Convergenţe transilvane

Reflecţii actuale şi de perspectivă privind deportarea germanilor

Paul Philippi

Iată că au trecut deja şaizeci de ani! şaizeci de ani de la cataclismul ce ne-a ruinat şi pustiit căminul în România. Cei mai tineri, ce au fost deportaţi în ianuarie 1945, ar trebui să aibă azi – după spusele „tovarăşului Stalin” – 77 de ani, şi cei mai în vîrstă – 105. În realitate, cei mai tineri ar fi sau mai sînt încă de abia 73 de ani, căci şi tinerii de13 ani au fost deportaţi, iar cei mai în etate, dacă ar mai trăi, ar avea acum 117 ani, persoanele de 57 de ani fiind de asemenea luate la muncă forţată.

Comemorarea de acum 10 ani am celebrat-o cu participarea preşedintelui de atunci al României. În memoria celor prigoniţi în stepa ucraineană şi în Urali, precum şi acelora ce au pierit acolo, a fost intonat, sub boltele înalte ale Bisericii Negre din Braşov, Requiemul lui Mozart. La aceea dată trecuseră 50 de ani de la cataclism. Care dintre noi, sau dintre voi, deportaţii de odinioară, avînd deja între 83 şi 127 de ani, vom mai participa, peste 10 ani, la a 70-a comemorare? Vor fi alţii ce vor trebui să-şi amintească de aceasta, dacă catacismul din ianuarie 1945 nu va fi uitat. Nouă ne este actualmente clar că ne aflăm la o răscruce, fiind obligaţi să reflectăm la modul cum vor reacţiona cei ce vor urma, în legătură cu memoria deportării a 70.000 de germani din România, în acel ianuarie 1945, în ce fel ne vom împăca noi înşine cu acest lucru. Poate altfel decît cu 10 ani în urmă.

Ceea ce în mod sigur şi prioritar contează este că acel cataclism ce ne-a cutremurat în ianuarie 1945 nu trebuie uitat. Şi dacă am lua în considerare doar acest lucru ar fi destul. Însă timpul la ora actuală, se scurge repede, urmaşii noştri fiind, şi trebuie să fie, tot mai preocupaţi de felul în care vor putea să se afirme în lumea schimbată a secolului al XXI-lea, preocupare ce a precumpănit în faţa rememorării nenorocirii prin care au trecut, în 1945, bunicii lor. Astfel, în 10 sau 25 de ani nu va mai fi de la sine înţeles ca oamenii să se mai gîndească, în mod profund, la cataclismul ce a zdruncinat comunităţile noastre din Banat, Aredeal, Sătmar şi Vechiul Regat.

De obicei, însă, se întîmplă aşa: popoarele sau comunităţile care-şi pierd memoria istorică, îşi pierd concomitent şi viitorul. „Lunga vieţuire pe pămînt” i-a fost sorocită de Cel de Sus poporului său ales prin legarea sa de respectul datorat părinţilor şi asta-i singura dintre cele zece porunci pe care Domnul a legat-o de o pămîntească promisiune. Rareori ne dăm noi înşine seama de enorma dimensiune politică ce-o are cea de-a patra poruncă! De aceea, pentru viitorul comunităţii germane din România, trebuie să rămînă importantă menţinerea vie, în spiritul respectului, a memoriei cataclismului suferit de germanii din România în acel ianuarie 1945.

Aşadar, noi cei în vîrstă şi voi cei tineri, vom trebui să ne întrebăm noi înşine în ce măsură această memorie trebuie să rămînă vie, încărcată cu respect, astfel ca ea să nu ajungă prilej de declamări sau lamentaţii, de transmitere a amărăciunii generaţiilor ce, după 70-100 de ani de la cele întîmplate, ar trebui să fie preocupate de o bună conviţuire cu contemporanii lor. Care-i mesajul nostru, ce învăţăm din toate astea, cum prelucrăm experienţa deportării astfel încît, pe viitor, ea să dea roade atît pentru noi, cît şi pentru alţii?

Un răspuns, pe care mi-aş permite să-l dau în numele tuturor celor implicaţi, ar fi acela să dorim a ne abţine, pe viitor, de la învinuiri unilaterale. Cert este că brutalitatea cu care fraţii şi surorile noastre au fost smulşi din casele lor, condiţiile animalice în care au fost transportaţi în gerul lui ianuarie şi duşi la o muncă inimaginabilă, nu trebuie uitate, dimpotrivă, aducerea lor aminte trebuie să intre, ca o înfricoşătoare pildă, în cărţile de istorie. În calitatea lor de cetăţeni români, ei nici nu aparţineau măcar ţării care a invadat Uniunea Sovietică de atunci. Or, dacă România totuşi trebuia socotită în rîndul ţărilor ce au atacat Rusia în 1941, atunci ar fi trebuit reţinuţi şi arestaţi doar acei cetăţeni de origine germană care au fost dovediţi ca adversari ai acestei ţări. Toate acestea trebuie dovedite şi analizate corect.

Totuşi, cei care m-au ascultat pînă acum ar putea obiecta că lucrurile sînt mai complicate. Cu toate acestea, purul adevăr este că cei 70.000 de deportaţi nu au fost vinovaţi nici de declanşarea războiului, nici nu au fost pedepsiţi pentru vreo altă nelegiuire, ci pentru că erau pur şi simplu germani, aceasta neînsemnînd cetăţeni germani, cum percep mulţi la ora actulală cuvîntul german, ci cetăţeni români de origine germană. Deportarea lor şi modul în care aceasta s-a desfăşurat, este o crimă săvîrşită contra umanităţii. La 60 de ani distanţă, nouă celor afectaţi de cele întîmplate trebuie să ne fie clar că şi noi, comunitatea germană, am contribuit ca cei şaptezeci de mii de oameni să fie prinşi în această maşinărie a urii şi a răzbunării. Nu ne-am lăsat, oare, orbiţi de entuziasmul pentru cel de al Treilea Reich? Oare nu noi am lăsat frîiele comunităţii noastre în mîna acelora care au vrut să ne educe astfel încît să ne identificăm cu cel de-al Treilea Reich? Oare nu noi le-am cîntat acestora cu voce tare cîntecele?

Evident, putem afirma că aceştia ne-ar fi agresat şi pe noi dacă nu ne-am fi supus conducerii naţional-socialiste, şi de aceea ne-am supus.

Noi înşine nu ne-am perceput ca aparţinînd în egală măsură poporului german, şi statului român. Ar fi fost oare necesar? Da, fără îndoială, dar oare ar fi fost cu putinţă? Din păcate, nu! În condiţiile de atunci, acest rol dublu nu era uşor de conceput, după cum, de altfel, nu este nici astăzi, căci înţelegerea identităţii etnice şi a celei civice a intrat într-un impas de mai bine de o sută de ani. În România, convieţirea „alături” sau „împreună” sînt încă noţiuni mai uşor de perceput decît în Germania, unde noţiunea de apartenenţă etnică şi-a pierdut, după 1945, orice relevanţă juridică. Asta înseamnă că tendinţa, înrădăcinată de multă vreme, a confraţilor noştri din fostul „Reich” şi actualul stat german, de a-i considera germani doar pe cei ce au dobîndit cetăţenia germană, a devenit după cel de-al doilea război mondial mai accentuată. Ca aparţinător al generaţiei care ar fi trebuit să plece în Rusia în 1945, dar care în 1943 a îmbrăcat uniforma germană, pot să declar că atunci, în 1943, a existat printre noi, şvabii şi saşii, o pornire interioară de a ne identifica ca germani, în primul rînd, şi a de ne alinia, alătura conducătorilor noştri de atunci. „Vreţi să fiţi recunoscuţi ca germani? Atunci urmaţi exemplul nostru”, spuneau ei. Astfel, noi înşine am deraiat pe un drum lăturalnic, ceea ce a contribuit la identificarea noastră, în 1945, de către aliaţi şi Unuinea Sovietică, cu Germania inamică. La ora actuală, aici în ţară, sîntem cetăţeni români de origine germană şi sperăm ca generaţia ce peste zece sau 25 de ani va comemora acel ianuarie 1945, să pună accent pe această apartenenţă naţională. Şi astfel, am ajuns la una din sarcinile pe care rememorarea deportării ne-o impune: aceea a enormei munci intelectuale şi de autoeducare pe care va trebui s-o depunem ca, în 2015 şi 2030, nepoţii noştri să-şi mai aducă aminte de acele deportări. Dacă ar fi să ne luăm după legile de emigrare germane, pentru a fi german, nu ne rămîne altă alternativă decît emigrarea. Aici, în ţară, am putea rămîne ca cetăţeni români şi fără a ne păstra în continuare limba şi comunitatea de tradiţii, dar pentru a rămîne în continuare, cu convingere, cetăţeni români şi germani în acelaşi timp, convingîndu-i şi pe ceilalţi de aceasta, va trebui să depunem o muncă enormă la conturarea profilului nostru cultural şi social, ca şvabi bănăţeni, saşi transilvăneni, şvabi sătmăreni, germani din Banatul montan, ca ţipţeri ş.a.m.d.

Cataclismul deportărilor ruseşti a fost precedat de accentuarea naţionalismului, ceea ce a îngreunat mult înţelegerea în cadrul statelor dar şi între statele europene. La această stare de fapt am contribuit şi noi înşine, prin „noi” înţelegînd nu numai generaţiile bunicilor, taţilor sau a noastră însăşi, ci şi ale vecinilor noştri români şi maghiari. Cu toţii, atît noi cît şi ei, am participat în egală măsură la amplificarea acestor unde seismice premergătoare cataclismului. Nu culpabilizez faptul de a ne fi lăsat atraşi, căci în acea vreme nici nu se putea altfel. Am greşit însă cînd:

-   am urlat împreună cu lupii şi nu am avut puterea şi concentrarea să ne afirmăm propriul glas şi să ne opunem,

-   nu am fost destul de lucizi, să ne conturăm propriul profil de comunitate germană din România, ca şvabi bănăţeni sau saşi transilvăneni, şi astfel să depăşim impasul,

- nu am procedat astfel încît să nu ne aliniem clişeului naţional-socialist sau al naţionalismului statal global, ci să milităm pentru profilul nostru propriu, ca practicieni ai unei precoce tradiţii de subsidiaritate europeană, a unor subgrupe ale statului nostru, cu o cultură şi limbă proprie.

Să fim bine înţeleşi, nu cred că am fi putut trăi o idilă bănăţeană sau transilvăneană, în timp ce cel de-al doilea război mondial ne zguduia din toate părţile. Nu puteam evita tsunami-ul acelor vremuri. Cu toate că a fost formulat în 1945, principiul subsidiarităţii (conform căruia entităţile mai mici ale structurilor sociale trebuie sprijinite de o entitate mai mare, fără a putea fi absorbite de aceasta), precum şi punerea lui în aplicare, ce a devenit la ora actuală, în mod curent, o practică europeană, nu era cunoscut în România. De aceea, atît noi cît şi cei ce ne vor urma nu trebuie să-i culpabilizăm pe ruşi, români sau aliaţi că ar purta vina deportărilor. Cercetările au demonstrat în timp că Stalin a fost acela care a ordonat explicit ca doar nemţii şi nemţii din România să fie aleşi pentru aşa-zisa reconstrucţie, pedeapsă colectivă pentru tot ce înseamnă a fi german. Unde seismice premergătoare negurii naţionalismului s-au propagat pînă şi-n decretul lui Stalin, situaţie la care, cum am spus, am contribuit şi noi toţi. Toate acestea ţin de cauzele care au dus la catastrofa pe care o comemorăm acum. O corectare a conceptului de identificare naţională (nu şi eliminarea lui!) este pentru noi nu numai o sarcină, ci şi o şansă menită a evita pe viitor o asemenea catastrofă.

Ne vom abţine, în consecinţă, de la învinuiri unilaterale şi ne vom axa mai mult, în viitor, pe evaluarea corectă a tuturor cauzelor ce au dus la catasrofa din 1945. O evaluare corectă înseamnă să luăm aminte de trecut privind spre viitor. Spre pildă, nu ne vom alinia facil clişeelor propagate de presă, ce etichetează ca german pe cel care posedă cetăţenia germană. Avem nevoie de un orizont mai larg în experienţă istorică. De aceea, trebuie să fim conştienţi de rolul deosebit ce-l avem, acela de comunitate germană în cadrul României, şi anume, acela al unei minorităţi etnico-politice constructive, care în cadrul statului beneficiază de drepturi colective, dar care în aceeaşi măsură e pregătită să-şi asume şi obligaţii colective. Această conştientizare este, de fapt, sublimarea particularităţii de excelenţă din istoria noastră comună a românilor, maghiarilor şi germanilor pe care ar fi păcat să o pierdem. Este un model de viitor pe care-l oferim şi care poate fi folosit şi la ora actuală. Şansele de realizare a acestui model în România sînt bune, pentru că istoria însăşi l-a confirmat, dar şi pentru că aceasta se încadrează în tendinţele de dezvoltare europeană. Acest model, ce a luat naştere de-a lungul timpului, datorită condiţiei noastre minoritare, trebuie, evident, modernizat şi, repet, acest lucru cere o imensă muncă din partea noastră în interesul nostru, cere conştiinţă de sine, dar şi un dialog deschis cu vecinii noştri, din ţară şi străinătate, şi mai ales cu aceia de care noi aparţinem, lingvistic sau politic.

Şi ca să spunem lucrurilor pe nume: avem nevoie de un dialog permanent cu reprezentanţii majorităţii române, cu elita co-minoritarilor din ţară, în special cu maghiarii, de care ne leagă o multiseculară experienţă istorică, în care, evident, s- au acumulat, deopotrivă, şi bune şi rele. De asemenea, dorim să purtăm un dialog cu factorii politici şi sociali din ţările de limbă germană, şi asta nu doar în calitate de receptori ai unor mesaje, ci şi de modeşti parteneri de discuţie. Este în primul rînd vorba de cel mai mare stat de limbă germană, ai cărui conducători de odinioară au abuzat de puterea ce-o aveau, dirijînd comunitatea noastră pe drumul ce a cauzat catastrofa din 1945. Evident, nu vom reproşa actualilor noştri prieteni din Germania această culpă, căci astfel am deschide calea unui nou abuz. Nu vom omite, însă, atunci cînd vom mai merge la Berlin, să amintim de responsabilitatea morală pe care actualul stat german o are faţă de acele nefericite evenimente. Oricît de recunoscători, oricîtă diplomaţie am avea în tratativele de la Berlin, în calitatea ce-o avem de partener solicitant, sîntem îndrituiţi a ne aştepta ca oferta să nu fie inferioară daunelor suferite în 1945. Acest lucru trebuie conştientizat în egală măsură, atît de noi cît şi de partenerii noştri. Prin deputaţii ce ne reprezintă în Parlamentul României, am reuşit să obţinem ca toţi cei ce au fost deportaţi în Rusia să fie recunoscuţi ca deţinuţi politici, fiind duşi la muncă silnică, şi să primească un sprijin financiar în conformitate cu standardele româneşti în vigoare. Un echivalent similar nu există în Germania. Acest lucru poate fi explicat, însă nu şi de la sine înţeles. Conştientizarea însă a acestui drept, exprimarea lui publică, nu trebuie doar permisă, dar indicat ar fi să fie şi cunoscută.

Comemorarea, în 2005, a deportării din 1945 provoacă la o nouă abordare a unei sarcini mai vechi, aceea de a fi o minoritate etnico-politică constructivă în ţara noastră, sarcină ce ar trebui să o articulăm în acord cu contemporaneitatea, în context european. În casa comună europeană a anilor 2015 şi 2030 vom fi cu toţii doar minorităţi etnice. Experienţa noastră ca minoritate, ca şi experienţa României cu noi ca minoritate, poate fi benefică în Europa comună. Sînt convins că generaţia nepoţilor noştri va comemora într-un spirit şi mai constructiv amintirea acelui ianuarie 1945. Această amintire ne leagă pe noi şi pe ei, deopotrivă, de ţara de unde au fost rupţi şi deportaţi „rusanii” de atunci, ne leagă de responsabilitatea politică ce o avem faţă de statul nostru comun, unde nu va mai trebui să aibă loc asemenea cataclism social. Da, ne leagă puternice legături de poporul majoritar, aici în ţară, şi de comunitatea de cultură şi limbă a tuturor germanilor, conştienţi fiind de responsabilitatea comună ce o avem pentru edificarea unei viitoare Europe, căreia, prin profilul şi prezenţa noastră, i-am aduce o modestă contribuţie nu absolut lipsită de importanţă.

După o evaluare a perspectivelor de viitor, corelată cu rememorarea deportării din 1945, noi, supravieţuitorii acelor triste evenimente, trebuie să ne mai reamintim odată, de cei ce au fost privaţi de posibilitatea ce o avem noi acum. Ne amintim de inutila şi inexplicabila lor suferinţă de atunci, regretîndu-le sacrificiul zadarnic. De asemenea, nu dorim să uităm, ceea ce am aflat ulterior împreună, şi anume, cîtă mizerie ne poate cauza, nouă oamenilor, spargerea vulnerabilei pojghiţe a civilizaţiei, cît de recunoscători putem fi Providenţei, pentru a avea, chiar şi-ntr-o oarecare măsură doar, ce mînca, bea, sau de a ne putea încălzi. Conştientizarea acestui minim necesar de subzistenţă nu trebuie omisă, chiar cînd am avea o viaţă mai bună. Ea trebuie să fie un etalon al aşteptărilor noastre. Dorim, de aceea, să ne exprimăm recunoştinţa alături de cei ce s-au putut întoarce, regăsindu-şi familiile. Adresăm gînduri de recunoştinţă tuturor acelor ucraineni şi ruşi, aflaţi atunci în sărăcie, care au împărţit cu generozitate puţinul ce-l aveau cu deportaţii noştri.

În numele nostru, cei care am trăit acele vremuri, dar şi al vostru, cei ce le-aţi supravieţuit, permiteţi-mi să promitem celor ce au suferit şi pierit atunci, că alături de noua generaţie de azi, vom milita ca lumea de azi şi cea de mîine să fie mai suortabilă, mai bună, pătrunsă de sentimente de frăţietate şi umanitate.

Traducere de Mircea Suhăreanu

*

Paul PHILIPPI (n.1923), istoric, doctor în teologie, doctor honoris causa al Institutului de Teologie Protestantă din Cluj, al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, preşedinte de onoare al Forumului Democrat al Germanilor din România, autor a numeroase studii de istorie şi teologie, printre care: Kirchengemeinde als Lebensform (1959), Abendmahlsfeier und Wirklichkeit de Gemeinde (1960), Christozentrische Diakonie (1963), Als Lasarus leben (1983), Diaconica über die soziale Dimension Kirchlicher Verantwortung (1984), editor al seriei Siebenbürgisches Archiv şi Studia Transylvanica.

Paul Philippi, Reflecţii actuale şi de perspectivă privind deportarea saşilor din Ardeal, referat susţinut cu ocazia comemorării deportării germanilor în URSS, la Reşiţa, 22.01.2005, şi publicat cu permisiunea autorului.