Untitled-1
Identitatea furată a unui oraş transilvan
Mara Mărginean
Demersul de faţă se doreşte a fi unul de natură istorică: ne
propunem ca în
cele ce urmează să relatăm povestea unui spaţiu urban – Hunedoara – în
contextul
politicilor de sistematizare şi industrializare a teritoriului iniţiate şi
materializate
de autorităţile comuniste. Provocarea a fost cu atît mai mare cu cît Hunedoara
a
reprezentat în toată această perioadă un oraş cu o puternică identitate istorică
dar
şi economică datorită existenţei Combinatului Siderurgic.
Găsim
interesante modalităţile în care munca, în special în formele ei moderne,
a contribuit la amenajarea spaţiilor. Munca determină o anumită organizare a
teritoriilor urbane1 generînd în plan teoretic o serie de ideologii
spaţiale, de tipare
de organizare şi structurare arhitectonică, economică şi umană.
Ca
instrument metodologic, am pornit de la teoria subculturală a urbanismului
formulată de Claude Fischer2. În opinia sa, în condiţiile unor ample
concentrări
umane, se diferenţiază la nivel organizaţional mai multe structuri puternic
personalizate, fiecare prezentînd caracteristici specifice. Extinzînd conceptul
de
la perimetrul restrîns al unui oraş spre spaţialităţi mai largi precum
regiunile sau
chiar ţările, încercăm o analiză identitară3 a Hunedoarei în
contextul fenomenului
urban românesc. Cercetarea nu urmăreşte imaginarea oraşului ca obiectiv
metaforic
sau simbolic, ci abordarea conceptelor de urbanism, birocraţie şi arhitectură,
experimentînd oraşul prin procese de planificare şi idei ecomonice.
Studiul
va viza relatarea a două etape din această evoluţie: 1947-1949 şi
1980-1989. Se doreşte o analiză comparativă, în sensul surprinderii procesului
propriu-zis de construcţie socială a spaţiului4 în cele două
momente, considerăm
noi, esenţiale, ale devenirii urbane hunedorene pentru că, privite în contextul
general al politicilor comuniste, ele se constituie în exemple mai mult decît
elocvente
ale fenomenului urban de ansamblu.
Între
1947-1949 are loc materializarea proiectului „un oraş muncitoresc la
Hunedoara”: un tip de ordonare spaţială aparte, avînd la bază ideea oraşului-grădină.
Iniţiat în condiţiile lipsei fondului locativ pentru muncitorii sezonieri
angajaţi ai combinatului,
noul spaţiu urban se remarcă printr-o serie de trăsături specifice: este
un cartier de locuinţe individuale, spaţioase, construite departe de punctele
industriale
pentru a nu fi afectate de poluare. Acţiunea este singulară la nivelul
urbanului
românesc atît prin amploarea proiectului cît şi prin forma sa finală.
În
următorii douăzeci de ani, discursul autorităţilor se modifică substanţial în
sensul extinderii programului de urbanizare. Degringolada legislativă şi
ideologică
care a caracterizat procesul edificator la sfîrşitul anilor ‘40 va fi în timp
ordonată,
culminînd cu Conferinţa partidului din iulie 1972, în cadrul căreia Ceauşescu a
cerut demararea unei campanii pentru dezvoltare economică prin care pînă în
anul
1990, România să devină o ţară urbanizată, industrializată.5 În 1974
printr-o decizie
legislativa, Legea sistematizării, această campanie devine esenţială, însă în
plan
local vor mai trece încă cîţiva ani pînă la definitivarea unei schiţe de
sistematizare
urbană. La Hunedoara se constată un fenomen cu totul ieşit din comun. Cu toate
că
se preconizase soluţia unor axe urbane adiacente ce ar fi urmat să evite atît
aglomerarea cît şi suprapunerea cu zone industriale suprapopulate, s-a preferat
în
cele din urmă soluţia comodă, socotită mult mai ieftină, a exploatării
vechiului
centru.6 Pentru aceasta s-a procedat la o campanie de exproprieri.
Cu
alte cuvinte, un proces urban care a început cu construirea de case avea
să se încheie cu demolarea locuinţelor individuale.
„Locuinţa
individuală reprezintă una dintre cele mai frumoase teme ale
arhitecturii”,
spunea în 1947 Gh. Cantacuzino7. Ea este spaţiul odihnei şi al regăsirii,
al formării propriei identităţi. Disciplina, munca în comun, efortul colectiv
nu înseamnă
în mod obligatoriu viaţă în comun....locuinţa individuală, grupată sau nu,
pretinde
spaţii verzi şi grădini.8 Iată un deziderat care a stat la baza
politicii de construcţie
urbană în perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial.
Hunedoara
număra la sfîrşitul anilor patruzeci 7.000 de locuitori. Vechea aşezare,
din imediata apropiere a spaţiului industrial, nu putea asigura spaţii de
cazare suficient
de numeroase pentru populaţia care urma să lucreze în combinat9.
Lucrările
încep în 1947 şi urmăresc realizarea unui cartier muncitoresc, menit
să asigure locuinţe stabile cel puţin unei părţi din muncitorii necalificaţi
sezonieri.
Terenul afectat acestui scop, cu o suprafaţă de 60 hectare, este situat la o
distanţă
apreciabilă de combinat şi se prezintă sub forma a două terase succesive
orientate
spre vest către valea rîului Cerna. Proiectul iniţial, întocmit de arhitecţii
Gustav
Gusti, A. Moisescu, Vl. Perceac, prevedea construirea
unui număr de 1.000
apartamente distribuite în locuinţe unifamiliale numai cu parter, dotate cu
cîte un
lot propriu de teren în suprafaţă de 500 m2 10.
Cele
1000 de apartamente trebuiau să cuprindă cel puţin 25% din efectivul
muncitorilor şi să compună un cartier care să prezinte posibilităţi de
extindere în
paralel cu dezvoltarea combinatului. În acest fel se încerca asigurarea mîinii
de
lucru necesară producţiei11.
Datorită condiţiilor locale obiective construirea
cartierului a început spre sfîrşitul
campaniei de construcţii atacîndu-se colţul dinspre nord-est în baza unui
proiect, soluţia
A, realizat în patru săptămîni. S-a adoptat un sistem de străzi paralele pe
direcţia
nord-sud, cu regim grupat pe ambele laturi. Construcţiile, formate din cîte două
locuinţe
unifamiliale pe un singur nivel, au fost proiectate de trei tipuri, fiecare locuinţă
cuprinzînd o cameră de zi, unul pînă la trei dormitoare şi dependinţe. Suprafaţa
medie
a locuinţei, inclusiv dependinţele gospodăreşti, a fost fixată la 140 m2.12
Pe
lîngă aceste locuinţe unifamiliale au mai fost prevăzute şi o serie de blocuri
cu camere individuale, pentru nefamilişti, precum şi o serie de construcţii cu
caracter social, cultural şi sanitar. În campania din 1947 s-au realizat pe
baza
acestui proiect primele patruzeci de locuinţe, precum şi drumul de legătură cu
oraşul (limita nordică a cartierului)13.
În
1948 s-a operat o schimbare de proiect în vederea obţinerii unor rezultate
mai judicioase14.
Soluţia
B prezintă o serie de avantaje faţă de cea anterioară. S-a adoptat de
data aceasta un sistem de străzi paralele în direcţia sud-est-nord-vest
(corespunzătoare cu declinitatea solului), cu un regim de construcţie diferit
pe
cele două laturi: pe latura nordică locuinţe grupate cîte două, cu camere
locuibile
la sud şi dependinţe la nord, iar pe latura sudică locuinţe grupate în serie
cîte şase
cu faţadele orientate către est şi vest. Ambele tipuri de locuinţe au fost
proiectate
pe două nivele,
pentru a face posibilă o investiţie (finisajul) pe două etape şi o
cuprindere a nevoilor de dezvoltare numerică a familiei, în timp. Suprafaţa
medie
ocupată pe teren a locuinţelor este de 80 m2, inclusiv dependinţele
gospodăreşti,
iar suprafaţa lotului a fost mărită la 700 mp. Fiecare locuinţă cuprinde la
parter
două camere şi dependinţe, iar la etaj alte două camere de dormit15.
În
afară de seria de blocuri cu încăperi individuale, s-au proiectat şi o serie
de blocuri scunde pentru sezonieri pentru a ajunge la aceeaşi densitate de
locuitori
pe hectar ca în soluţia precedentă16.
Aplicarea
ambelor proiecte, doar parţial realizate în perioada 1947-1948 (din
cele 1.000 de apartamente proiectate nu s-au construit decît 100) se constituie
însă într-o experienţă unică în abordarea problemei locuinţei muncitoreşti în
România. Întregul lot de clădiri a devenit ulterior un cartier al oraşului nou,
fiind
dotat cu cîteva clădiri sociale: grup şcolar, centru sanitar, centru alimentar17.
La
nivelul ţării, modelul oraşului-grădină18 nu va mai fi reluat
ulterior,
considerîndu-se că această formă de organizare a spaţiului urban nu corespunde
cu tipicul unui oraş socialist. În cazul Hunedoarei avem deci de-a face cu o
desprindere din context a unor idei şi aplicarea lor în funcţie de o
reinterpretare a
datelor. Ideologia sovietică punea la baza existenţei ideea colectivităţii susţinînd
că „colectivul – proletariat sau pur şi simplu mase – trebuia să înlocuiască
individualul ca determinant al valorilor sociale şi politice”19.
Iar colectivitatea nu-şi găsea o expresie în oraşul-grădină.
În forma finală,
această parte a noului oraş muncitoresc cuprinde 22 de căsuţe, fiecare urmînd să
adăpostească două familii. Purtînd pecetea regimului anterior ele „aveau o
serie de
lipsuri ce au persistat mult timp. În acea perioadă, proiectanţii au încercat
reducerea
costului construcţiei prin reducerea confortului, proiectînd locuinţe strîmte,
sărace
ca expresie, de felul aşa numitelor locuinţe muncitoreşti minimale”20.
Primele
construcţii formează o unitate. Dispuse la intervale regulate de-a
lungul unor străzi paralele, ele induc impresia de ordine. Din punctul de
vedere al
tipologiei planului (au fost identificate trei astfel de modele de organizare
interioară) se observă o alternare. Soluţia este inspirată şi permite fiecărui
locatar
să-şi organizeze spaţiul de locuit în funcţie de propriile-i preferinţe.
Dar
noul discurs al autorităţilor avea să determine o intensificare a procesului de
construcţie a locuinţelor. Se va recurge la noi forme de organizare teritorială,
bazat pe
tipologia cartierelor de locuinţe colective, principala justificare fiind
nevoia asigurării
unui volum mai mare de fond locativ pentru muncitorii care vor lucra în
combinat.
Studiul
de faţă pornea de la premisa că munca, în special în formele sale
moderne, determină noi aşezări şi reevaluări ale structurii urbane. Acesta nu
este
însă un fenomen spontan, o evoluţie necontrolată. Din contră. Principiul care-l
fundamentează este unul foarte simplu: în condiţiile dezvoltării unei anumite
componente
economice, printr-un amplu proces cauză-efect, apare implicit nevoia
de extindere şi
modelare urbană a unor noi spaţii, astfel încît să se asigure necesarul
de locuinţe, de utilităţi publice, de componente socio-profesionale adiacente.
Desigur, este nevoie de un factor de decizie care să ordoneze un asemenea
proces.
Scriitorul
francez Manuel Castelles susţinea că „funcţia principală a statului
în procesul urbanizării ar trebui sa fie aceea de a asigura o utilizare
colectivă – ca
în cazul locuinţelor publice, a şcolilor şi a transportului – pentru a ajuta la
reproducerea forţei de muncă.21 Pe de altă parte, A. Scott şi S.
Roweis22 remarcau
faptul că „urbanismul de stat nu va putea face niciodată mai mult decît să
modifice
unii parametrii de dezvoltare a terenurilor”.
Cu
alte cuvinte, statul prin puterea pe care o are, de autoritate centrală, nu
poate şi nu trebuie să intervină în dinamica locală decît în calitate de
arbitru, fiind
de datoria lui să permită evaluarea şi valorificarea specificului local.23
În felul
acesta asistăm la definitivarea unei identităţi.
În
cazul României însă urbanismul este instituţionalizat el devenind un instrument în mîna autorităţilor astfel încît tot ceea ce avea să se întîmple în
perioada
următoare va sta sub semnul împletirii noului concept de oraş industrializat cu
componentele ideologice. De acum înainte proiectele vor fi tipizate.
Structurile
spaţiale vor deveni în timp identice. De acum înainte se va urmări elaborarea
unor
„proiecte mai judicioase” deoarece în lumea totalitară sistemică arhitectura
are
drept funcţie principală transferarea aridei materii prime care e ideologia
într-un restructurat
repertoriu de imagini24 generatoare de mituri destinate societăţii.25
La
Hunedoara, pînă la momentul respectiv nu existase un cadru teoretic corect din
punctul de vedere al orientării comuniste care să justifice continuarea
proiectului
început cu doi ani în urmă. S-a decis renunţarea la locuinţele individuale, la
căsuţele
pentru muncitori şi, în perioada imediat următoare, autorităţile au dispus
construirea de jur împrejurul lor a cvartalelor de locuinţe colective.
Timpurile
începeau să se schimbe; spaţiul căpăta o nouă materialitate, mai densă, mai
bogată
ideologic, se spunea, mai apropriată de oamenii muncii.
Treizeci
de ani mai tîrziu, procesul era aproape desăvîrşit. Oraşul românesc,
indiferent de toponimia sa, arăta cam la fel. Fără excepţie s-a construit mult,
după
aceleaşi planuri şi pentru o industrie tot mai „puternică”. Lucrurile nu puteau
însă
fi lăsate doar pe jumătate făcute. Şi populaţia localităţilor trebuiau să
sporească,
să concentreze valori tot mai mari de forţă de muncă. Teoria lui Castelles se
bazează
pe studierea raporturilor dintre diferite componente ale structurii urbane:
administraţie, economie, locuitori. Cele trei interacţionează, generînd
transformări
în funcţie de contextul momentului, rezultatul unui asemenea proces fiind
vizibil
sub forma aspectului exterior al localităţilor. Ţinta rămîne însă forţa de muncă.
În
funcţie de aceasta, decizia edificatoare trebuie să vizeze exact acele
componente
care au potenţialul asigurării cadrului construit necesar dezvoltării
economice.
Castelles
îşi formulase punctul de vedere pornind de la realităţile economico-
sociale ale lumii occidentale; în România, însă, construcţia spaţiului se
produce
în perioada comunistă ca urmare a deciziilor autorităţilor centrale şi în multe
cazuri
acestea nu aveau nici o legătură cu realitatea. Acţiunile erau fundamentate
ideologic şi, după cum se ştie, industria trebuia să se dezvolte cu orice preţ.
„Cu
o siderurgie şi metalurgie care au o vechime şi o experienţă de două sute
de ani este ruşinos să mai mergem să importăm metale sau anumite alte
produse.
Trebuie să lichidăm această situaţie! Să demonstrăm capacitatea siderurgiei şi
metalurgiei româneşti de a fi competitive, de a concura cu orice
alte unităţi din
întreaga lume, să producem oţeluri superioare.”26
Afirmaţia
de mai sus, integrată în contextul economiei planificate, poate
reprezenta în fond mobilul care a determinat reevaluarea capacităţii Hunedoarei
în
contextul nevoii tot mai mari de producţii siderurgice. Se va face apel la
toate centrele
industriale, şi atîta timp cît cantitativ se înscriau în parametrii fixaţi
anterior, costurile
materiei prime, cheltuielile de prelucrare, pierderile din sistem, consumul
excesiv de
energie electrică, salarizarea unei forţe de muncă mult mai numeroase decît
necesarul
real27 nu mai contau cîtuşi de puţin Planul trebuia îndeplinit. Şi
dacă pentru aceasta
era nevoie de conglomerate umane, de largi spaţii locuibile care să găzduiască
forţa
de muncă angrenată în industria grea, acestea urmau a se construi.
Analiza
documentelor de arhivă ale Hunedoarei relevă pentru deceniul al
nouălea interesul autorităţilor locale pentru intensificarea procesului de
construcţie de
locuinţe. Noile spaţii locative care urmează a se edifica stau sub semnul
prevederilor directivelor Congresului al XI-lea al P.C.R. cu privire la planul
cincinal 1976-1980 şi al liniilor directoare ale dezvoltării economico-sociale
ale
României pentru perioada 1981-199028.
În
plan local, la baza activităţii au stat Legea de sistematizare a teritoriului şi
municipiului şi celelalte acte normative precum Hotărîrea secretariatului judeţean
al P.C.R. Hunedoara, din 10 decembrie 1975 şi schiţa de sistematizare a
municipiului aprobată prin Decretul Consiliului de Stat 278/197829.
În plus, în
1981 municipiul Hunedoara dispunea de o machetă şi de detalii de sistematizare
pentru cele mai importante zone ale oraşului: centru, micro 5, centrul vechi.30
În
intervalul rămas pînă la sfîrşitul deceniului, schiţa de sistematizare, deşi
modificată de mai multe ori, a constituit cadrul juridic în interiorul căruia
s-au
desfăşurat toate acţiunile de construcţie.
Sistematizarea
teritoriului urban, un proces amplu, constă în fond în
reorganizarea unui spaţiu şi cuprinde, pe lîngă proiectele propriu-zise de
edificare,
şi norme constructive şi planul de dezvoltare al oraşului.
Din
punctul de vedere al autorităţii comuniste, această reorganizare viza
modificarea raportului dintre suprafaţă şi număr de locuitori. Se urmărea creşterea
valorilor densităţii prin micşorarea teritoriului construit: „în vederea
restrîngerii
în continuare a suprafeţelor cuprinse în perimetrul construibil s-au făcut
propuneri
pentru scoaterea în afara perimetrului construibil a terenurilor ce nu sunt
ocupate
de construcţii precum şi a celor cu densităţi scăzute.”31 În
continuare, în urma
aplicării normelor de dimensionare judicioasă a localităţilor, la elaborarea
noilor
schiţe de sistematizare s-au operat însemnate reduceri la suprafaţa de teren
cuprinsă
în limitele perimetrelor construibile a municipiului!32
Înfăptuirea
planului de sistematizare al oraşului trebuia ca, în condiţiile
creşterii preconizate a populaţiei33 municipiului la nivelul anului
2000 la 108.000
de locuitori, să garanteze reducerea suprafeţei Hunedoarei de la 1.558 ha la
1.264.
În felul acesta, prin diminuarea perimetrelor construibile se asigură o creştere
corespunzătoare a densităţii populaţiei de la 55 de locuitori la 82 , iar raportat
la
zona de locuit de la 157 la 374 locuitori.34
Întregul
proces este pus sub semnul modernizării, însă potrivit lui Nicolae
Lascu35 modernizarea oraşelor a fost întotdeauna strîns legată de
distrugerea lor
rezultată din acţiunea timpului. Modernizarea e caracterizată prin adaptarea la
cerinţele, la exigenţele prezentului.
Raportul
distrugere-modernizare care a dus la transformarea oraşelor
româneşti după al doilea război mondial este un proces mult mai articulat decît
e
socotit de obicei, e un proces continuu, dar nu liniar, care nu se rezumă doar
la
intervenţiile brutale, devastatoare asupra centrelor vechi.36
Începînd cu deceniul
şase al secolului al douăzecilea, intervenţiile modernizatoare au cuprins
întreaga structură
a localităţilor urbane, se poate chiar spune că s-a modificat echilibrul global al acestora.
Relaţia
localităţilor cu mediul înconjurător şi silueta generală a acestuia prin
extinderi ale oraşelor pe mari suprafeţe de teren realizîndu-se la noile limite
ale
perimetrelor, cartiere periferice de locuit, zone industriale etc. apare un
contrast
puternic de scară între mediul artificial al urbanului şi mediul natural
înconjurător.37
O
caracteristică a regimurilor totalitare este construirea pentru a-şi justifica
politica. Au existat cel puţin două instrumente extrem de eficace pentru
aplicarea
acestor deziderate: proprietatea asupra terenurilor urbane şi comanda de stat
care
a deţinut o proporţie covîrşitoare.
Dacă
statul nu deţinea în proprietate terenul pe care viza să-şi construiască
un anumit obiectiv, se recurgea la exproprieri. Justificarea acestor acţiuni
consta
atît în nevoia de spaţiu urban pentru edificarea locuinţelor, cît şi în
distrugerea
locuinţelor improprii în care „normele sanitare minime nu erau împlinite”.
Modernizarea a echivalat – cel puţin de-a lungul deceniului nouă – cu
eliminarea
în totalitate a vechiului, conceptul de înnoire nefiind utilizat
niciodată.
În
cursul anului 1979 s-a realizat şi aprobat detaliul de sistematizare
„Ansamblul de locuinţe” micro V
cu un număr de 3.449
apartamente, din care în
anii anteriori fuseseră realizate 1.090 situate în apropierea platformei
industriale
CSH (Combinatul
Siderurgic Hunedoara)38. Restul locuinţelor urmau a se construi
în cursul deceniului
al nouălea în mai multe etape. La baza programului edificator
a stat principiul creşterii densităţii în cartierele de locuinţe existente
propunîndu-
se construirea de locuinţe în zone cu densitate mică39 astfel încît
terenul rămas
liber să poată fi utilizat în alte scopuri.
Într-o
primă etapă s-a urmărit construcţia a 496 de apartamente cu suprafaţă
locuibilă de 18112 m2 şi spaţii comerciale la parterul blocurilor.40
Documentaţia de
execuţie a fost elaborată în conformitate cu legea investiţiilor de către
Institutul de
Proiectare Hunedoara. Se preconiza darea în folosinţă pînă la sfîrşitul anului
1981.41
Terenul
vizat a se construi era ocupat de locuinţe particulare, însă acest impediment urma să fie rezolvat prin Decretul Consiliului de Stat numărul 132/198142.
Se
avea în vedere demolarea unei întregi străzi – Dorobanţilor – constînd în 13
imobile.
Faza
următoare trebuia finalizată la sfîrşitul anului 1984 prin darea în folosinţă
a 332 apartamente grupate în 10 blocuri43 şi pînă la începutul
deceniului zece se
avea în vedere construirea a încă 200 de apartamente în zona Buituri44.
În
planul oraşului acest nou cartier este localizat în zona periferică, aproape
de platforma combinatului şi de obiectivele industriale (Fabrica de încălţăminte,
Fabrica de tricotaje) înfiinţate în cursul deceniului anterior. Apartamentele
urmau
a fi repartizate către aceste obiective economice.
În
cealaltă parte a oraşului, debutul anilor ’80 avea să aducă schimbări
spectaculoase. Impulsionate de creşterea cererii de locuinţe45
autorităţile demarează încă
o campanie de exproprieri pentru ridicarea ansamblului de locuinţe
„Bulevardul Republicii”.
Investiţia
urma să se desfăşoare într-un interval de şase ani (1985-1990), în
trei etape distincte. Astfel între 1985-1986 se avea în vedere construcţia unui
bloc cu 16 apartamente şi a unuia cu 396. Anul 1987 corespunde etapei a doua,
cînd se are în vedere construirea a 234 apartamente. Sfîrşitul deceniului
(1989)
trebuia să aducă încă 77 apartamente.
Astfel
planul de investiţii al judeţului Hunedoara prevede realizarea în
municipiul Hunedoara a unui număr de 16 apartamente. Obiectivul menţionat
figurează în planul de investiţii aprobat prin decretul Consiliului de Stat nr.
419/
1985 la poziţia „Construcţii de locuinţe” cu termen de dare în folosinţă în
trimestrul
al patrulea al anului 1987.46 În condiţiile în care lucrările
proiectate sînt amplasate
în perimetrul municipiului şi se încadrează în prevederile schiţei de
sistematizare47
aprobate de Decretul Consiliului De Stat 1978, materializarea
planului de investiţii
necesita exproprierea unui imobil48 compus din teren în suprafaţă de
363 m2,
construcţii aferente în suprafaţă de 209,61 m2 aflat în proprietatea
Consistoriului
Superior al Bisericii Evanghelice49.
Pentru
anul 1986 se avea în vedere realizarea unui ansamblu de locuinţe format
din 8 blocuri ce urmau să totalizeze 396 apartamente cu o suprafaţă locuibilă
de 15.840
m2, spaţii comerciale la parterul blocurilor şi cu termen de dare în
folosinţă pe trimestrul
al doilea al anului 1987. Paralel cu aceste construcţii, în etapele următoare
pînă în
1990 urma a se pune la dispoziţia populaţiei încă 400 de apartamente.50
Acest
program edificator demarat la începutul anilor ’80 şi-a găsit justificarea
în nevoia acerbă de spaţiu locuibil pentru muncitorii în industria siderurgică.
Organizarea şi sistematizarea în spaţiul urban puse în strînsă legătură cu
politica
planificării economice determină mutaţii importante. Controlul autorităţii
asupra
tuturor domeniilor vieţii cotidiene este demonstrat în cazul de faţă prin
decretele
Consiliului de Stat. Constituind cadrul legislativ în interiorul căruia fiecare
acţiune
trebuia să-şi găsească o legitimare, ele scot în evidenţă caracterul deosebit
de
strict al regimului. Dezvoltarea urbană e condiţionată de factorul decizional şi
implicit de interesele acestuia. Într-o structură informaţională puternic
ierarhizată
şi evident autoritară, transmiterea comenzilor, sarcinilor şi condiţiilor
pentru
activitatea de sistematizare şi proiectare se efectua, de regulă, de sus în
jos.
Majoritatea „datelor de temă” (subiecte, comenzi, condiţii, limite), care, în
fapt,
ar fi trebuit să exprime cerinţele cuantificate ale utilizatorilor sau ale
populaţiei,
erau formulate în funcţie de programul politic al partidului şi de indicaţiile
primite de la niveluri superioare ale structurii instituţionale de sistematizare şi
proiectare de către cei care erau principalii elaboratori ai politicilor de
dezvoltare
a spaţiului construit.51 Urbanul e delimitat de restul teritoriului
printr-o linie strictă.
În interiorul lui, decizia politică este cea care reorganizează spaţiul.
Se face apel la principiul modernizării, dar şi al
sistematizării. Ordonarea se
putea face doar prin refacere, reconstruire. Termenul de înnoire devine sinonim
cu cel de rezidire. Restaurarea, adaptarea nu sînt noţiuni care să definească
acţiunea
autorităţilor comuniste. Modernul reprezintă în concepţia autorităţilor acel
lucru
care corespunde în totalitate actualităţii, deci imaginii exacte pe care şi-au
creat-
o ele. Modernul constă în fond în programatismul urbanismului totalitar.52
Se
argumentează exproprierile prin nevoia de igienizare şi de salubrizare ale
oraşului. Justificarea acţiunii prin nevoia de curăţenie e în fond contrazisă
de
politica de edificare propriu-zisă. Iraţionalitatea deciziei constă tocmai în
faptul
că, spre deosebire de deceniul anterior, nu se mai ţine cont de factorul
poluant în
stabilirea amplasamentelor pentru locuinţe. Se preferă construcţia cît mai
aproape
de combinat (Bulevardul Republicii şi cartierul micro V) deci cît mai aproape
de
sursele de poluare şi de zonele nocive. Situaţia e cu atît mai gravă cu cît
începînd
din anii ’50 a existat o preocupare pentru protejarea populaţiei de noxele
obiectivelor industriale. Atunci s-a avut în vedere constituirea unui teritoriu
de
rezervă între combinat şi cartierele de locuinţe. Şi tocmai aici a decis
autoritatea
comunistă să construiască apartamentele în cauză. Oraşul şi industria probabil
trebuiau să devină un singur ansamblu în care omul muncitor să se identifice cu
spaţiul în care lucrează.
Poate
că într-adevăr locuinţele demolate nu mai corespondau cerinţelor realităţii53,
dar oare se cuvenea
să se intervină atît de brutal? Impactul politicii de expropriere
asupra oamenilor nu constituie obiectului demersului de faţă, însă considerăm că,
indiferent de răspunsul la această întrebare, situaţia de fapt rămîne una a
actualităţii
în contextul politicii de urbanizare desfăşurată în anii comunismului. Şi
aceasta pentru
că interpretarea originală pe care modernul a primit-o a cauzat importante
modificări
la nivelul ţesutului urban. „Scopul scuză mijloacele”, aceasta este expresia
care poate
defini mai bine starea de lucruri. Iar dacă obiectivul declarat a fost
dezvoltarea numerică
a oraşului pînă la o populaţie de 108.000 de oameni şi politica naţională se
putea
rezuma în structurarea tuturor componentelor într-un spaţiu cît mai restrîns,
atunci
cea mai facilă activitate era înlăturarea vechiului în favoarea noului.
Politica de
expropieri, planurile de sistematizare, procesul edificării, legislaţia se
constituiau toate
în factori care contribuiau la definitivarea acestei intenţii.
O
parte din casele propuse pentru demolare au scăpat ca prin minune. O altă
parte, nu. Cele care au rămas pot fi cu uşurinţă văzute prin spatele blocurilor
noi.
Ele stau mărturie pentru o decizie mai mult decît nefericită. Alăturate, blocul
şi
casa, formează un ansamblu ciudat. Fără un trecut comun, s-ar putea spune că le
lipseşte şi viitorul. Cu toate acestea, vor rămîne, şi blocul şi casa, ca dovadă
a
unui experiment „neterminat”.
A
spune că aceasta reprezintă identitatea Hunedoarei ar fi o greşeală. În fond,
imaginea ei e pur şi simplu imaginea urbanului românesc actual.
Ne-am propus să arătăm felul în care identitatea urbană
locală poate fi distrusă
prin intermediul acţiunilor birocratice centrale. Am pornit de la un exemplu
concret începutul oraşului muncitoresc de la Hunedoara – şi printr-un salt în timp am
analizat
oraşul la sfîrşitul perioadei comuniste. De la un spaţiu clar definit în
peisajul urban
românesc, treptat s-a produs o uniformizare în plan structural, cu urmări
notabile şi la
nivelul indivizilor. Aceasta pentru că, într-o civilizaţie nealterată de
constrîngerile
totalitare, oraşul, spaţiul practicii zilnice, oferă informaţii valoroase
pentru corelarea
macro-proceselor politico-sociale şi economice cu materialitatea experienţei
umane.
Oraşul nu e singurul loc unde aceste contextualizări pot fi studiate, dar
intensificarea
acestor procese precum şi a finalităţilor practicii locuitorilor, apar şi pot
fi cel mai
bine înţelese în oraşe. În felul acesta, urbanul devine reperul esenţial al
formării unei
identităţi a omului modern. Atunci cînd însă totalitarismul îşi pune pecetea,
raporturile
se modifică. Ar fi o greşeală să vorbim de anularea interacţiunilor în sensul
constituirii
grupurilor identitare. La nivelul raporturilor individuale ele au existat. Dar
specificitatea
lor nu a reuşit să treacă proba timpului decît în cazuri cu totul excepţionale.
Am
asistat la un asemenea fenomen pentru că „elita interpusă între comunitate şi
naţiune”
nu a jucat sau nu a avut posibilitatea să joace rolul care se cuvenea pentru a
asigura o
dezvoltare firească a oraşului. S-a spus că puterea este direct influenţată de
identitate,
un oraş neputînd oscila pe o scară a puterii, dincolo de poziţia pe care
identitatea care
îi este ataşată o
ocupă ea însăţi pe această scară.54 Hunedoarei i s-a atribuit o
identitate
economică, de centru
siderurgic. În această ecuaţie, şansa de a se individualiza consta
doar în posibilitatea de a-şi manipula propria identitate, în aşa fel încît să-şi
ataşeze
acea specificitate pe care societatea o plasează automat pe o poziţie de
putere, în
cazul nostru economică. Însă în momentul în care această posibilitate de
decizie este
transferată spre structuri superioare de organizare, atunci, implicit, nu mai
putem
vorbi de identitate locală. Ne rămîne însă individualitatea arhitectonică, sub
forma
unicului proiect al unui oraş-grădină materializat în urbanul românesc
postbelic.
Note:
1. Ciprian Mihali, Inventarea spaţiului. Arhitecturi ale experienţei
cotidiene, Editura Paideia,
2001,
p. 141.
2. C. S. Fischer, The
Subcultural Theory Of Urbanism. A Twentieth Century Assessmen, în
American Journal Of Anthropology, 101, 3, 1995, pp. 542-567.
3. Principiul
identităţii susţine că orice oraş îşi păstrează specificitatea în raport cu
celelalte
spaţii urbane pe parcursul unui proces
evolutiv. Avem de-a face cu identitatea atunci cînd obiectele
sînt considerate în totalitatea lor, făcîndu-se abstracţie de existenţa unor
laturi contrare în fiecare
dintre aceste obiecte. Individualităţile, diferenţele dintre componente se
pierd sau pur şi simplu
sînt trecute cu vederea pentru a da o identitate ansamblului.
4. În limbajul antropologic
se recurge la o diferenţiere între construcţia socială şi producţia
socială a spaţiului. Astfel, în vreme ce prima noţiune se referă la spaţiul
edificat, cea de-a doua
are ca obiect spaţiul simbolic generat de acţiunile locuitorilor. Setha M Low,
The Anthripology
of the Cities. Imagining and Theorizing the City, Annual Review of
Anthropology, 1996, vol. 25, p.
400 şi Spatializing Culture: the Social Producton and Social Construction Of
Public Space.
American Ethnology, 1996.
5. Denis Deletant, Ceauşescu
şi securitatea, Bucureşti, 1995, p. 280.
6. D. Barbu, R.
Ciuceanu, O. Roske, Condiţia monumentului sub regimul comunist, Arhivele
Totalitarismului, 2001, 1-2, p. 217
7. Gh. Cantacuzino, Despre
o estetică a reconstrucţiei, Editura Paideia, 2001, p.16.
8. Ibidem.
9. R. Marcus,
Sistematizarea oraşului Hunedoara, în Arhitectura, 1959, nr. 2, p. 8.
10. G. Ionescu,
Arhitectura în România în perioada anilor 1944-1969, Editura Academiei,
Bucureşti, 1969, p. 14.
11. G Gusti, Un oraş
muncitoresc la Hunedoara în Revistele tehnice AGIR – Arhitectură şi
Construcţii II,
1948,
nr. 4, p. 263.
12. Ibidem, p. 263.
13. Ibidem.
14. G Ionescu, op.
cit, p. 14.
15. G Gusti, op.cit,
p.263.
16. Ibidem.
17. G Ionescu, op.
cit, p. 15.
18. Cf. P Hall în Oraşele
de mîine, Bucureşti 1999, pp. 105-152; ideea oraşului-grădină îi
aparţine lui Ebenezer Howard şi iniţial s-a dorit a fi o soluţie la mahalalele
victoriene, pe de o
parte, şi la criza agriculturii care determină modificări la nivel social, pe
de altă parte. Proiectul
prevedea constituirea unei comunităţi umane care să-şi desfăşoare existenţa
într-un spaţiu cu cît
mai multe zone verzi. Pe măsură ce s-ar muta acolo din ce în ce mai mulţi
oameni, oraşul grădină
ar
ajunge la numărul limită de locuitori; apoi la o distanţă nu prea mare s-ar
începe construcţia
altui
oraş. În timp s-ar dezvolta o vastă reţea urbană care s-ar întinde aparoape fără
limite; în
cadrul acestei reţele fiecare oraş-grădină ar oferi o mare varietate de slujbe şi
servicii, dar, în
acelaşi timp, fiecare ar fi legat de celelalte printr-un sistem de transport
rapid, putîndu-se ajunge
astfel la toate oportunităţile sociale şi economice oferite de metropolă. Însă
acest proiect se baza
pe proprietatea locuitorilor asupra pămînturilor.
La
începutul anilor ’20, Unwin susţine construirea de oraşe satelit în jurul oraşelor,
suburbii-
grădină care urmau să depindă de oraşe în privinţa locurilor de muncă.
19. Robert C. Williams, Russia Imagined. Art,
Culture and National Idenitity, 1840-1959,
New York, 1997, p. 97.
20. G Gusti, Locuinţa în clădiri cu puţine cături,
în Arhitectura R.P.R. 6-7/1954, p. 20.
21. M. Castelles, The
Urban Question, Londra, 1977, p. 276-323, apud P Hall, op. cit,
p.382.
22. A Scott, S.
Roweis, Urban Planning în Theory and Practice, în Environment and Practice, 1979, 9, p. 1097-1199, apud P Hall, op. cit, p.383.
23. „Trebuie să se
încurajeze unitatea de ecologie politică în care oamenii şi resursele locale
sînt organizate de o elită care e interpusă
între comunitate şi naţiune. În vreme ce relativa autonomie
a acestor zone poate fi sfărîmată în procesul integrării naţionale,
regiunile au jucat în trecut şi încă
mai joacă un rol major în formarea bogăţiei comunităţii”, cf. R.Schneider,
Modernization and
Development: The Role Of Regional Elites and Noncorporate Groups in European
Mediteranean,
Comp. Stud. Soc-Hist. 1972, 114:328-50, apud. J. Cole, Anthropology
Comes Part-Way Home:
Community Studies in Europe, Annual Review of Anthropology, 1997, 6, p.
365.
24. „...imaginile dau
posibilitatea indivizilor să compare şi să diferenţieze aşezările urbane
şi să anticipeze experienţele sociale, demografice, fizice caracteristice care
pot fi utile în selecţia
comportamentului.”,
D. Reitz, Urban Identification and Downtown Activities: A Social Psychological Approch., în Social Psychology Quaterly, 1986, 49, 2,
168.
25. S. Vasilescu, Arhitectura totalitară, Arhivele
Totalitarismului, 1995, 3, p. 69
26. Cuvîntare la marea
adunare populară din municipiul Hunedoara. Cu prilejul vizitei de
lucru în judeţul Hunedoara – 3 septembrie 1982, în Dezvoltarea
economico-socială a României
în profil teritorial, Editura Politică, 1988, p.117.
27. Într-un eseu
publicat în volumul „Revoluţiile din 1989”, K. Verdery făcea o analiză a
sistemului de organizare a producţiei în economiile socialiste punînd pe primul
plan conceptul de
planificare şi fixare a indicilor de prelucrare; de fapt, producţia era condiţionată
de furnizarea
materiei prime. Întîrzierile frecvente datorate disfuncţionalităţilor din
sistem făceau ca de cele mai
multe ori planul să fie îndeplinit în ultimul interval, în restul timpului
muncitorii neavînd de lucru.
28. Cezar Lăzărescu, Urbanismul
în România, Editura Tehnică, Bucureşti, 1977, p. 30.
29. Arhiva Primăriei
Municipiului Hunedoara, Fond Administraţie, Informare privind
preocuparea compartimentului local de sistematizare şi aplicare a legii 58/1974
şi a celorlalte
acte normative privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi
locale, Dosar 8/1981,
f. 99.
30. Ibidem.
31. Idem, Raport
privind activitatea de sistematizare a teritoriului, a localităţilor urbane şi
rurale în lumina prevederilor legii nr. 58/1974 şi a Plenarei CC. al P.C.R. din
iunie 1986, Dosar
7/1988, f. 3.
32. Ibidem.
33. La mijlocul
anilor ’70, pentru a se asigura un volum mai mare de locuinţe, s-a avansat
ideea formării unui oraş-sistem care să cuprindă şi celelalte spaţii urbane
învecinate (Deva,
Simeria,
Călan). În ideea oraşului-sistem o translatare a populaţiei spre alte centre
urbane nu ar
fi
adus decît beneficii şi, implicit, un echilibru socio-demografic al
teritoriului. Dar pe măsură ce
autorităţile reevaluează rolul Hunedoarei şi al Combinatului pentru sistemul
economic naţional
se produce o modificare de atitudine. Intervine componenta ideologică – ample
spaţii şi conglomerate umane – care pune definitiv pecetea asupra oraşului: Hunedoara
trebuia să devină un
centru pe măsura rolului avut în industria ţării
34. Cf. Raport…
f. 4.
35. Nicolae Lascu,
Modernizare şi distrugeri în istoria postbelică a oraşelor româneşti, în
Historia Urbana, 1995, III, 1-2, p. 171.
36. Ibidem.
37. Ibidem, p.174.
38. APMH, Fond Adm, Informare privind
activitatea desfăşurată în anul 1979 pentru
realizarea programului de sistematizare a municipiului Hunedoara, Dosar 7/1980,
f. 37.
39. Ibidem.
40. APMH, Fond
Exproprieri, Memoriu
justificativ pentru realizarea exproprierilor în micro
V, dosar 21/1980, f.
13.
41. Ibidem.
42. Idem. Articolul 4 al
Decretului în cauză stipula: „În scopul realizării în municipiul
Hunedoara a unui număr de 396 apartamente şi a dotărilor comerciale şi
tehnico-edilitare în
zona de locuinţe „micro V” se expropriază, se trec în proprietatea statului
terenurile în suprafaţă
de 10963 m2 şi construcţii în suprafaţă de 2044 m2. Se
aprobă demolarea construcţiilor şi
desfiinţarea străzii Dorobanţilor din municipiul Hunedoara în lungime de 218 m”
, Dosar 23/
1986, f. 27.
43. Idem, Memoriu
justificativ, dosar 4/1981, f. 10.
44. Idem, Decretul 109 din
26.04.1989, Dosar 13/1985, f. 70.
45. Conform statisticilor,
la momentul respectiv în Hunedoara nu exista fond locuibil liber.
Pe de altă parte, politica autorităţilor în direcţia sporirii importanţei
industriei siderurgice a
determinat o creştere a fluxului populaţiei spre acele centre urbane care asigurau
locuri de muncă.
Este cazul Hunedoarei care „era deficitară în forţă de muncă”. Cf I. Ianoş, Oraşele
şi organizarea
spaţiului geografic, Bucureşti, 1987, p. 89.
46. APMH, Fond Expr, Expunere de
motive pentru exproprierea imobilelor, Dosar 23/
1986, f 15.
47. Ibidem.
48. Idem, Cf. articolului
patru din Decretul privind modificarea unor detalii de sistematizare,
exproprierea unor terenuri şi construcţii, demolarea unor construcţii precum şi
realizarea şi
desfiin . area unor artere de circulaţie situate în judeţul Hunedoara din 27 martie
1987, Dosar 23/
1986, f 17.
49. Între autorităţile
locale şi cele bisericeşti au existat o serie de schimburi de scrisori în
sensul găsirii unor soluţii, pentru mutarea sediului Eparhiei. Însă indiferent
că aceasta nu s-a
putut sau nu s-a dorit, finalitatea demersului nu a asigurat o nouă clădire în
schimbul celei
demolate, ci doar mutarea sediului în altă zonă a oraşului, într-un spaţiu pus
la dispoziţie în
schimbul achitării chiriei către stat.
50. Idem, Dosar
13/1986, f 54. Documentele de arhivă relevă o intensificare a campaniei
de exproprieri fiind vizate imobile de pe patru străzi care urmau a fi
dezafectate.
51. D. Abraham,
Proiectantul şi politica de sistematizare, Arhivele Totalitarismului, 1993,
1, p. 48.
52. Unul dintre teoreticienii abordărilor
studiilor urbane, Roy Lubove, susţine că termenul
de
„urbanism” defineşte o noţiune mult prea abstractă, recomandînd în schimb
sintagma
„construcţie
de oraşe”. Astfel, spunea el, perimetrul edificat reflectă într-o măsură mult
mai
mare
caracterul de produs al subiectivităţii umane, al interacţiunilor rezidenţilor şi
al influenţelor
de natură economico-socială care determină în planul localităţii mutaţii
frecvente generate de
condiţiile specifice momentului. Ideea este, după cum se poate constata, total
contrară practicilor
comuniste. Discursul autorităţilor devine unul al noţiunilor teoretice,
tehnice, chiar dacă în final
tot oamenii vor beneficia de pe urma acestor tipuri de abordare. Cf. P Hall,
op.cit, p. 356-370.
53. Într-un act al
Circumscripţiei financiare nr. 1972/31 mai 1985 către Intreprinderea de
gospodărie comunală şi locativă Hunedoara, sînt precizaţi anii de construcţie
ai imobilelor de pe
străzile G. Bariţiu, Carpaţi, Romanilor, Crişeu
ce urmează a fi demolate. Astfel, cu cîteva excepţii,
majoritatea locuinţelor erau de la începutul secolului 20. Cu alte cuvinte,
erau clădiri vechi,
amplasate iniţial în afara cadrului oraşului propriu-zis al căror aspect
respira o stare de precaritate
prin dimensiunile reduse şi aspectul dărăpănat.
54. C. Costinaş,
Mediafeminismul, în Dilema veche, 2004, 25, 2-8 iulie, p. 14.
*
Mara MĂRGINEAN (n. 1980), absolventă a
Facultăţii de Istorie din Cluj,
secţia Istoria artelor. Actualmente este doctorandă în cadrul Academiei Române
şi se află la specializare în Canada, la University of Saskatchewan. Specialistă
în
istoria urbanizării şi industrializării în perioada regimului comunist, studii
asupra
spaţiilor simbolice şi a memoriei colective.
Mara Mărginean, Identitatea furată a unui
oraş transilvan, studiu publicat cu
permisiunea autoarei.