Untitled-1
Aspecte federale în Uniunea Europeană
Ioan Codruţ Lucinescu
Din cele cîteva practici de integrare regională internaţională
(NAFTA – Acordul
de Liber Schimb Nord-American, SAFTA – Acordul de Liber Schimb Sud-American, AFTA – Asociaţia de Liber Schimb Asiatic), Uniunea Europeană se impune ca
cel mai complex, mai dinamic şi mai organizat proces, metodele şi inovaţiile
europene,
succesele dar şi necunoscutele putînd deveni repere notabile pentru lumea de
mîine.
Prin însumare şi integrare de domenii, valori şi interese, atît de diverse,
Uniunea Europeană – cea mai mare putere comercială a lumii – este astăzi curtată
de state de pe toate continentele, dorită cu asiduitate de est-europeni, urmărită
cu
nelinişte sau admiraţie de cei din afara ei.
Dar
drumul pînă la edificiul actual a fost dificil şi presărat cu multe semne de
întrebare, cum de altfel este şi istoria continentului nostru în ultimul
mileniu. Dar
dincolo de fragmentarea politică, dincolo de diversele încercări de stăpînire
politică, dincolo de fapte măreţe sau de aberaţii, dincolo de tot ce a fost şi
a făcut
să apară această judecată fără sfîrşit care este istoria, Europa a rămas o
comunitate
de civilizaţie. Deşi avînd mai întotdeauna „în dotare” vreo două-trei imperii,
vreo
zece regate, zeci sau chiar sute de principate, iar pe urmă zeci de state-naţiune,
Europa a păstrat elemente comune în tradiţie, limbă, credinţă, organizare
politică,
cultură.
Oraşe,
monumente, mînăstiri, biblioteci etc. au fost continuu cutreierate cu
piciorul sau cu mintea de către europeni.
Diversitatea
de forţe şi de interese politice a dinamizat ideile şi metodele de
organizare a continentului. Primul război mondial este al naţiunilor – Europa
devine
un continent al statelor-naţiune. Proiectele referitoare la Europa îşi pierd o parte
din romantism, iar unele nu pot ascunde un fel de ipocrizie şi de neputinţă
politică.
Tardivă este încercarea împăratului Carol al Austro-Ungariei de federalizare a
Imperiului în octombrie 1918, în contratimp este planul francez de Confederaţie
Danubiană. Tinerele state se opun – soldaţii lor luptaseră şi muriseră pentru
patrie.
În deceniul al treilea, ideile federale se manifestă din ce
în ce mai puternic
sub forma de lucrări sau planuri teoretice, elaborate de numeroşi oameni
politici
sau de cultură europeni. Intenţiile contelui Koudenhove-Kalergi, publicate în
lucrarea “Pan-Europa” în 1922 (constituirea unei federaţii prin abandonarea
suveranităţii naţionale a statelor), Asociaţia europeană cu sediul la Bâle sau
Uniunea paneuropeană al cărei preşedinte de onoare era Aristide Briand. De
altfel,
Briand este autorul planului ce îi poartă numele, care a ocupat, temporar, un
loc
important în viaţa continentului european; importanţa lui se datorează faptului
că
a alăturat activitatea teoretică celei politice, acest proiect venind din
partea celei
mai importante puteri continentale a momentului – Franţa.
La
5 septembrie 1929, la Geneva, ministrul de externe al Franţei, Aristide Briand,
prezintă o sumară schiţă a planului unei Uniuni Federale Europene, în faţa
delegaţilor
a 27 de state europene, membre ale Societăţii Naţiunilor. Ideea centrală a
proiectului
era aceea „de a institui legături de solidaritate între statele europene”, idee
care, arăta
Briand, „nu poate fi redusă la proporţiile unei iniţiative individuale”, dată
fiind unanima
simpatie de care se bucura conceptul de solidaritate umană, concretizat mai
ales prin
cooperarea dintre state1. Participanţii la această primă conferinţă
europeană au examinat
cu atenţie propunerea lui Briand, dîndu-şi seama că ea prezintă interes, iar
consensul
s-a axat, îndeosebi, pe principiul uniunii europene morale. Au cerut, în
consecinţă, ca
Franţa să întocmească un memorandum, cuprinzînd principiile precum şi metodele
preconizate de Briand, şi să-l trimită, spre consultare, tuturor guvernelor
statelor
europene, cu rugămintea de a-şi exprima opiniile2.
Memorandumul
elaborat de experţi pe baza principiilor concepute de Aristide
Briand, pornea de la un adevăr acceptat, în genere, de toate naţiunile
europene, şi
anume că: „Europa este un continent uman, o creaţie social-spirituală, o
splendidă
manifestare de voinţă şi gîndire; este societatea popoarelor europene, care, pe
baze
antice şi creştine, a creat o civilizaţie, glorie a raselor umanităţii”3.
Proiectul de Uniune
Europeană, complex şi aducînd în discuţie probleme practice ce trebuiau să fie
studiate
de guvernele statelor europene invitate să-şi expună punctul de vedere, stăruia
în
special asupra necesităţii de a subordona problemele economice celor politice;
sublinia
concepţia că federaţia europeană trebuie fundată pe ideea uniunii şi nu pe
aceea a
unităţii; stăruia şi asupra organizării economice a Europei, care nu se putea
realiza
decît sub responsabilitatea politică a guvernelor solidare între ele4.
Ca
şi proiectul din care s-a inspirat, Memorandumul a rămas fără finalitate
practică ca urmare a evoluţiilor politice din deceniul al patrulea, însă
termenii
lansaţi, precum uniune vamală, piaţă comună, circulaţia liberă a mărfurilor,
capitalurilor şi persoanelor, vor deveni, după cel de-al doilea război mondial,
limbajul uzual al comunităţilor europene.
Imediat
după sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, Mişcarea Europeană
înfiinţată la Congresul de la Haga din 1948 a promovat federalismul ca fiind
cea mai
eficientă alternativă la statul-naţiune, considerat drept principalul
responsabil
pentru declanşarea celor două războaie mondiale. Din motive politice legate de
noile realităţi postbelice, a urmat o lungă perioadă de ignorare, curentul
federalist revenind abia de curînd în prim-plan, impulsionat politic de accederea la
guvernare a unor partide şi mişcări politice cu orientare europeană pronunţat
federală, de genul partidelor ecologiştilor germani şi belgieni şi avînd ca
lider de
opinie pe ministrul german de externe Joschka Fischer. Modelul federalist
european
se bazează pe un aranjament constituţional definit în jurul unui stat supra-naţional
european dotat cu majoritatea caracteristicilor moderne de statalitate: guvern
european, parlament european (eventual bicameral), armată europeană, monedă
unică, identitate europeană etc.
Inspirîndu-se
în special din experienţa americană şi germană, proiectul federalist european are în vedere o distribuţie pe două niveluri a suveranităţii
politice:
european şi naţional. Raportul dintre cele două paliere de suveranitate
reprezintă
principalul punct sensibil al proiectului, care de altfel a condus în mod
repetat la
împotmolirea sa din punct de vedere politic. Susţinătorii unui rol politic şi
economic mai important pentru UE, eventual de superputere mondială, sau cei care
se tem de răbufnirea vechilor rivalităţi intra-europene, insistă pe
distribuirea la
nivel european a principalelor funcţii de politică externă, securitate, finanţe,
dezvoltare economică.
Ideea centralizării principalelor atribuţii politice la nivel
european şi a
implementării lor în mod vertical-autoritar este însă contestată din
considerente democratice şi/sau naţionaliste. Spectrul unui regim autoritar,
lipsa
de transparenţă şi răspundere politică, precum şi disoluţia identităţii naţionale
sînt principalele contraargumente folosite de cei care opun sistemul federal
descentralizat, eventual confederal, modelului federal centralizat. Din punct de
vedere normativ, modelul federalist consideră că o structură instituţională
federală
sprijinită de o constituţie şi de un sistem juridic federal va conduce în timp
la
omogenizarea politică a Uniunii şi la formarea unei naţiuni europene de
orientare
civică, pe modelul „patriotismului constituţional” teoretizat de Jurgen
Habermas
(Habermas, 1995; 1998)5.
O
variantă mai densă de federalism este neofuncţionalismul care a inaugurat
şi dominat studiile de integrare europeană de la începutul anilor ’60 pînă la mijlocul
anilor ’70. Cunoscut mai ales sub forma sa teoretică dezvoltată de E. Haas, L.
Lindberg, P.C. Schmitter, neofuncţionalismul a avut însă şi o dimensiune
politică
deşi nu de amploarea mişcării federaliste. Jean Monnet a fost principalul
promotor al politicii de integrare sectorială, foarte apropiată ca orientare de
teoria
neofuncţionalistă. Memoriile lui Monnet, unul dintre părinţii fondatori ai
construcţiei europene, relevă viziunea sa asupra Comunităţii, ambiţiile sale în
construcţia europeană depăşind cu mult graniţele problemelor economice: „Ţările
Europei de Vest trebuie să îşi îndrepte eforturile naţionale către un adevărat
efort european.
Acest lucru va fi posibil numai cu ajutorul unei federaţii a
Occidentului…Nu vom înceta să afirmăm faptul că primele şase ţări ale Comunităţii
sînt predecesorii unei Europe Unite mult mai extinse, ale cărei frontiere sînt
stabilite doar de către cei care nu i s-au alăturat încă. Comunitatea noastră
nu este
numai o asociaţie a producătorilor de cărbune şi oţel: ea este începutul
Europei”6.
Ipotezele
modelului neofuncţionalist sînt simple: integrarea unui anumit sector
economic (de exemplu, cărbune şi oţel) conduce automat (efect spill-over) la
atragerea funcţională în sistem a altor sectoare (de exemplu, transportul).
Beneficiile economice ale integrării mobilizează astfel un număr din ce în ce
mai
mare de grupuri de interese şi de afaceri care încep să exercite presiuni de
jos în
sus asupra guvernelor naţionale în vederea întăririi capacităţii decizionale a
acelor
instituţii supranaţionale care răspund de sectoarele economice respective.
Astfel,
integrarea economică atrage după sine integrarea politică la nivel european;
spre
deosebire de modelul clasic federal, neofuncţionalismul presupune un transfer
de
jos în sus, descentralizat, al suveranităţii de la nivel naţional la cel
federal, ultimul
nivel devenind principalul centru de putere al noii structuri politice7.
Abordarea
tehnocratică şi depolitizată propusă de neofuncţionalism s-a dovedit
însă fragilă în practică. Din punct de vedere politic, rezultatele integrării
au fost
extrem de modeste, în special în perioada premergătoare Tratatului de la
Maastricht,
fapt care a favorizat ascensiunea modelului interguvernamental şi ulterior a celui
interguvernamental-liberal,
ambele reprezentate tradiţional din punct de vedere
politic de guvernul britanic şi de cel francez. Logica neofuncţionalistă de
integrare
economică sectorială a funcţionat însă aproape impecabil, majoritatea
politicilor
economice fiind astăzi coordonate de la nivel european. Eşecul politic al
neofuncţionalismului a fost explicat de Stanley Hoffmann (Hoffmann, 1964),
principalul teoretician al curentului interguvernamental, prin refuzul
guvernelor
naţionale de a ceda controlul asupra unor domenii pe care acestea le consideră
centrale pentru păstrarea suveranităţii naţionale, de genul politicii externe şi
de
apărare, al politicii monetare sau al celei de afaceri interne. Atîta timp cît
integrarea
afectează numai zone cu miză politică redusă (low politics), neofuncţionalismul
îşi
păstrează validitatea. Pentru domeniile cu miză politică ridicată (high
politics),
interguvernamentalismul prevalează. În plus, integrarea economică poate fi
susţinută
prin simple mecanisme interguvernamentale (Hansen, 1969), nu neapărat
supranaţionale, mai ales atunci cînd obiectivul urmărit este de fapt întărirea
statuluinaţiune, nu înlocuirea lui (Milward, 1992)8.
Ultimul
argument a fost reluat recent şi completat într-o variantă liberal-
interguvernamentală de către A. Moravcsik. Acesta combină un model liberal de
formare a „intereselor naţionale” cu o strategie interguvernamentală de
negociere
pentru a sugera faptul că formarea Uniunii Europene nu are nimic în comun cu
avansarea unui proiect european federal şi cu atît mai puţin post-naţional, cît
cu consolidarea
capacităţii executive a guvernelor naţionale pentru a face faţă
problemelor şi presiunilor politice interne. Evoluţia procesului de integrare
europeană corespunde astfel unui lung şir de decizii interguvernamentale avînd
drept scop principal atingerea unui „echilibru de integrare europeană”, care
presupune rezolvarea agregată, la nivel european, a problemelor economice şi
sociale cu care se confruntă guvernele statelor-membre. Ambele variante
interguvernamentale conturează un model de suveranitate politică exercitat
preponderent la nivel naţional şi care păstrează neschimbat accentul pus pe
naţiunile europene ca forme favorite de comunitate şi identificare politică9.
În
accepţiunea interguvernamentaliştilor, UE reprezintă o simplă asociaţie de
state
naţionale, în care relaţiile de putere sînt definite orizontal dar neuniform,
statele
mari (Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia, Spania) reuşind sistematic să-şi
impună punctul de vedere atunci cînd doresc.
Trăsătura
comună a celor trei modele de suveranitate examinate mai sus constă
în orientarea lor pronunţat statistă. Experienţa comunitară, în special din
ultimul
deceniu, a demonstrat că de fapt, în practică, s-a luat cîte ceva de la fiecare
model,
astfel încît nu prea mai putem vorbi de o preponderenţă categorică a vreunuia
din
cele trei modele de suveranitate.
Astăzi,
practic, toate domeniile politice controlate de guvernele naţionale în
1957 sînt coordonate
mixt la nivel naţional şi european, în timp ce aproape 50 de
procente din numărul
total al deciziilor politice privind politica economică, socială,
industrială, juridică şi de relaţii internaţionale sînt luate majoritar la
nivel european.
Depăşirea
clivajului federal-interguvernamental presupune definirea unei
altfel de relaţii între conceptele de suveranitate politică şi integrare
europeană
capabilă să evite inhibiţiile ideologice actuale centrate pe modelul
statului-naţiune.
În termeni conceptuali această schimbare de perspectivă implică substituirea
conceptului tradiţional, centrat în jurul statului (state-centric) de
suveranitate cu
un model actor-centric (sau de suveranitate multi-etajată – multi-level
governance),
mai flexibil şi mai bine adaptat formulei hibride a Uniunii Europene de
entitate
politică poziţionată undeva la mijloc între o organizaţie internaţională şi un
sistem
politic federal.
În
locul unei definiţii înguste a suveranităţii sub forma capacităţii factorilor
de decizie naţionali de a adopta hotărîri în absenţa constrîngerilor externe
(Nugent,
1999), modelul actor-centric recurge la formula de pooled/shared
sovereignty
care presupune o dispersare a autorităţii şi competenţelor politice de-a
lungul mai
multor niveluri administrative (guvernare multi-etajată) şi în rîndul mai
multor
actori, nu neapărat guvernamentali10.
Conform
modelului actor-centric, tendinţa de evoluţie a Uniunii nu este nici
federală, nici interguvernamentală, ci una confederală, distribuită pe trei
niveluri.
În primul rînd, ea urmăreşte combinarea a trei paliere de suveranitate:
european, naţional
şi regional/subnaţional. În al doilea rînd, matricea de putere şi de autoritate
politică a confederaţiei nu posedă un profil vertical-autoritar, ci tinde să
fie
distribuită relativ echilibrat, de-a lungul celor trei reţele orizontale de
decizie
politică: europeană, compusă din Comisie, Parlament, Consiliu şi Curtea de
Justiţie; naţională, alcătuită din guvernele, parlamentele şi sistemele judiciare
naţionale; regională, reprezentată de Comitetul Regiunilor şi susţinută de o
largă
coaliţie de asociaţii regionale şi transnaţionale.
Participarea
statelor-membre la construcţia europeană a avut ca bază adaptarea
suveranităţii la imperativele interdependenţelor internaţionale şi celor
decurgînd
din dezvoltarea organizaţiilor europene constituite de aceste state şi nu un
demers
juridic de limitare a suveranităţii naţionale. În dezvoltarea societăţii
europene apăreau
noi subiecte, care puteau fi soluţionate mai bine doar la nivel european.
Punctul de
plecare a fost punerea în comun a unor resurse economice folosite, la momentul
respectiv, pentru susţinerea efortului de război: cărbunele şi oţelul.
Ulterior, s-au
adăugat chestiuni precum energia atomică, politica agricolă, politica tarifară
comună,
poluarea atmosferică, terorismul (cu atît mai mult după 11 septembrie 2001),
traficul
de droguri etc. Statele nu mai puteau oferi soluţii pentru rezolvarea eficientă
a acestor
probleme; rezolvarea era posibilă doar printr-un efort comun.
Ţări
precum Franţa sau Germania au prevăzut expres în constituţiile lor
posibilitatea transferării unor atribute ale suveranităţii către instituţiile
europene11.
Preambulul Constituţiei franceze din 1946 prevedea că „sub rezerva reciprocităţii,
Franţa consimte la limitări ale suveranităţii necesare organizării şi apărării
păcii”.
Constituţia germană a conferit federaţiei dreptul de a transfera atribute ale
suveranităţii oricărei instanţe internaţionale pe cale legislativă; pînă şi
Marea Britanie
a recunoscut, printr-o lege din 1972, primatul intereselor UE asupra celor naţionale12.
Semnat
la 7 februarie 1992, Tratatul asupra Uniunii Europene constituie
chintesenţa realizărilor şi acumulărilor anterioare. Deşi bazat pe propunerea anglo-
italiană, considerată conservatoare faţă de cea franco-germană (conform căreia
actualii piloni II şi III ar fi fost integraţi în domeniul comunitar, iar UEO
ar fi
făcut parte integrantă din UE), Tratatul de la Maastricht (intrat în vigoare la
1
noiembrie 1993), a constituit un salt fundamental în construcţia europeană. Sub
„acoperişul” comun al noului tratat (şi sub numele relevant de Uniunea Europeană)
au fost reuniţi aşa numiţii „piloni” de rezistenţă ai UE: Comunitatea Europeană,
Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) şi Politica în domeniile Justiţiei
şi Afacerilor Interne (JAI)13. Dintre ele, numai Comunitatea
Europeană s-a bucurat
de instituţii integrate (Comisia Europeană, Parlamentul European şi Curtea de
Justiţie), celelalte două rămînînd procese interguvernamentale, dar plasate
deja
în cadrul instituţional al Uniunii şi legate într-o anumită măsură de elemente
ale
primului pilon. Aceasta arată că tendinţa de federalizare europeană a avansat,
pînă la începutul anilor ’90, în domeniul economic şi a întîmpinat rezistenţă
în domeniile
cel mai specifice unei federaţii: justiţia, politica externă şi apărarea.
Prin urmare, Uniunea Europeană, deşi este o superputere economică, singura
capabilă să facă faţă competiţiei cu SUA, nu avea personalitate juridică;
competenţa Uniunii de a încheia înţelegeri internaţionale nu acoperă domenii în
afara ariei sale de competenţă internă14. Această situaţie a rămas
valabilă, în ciuda
intenselor procese comunitare şi în momentul de faţă, dar cu cîteva evoluţii
relevante pentru tendinţa generală de adîncire a integrării.
În
afara PESC şi JAI, Comunitatea şi-a extins în mod considerabil
competenţele. A fost introdusă cetăţenia europeană şi s-a stabilit trecerea la
Uniunea Monetară.
Edificiul
juridic al UE a ajuns în acel moment la stadiul astăzi în vigoare,
abstracţie făcînd de modificările de natură cantitativă implicate de aderarea
Austriei, Finlandei şi Suediei (1995).
În
diferitele domenii ţinînd de competenţele recunoscute prin tratate, Uniunea
desfăşoară politici specifice. Procesele decizionale destinate conducerii
acestor politici
rezultă din interrelaţionarea instituţiilor: Consiliul European (constituit din
şefii de
stat şi de guvern ai statelor membre, ale căror reuniuni periodice trasează
marile linii
ale evoluţiei comunitare; Consiliul Uniunii Europene, alcătuit din miniştri de
specialitate ai statelor membre, deţine esenţialul din puterile legislative – este
locul
unde se hotăreşte (regulamente, directive, decizii) şi se fixează cadrul vieţii
comunitare
(hotărîrile Consiliului sînt obligatorii)15. Practic, în sistemul
comunitar, Consiliul este
instituţia spre care converg interesele naţionale şi interesele comunitare;
Comisia
Europeană are competenţe de execuţie şi de pregătire a legislaţiei comunitare;
Parlamentul European este implicat într-o măsură încă redusă în procesul
legislativ şi
de control; Curtea de Justiţie acţionează ca „gardian” al legalităţii actelor
oficiale ale
UE. Pe lîngă acestea, există şi organe subsidiare precum Curtea de Conturi,
Comitetul
Economic şi Social, Comitetul Regiunilor; de asemenea, Banca Europeană de
Investiţii
are un rol distinct în sistemul comunitar16.
Se
subliniază în mod curent „deficitul democratic” al unei construcţii în care
puterile executivă şi legislativă aparţin aceleiaşi instituţii; şi este adevărat
că, în
comparaţie cu sistemul constituţional al unui stat modern, structura Uniunii
are
un profil cu totul particular. Trebuie însă reafirmat faptul că UE nu este un stat.
Dacă, într-o evoluţie de patru decenii, aria de activitate şi diferenţierea
instituţională ale Uniunii au atins stadiul corespunzător unui stat federal,
transferul
de competenţe este încă cel al unei organizaţii internaţionale. Situaţia hibridă
care constituie specificul UE: „mai mult decît o organizaţie internaţională dar
mai puţin decît un stat”17. Edificiul sui generis al Uniunii
nu se bazează pe o
separare a puterilor, ci pe un echilibru de interese, interese reprezentate de
Consiliul
UE pentru statele membre, de Parlamentul European pentru popoarele Uniunii,
de Comisie pentru UE şi de Curtea de Justiţie pentru statul de drept.
Sintetizînd, UE
este mai degrabă o alianţă de state cu caracter federal decît o structură politică
cu propriul sistem de guvernămînt legitimat democratic (sau o formulă hibridă
de
entitate politică poziţionată undeva la mijloc între o organizaţie internaţională
şi
un sistem politic federal). Dar în cazul în care procesul de integrare va
continua şi
se va adînci, la un moment dat, în viitor, vom avea de-a face cu o structură
politică
comparabilă cu cea a unui stat federal.
Cu
privire la aspectul integrării statelor europene în spiritul suveranităţii
politico-economice, unul dintre instrumentele cele mai utile s-a dovedit a fi
moneda
unică euro. Din ianuarie 2002, euro a devenit o realitate palpabilă pentru
europeni.
Iată că un alt atribut exclusiv al statului – emiterea monedei, deci controlul
asupra
politicii monetare, a fost şi acesta transferat instituţiilor Uniunii. Clădită
pe
concepţia germană a independenţei băncii centrale – verificată prin experienţa
Bundesbank – Banca Centrală Europeană este astăzi responsabilă cu politica
monetară a “Zonei euro”, formată din cele 12 state-membre care au adoptat
moneda
comună. Desigur, euroscepticii afirmă că procesul a fost foarte lung, că nu
garantează buna funcţionare a pieţei, că nu va putea fi susţinut în cazul unor
crize
majore ale statelor participante la euro, dar realitatea a confirmat că euro a
fost
bine primit de piaţă şi că încrederea în moneda europeană este în creştere.
Ceea
ce părea de neimaginat acum 30 de ani, este astăzi un succes comun al celor 12 şi,
în viitor, al
Uniunii în ansamblu.
Viitorul
Uniunii Europene este condiţionat de trei necunoscute: dinamica
relaţiilor internaţionale, capacitatea UE de a se reorganiza astfel încît să
rezolve
problemele apărute în interiorul Uniunii şi să poată face faţă cerinţelor
viitoarei
extinderi şi capacitatea obiectivă şi subiectivă a statelor candidate în privinţa
pregătirii lor pentru intrarea în Comunitate. Reformarea într-o manieră viabilă
şi
credibilă a instituţiilor Uniunii Europene şi stabilirea unui calendar concret
privind
extinderea acesteia au fost considerate principalele obiective ale summitului
european de la Nisa din decembrie 2000. S-a conturat un consens general în
privinţa
faptului că nici o extindere a Uniunii Europene nu trebuie să aibă loc înainte
de a
fi înfăptuite reformele instituţionale18.
Acestea
au fost premisele Conferinţei de la Laeken din 14-15 decembrie 2001,
ocazie cu care s-a adoptat Declaraţia de la Laeken privind viitorul Uniunii
Europene, marcînd o nouă etapă în procesul de extindere şi adîncire a integrării
în cadrul UE. Declaraţia evidenţiază faptul că instituţiile europene trebuie
aduse
mai aproape de cetăţeni. Uniunea trebuie să devină mai democratică, mai
transparentă şi mai eficientă. De asemenea, trebuie identificate soluţii pentru
trei
provocări fundamentale: cum să-i aducă pe cetăţeni, în special pe cei tineri,
mai
aproape de proiectele Uniunii şi de instituţiile acesteia, cum să se organizeze
politica şi domeniul politicii europene într-o Europă lărgită şi cum să se
dezvolte
Uniunea într-un factor de stabilitate şi un model în noua lume multipolară19.
Documentul atrage atenţia asupra faptului că în prezent,
obiectivele,
atribuţiile, politica şi instrumentele Uniunii sînt dispersate în cele patru
tratate de
bază ale Uniunii Europene. O mai mare transparenţă nu poate fi asigurată decît
prin simplificare. Or, posibila rezultantă a simplificării şi reorganizării
tratatelor
o constituie un eventual text constituţional.
Redactarea
unei Constituţii Europene este văzută de o mare parte a opiniei
publice europene ca fiind absolut necesară pentru consolidarea edificiului
european. Premierul belgian Guy Verhofstadt considera că Uniunea Europeană
suferă de o pronunţată lipsă de transparenţă, eficienţă şi legitimitate.
Acesta,
împreună cu colaboratorii săi, considera că soluţia pentru aceste probleme ar
fi o
constituţie a UE, similară constituţiilor statelor-membre, deoarece ar apropia
Uniunea de proprii cetăţeni. Ideea Constituţiei Europene a cunoscut dezvoltări
spectaculoase şi precizări importante în viziunea pe care au avansat-o asupra acestei
probleme oameni politici europeni influenţi. Şeful diplomaţiei germane, Joschka
Fischer, în prelegerea ţinută la 12 mai 2000, la Universitatea Humboldt din
Berlin, a exprimat ideea edificării unei Europe Federale, concept ce a fost viu
discutat
în mijloacele de informare europene, dar şi de către oamenii politici,
exprimîndu-
se diverse puncte de vedere asupra sa20.
În
esenţă, omul politic german s-a pronunţat pentru reforma Uniunii Europene
enunţînd, totodată şi unele propuneri concrete legate de structura viitoare a
federaţiei. Aceasta
ar urma să cuprindă: un parlament bicameral – prima cameră
incluzînd reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, iar cea de-a doua un
consiliu
federal, asemănător Bundesrat-ului, un guvern rezultat din structura actuală a
Comisiei Europene (sau care ar fi ales de guvernele naţionale), precum şi un
preşedinte care ar fi împuternicit cu atribuţii executive considerabile.
Recunoscînd
că efectuarea unor reforme de asemenea anvergură implică
„divizarea suveranităţii” între statul naţional şi federaţia preconizată,
ministrul
de externe german a propus să se aibă în vedere înfăptuirea unui „contract
european”, care să fie perfectat atît la nivel european, cît şi al statelor naţionale.
Federaţia ar urma astfel să fie împuternicită cu rezolvarea problemelor majore
ce
pot fi coordonate la nivelul întregii Europe, restul problemelor trebuind să rămînă
în competenţa statelor naţionale, după exemplul federaţiei americane21.
La
sfîrşitul lunii aprilie 2001, în cadrul Congresului Socialiştilor Europeni,
cancelarul Germaniei, Gerhard Schröder, a relansat ideea federalizării
europene,
propunînd un nou plan, denumit de presă şi de cercurile diplomatice Planul
Schröder.
Potrivit acestui plan, actualul Parlament European ar trebui să devină Camera
inferioară a viitorului Parlament al Europei. Actualul Consiliu al Miniştrilor
ar trebui
să devină Camera superioară a acestuia, avînd o competenţă similară Bundesrat-
ului care, în sistemul federal constituţional german include – în mod egal -
reprezentanţii landurilor. Bugetul Uniunii Europene se va afla sub controlul Parlamentului.
Preşedintele UE va fi ales de către viitorul Parlament al Europei, iar
actuala Comisie Europeană ar urma să devină viitorul Guvern al Europei.
Guvernele
naţionale sau regionale vor păstra controlul impozitelor, al infrastructurii,
promovîndu-se o concepţie de descentralizare a anumitor competenţe22.
Implementarea
unui concept federal în cadrul UE este însă o sarcină dificilă
datorită viziunilor diferite avute de principalii actori europeni. Ex-premierul
francez Lionel Jospin propune o federaţie a statelor-naţiune ca model pentru
viitorul Uniunii Europene. „Sînt în favoarea Europei, însă rămîn ataşat naţiunii
mele” – a declarat el, respingînd ideile federaliste ale social-democraţilor
germani.
Pe aceeaşi linie de gîndire se situează şi opiniile exprimate de preşedintele
Franţei,
Jacques Chirac, în faţa Bundestag-ului, la 27 iunie 2000. Cu acest prilej, şeful
statului francez s-a pronunţat pentru elaborarea unei Constituţii Europene,
precizînd că aceasta ar putea fi adoptată ca urmare a unor consultări
interguvernamentale ce vor dura mai mulţi ani. La 28 august 2001, preşedintele
Chirac a relansat ideea Constituţiei Europene, adresînd un apel liderilor
europeni
ca să contribuie la perfectarea acestui document pînă în anul 2004. El a
estimat că
adoptarea viitoarei constituţii ar contribui la consolidarea sentimentului de
„identitate europeană”, fiind totodată de natură a defini mai bine şi mai pregnant
rolul Europei în lume, în concordanţă cu noua sa pondere economică23.
Este
de remarcat însă că ideea Constituţiei europene a avut o rezonanţă mult
mai slabă în Marea
Britanie. De altfel, în această ţară, cunoscută pentru rezistenţa
sa la integrarea „absolută” în structurile europene, s-au intensificat în
ultimii ani
opiniile critice cu privire la Uniunea Europeană şi, în special, la dorinţa
unei
integrări profunde în domeniul politicii externe.
Pentru
prima oară în existenţa ei, Europa va avea o Constituţie, chiar dacă
divergenţele apărute între diverse state membre pe tema ponderii în viitoarele
structuri comunitare au fost doar pe moment aplanate. Indiscutabil, Constituţia
Europeană reprezintă un punct de cotitură în construcţia europeană, avînd
obiectivul principal de a consolida o Uniune care traversează cea mai mare
extindere din istoria ei şi care va avea peste 450 milioane locuitori. Constituţia
Europeană nu va înlocui constituţiile naţionale ale statelor membre, ci va
înlocui
principalele Tratate ale Uniunii Europene cu un singur text, unitar. Se
conturează
o entitate distinctă de actualele state europene, Uniunea Europeană, care va fi
înzestrată cu personalitate juridică proprie. Această entitate nu este doar o
uniune
de state, ci şi o uniune de cetăţeni care au drepturi specifice şi
posibilitatea de a
iniţia o legislaţie europeană. Noua Constituţie va îmbunătăţi gradul de
transparenţă
şi eficienţa luării deciziilor şi acţiunilor UE şi îi va oferi flexibilitatea
necesară în
atingerea scopurilor propuse la început de mileniu.
Dar
negocierile purtate între statele membre, la care au luat parte de asemenea
şi ţările candidate la aderare, inclusiv România, s-au dovedit a fi foarte
dificile, fiecare
stat încercînd să ocupe un loc cît mai favorabil în noua arhitectură europeană.
Alianţa franco-germană („nucleul dur al UE”) a urmărit consolidarea instituţiilor
europene, în special în domeniul apărării şi al politicii externe şi de
securitate comună
(PESC), pentru ca Uniunea Europeană să capete şi în relaţiile internaţionale o
pondere corespunzătoare forţei economice şi comerciale pe care o posedă. Dacă
principiile de bază ale viitoarei Constituţii nu au creat probleme deosebite în
timpul
negocierilor (cu excepţia referirilor la tradiţia creştină a civilizaţiei
europene), nu
acelaşi lucru se poate spune despre cele legate de ponderea ţărilor membre în
noile
structuri comunitare. Tensiunile şi diferenţele de interese între membrii UE au
ieşit
cu forţă la suprafaţă pe măsură ce se apropia termenul final al ratificării
Constituţiei,
stabilit pentru octombrie 2003, mergînd pînă la acuzaţii reciproce extrem de
dure şi
chiar ameninţări. Acesta a fost, din păcate, un semnal foarte clar al faptului
că UE
este încă departe de a armoniza în totalitate interesele naţionale ale
membrilor săi,
aspectele politice fiind cele mai sensibile. Poziţiile de forţă adoptate de
statele care
se situează pe poziţii adverse trădează faptul că Europa extinsă va funcţiona
mult
mai greu decît anticipau pînă acum liderii săi, fiind dificilă găsirea unor
soluţii
practice care să împace interesele a 25 de ţări, avînd un grad de dezvoltare
economică,
socială şi chiar politică încă foarte diferit. Deşi nu intrase încă în UE,
Polonia,
sprijinită de Spania, ameninţa că va bloca adoptarea Constituţiei şi critica
guvernele
vest-europene pentru că, în opinia acesteia, îi tratează cu superioritate pe
noii membrii
din Est. „Iritarea unor ţări europene vine din faptul că nimeni nu s-a gîndit
de fapt
vreo clipă să trateze Polonia ca pe un partener egal. Din păcate, încă mai sînt
mulţi
în Uniunea Europeană care văd lărgirea ca un fel de milă acordată fraţilor mai
săraci
din Europa”, declara într-un mod poate prea subiectiv ministrul polonez de
Externe,
Wlodzmierz Cimoszewicz24. Miza acestor neînţelegeri foarte serioase
între Spania
şi Polonia, sprijinite din umbră şi de alte state mici din Comunitate şi
nucleul UE,
Germania şi Franţa, ţin nu numai de ponderea voturilor în Consiliul de Miniştri
al
UE, stabilită prin Tratatul de la Nisa (decembrie 2000), ci şi de modul în care
văd
aceşti actori viitorul Uniunii în lume. Noii membri în special, dar şi ţări
precum
Spania, Marea Britanie sau statele nordice, doresc ca legăturile transatlantice
şi
implicarea efectivă a Statelor Unite în spaţiul european să continue,
recunoscînd
astfel rolul SUA ca unică superputere mondială nu numai a momentului, dar şi a
următoarelor decenii. Aceste poziţii vin în contradicţie clară cu strategia
franco-
germană de transformare a UE într-o superputere economică, politică şi militară
a
secolului XXI, acceptînd totodată ideea că este posibil ca în anumite privinţe
să se
ajungă la o erodare semnificativă a relaţiilor transatlantice.
Totuşi,
dată fiind miza enormă a negocierilor privind viitorul Comunităţii
Europene, s-a putut ajunge, după eşecul înregistrat în toamna anului 2003, la
semnarea de către şefii de guvern din statele membre a textului final al
Constituţiei
Europene, în cadrul Consiliului European de la Bruxelles din 17-18 iunie 2004.
Chiar
dacă în mod prudent cuvîntul „federal” a fost evitat, este limpede că această
Constituţie creează instituţii şi proceduri cvasifederale. Prin instituirea
unei
preşedinţii a UE exercitată ca funcţie permanentă de către o personalitate care
va
conduce fără a fi şef de stat sau guvern şedinţele Consiliului European format
din
şefii de stat sau guvern ai statelor membre, se va ajunge negreşit la
comunitarizarea
respectivului Consiliu. Printr-un amendament a fost deschisă, de asemenea, şi
posibilitatea ca într-un anumit viitor acest preşedinte de Consiliu să fie
chiar
preşedintele Comisiei Europene, ceea ce va consolida caracterul federal al
Uniunii.
Oricum, menţiunea potrivit căreia Consiliul se limitează la formularea orientărilor
strategice, fără a putea adopta legi sau decizii executive, întăreşte atît
rolul
Parlamentului European, cît şi capacitatea Comisiei de a acţiona ca un
veritabil
Guvern european parte a unui sistem de echilibru între interesele statelor şi
cele
ale cetăţenilor europeni25.
Tocmai
pentru a linişti temerile statelor mai mici în ceea ce priveşte interesele
lor naţionale vitale, Constituia introduce o „frînă de urgenţă”, un mecanism
care
va permite unui stat membru să facă apel la Consiliul European în cazul în care
consideră că este absolut necesar. Dacă un grup de state doresc totuşi să
continue
în acţiunea lor, li se permite să dezvolte o cooperare întărită în domeniu,
existînd
posibilitatea ca şi alte state să li se alăture pe parcurs26.
Crearea
postului de ministru european al afacerilor externe, în acelaşi timp
vicepreşedinte al Comisiei şi preşedinte al Consiliului pentru Afaceri Externe,
în
ciuda rezervelor luate de antiunioniştii care nu vor să renunţe la dreptul lor
de
veto în politica externă comună, este susceptibilă a face ca ideea unei Europe
politice, actor relevant pe planul acţiunii globale, să prindă viaţă şi
consistenţă.
Introducerea în Constituţie cu forţă juridică obligatorie a Cartei Europene a
Drepturilor Fundamentale, precum şi organizarea pe baze federale a spaţiului
comun european de libertate, justiţie şi securitate sînt alte realizări la care
nu cu
mult timp în urmă puţini aveau curajul să viseze. Pe aceeaşi linie, extinderea
mecanismului de decizie prin vot cu majoritate calificată este o victorie – chiar
dacă doar parţială – împotriva obsesiei unanimităţii. În domeniile în care
mecanismul respectiv se va aplica, nici un stat, oricît de mare ar fi, nu va
mai
putea impune celorlalte priorităţile interesului propriu27, de aceea
importanţa sa
este deosebită. Consiliul European a definit majoritatea calificată ca fiind
55%
din statele membre (dar cel puţin 15 la număr), reprezentînd cel puţin 65% din
populaţia Uniunii; o minoritate de blocare a deciziilor poate fi formată din
patru
state. În cazurile în care Consiliul acţionează din proprie iniţiativă, la o
iniţiativă
a unui stat membru sau la o recomandare a Comisiei sau a Băncii Centrale
Europene, votul cu majoritate calificată este definit ca reprezentînd 72%
dintre
membrii Consiliului şi 65% din populaţia Uniunii. Această situaţie apare cel
mai
des în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne, al politicii externe şi de
securitate comună,
al politicii economice şi monetare şi în eventualitatea suspendării sau
retragerii unui stat membru28.
Mai
multe prevederi deschid căi pentru progresul integrării. Astfel, dispoziţiile
privind cooperarea consolidată vor permite ca în anumite domenii – inclusiv
politica fiscală, externă şi de apărare – statele să adopte în cadrul Uniunii
politici
mai ambiţioase. Alte texte reglementează excluderea din Uniune a celor care nu
îi
respectă regulile, lucru foarte important pentru descurajarea lipsei de
solidaritate
care a caracterizat Europa în recenta criză irakiană. În fine, articolele
referitoare
la părăsirea voluntară a Uniunii ar putea să fie un argument nu doar în mîinile
euroscepticilor, ci şi un mijloc de presiune în mîinile euroentuziaştilor care
ar
putea să accelereze în afara Uniunii o federalizare prea mult blocată de cei
dintîi29.
Odată
cu acordul final asupra viitoarei Constituţii Europene (iunie 2004), se
prefigurează într-un mod mai coerent, o împărţire a competenţelor la nivel
continental
după cum urmează: (A) competenţe exclusive ale Uniunii, (B) competenţe împărţite
între instituţiile europene şi statele membre şi (C) competenţe exclusive ale
statelor
membre. Această structură tripartită va întări
principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii,
punînd majoritatea deciziilor în pilonul B, care ar urma să se adopte
printr-o majoritate
calificată. Astfel, în prima categorie ar urma să intre, de exemplu, Uniunea
Economică
şi Monetară, Politica Comercială Comună şi Uniunea Vamală, deoarece realitatea
a
demonstrat faptul că politicile macroeconomice şi monetare pot fi dirijate mai
bine la
nivel european30. A doua categorie ar urma să fie cea mai complexă şi
mai voluminoasă,
deoarece evoluţia UE a fost marcată de
permanentele negocieri între ponderea atributelor
de putere ale Bruxelles-ului şi cele ale guvernelor din ţările membre.
Putem menţiona în
această categorie piaţa internă, domenii economice sensibile precum agricultura
şi
pescuitul, domeniul transporturilor, politicile sociale etc. Prin continua
negociere cu
instituţiile Uniunii va creşte atît responsabilitatea statelor, cît şi a UE ca
atare. Subiecte
ca Forţa de Reacţie Rapidă a UE, Poliţia Europeană, Acordul Schengen sau
standardizarea procedurilor de acordare a azilului pot fi incluse în acest
domeniu al
competenţelor31. În ultima categorie s-ar înscrie organizarea
teritorială proprie fiecărei
ţări europene, pentru că acest aspect nu va fi şi nu se doreşte a fi
reglementat de la nivel
european. Mai mult chiar, Uniunea nu poate şi nu trebuie să gestioneze acest
proces
deoarece nu ar face-o mai bine decît statele însele.
Majoritatea
covîrşitoare a cetăţenilor europeni au încă sentimente puternice faţă
de identitatea lor naţională şi manifestă un ataşament profund pentru statul ai
cărui
cetăţeni sînt. Interesele naţionale reprezintă de asemenea o realitate esenţială
a vieţii
de zi cu zi la nivelul Uniunii Europene. De aceea, este preferabil ca viitoarea
uniune
politică să se dezvolte de la cetăţeni la state şi de la state la Comunitate,
iar procedeele
de edificare să fie cele care deja s-au dovedit deosebit de eficace în ultimii
ani în
acele domenii în care au fost aplicate (de exemplu, ocuparea forţei de muncă) –
metoda
coordonării şi a cooperării consolidate între statele membre.
În cadrul procesului de integrare, competenţele suverane ale
statului sînt
supuse unei duble presiuni; au loc transferuri de suveranitate atît în favoarea
Uniunii Europene, cît şi în favoarea comunităţilor locale. Desigur, procese de
o
asemenea complexitate şi fără precedent în istorie dau naştere la temeri.
Temeri
bazate pe cunoştinţe şi temeri bazate pe sentimente sau pe prejudecăţi. Din
această
cauză este necesară o amplă campanie de informare legată de integrarea europeană,
urmată de ample dezbateri deschise, fără tabuuri.
Transferul
de suveranitate dinspre statele membre înspre instituţiile UE a
avut deja loc şi este o iluzie să ne imaginăm că procesul este reversibil.
Costurile
unei reversibilităţi ar fi insuportabile, iar prăbuşirea construcţiei unionale
ar
echivala cu prăbuşirea Europei, fapt de care sînt conştiente toate guvernele
statelor
membre: dovada elocventă este că nici cele mai sceptice state (Marea Britanie
sau ţările nordice) nu au cerut şi nu doresc ieşirea din Uniunea Europeană,
pentru
că avantajele depăşesc cu mult costurile cooperării. Totuşi, transferul
suveranităţii
nu permite instituţiilor europene o acţiune separată de deciziile luate în
cadrul
naţional, specific fiecărei ţări membre.
Aderarea
României la Uniunea Europeană nu va afecta suveranitatea naţională a
statului, ci va avea ca efect transmiterea anumitor atribuţii exercitate pînă
la aderare
de către Parlament sau Guvern, către instituţiile europene. Astfel, actele
normative
general obligatorii nu se vor mai emite exclusiv la Bucureşti, acesta fiind înţelesul
transferului de competenţe suverane. Pînă cînd statul nu renunţă la directa sa
subordonare faţă de dreptul internaţional, el îşi păstrează statalitatea
suverană. Prin
urmare, oricît de largi ar fi competenţele suverane transferate de statele
membre către
Uniunea Europeană, aceste transferuri nu lezează calitatea lor de state
suverane.
Totuşi,
evoluţia spre o construcţie federală la nivel continental nu poate fi
oprită, deoarece fenomenul obiectiv al globalizării impune crearea alături de
democraţia naţională a unei democraţii transnaţionale europene. Numai astfel
Europa şi civilizaţia construită aici cu atîta trudă şi sînge îşi vor putea păstra
relevanţa în secolul XXI, secol care anunţă multe convulsii politice, militare
sau
economice la nivel mondial.
Note:
1. Eliza Campus, Ideea
federală în perioada interbelică, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 1993, p.60.
2. Ibidem.
3. Dimitrie Gusti,
Problema federaţiei statelor europene, în Arhiva pentru ştiinţă şi Reformă
Socială, 1-3/1930, p.2.
4. Ibidem, p.16.
5. Corneliu Bjola,
Orizonturi politice româneşti: Suveranitate politică, integrare europeană
şi alegeri europene, în Studii Internaţionale, nr.7, 2002, p.84.
6. Sorin Moisa, Un concept românesc privind viitorul Uniunii
Europene, în Studii
Internaţionale, nr.6, 2001, p.58.
7. Ibidem.
8. C. Bjola, op.
cit., p.85.
9. Sorin Moisa, op.
cit, p.57.
10. C. Bjola, op.
cit., p.89.
11. Dorina Năstase,
Mihai Mătieş, Viitorul suveranităţii naţionale a României în perspectiva
integrării europene, în Studii Internaţionale, nr. 7, 2002, p.28.
12. Ibidem.
13. Tratatul Uniunii
Europene (traducere
de Th. Tudoroiu), Bucureşti, Editura Lucretius,
1997, p.12.
14. Ibidem.
15. Ibidem, p.13.
16. Octav Bibere, Uniunea
Europeană între real şi virtual, Bucureşti, Editura ALL, 1999,
p.116.
17. Tratatul Uniunii
Europene, p.13.
18. Eva Forika,
Bogdan Petrea, Suveranitate naţională şi/sau integrare europeană?, în Studii
Internaţionale, nr.7, 2002, p.141.
19. Ibidem, p.142.
20. Victor Duculescu,
O temă a relaţiilor comunitare: adoptarea Constituţiei Europene, în
România şi viitorul Europei, coordonator Adrian Năstase, Bucureşti,
Monitorul Oficial, 2001,
p.192-193.
21. Ibidem.
22. Ibidem, p.194.
23. Ibidem, p.194-195.
24.
www.sibiul.ro/stirile
25.
Silvia
Marton, The Emerging European Polity: the Convention on the Future of the
European Union, în Studia Politica. Revista Română de ştiinţă Politică, vol.III,
nr.2, 2003, p.487.
26.
www.europa.eu.int/abc/history/index.en.htm
27.
S.Marton,
op. cit, p.488.
28.
www.infoeuropa.ro
29.
Thomas
Klau, France and Germany: a re-marriage of convenience, pe website-ul Centre on US and France, The Brookings Institution, January 2003, htpp://www.brookings.edu./
usfrance/ analysis/index.htm.
30.
Draft
Treaty establishing a Constitution for Europe, www.infoeuropa.ro
31.
www.infoeuropa.ro
*
Ioan Codruţ LUCINESCU (n. 1972),
istoric specializat in istorie interbelică,
este absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti şi cercetător
ştiinţific
în cadrul Institutului de ştiinte Politice şi Relaţii Internaţionale al
Academiei Române.
Pe lîngă numeroase studii şi articole publicate în reviste de specialitate,
este coautor
al volumelor Dicţionar de istorie politică a României (1853-2002), România şi
Uniunea Europeană. O cronologie istorică şi România şi integrarea
euro-atlantică,
apărute în anul 2004.
Ioan Codruţ Lucinescu,
Aspecte federale în Uniunea Europeană, studiu publicat
cu permisiunea autorului.