„Acuz!”: Versiunea Tom Gallagher

Ovidiu Pecican

1. Un program istoriografic şi propagandistic cioranian

Spre deosebire de alţi istorici care preferă să discute subiectele pe care le aleg dintr-o postură calmă şi echidistantă (chiar şi atunci cînd este vorba despre istoria recentă), dar aidoma lui Dennis Deletant, un alt excelent românist britanic, Tom Gallagher îşi expune cinstit propriile păreri şi judecăţi de valoare. Pentru aceasta el nu ezită să recurgă şi la publicistica de stringentă actualitate, uneori, demonstrînd – dacă mai era cazul – că subscrie la dictonul ciceronian historia magistra vitae. Aşa s-a întîmplat în 2004, cînd, în cadrul unor interviuri şi articole publicate în cîteva cotidiene româneşti centrale, Gallagher mustra nu numai autorităţile de la Bucureşti pentru corupţie, ci, fapt mirabil, şi notabilităţile UE pentru superficialitate şi iresponsabilitate în raporturile cu ţara noastră, aflată acum în postura de candidată la calitatea de membră a Comunităţii Europene.

Intitulîndu-şi cea mai proaspătă carte Furtul unei naţiuni. România de la comunism încoace (Bucureşti, Ed. Humanitas, 2004), expertul nu face un secret din opiniile lui despre tranziţia noastră, ci atrage atenţia cît se poate de răspicat asupra unui eşec. Diagnosticat pe ultima sută de metri (deocamdată) a devenirii unui popor, acest eşec – survenit în forma metaforică a deprivării de bunuri – îşi dezvăluie cauzele, sub pana lui Gallagher, încă din introducere. Astfel, deşi incontestabilă, realitatea stăpînirilor străine din trecut nu ar epuiza cauzalitatea incapacităţii noastre de relansare. Prin urmare, „... cartea aceasta va căuta să demonstreze că problemele pe termen lung care i-au distorsionat şi i-au paralizat dezvoltarea au avut în primul rînd cauze interne” (p. 17). Deja din acest enunţ, poziţia istoricului poate fi caracterizată drept o chemare la responsabilizare cetăţenească şi merită să fie salutată ca atare într-un context istoriografic în care confraţii români se cred prea adeseori chemaţi doar să reconstituie şi să descrie lucruri fără nici o legătură cu prezentul. Însă intreprinderea cărturărească a expertului începe, cum se vede, printr-o aserţiune generală prealabilă coborîrii la faptele istorice. În consecinţă, şi demersul lui se va transforma în strădania - competentă, persuasivă şi bine informată – de a demonstra teza plasată la baza reconstrucţiei livreşti.

Sub acest raport, cartea lui Tom Gallagher s-ar putea califica printre pledoariile cu mijloace istorice pentru o percepţie care s-ar putea baza pe orice: de la prejudecăţile plutind în aer în mediile internaţionale pînă la asprimile pe care românii înşişi, la ceas de amărăciune, le emit despre ei înşişi; nu în ultimul rînd, la sursa ei pot sta, desigur, şi fapte istorice concrete şi persistente, ce se cuvin inventariate, înseriate şi discutate critic. Numai că pentru autorul Furtului unei naţiuni, diagnosticul precede analiza, acesteia din urmă revenindu-i doar rolul - esenţial, de altfel – al contraforţilor.

Istorie cu teză, aşadar, carte înzestrată cu o puternică vînă propagandistică, lucrare-manifest în favoarea civismului ce poate forja o societate democrată şi un stat de drept. Dar şi meditaţie cu propensiuni filosofice la adresa unei naţiuni şi a destinului ei în lume. Tipologic vorbind, afirmaţia citată îl plasează pe specialistul britanic într-un şir de sceptici, de analişti cruzi şi chiar de profeţi negativişti pe care însăşi cultura română – dar nu numai ea – i-a livrat, la diverse intervale de timp, pieţei de idei naţionale şi internaţionale. Dintre experţii străini preocupaţi de acest curios fenomen care este raportarea românului la devenirea lui istorică, iată-l pe Keith Hitchins observînd cum „Cei care i-au urmat pe Visarion [Sarai - n. O. P.] şi Sofronie [din Cioara] aveau un simţ redus al istoriei. […] Îşi vedeau propriile vieţi în termenii dramei biblice a pierzaniei şi mîntuirii omului. [...] Forma pe care a luat-o rezistenţa lor faţă de unire sugerează şi anumite afinităţi cu milenarismul” (Românii. 1774-1866, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1996, p. 252). La vremea lui, în timpul războaielor balcanice, şi Lev Troţki dedicase pagini acide nesimţirii oligarhice care putea fi întîlnită în mica Românie pe la începutul veacului al XX-lea. Dar, în timp ce gînditorul rus acuza clasele de sus, iar K. Hitchins vorbea despre populaţia rurală românească a veacului al XVIII-lea, autorii români ai acestei tradiţii au preferat să acuze în bloc. Din acest unghi, Tom Gallagher este, parcă, mai aproape de Samuil Micu şi de Emil Cioran decît de autorii deja citaţi. Iată ce spunea S. Micu: „Dintru aceste puţine pănă acum zise, destul să vede cum au crescut împărăţia romanilor […], cum s-au prăpădit şi s-au făcut nimic, şi neamul românesc carele mai iaste, petrece supus şi înjugat de alte neamuri; cel ce stăpînea tot pămîntul, acum preste tot pămîntul pămînt nu au, cei ce era domnii neamurilor, acum la toate neamurile slujesc, şi ce e mai mare ticăloşie, lor le iaste ruşine a să numi români, şi unii să ruşinează şi a vorbi româneşte, şi întră sine unii cu alţii mai voesc a grăi greceşte sau ungureşte sau altă limbă decît a sa, şi să lenevesc a-şi lucra şi a-şi iscusi limba sa şi întru aceia a scrie şi învăţa, care rău lucru al românilor au adus pre neamul românesc la cea mai mare prostie şi ticăloşie (subl. O. P.)”. Cît despre Cioran, sintagmele lui privind „neantul valah”, cei o mie de ani de tăcere din istoria noastră etc. sînt prea cunoscute pentru a mai necesita trimiteri la pagină.

Tom Gallagher se apropie însă cu propriul instrumentar de tema aceasta, veche şi recurentă, privitoare la nevrednicia românească. El descoperă – judicios – că nu fanarioţii sînt de vină pentru că „… strategiile elitei, bazate pe relaţiile de exploatare faţă de o societate mai largă, au căpătat un impuls propriu, îndeosebi în secolul douăzeci” (p. 17). Responsabilitatea grea cade, aşadar, pe umerii elitei, şi încă a celei contemporane, căci „Abilitatea puţinilor privilegiaţi de a deturna resurse publice spre folosinţă privată, sau de a lua decizii dezastruoase pentru a-şi satisface voinţa de putere (cum s-a întîmplat sub dictatura lui Ceauşescu în anii ’70 şi ‘80), a sporit neîncetat în ceea ce fusese o epocă de emancipări politice şi de ameliorare a standardelor politice în majoritatea celorlalte zone ale Europei” (p. 18).

Mult adevăr, şi aici, dar şi o anumită exagerare retorică. Corupţia endemică ori conduita oligarhică a elitelor politico-sociale – prefer pluralul, singularului „elită” pentru a şti întotdeauna despre care dintre vîrfuri vorbim (mai ales că elite găsim, la rigoare, şi printre marginali) – poate fi întîlnită, în proporţii îngrijorătoare, şi în UE (la nivelul unor vîrfuri birocratice, ori într-o ţară precum Grecia), ca să nu mai vorbim despre partea răsăriteană şi centrală a Europei. O scurtă privire aruncată prin bibliografie, de pildă în mai vechile sinteze ale lui François Fejtő, Histoire des démocraties populaires şi, respectiv, La fin des démocraties populaires arată în ce măsură România cu metehnele ei rămîne doar unul dintre cazurile foarte asemănătoare diagnosticabile în răsăritul Europei. În acelaşi timp, însă, autorul are dreptate: s-ar părea că la noi corupţia excelează în raport cu manifestările ei din alte locuri. Rămîne ca istoria corupţiei româneşti să fie scrisă de aici încolo, căci o sinteză despre ultimii cincisprezece ani nu poate cuprinde, prin propriile-i limitări, asumate, întregul parcurs istoric contemporan şi, în plus, nu este deloc sigur că atîta ar fi de ajuns pentru a înţelege. Regretabil este doar că autorul ignoră contribuţiile româneşti în domeniu, de la pertinentele observaţii din volumul Republica absentă al lui Daniel Barbu pînă la România. Starea de fapt a lui Cornel Codiţă, Mihaela Miroiu et alii, lăsînd, totodată, în afara lecturilor lui şi consistentele analize din revista clujeană Provincia.

2. O meditaţie neconcesivă asupra politicului

Sinteza lui Tom Gallagher Furtul unei naţiuni. România de la comunism încoace (Bucureşti, Ed. Humanitas, 2004, 430 p.) constituie un eveniment editorial major. Ea aparţine unuia dintre cei cîţiva experţi internaţionali în problematica românească. Catherine Durandin, Claude Karnoouh, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Frederic Kellog, Katherine Verdery şi Gail Kligman sunt, probabil, numele cele mai bine cunoscute în România din cercul româniştilor de peste hotare. Istorici şi antropologi, specialişti cu bune cunoştinţe de etnologie şi sociologie, toţi aceştia au îmbogăţit bibliografia noastră cu pagini substanţiale, făcînd, totodată, servicii României şi în arealurile culturale cărora le aparţin de drept; nu prin propagandă, ci prin strădania de a oferi o imagine cît mai adecvată realităţilor de care s-au ocupat.

Volumul lui Tom Gallagher se apropie mult, prin problematizare şi prin curajul interogaţiilor, de examinările Catherinei Durandin, iar prin focalizarea asupra elitei româneşti postbelice, ea străbate acelaşi spaţiu tematic ca şi cărţile Alexandrei Laignel-Lavastine şi ale lui Dennis Deletant. Totodată, printre rîndurile cărţii istoricului britanic se regăsesc şi motive prezente în critica adresată de Gáspár Miklós Tamás intelectualilor români într-o epistolă care a stîrnit, la vremea ei, destule reacţii (vezi Mircea Vasilescu (coord.), Intelectualul român faţă cu inacţiunea. În jurul unei scrisori a lui G. M. Tamás).

Cele zece capitole care compun cartea circumscriu moştenirea dinainte de 1989 (cap. 1 şi 2), păstrarea puterii de către ex-comunişti (cap. 3), deriva anilor 1992- 1996 (cap. 4), regimul Constantinescu în etapa idilică (cap. 5) şi în faza trezirii la realitate (cap. 6 şi 7), revenirea iliescană la putere (cap. 8) şi ascensiunea naţionaliştilor extremişti (cap. 9), pentru a încheia cu evidenţierea compromisului dintre noii vechi guvernanţi (P. S. D.) şi oficialii de la Bruxelles (cap. 10). Concluzia – ce nu putea fi decît provizorie la o istorie în mers, cum este cea despre care vorbesc paginile lui Gallagher – atribuie Uniunii Europene un rol crucial în schimbarea situaţiei româneşti. Chiar şi din această scurtă trecere în revistă se vede că, lăsînd deoparte premisele, României postcomuniste i se alocă spaţiu după cum urmează: 2 capitole regimului Iliescu 1 (1990 – 1996), 3 capitole regimului Constantinescu (1996 – 2000) şi 3 capitole regimului Iliescu 2 (2000 – 2004). După cum se vede şi din aceste observaţii de natură cantitativă, materialul naraţiunii istorice este organizat într-o manieră care să îi permită autorului distribuirea de accente. Capitolele despre prima guvernare Iliescu, prefaţate de cele descriind moştenirile de la perioadele dinainte de 1989, sînt dedicate mai cu seamă evidenţierii continuităţilor cu situaţia politică dinainte; nu numai cu cea comunistă, dar şi cu reflexele naţionaliste revenite în anii lui Ceauşescu dinspre dictaturile interbelice. Cu privire la evaluarea experienţei comuniste, atitudinea autorului este neechivocă. Acesta marchează în toate un sistem al înapoierii, iar asemenea situaţie este înţeleasă ca obstacol în calea democraţiei (cap. 1). Cît despre dictatura Ceauşescu, ea este înţeleasă, pe drept cuvînt, ca o „întoarcere la subdezvoltare” (cap. 2).

Cu o asemenea ereditate, instalarea la cîrmă, în decembrie 1989, a lui Ion Iliescu a însemnat solidaritate socialistă de partid minus ideologie. La bazele acestui nou mod de a naviga împreună au stat vechile complicităţi şi interesele de dominaţie economico-politică. Tom Gallagher descrie simptomele cu acurateţe, insistînd asupra naţionalismului noii puteri, a violenţei postelectorale şi a spiritului autoritarist. Cred însă că un suport ideologic al tuturor acestor mişcări de forţă, asertive, poate fi descoperit: este ideologia gorbaciovistă a perestroikăi (nu neapărat şi întotdeauna şi a glastnostului). Practic, deruta iliesciană începe abia după puciul de la Moscova şi căderea lui Mihail Gorbaciov. Abia atunci intră România „în derivă”, după cum titrează istoricul britanic în cap. 4. Iar această derivă se datora principial faptului că elita ex-comunistă aflată la cîrma ţării credea că este de datoria ei să nu se pripească luînd decizii strategice, cîtă vreme fostul centru de putere – Moscova – nu intra pe un făgaş vizibil. Suficient de bine pregătită pentru a face translaţia de la stînga hard la stînga soft, conducerea României, al doilea eşalon al partidului, împreună cu vechea castă a serviciilor secrete – roninii roşii – nu au mai găsit resursele pentru a gestiona adîncirea democratizării într-un ritm alert, adecvat momentului istoric. Este de crezut că dacă ar fi făcut-o, majoritatea populaţiei – şi chiar observatorii internaţionali – ar fi sprijinit un asemenea proces şi chiar pe oamenii care îl duceau la împlinire. Occidentul şi cehii nu au avut nimic împotriva revenirii lui Aleksandr Dubcek la dreapta preşedintelui Vaclav Havel, deşi fostul lider comunist nu depăşise nici el, sub raportul concepţiei, o poziţie moderat reformistă în cadrul sistemului de gîndire socialist. În aceste condiţii, dacă ar fi fost capabil să se erijeze într-un asemenea tip de lider, Ion Iliescu ar fi dobîndit atît recunoaştere larg populară, cît şi recunoaşterea dreptului de a-şi păstra legitim o poziţie de prim-plan în viaţa politică românească. Constrîns de puterea grupurilor de putere pe care se baza, speriate de perspectiva de a-şi pierde privilegiile şi dornice chiar să le întărească, Iliescu a ajuns să se facă responsabil de întîrzierea necesarelor reforme structurale, de balansul între un pol moscovit care nici nu mai exista aşa cum îl ştia, şi nişte tendinţe interne şi internaţionale imposibil de stăvilit.

Insistenţa asupra celor patru ani de guvernare ai Convenţiei Democrate se explică prin aceea că ei au reprezentat prima despărţire netă, tranşantă de comunism. Ceea ce îl interesează pe Tom Gallagher aici este turnura, deschiderea perspectivei, substanţa şansei unei Românii saturate de strigoii reajustaţi ai trecutului. Analiza politică devine, şi de astă dată, ascuţită şi neconcesivă. Emil Constantinescu s-a aflat „în funcţie, dar nu la putere”, fiind un preşedinte incapabil de răsturnarea care se aştepta de la el. Dar răspunderea pentru eşecul acestei guvernări nu îi cade în întregime în spate acestuia, după Tom Gallagher. Coaliţia care l-a adus la putere era compozită, slabă şi ea nu a făcut faţă defecţiunii Partidului Democrat. Neavînd necesara experienţă politică, însă fiind destul de tare în interiorul coaliţiei pentru a provoca el însuşi căderi de guverne, Constantinescu n-a mai putut face faţă celei de a cincea mineriade, crizei din Kossovo şi oportunităţilor pe care ea le oferea României în jocurile internaţionale, negocierilor cu Fondul Monetar Internaţional.

Nu s-ar putea spune că autorul menajează pe vreunul dintre actori. Atent mereu la liniile de evoluţie generală, el nu se angajează ca vasal în slujba vreunuia dintre actorii scenei pe care o descrie. Ion Iliescu nu îi este mai simpatic ori mai puţin simpatic decît Constantinescu, şi nici că PSD-ul nu este mai criticat sau mai puţin criticat decît CDR. Este un mod de a spune nu că Tom Gallagher ar fi echidistant, ci că el dezvăluie neechivoc şi fără false pudori incompetenţa, laşităţile, inconştienţa sau cinismul politicianist. Criteriul după care judecă nu este unul inchizitoarial şi utopic, cum ar fi cel al unei guvernări ideale, ci al maximumului care putea fi făcut de nişte guvernanţi bine pregătiţi şi buni cetăţeni; care însă au lipsit României de pînă astăzi.

3. Incisivitate, creativitate şi decupaj istoriografic

Alegerile din 2000, deschizînd din nou calea lui Ion Iliescu şi propulsîndu-l nevisat în prim-plan pe liderul ultraradical Corneliu Vadim Tudor sînt o apoteoză a perioadei analizate care constituie şi culminaţia finală a cărţii. Autorul nu ezită să acuze nici autorităţile europene de iresponsabilitate, şi n-aş spune că greşeşte ori că este vorba numai despre tradiţionalul criticism englez vizavi de UE. Pentru Bruxelles, ca şi pentru SUA, de altfel, prioritară a fost mereu stabilitatea, indiferent de cine şi cum ar fi gestionat-o. Dacă România politică arată astăzi aşa cum arată, este şi vina mediilor internaţionale care şi-au dorit mai cu seamă parteneri de discuţie suficient de docili şi, în acelaşi timp, capabili să garanteze stabilitatea socială, fără să se mai întrebe cu privire la trecutul, moralitatea ori capacitatea lor de a gestiona situaţia pe termen mediu şi lung. Aici Tom Gallagher se dovedeşte magistral şi, în acelaşi timp, unic. Nici unul dintre analiştii evoluţiei ezitante a României nu s-a arătat dispus să observe că acuzele mai mult sau mai puţin explicite la adresa „trădării” Occidentului au şi o bază reală. Tocmai el, care începea prin a respinge explicaţia tradiţională a retardării şi eşecurilor, admite că emisarii Vestului nu au fost întotdeauna de cea mai bună credinţă, cel mai bine pregătiţi sau, pur şi simplu, omenoşi. „Dovezi tot mai greu de ignorat indicau faptul că unele cercuri internaţionale de interese erau dispuse să consolideze sistemul existent, închizînd ochii faţă de neregulile comise şi chiar acordînd credit unor persoane controversate” (p. 354-355). El recunoaşte chiar încălcarea suveranităţii statale a României, atunci cînd se produce, din iniţiativa Europei: „Günther Verheugen, comisarul european pentru extinderea UE, a propus înfiinţarea unui grup de lucru compus din reprezentanţi ai UE, ai FMI şi ai Băncii Mondiale, precum şi ai altor instituţii financiare şi experţi români, care să lucreze alături de guvernul român în vederea schiţării şi apoi a monitorizării unei strategii economice pe termen mediu care să fie pusă în practică în următorii şapte ani. Iniţiativa lui Verheugen a primit sprijinul imediat al guvernului şi în cele din urmă chiar şi asentimentul fără tragere de inimă al PDSR. Suveranitatea României era în acest fel încălcată în mod inevitabil în cadrul unui aranjament care oferea Uniunii Europene un rol major în schiţarea strategiei pe termen mediu a unei ţări candidate...” (p. 260-261). Gallagher nu trece sub tăcere nici promisiunea conţinută de discursul lui Bill Clinton din timpul scurtissimei sale vizite la Bucureşti, care a rămas fără urmări. El nu înţelege să facă vreo concesie Vestului doar pentru că, prin naştere şi cetăţenie, ca şi prin formaţie, aparţine acestuia, asumînd pariul gîndirii critice pînă la capăt.

Cu adevărat remarcabil este efortul autorului de a depăşi simpla analiză critică prin strădania de a oferi el soluţiile neluate în considerare, dar posibil de realizat, la vremea cuvenită. Întregul rechizitoriu la adresa guvernării Constantinescu ajunge să culmineze cu subcapitolul „România şi Kosovo: o ocazie pierdută” (p. 249-251), unde se arată cum, dacă ar fi avut pricepere politică, perspicacitate şi prezenţă de spirit, şi dacă ar fi abandonat poziţia curbată în favoarea uneia mai demne, guvernanţii ar fi fost capabili să aducă ameliorări necostisitoare pentru nimeni situaţiei ţării. „În primul rînd [...] guvernul român nu ar fi avut nimic de pierdut dacă i-ar fi cerut preşedintelui Clinton un supliment de 50.000 de cărţi verzi sau de permise de lucru care să dea ocazia României să profite de lipsa de mînă de lucru în sectoare largi ale înfloritoarei economii americane. O astfel de concesie ar fi costat foarte puţin Statele Unite” (p. 250). Lăudabilă prin efortul de a imagina soluţii acolo unde „tehnicienii” administrării ţării nu le-au văzut ori nu le-au ştiut inventa, strădania lui Tom Gallagher din aceste pagini dezvăluie nu doar profesionistul exigent cu sine, dar şi caracterul şi nobleţea sufletească a unui istoric de excepţie.

Din cîte se pot vedea, pasiunea investigativă a expertului merge aproape exclusiv în direcţia fenomenului politic. Opţiunea este, fără îndoială, justificată de însăşi natura subiectului. În România postcomunistă voinţa politică este creatoare de realităţi economice, sociale şi culturale mai mult decît orice altceva. Faptul, datorat statalismului excesiv care a caracterizat nu numai perioada comunistă moştenită direct, ci şi perioadele anterioare – cea de după 1859 şi, mai ales, cea de după 1866 şi 1918 –, nu epuizează, totuşi, sfera evoluţiilor semnificative din societatea românească. Rămîn astfel, în afara interesului lui Gallagher, multe dintre procesele ample care au modificat în profunzime societatea românească şi care meritau, poate, o discuţie specială. Este vorba despre acele tendinţe care pun în mişcare ample segmente de populaţie, transformînd peisajul uman într-o manieră disctinctă. Într-un anumit moment, acest flux poate însemna pariul pe „Caritas” – joc piramidal menţionat în carte, dar nedezbătut –, efectul unei credinţe naive în capitalismul văzut ca descoperire iraţională, dar binefăcătoare, a comorii abatelui Faria. Într-altul, el înseamnă migrarea spre Occident, în scopuri de chivernisire rapidă prin muncă în orice condiţii, a unor comunităţi rurale întregi. Fenomenul îşi prezervă întreaga ambiguitate, cei plecaţi revenind uneori (nu întotdeauna), trimiţînd însă, cel mai adeseori, sume consistente acasă, generînd o dinamică valutară semnificativă pe piaţa românească, investiţii în construcţii (sindromul Certeze), transferînd într-un cadru patriarhal şi o altă mentalitate, dar semnificînd şi o hemoragie populaţională cu repercusiuni asupra unor comunităţi (diminuarea masivă a minorităţii maghiare, de pildă) etc. Fenomenul cultural românesc ar fi putut, cu deplină îndreptăţire, să îi reţină atenţia autorului, căci seismele lui din anii de după 1989 au avut, de fiecare dată, rolul de a mai disloca ceva din unitatea monolitică de gîndire al cărei model fusese impus cu mijloacele cenzurii şi ale presiunilor ideologice de către PCR. Marile scandaluri culturale, pe teme care au însemnat, cel mai adesea, corectarea viziunii asupra trecutului românesc, negocierea unei alte viziuni privitoare la statutul şi locul omului de cultură şi înmulţirea modelelor managerial-culturale, au adus cu ele modificări importante în percepţia elitelor intelectuale şi, prin răspîndirea în cercuri mai largi, au atras noi mode intelectuale, alte moduri de a gîndi prezentul. Este vorba, pînă la urmă, de surprinderea chipului în care România a înţeles să se străduie să se desprindă din orizontul unei educaţii în spiritul culturii generale a secolului al XIX-lea, unde cunoştinţele erau chemate mai degrabă să ilustreze o informare benefică pentru răgazul loisir-ului, către un orizont imperativ pragmatic, unde cultura este de-acum chemată să permită accesul la performanţa economică, politică, socială. Rămîn neînregistrate şi marile impacturi tehnologice cunoscute de români în aceşti ani, care au schimbat complet faţa vieţii noastre sociale. Internetul a însemnat anihilarea, în linii mari, a vechii cenzuri ideologice şi intrarea în comunicare cu ceilalţi români şi restul lumii, iar telefonia mobilă a însemnat în România un boom comparat, la vremea lui – prin 1998 – cu totalul cifrei de desfacere a telefoniei mobile în Brazilia. Această ieşire din suspiciune şi din autarhie, intrarea în cooperarea de cele mai diverse forme în ţară, în regiune sau la nivel global face ca România de după 1995 să fie profund diferită de cea dinainte.

Carte de un interes excepţional, pariu multiplu şi uriaş prin miză, Furtul unei naţiuni se află abia la începuturile receptării ei româneşti. Ea rămîne o operă exemplară de autor, în care excelenţa vizează decriptarea complicatului joc politic – chiar şi în absenţa arhivelor –, iar asimetriile provin îndeosebi din felul cum autorul îşi înţelege menirea. Sînt convins că sinteza aceasta nu va rămîne fără ecouri profunde româneşti, după cum o merită.

*

Ovidiu PECICAN (n.1959), istoric, profesor la Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeş-Bolyai, jurnalist, autor al volumelor Lumea lui Simion Dascălul (1998); Troia, Veneţia, Roma. Studii de civilizaţie europeană (1998); Europa – o idee în mers (1997) – Premiul Universităţii Babeş-Bolyai pentru contribuţii la integrarea europeană; co-autor al volumelor Istorie, manuale pentru clasa a XI-a şi a XII-a, şi totodată scriitor: Razzar (1999) – Premiul Editurii Nemira, O utopie tangibilă (1994), Eu şi maimuţa mea (1990).

Ovidiu Pecican, „Acuz!”: Versiunea Tom Gallagher, studiu publicat cu permisiunea autorului.