Ne aflăm adesea în strania situaţie cînd un
proces de clarificare conceptuală întîrzie căutarea
de soluţii practice, dar există şi numeroase
exemple de eforturi de fundamentare a unor soluţii
sociale pe sisteme de argumentare contradictorii,
confuze din punct de vedere teoretic, ceea ce duce de asemenea la suspendarea
realizării unui consens social. Un exemplu elocvent pentru primul caz este
atunci
cînd, în locul codificării drepturilor minorităţilor, dezbaterea se desfăşoară
pe
marginea conceptului de „minoritate”, iar reglementarea trenează pentru
că
legiuitorii nu sunt capabili să se înţeleagă asupra subiecţilor de drept ai
legilor
în cauză. Celălalt caz extrem apare atunci cînd părţile vin cu nenumărate
propuneri, dar din mulţimea argumentelor lipseşte posibilitatea concluziei
teoretice, soluţiile devenind aleatorii, fără posibilitatea de a fi
generalizate şi
codificate. Desigur, ambele erori pot apărea doar în acel proces social de
rezol-
vare a conflictelor în care s-a depăşit punctul mort al argumentării pasionale
şi a
demarat abordarea sociografică, respectiv teoretică, a problemelor.
Ca efect al
totalitarismelor de mai multe decenii, în spaţiul nostru apar încă
prea puţine publicaţii de specialitate, în care prezentarea minorităţilor să
amplifice
un proces nu prezumţios, ci de analiză faptică, contribuind astfel la
dizolvarea
contradicţiilor de mai sus. „Indivizii, ca şi comunităţile, de altfel,
suferă un şoc
atunci cînd află adevăruri îndelung manipulate despre ei înşişi sau despre
vecinii
lor” — susţine politologul Joanna Nowicki, profesor la Universitatea din
Marne-
la-Vallée, al cărei articol intitulat „Stereotipii central-est europene:
atracţie,
suspiciune şi identitate” poate fi citit în observatorul budapestan dedicat
minorităţilor, şi întitulat REGIO (Nr. 1-2/1995). În acelaşi număr, Pedrag
Matvejevic, profesor la Sorbona, recunoaşte că „nu întotdeauna este uşoară
armonizarea elementelor, diferite sau contradictorii, care reflectă sau creează
existenţa noastră individuală sau socială, originea regională, naţională,
europeană sau de altă natură; mentalităţile legate de ele intrînd adesea în
con-
flict unele cu altele. Întîlnim zilnic persoane care se autodefinesc naţionali, dar
care de fapt nu sînt decît regionalişti, europeni care rămîn naţionalişti de neclintit, cosmopoliţi care aşează deasupra
tuturor valorilor apartenenţa lor
religioasă, etnică sau rasială. Noua cultură cetăţenească este mai greu de
obţinut
decît s-ar putea crede.” Putem observa ca un paradox al spaţiului că, deşi în
sistemele sociale anterioare închise oamenii tînjeau spre deschidere şi
libertate
de expresie şi acţiune, în cadrul noilor structuri caracterizate prin tendinţe
de
deschidere, mulţi ar dori să-şi păstreze formele anterioare de gîndire: lumea
excluderii, a izolării faţă de străini, lumea drepturilor confiscate şi
exclusive,
care le sugerează o falsă siguranţă. Descrierea acestei situaţii de tranziţie
constituie
o precondiţie a înţelegerii şi a schimbării. Faptele trebuie privite în faţă
chiar
dacă evoluează în direcţii contrare aşteptărilor noastre.
Acest
lucru a fost asumat în ultimii şase ani de către revista REGIO, dedicată
studiului minorităţilor. În chiar numărul inaugural din ianuarie 1990 îşi
propuneau să se adreseze cititorilor care nu se mulţumesc cu „...interpretarea
problemei minorităţilor cu mijloace literare sau publicistice, ci sînt adepţii
unei
cunoaşteri sistematice, cu valoare ştiinţifică”. După cum se subliniază în
cuvîntul
inaugural, scopul lor nu este să facă o politică directă. „In coloanele
revistei
noastre oferim spaţiu tuturor acelora — slovaci, cehi, germani, români
şi de
alte naţionalităţi —, care în baza experienţelor de pînă astăzi ale unei
istorii
parţial comune şi a convieţuirii pot să ne ofere noi puncte de vedere, mai
puţin
conştientizate de noi, privind analiza complexă a temelor propuse”. Revista
a
fost înfiinţată cu sprijinul unor fundaţii, instituţii sau persoane private,
editată
mai întîi de Széphalom Könyvműhely (Atelierul Cărţii Széphalom) al Uniunii
Scriitorilor, iar în prezent de Fundaţia László Teleki. Deşi la început
intenţia era
de a se publica studii şi documente axate pe problematica specifică a fostei
Cehoslovacii, — redactorii de atunci aparţineau acestei sfere de interes —,
încă
de la primul număr sfera s-a lărgit şi la alte ţări din zonă, apărînd documente
istorice, analize teoretice şi studii sociologice referitoare la minorităţile
din
Ungaria şi din ţările învecinate. Cine va căuta, spre exemplu, profunde analize
statistice, economice sau dialectale despre românii din Ungaria, va descoperi
importante studii despre aceste subiecte în REGIO. Într-unui din ultimele
numere,
cercetătoarea Anna Borbély publică un studiu voluminos despre folosirea limbii
materne la românii din Ungaria, constatînd printre altele că: „Vorbitorii
mai
vîrstnici ai dialectului local al limbii române, precum şi o parte din cei de
vîrstă
medie sînt bilingvi, cu limba dominantă româna, în conversaţiile lor folosesc
mai frecvent româna decît maghiara. Majoritatea bilingvilor cu limba dominantă
maghiară sînt tineri. În cadrul comunităţii, limba română şi limba maghiară au
devenit limbile a două generaţii. Româna a celor vîrstnici, maghiara a celor
tineri (... ). Astăzi în Ungaria, atitudinea socială şi politică general
declarată,
este ca minorităţile să-şi folosească într-un registru cît mai larg limba
maternă.
Realitatea este însă că limba sferei oficiale este maghiara.” (REGIO Nr.
3/1995)
În numărul 2/1993 poate
fi citit articolul de mare interes al profesorului
clujean Ernő Gáll intitulat „Minoritatea în minoritate”, care ne oferă o
analiză
istorică de înaltă rigoare despre evoluţia — cuprinzînd asimilarea, integrarea
şi
excluderea — destinului evreilor din Transilvania.
Este
originală şi structura revistei, neexistînd — cu excepţia recenziilor
dedicate articolelor şi cărţilor semnificative — o rubricatură permanentă,
titlul
unei rubrici fiind dat de tema unui ansamblu de texte. În acest fel, în numărul
amintit, găsim sub titlul comun „Privindu-ne reciproc”, studii despre
maladiile
identităţii, despre stereotipiile Europei Centrale şi de Est sau despre ţiganii
din
Praid. Sub titlul comun „Oraşul şi etnicitatea”, vom putea descoperi
studii ale
autorilor maghiari şi străini (Elena Mannova) despre „melting pot”-ulurban din
Ungaria, despre forţa de asimilare a Budapestei de la începutul secolului,
despre
organizarea civică a societăţii oraşului Bratislava. Un alt ansamblu de texte
se
ocupă de experienţele economice din Transilvania, în timp ce rubrica intitulată
„Pro Memoria” cuprinde un studiu semnat de Stefan Sutaj despre decretele
lui
Benes, cercetările lui György Lázár despre rapoartele istoricului Gyula Szekfű,
primul ambasador ungar de după război la Moscova, precum şi analizele privind
ideologia naţională românească ale lui Ernő Gáll.
Sub
zodia cifrelor, a cuantificărilor reale, a confruntărilor cu faptele se găseşte
studiul Mariei Mirk despre utilizarea limbii
materne a minorităţii germane din comuna
Pilisszentiván, analiza „Naţionalităţi, grupuri etnice în Ungaria
secolului XX”,
semnată de Árpád Mészáros şi János Fóti, bogată în date, sau cea a lui
Varban
Todorov despre problemele etnice şi religioase ale Balcanilor şi ale Bulgariei
(Nr. 3/1995). Putem prevedea un deosebit interes acordat raportului istoricului
Nándor Bárdi, care atinge multiple sensibilităţi, referitoare la cercetările
consacrate politicii de asistenţă socială de la începutul veacului, ca şi
scrierii lui
Béla Makkai despre maghiarii stabiliţi în Bosnia-Herţegovina.
În
calitatea sa de instrument al clarificărilor conceptuale, de cercetare şi
căutare de soluţii, revista şi-a cîştigat deja aprecierea unanimă a
specialiştilor.
(Vilmos Ágoston)
(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006