediul comparaţiei sociale, prin formarea unor noi dimensiuni comparative (Lewin, 1952). În deplin acord cu Hutnik, se poate afirma că acest lucru nu este valabil în cazul a numeroşi membri ai minorităţilor etnice, nu se realizează condiţiile unei identităţi negative şi cu atît mai puţin dorinţa lor de asimilare. Construcţiile conceptuale ale lui Lewin însă pot fi valorificate în alte contexte (Hutnik, 1991: 30-35).

Henri Tajfel, el însuşi membru al unui grup minoritar, a sesizat corect comportamentul social-psihologic ale acestor grupuri. Analiza teoretică a relaţiilor dintre grupuri, în viziunea sa, se bazează pe clasificarea socială, identitatea socială, comparaţia socială şi diferenţierea psihologică. Fiecare persoană interpretează lumea prin diferenţierea unor categorii sociale. Identificarea socială face trimitere la un proces prin intermediul căruia individul îşi defineşte propriul loc precum şi al celorlalţi în sistemul categoriilor sociale. Individul se autodefineşte prin totalitatea identificărilor sociale care alcătuiesc astfel proporia sa identitate socială.

După Tajfel, indivizii se străduiesc să aibă o identitate socială pozitivă. Întrucît identitatea socială derivă din apartenenţa la un grup, identitatea socială pozitivă pentru individ derivă din comparaţia caracteristicelor şi performanţelor propriului grup cu cele ale altor grupuri sociale.

Apartenenţa la un grup poate influenţa pozitiv identitatea socială. Tajfel menţionează trei condiţii ale acesteia:

1.Există posibilitatea de a influenţa modificarea structurii, a organizării politico-juridice a propriului grup social;

2.Există posibilitatea descoperirii unor noi dimensiuni ale comparaţiei sociale prin care pot fi amplificate orientarea pozitivă şi caracterul identificării sociale;

3.Există posibilitatea urcării pe scara socială (mobilitate socială).

După cum observă Tajfel, indivizii aparţinînd diferitelor grupuri minoritare pot întîmpina numeroase dificultăţi în realizarea caracterului (conţinutului) pozitiv al identităţii sociale întrucît în comparaţia socială cu grupul majoritar vor fi mereu dezavantajaţi. Indivizii minoritari pot recurge la mai multe strategii în scopul realizării caracterului pozitiv al identităţii lor sociale. Una dintre acestea este asimilarea, cînd identificarea minoritară este înlocuită cu includerea în grupul majoritar. În situaţia în care tradiţiile, istoria şi normele cultural-sociale ale unei comunităţi o pot stimula să devină „majoritară”, adică într-un anumit sens comunitatea să ajungă în poziţie socială similară cu cea majoritară. Aceasta ar putea fi cea de a doua strategie.

Cel de al treilea caz se referă la situaţia în care comunitatea dispune de caractere culturale, istorice şi sociale distinctive capabile să definească distincţia psihologică a indivizilor, dar nu există frontiere deosebite între aceştia şi majoritari, motiv pentru care membrii comunităţii minoritare nu pot fi deosebiţi de restul societăţii asigurîndu-şi astfel cele trei condiţii de mai sus şi integrîndu-se. Acest caz este specific mai de grabă pentru scoţienii şi irlandezii din Marea Britanie (Tajfel, 1978: 4-15).

În opinia mea, în cadrul analizei situaţiei minorităţii maghiare din România, putem considera drept relevant cel de-al doilea caz formulat de Tajfel, ca atare merită să îi analizăm oportunitaea.

S-ar putea ca definiţia lui P.Bourdieu să ne apropie şi mai mult de definirea operaţională a identităţii minoritare de grup, conform căreia o colectivitate socială poate fi descrisă ca un cîmp al poziţiilor diferenţiate şi competitive care este asumat şi pus în funcţiune de diferite organizaţii, partide, mişcări şi întreprinzători politici, fiecare străduindu-se să „reprezinte” comunitatea naţională respectivă în faţa statului sau a lumii exterioare, şi tinzînd să monopolizeze reprezentarea legitimă a grupului (Bourdieu, 1985). Într-un alt studiu, autorul analizează aspectele competiţiei simbolice referitoare la identitatea etnică şi regională, legate de origine. Scopul acestor competiţii este posesia exclusivă a puterii prin care pot fi exercitate presiuni pentru definirea legitimă a cîmpului social, şi prin aceasta crearea şi lichidarea unor grupuri (Bourdieu, 1980: 66-68.). Astfel de competiţii se desfăşoară, de exemplu, între istoricii şi geografii români şi maghiari despre definirea în context naţional a Transilvaniei ca spaţiu, despre susţinerea sau negarea într-o perioadă istorică dată a existenţei autonome a ardelenilor ca grup sau despre existenţa istorică „legitimă” a unor grupuri etnice.

Pentru definirea conceptului de identitate naţională minoritară vom porni de la noţiunea identităţii de grup a lui W. Bloom avînd caracter social-psihologic, conform căreia pentru formarea identităţii naţionale de grup este necesară definirea unui mediu naţional de iradiere ideologică (Bloom, 1990: 51).

În cazul nostru, acest mediu de iradiere este constituit din sistemul instituţional cultural pus în funcţiune de elita intelectuală maghiară, respectiv de elita politică înregimentată în UDMR. În acelaşi timp, în cazul nostru, în organizarea identităţii naţionale minoritare maghiare intervine şi rolul asumat de statul ungar conform căruia acesta „se simte răspunzător de soarta maghiarilor de dincolo de frontiere”, fapt ce este mediatizat din punct de vedere ideologic. Statutul de minoritate nu oferă însă instrumentele adecvate ale acestor două surse, pentru transmiterea ideologiei naţionale în direcţia spaţiului vital al indivizilor.

Trecutul istoric, prin sistemul de cunoştinţe difuzat prin şcoală, este transmis în cadrul sistemului reprezentativ al ideologiei naţionale române, prin intermediul căruia în anii naţional-comunismului românesc nu s-a urmărit deloc formarea identităţii sociale pozitive – în sens tajfelian – în conştiinţa elevului maghiar (dar nu numai) despre maghiari ci, în mod intenţionat, tocmai invers. György Csepeli consideră că situaţia minoritară constituie un prilej de supraevaluare a importanţei identităţii naţionale ca factor activ „dacă minoritatea naţională este supusă unor presiuni asimilatorii, discriminării negative şi negării unor drepturi. Existenţa minoritară presupune însă o conştiinţă identitară din capul locului mai fragilă şi mai vulnerabilă în condiţii democratice, aprinzînd din timp în timp relaţii conflictuale cu majoritatea” (Csepeli, 1992: 11-112).

Distincţiile efectuate de Will Kymlicka în legătură cu comunităţile naţionale servesc la definirea noţiunii de mai sus. Kymlicka ne oferă o sinteză convingătoare referitoare la distincţia dintre identitatea unei comunităţi naţionale minoritare şi identitatea etnică. Modul în care este reprezentată o minoritate dată în cadrul unui stat este definitorie în privinţa naturii identităţii membrilor unui grup minoritar. După Kymlicka diversitatea etno-culturală poate lua naştere în cadrul unui stat în două feluri:

1. Atunci cînd un stat mai mare anexează un teritoriu mai mic ai cărui locuitori posedă alte caracteristici etno-culturale decît cele ale statului majoritar. Aceste culturi cooptate sînt denumite de Kymlicka minorităţi naţionale.

2. Diversitatea culturală se formează datorită imigrării. În general membri acestor minorităţi imigrante doresc să fie asimilaţi şi să se adapteze societăţii majoritare.

3. În primul caz, cînd vorbim despre un stat multinaţional, comunitatea numeric minoritară este numită minoritate naţională, cea majoritară fiind numită naţiune majoritară constitutivă de stat (Kymlicka, 1995: 10-11).

Aici s-ar putea ridica întrebarea la ce fel de naţiune se referă conceptul de identitate naţională şi unde apare rolul statului în definirea identităţii în comparaţie cu naţionalitatea? De fapt, identitatea colectivă, comunitară rezolvă contradicţia, respectiv face posibil ca într-un concept de identitate mai larg şi mai dinamic să- şi găsească locul şi situaţiile specifice. În acest sens, membrii grupurilor etnice imigrate citate de Kymlicka acceptă în principiu identificarea cu o nouă comunitate naţională şi cetăţenie, păstrîndu-şi în sînul noii identităţi caracteristicile vechii origini şi vechii cetăţenii, structura acestei identităţi însă va fi probabil diferită faţă de cea autohtonă.

Este cunoscut faptul că majoritatea comunităţilor naţionale din Europa Cetrală şi de Est se caracterizează prin faptul că partea lor cea mai mare constituie majoritatea într-un stat iar partea cea mai mică constiuie o minoritate naţională într-un alt stat. Faţă de identificarea naţional-culturală însă cîştigă teren idetificarea prin cetăţenie. Identitatea colectivă astfel concepută are două componente: identitatea culturală şi identitatea cetăţenească. În anumite cazuri identitatea colectivă poate coincide cu identitatea naţională cum ar fi în cazul popoarelor care posedă o conştiinţă naţională apropiată modelului naţiunii de stat (francezii şi olandezii). Cealaltă extremă a schemei teoretice a conceptului este atunci cînd cele două componente se distanţează în mod clar şi se află în raport de disonanţă. În cazul excepţional al unor comunităţi naţionale poate chiar lipsi temporar componenta de cetăţenie din identitatea colectivă (o parte a kurzilor). În cazul persoanelor aparţinînd naţiunii majoritare din Europa Centrală şi de Est aceeaşi naţiune este şi constitutivă de stat, în cazul minorităţilor naţionale naţiunea culturală diferă de naţiunea constitutivă de stat. Cele două componente se găsesc în general într-un raport disonant chiar şi în situaţie majoritară, dar există posibilitatea armonizării acestora în conştiinţa indivizilor dacă şi statul este interesat şi este dispus să le fundamenteze din punct de vedere ideologic.

Conform opiniei lui Brubaker, minoritatea naţională nu este doar un grup etno-demografic, ci trebuie înţeleasă ca o entitate dinamică orientată politic. Autorul distinge trei note caracteristice ale acesteia: (1) aspiraţia declarată a apartenenţei la o naţiune etno-culturală care se deosebeşte de naţiunea etno- culturală dominantă din punct de vedere politic şi numeric în statul propriu; (2) aspiraţia recunoaşterii oficiale ca naţionalitate etno-culturală distinctă; (3) aspiraţia faţă de recunoaşterea unor drepturi colective culturale şi politice pe baza naţionalităţii etnoculturale. Definiţia lui Brubaker se bazează în mod explicit pe fenomenele observate în tranziţia post-socialistă din Europa Centrală şi de Est. El adaugă că această definiţie funcţionează doar dacă în ţara respectivă există o majoritate etno-culturală bine definită. Dacă nu există – şi în Statele Unite după opinia sa nu există – atunci noţiunea de minoritate naţională este lipsită de sens.

Această majoritate etno-culturală, mai ales în Europa de Est, constituie un „stat naţionalizant” (nationalzing state), o abordare care trimite la o interpretare politică dinamică a statului naţional, subliniind şi prin aceasta caracterul predominant dinamic al abordării. În sfîrşit, ea introduce conceptul de ţară-mamă sau naţiune- mamă (external national homeland) definită de Brubaker ca o ţară, dincolo de frontierele căreia trăieşte o naţionalitate identică cu majoritatea acesteia, ceea ce generează într-un anumit sens o responsabilitate în statul respectiv ca să se îngrijească nu numai de proprii cetăţeni ci şi de „conaţionalii” etnici care posedă altă cetăţenie (Brubaker, 1996: 60-67). Autorul cuplează aceste noţiuni într-un sistem relaţional triadic, utilizabil şi în cazul nostru, între minoritatea naţională, statul naţionalizant şi ţara-mamă exterioară. Acest sistem relaţional trebuie înţeles ca un cîmp al poziţiilor diferenţiate, competitive, ca un spaţiu de confruntare a diferitelor poziţii naţionale în competiţie. Sistemul triadic deci, poate fi definit ca o relaţie între cîmpurile relaţionale, relaţiile din interiorul cîmpurilor intersectînd relaţiile dintre cîmpuri. Elementul central al relaţiei triadice este monitorizarea reciprocă dintre cîmpuri: actorii fiecărui cîmp urmăresc continuu şi cu atenţie relaţiile şi evenimentele din şi dintre celelalte două cîmpuri. Pe baza acestor observaţii, evenimentele şi relaţiile celorlalte cîmpuri vor fi interpretate în mod diferit. În formularea lui Brubaker „interpretările din interiorul celorlalte cîmpuri sînt adesea puse sub semnul întrebării, devenind obiectul disputelor reprezentative ale actorilor.” (Op.cit. 67-69)

În cazul unei minorităţi naţionale ca cea a maghiarilor din România, care a devenit în sens modern naţiune în cursul secolului XIX şi pînă în 1918 a trăit în hotarele aceluiaşi stat cu restul naţiunii maghiare, dar astăzi trăieşte într-un stat separat faţă de restul maghiarilor, a cărui ideologie naţională este diferită faţă de cea maghiară fiind purtătoarea ideologiei naţionale române, rolul sitemului ideologic al relaţiilor triadice al lui Brubaker este deosebit de important în formarea identităţii. De aceea, am pornit de la ipoteza confirmată într-o anumită măsură şi de teoriile lui Kymlicka (1995) şi Bloom (1990), conform căreia putem vorbi de existenţa identităţii naţionale în cazul unei comunităţi etnice care trăieşte în minoritate dacă cel puţin una dintre condiţiile de mai jos este îndeplinită:

-    În procesul devenirii naţionale moderne au participat independent sau ca parte a unei comunităţi mai vaste, posedînd o statalitate independentă sau autonomie.

-    Sînt o entitate cultural-politică sau administrativă capabilă să-şi asume şi să difuzeze în rîndurile comunităţii o ideologie (naţională) colectivă pe care membrii acesteia s-o şi accepte.

În cazul maghiarilor din România ambele condiţii pot fi îndeplinite, în deceniile de dinainte de 1989 însă nu a existat decît prima. Prima dintre condiţii determină de fapt pe cea de-a doua şi ambele duc la elaborarea strategiei identitare minoritare denumite de Tajfel strategia minoritară secundă, conform căreia tradiţiile şi istoria comunităţii îi stimulează pe membrii acesteia să ajungă într-un fel oarecare în poziţie „majoritară”: să formeze instituţii şi unităţi administrative cu ajutorul cărora să-şi poată decide soarta şi funcţiile vitale. (Tajfel, 1978) Şi programul UDMR conţine astfel de elemente împărtăşite de majoritatea populaţiei maghiare, fapt confirmat şi de rezultatele cercetării noastre.

Definirea conceptului de identitate naţională devine problematică atunci cînd concepţia naţională de sorginte fundamental culturală a unei comunităţi naţionale majoritare a unui stat conţine tot mai multe elemente naţional-etatice, şi atît discursul naţional majoritar cît şi „propriul” discurs naţional – fie el din interiorul sau din afara graniţelor – este acceptat într-o anumită măsură de membrii minorităţii.

Vom încerca în cele ce urmează să sumarizăm interpretările schiţate mai sus ale identităţii minoritare şi de grup. Cadrul de referinţă pentru surprinderea identităţii naţionale a românilor şi maghiarilor din Ardeal este oferit de sistemul relaţional al cîmpurilor „naţionale” triadice al lui Brubaker. Identitatea naţională a membrilor celor trei grupuri – majoritatea, minoritatea şi „naţiunea-mamă” – se formează în mod dinamic, prin ideologii naţionale produse şi reproduse prin reprezentări rezultate din reacţii la reprezentările celuilalt. Acest lucru este valabil cu atît mai mult în cazul minorităţilor, ale căror membri se întîlnesc în mod nemijlocit cu discursurile ideologice susţinute de sistemul instituţional cultural- politic al tuturor celor trei grupuri. În acest sens, în cazul minorităţilor este definitorie în cadrul identităţii macrogrupurilor nu numai identitatea naţională etno-culturală ci şi identitatea de cetăţenie şi cea minoritară. Aceste identităţi nu sînt însă separate, căci conform teoriei cîmpurilor triadice a lui Brubaker situaţia minoritară conform apartenenţei naţional-culturale, cetăţenia, în calitate de cadru naţional al majorităţii şi statul naţiunii-mamă joacă împreună un rol în construcţia ideologică. Astfel în realitate, cel trei forme de identitate separate din punct de vedere teoretic – identitatea etno- naţională, identitatea minoritară şi identitatea de cetăţenie – constituie împreună o identitate colectivă. Comunitatea maghiară din Transilvania, dar adesea şi cea românească, sînt asemenea fragmente de colectivitate în sens andersonian care sînt relevante în formarea identităţii sociale a indivizilor. În procesul analizării colectivităţilor pot fi luate în considerare ca macrogrupuri de referinţă comunitatea maghiară din România, naţiunea culturală maghiară, naţiunea culturală română, comunitatea cetăţenilor români, precum şi populaţia românească şi maghiară a Transilvaniei. Aceste comunităţi – exceptînd grupul cetăţenilor români – sînt comunităţi imaginare în sensul dat de Benedict Anderson, întrucît nu pot fi trasate în mod univoc „graniţele” apartenenţelor comunitare. La întrebările „cine este maghiar transilvănean?”, respectiv „cine este român transilvănean?” sau „cine este român?”, vom căuta în cele ce urmează să găsim răspunsul cu ajutorul analizelor sociologice. În continuare vom încerca să schiţăm elementele cîmpurilor relaţionale dinamice determinate de grupurile referenţiale amintite şi de mediul lor ideologic de emisie, cu ajutorul cărora putem interpreta identităţile naţionale colective ale locuitorilor spaţiului româno-maghiar.

Fig. 1. Modelul cîmpurilor relaţionale triadice ale identităţilor naţionale colective în context româno-maghiar

Elementele modelului:

Cîmpuri identitare

A – maghiarii din România

B – românii din Transilvania / B1 – restul românilor

C – maghiarii din Ungaria

Medii de emisie ideologică

Ia – UDMR şi elita intectuală şi politică maghiară din România

Ib – statul român şi elita politică şi intelectuală românească

Ic – statul ungar şi elita politică şi intelectuală maghiară

Relaţii şi influenţe

——— Direcţiile funcţionării sociale ale ideologiilor naţionale

............ Influenţele reciproce între colectivităţi, confruntări de reprezentare

--------- Relaţii interstatale, UDMR şi relaţiile interstatale

Structura straturilor identitare ale maghiarilor din Transilvania

În cadrul procesului general al autoidentificării am văzut care este importanţa apartenenţei la un grup naţional în cadrul sistemului diferitelor forme de identitate. Datele provin din cercetarea intitulată „Reţele de relaţii sociale şi modele de identitate naţională în Transilvania” şi au fost culese în aprilie 2000, în cadrul unui proiect individual finanţat de programul Research Support Scheme din Praga. Procedeele utilizate în procesul de culegere a datelor şi analizarea lor au fost sondajul pe bază de chestionar şi analiza documentelor. Eşantionul sondajului a cuprins 1756 de cazuri dintre care 925 maghiare şi 831 româneşti. Studiul a cuprins teritoriul Transilvaniei în sensul larg al termenului. Procesul eşantionării s-a desfăşurat în mai multe stadii: judeţe, tipuri de localităţi, localităţi. Cazurile au fost selectate separat în subgrupe maghiare şi româneşti pe baza limbii materne (sau a limbii cel mai bine vorbite). Subiecţii au trebuit să răspundă chestionarelor de limbă maghiară, respectiv română, fiecare cuprinzînd şi un bloc de întrebări diferit care să măsoare atitudinile referitoare la componentele identitare maghiare, respectiv române.

Întrebarea referitoare la formele diferite de identitate a sunat astfel: „În conştiinţa dvs. identitară (aşa cum vă vedeţi şi cum doriţi să fiţi văzut) cît de importante sînt...?” (Răspunsurile au fost clasificate pe scara Lickert, unde 5 înseamnă „foarte important” şi 1 înseamnă „deloc important”).

Diferitele itemuri au surprins diferitele dimensiuni ale identităţii individuale şi colective. Identitatea etnică a fost identificată prin originea etnică, identitatea naţională (minoritară) a fost operaţionalizată prin noţiunea de „naţionalitate”.

97

Valér Veres

 

Deşi aceste aspecte formatoare de identitate nu pot fi comparate între ele, se poate vedea că subiecţii se identifică cel mai puternic cu caracteristicile individuale (4,3%), urmate de legăturile regionale (4%) iar naţionalitatea aflată la egalitate cu ocupaţia (3,9%) ocupă doar locul trei. Identitatea etnică (3,7%) se plasează asemenea identităţii religioase (3,6%) în zona mediană a cîmpului de evaluare.

Răspunsurile au fost prelucrate şi după metoda scării multidimensionale Alscal (după 8 iterări, valoarea de S-stress scade sub ,001000). Cu ajutorul acestei metode obţinem o imagine şi despre structura identităţilor.

Fig. 2. Structura straturilor identitare, modelul MDS

În centrul sistemului bidimensional au fost plasate naţionalitatea, originea etnică şi relaţia cu localitatea de domiciliu. Cetăţenia şi originea socială au primit un rol periferic, în timp ce rolul caracteristicilor individuale, care constituie centrul identităţii individuale, respectiv identitatea profesională s-au plasat împreună în careul din dreapta-sus al modelului. Regiunea s-a regăsit absolut separat în careul din dreapta-jos, în timp ce identitatea religioasă şi sexuală şi-au găsit locul în careul din stînga-jos. Modelul ne arată că ocupaţia şi caracteristicile individuale joacă alt rol în structura identitară decît diferitele forme ale identificării colective. Şi printre acestea rolul central le revine identităţii naţionale şi etnice împreună cu cele legate de localitatea de domiciliu, celelalte forme de identitate colectivă aflîndu-se la oarecare distanţă de acestea.

Identificarea naţională poate fi abordată din punctul de vedere al auto-, respectiv hetero-identificării. Cînd subiecţii au fost întrebaţi care sînt dintre diferitele categorii naţionale şi regionale cele pe care le consideră cele mai relevante pentru ei înşişi, atunci 97% dintre respondenţi s-au declarat maghiari, chiar dacă marea lor majoritate a adăugat un atribut regional-teritorial ca acela de „ardelean” sau „din România”. Ca urmare am supus analizei modul în care îşi definesc apartenenţa la un grup naţional, rolul pe care-l joacă criteriul originii etnice în definirea identităţii naţionale. Răspunsurile de mai jos surprind mai de grabă criteriile hetero-identificării, deşi cu ocazia formulării răspunsurilor individuale s-au identificat ei înşişi cu acestea. Respondenţii au putut interpreta diferitele criterii ale identităţii naţionale pe scara Lickert pe baza întrebării: „Pentru a fi considerat maghiar, cît de important este ca ...?” Răspunsurile au fost prelucrate prin metoda analizei factoriale (Principal Axis Factoring – Rotation Method: Varimax).

Comunalităţile obţinute în urma rotaţiei depăşesc fiecare 0,25. Modelul explică în total 36% din varianţa totală.

Tabelul 2. Criterii ale identităţii naţionale, maghiarii din Transilvania, 2000

Factorul cel mai important care explică 23,1% a varianţei cuprinde autoclasificarea şi criteriile identităţii naţiunii culturale. Aici intră respectul pentru simbolurile naţionale (drapelul), cunoaşterea şi dragostea faţă de cultura maghiară, apartenenţa la o biserică de rit maghiar, cultivarea unui mediu şi cerc de cunoştinţe maghiar, respectiv două criterii minoritare particulare, votarea cu UDMR şi educaţia în şcoală de limbă maghiară. Acestea din urmă exprimă şi confirmarea discursului UDMR. Cel de-al doilea factor, cu cele 8,081% a varianţei, cuprinde adepţii identităţii bazate pe criterii de origine. Astfel unul sau ambii părinţi trebuie să fie maghiari, respectiv limba maternă trebuie să fie maghiara pentru ca cineva să poată fi considerat maghiar. Cel de-al treilea şi cel mai slab factor reflectă 5,051% a varianţei şi cuprinde criteriile legate de cetăţenie: să aibă cetăţenia maghiară şi să fie născut în Ungaria. Deşi în situaţie minoritară este greu de presupus, există totuşi un mic grup care consideră că pentru identitatea naţională maghiară definitorii sînt criteriile legate de statul naţional. Aceştia din urmă reprezintă 14% dintre variantele de răspuns interpretate, deci nu reprezintă o proporţie nesemnificativă. Se poate vedea deci că criteriile de origine etnică pot fi separate din punct de vedere metodologic de criteriile naţional-culturale bazate pe autoidentificare ale identităţii naţionale chiar dacă pot fi cuplate de acestea din punct de vedere ideologic.

Concluzii

Parcurgînd literatura de specialitate putem conclude că mai toate teoriile sînt clădite pe constatarea că indivizii aparţinînd unei minorităţi etnice trăiesc într-o situaţie de relativă inferioritate în societate, ca urmare se confruntă în mod necesar cu perturbări ale autoaprecierii sociale şi, întrucît în raportările lor individuale starea de minoritate este trăită ca handicap, şansele lor de integrare sau adaptare sînt mult mai reduse. Dimpotrivă, în cazul minorităţilor naţionale, cum ar fi şi cel al maghiarilor din România, comparaţia majoritate-minoritate nu conduce în mod necesar la concluzii defavorabile grupului minoritar. În mod similar, asimilarea nu poate fi considerată ca o alternativă reală, acceptabilă la nivel comunitar, pentru că pornind de la caracterul elementelor cognitive şi afective ale identităţii lor naţionale integrarea socială este posibilă mai de grabă în paralel cu un proces disimilativ specific (Cf. V.Veres 2000) astfel ca apartenenţa la un grup minoritar să asigure o situaţie normală în realizarea individuală ale celor trei posibilităţi ale lui Tajfel, şi ca urmare integrarea organică a comunităţii în sistemul global al societăţii să fie posibilă.

Poate fi evidenţiat şi empiric că din punct de vedere conceptual identitatea (originea) etnică şi cea naţională se despart ca semnificaţie, deşi din punct de vedere structural sînt foarte apropiate. Aceasta reiese şi din faptul că în cadrul identităţii naţionale minoritare a maghiarilor ardeleni conştiinţa originii etnice oacă un rol important, aşa cum este relevat şi de A.D.Smith în general în cazul societăţilor din Europa Centrală şi de Est. Originea etnică este astfel încorporată în identitatea naţională încît ideologiile naţionale o „reconstruiesc” din punct de vedere cultural. În Transilvania, un grup mai mic al maghiarilor îşi definesc identitatea maghiară în mod direct pe baza criteriilor de origine etnică. Dar analiza factorială ne arată că factorul cel mai reprezentativ îl constituie identitatea naţională culturală bazată pe autoidentificare, care din punct de vedere ideologic nu este clădită pe un criteru etnic, provenit din naştere, ci fundamentul său este constituit din cultura maghiară, identificarea cu UDMR-ul şi cu simbolurile naţionale, cu socializarea în cadrul mediului şi sistemului şcolar maghiar.

Traducere de Elek Szokoly

Bibliografie:

Bindorffer, Györgyi 2001: Kettõs identitás, Új Mandátum, MTA Kisebbségkutató Intézet, Budapest.

Bloom, William 1990: Personal Identity, National Identity and International Relations, Cambridge University Press.

Bourdieu, Pierre. 1985: Social Spaces and the Genesis of the Groups. Theory and Society, 14/ 1985.

Brubaker, Roger 1996: Nationalism Reframed. Cambridge University Press.

Brubaker, Roger 2001: Csoportok nélküli identitás, Beszélõ, III, an 6, 7-8/2001.

Csepeli György 1992: Nemzet által homályosan, Budapest, Századvég.

Erikson, Erik 1964: Insight and Responsibility, New York: Norton.

Hutnik, Nimmi 1991: Ethnic Minorithy Identity, Oxford, Clarendon Press.

Kymlicka, Will 1995: Multicultural Citizenship, Oxford University Press.

Lewin, Kurt 1952: Group Decision and Social Change. In: GSwanson-T.Newcomb-E.Hartley (red.): Reading in Social Psychology. New York, Henry Holt.

Smith, A.D. 1991: National Identity, Penguin LTD, London, 1991

Taifel, Henri 1978: The Social Psychology of Minorities, London, MRG LTD.

Veres Valér 2000: Az erdélyi magyarok és románok közösségi identitása a társadalmi struktúra tükrében, Szociológiai Szemle, 4/2000.

*

Valér VERES (n.1972), sociolog, asistent universitar în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, Facultatea de Istorie şi Filozofie, Departamentul de Sociologie, co-autor al volumelor Liceeni ardeleni în tranziţie – integrare naţională versus generaţională (2000), Nemzeti vagy nemzedéki integráció? (2000), Relaţii interetnice în Transilvania (2001).

Valér Veres, Etnikai versus nemzeti identitás kisebbségi helyzetben. Az erdélyi magyarok esete, studiu publicat cu permisiunea autorului.