Untitled-1
Feţele Europei
Rolul învăţămîntului în
ce priveşte
minorităţile periclitate
Christoph
Pan
1. Dimensiunea cantitativă a
minorităţilor din Europa
În
perioada dintre 1999 şi 2002 au fost realizate cele mai recente recensăminte
în aproape toate statele Europei. Dacă e să dăm crezare rezultatelor lor, numărul
minorităţilor etnice sau naţionale se ridică la 337, cu 103,5 milioane de
membri.1
Vor mai exista ele în viitorul îndepărtat?
În
1970, adică cu peste treizeci de ani în urmă, a avut loc prima înregistrare a
numărului lor.2 La acea vreme, acesta se ridica la aproximativ 90 de
minorităţi, cu
doar 38 de milioane de membri. Cum se face că el a crescut atît de dramatic de
atunci?
O
examinare mai atentă relevă faptul că în ultimele trei decenii creşterea reală
este doar parţială, ea fiind rezultatul acelei categorii care îşi datorează
existenţa
ultimului val de reorganizare statală din Europa. Rezultă următorul tablou
detaliat:
- minorităţile deja înregistrate în 1970:
aproximativ 90 = 27%
- minorităţile înregistrate după 1970 ca
urmare a mai marii transparenţe3 40 = 12%
- minorităţile recunoscute oficial abia
recent de către statul în care îşi au
rezidenţa legală4 30 = 9%
- minorităţile5 care au luat naştere
prin formarea de noi state6177 = 52%
Total:
337 = 100%
Întrucît
formarea de noi state în Europa nu poate fi luată în calcul, nu se
prevede o creştere
considerabilă a numărului de minorităţi faţă de situaţia actuală.
Întrebarea principală este, de aceea, dacă ea poate fi menţinută. Răspunsul la
această întrebare depinde de faptul dacă există sau nu o protecţie funcţională
a
minorităţilor în întreaga Europă şi dacă se poate răspunde factorilor de risc
care
ameninţă existenţa minorităţilor cu măsuri adecvate de politici minoritare.
2. Protecţia minorităţilor în
Europa: utopie sau realitate?
Mai
cu seamă după 1945, subiectul protecţiei minorităţilor a fost la început
în mare măsură redus la statutul de subiect marginal sau chiar tabu. Drept
urmare, revendicările
pentru un sistem general valabil pentru protecţia minorităţilor s-au
stins fără nici un rezultat. Această perioadă s-a încheiat cel tîrziu în 1998,
odată
cu intrarea în vigoare a Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor şi a
Cartei
europene a limbilor minoritare sau regionale.7
În
orice caz, 1998 constituie punctul în timp de la care multe state semnatare
au început să transpună în dreptul naţional aceste cerinţe internaţional
acceptate
de protecţie, fapt ce a declanşat un proces rapid şi fascinant de dezvoltare în
zona
protecţiei minorităţilor în majoritatea statelor europene. Acest proces se va
întinde
pe mai mulţi ani şi nu se poate prevedea cît de departe va merge.
În
2002, sfera validităţii Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale
cuprindea deja 34 din totalul de 36 de state europene.8 În prezent,
în 17 din ele deja
este în vigoare Carta limbilor. Faptul că pentru ambele instrumente de protecţie
a fost
creat un mecanism de control în cadrul Consiliului Europei care a început să
funcţioneze, precum şi faptul că, în plus, acest mecanism de control este
reluat prin
Convenţia Cadru la intervale de cinci ani şi prin Carta limbilor la intervale
de trei ani,
demonstrează că se întrezăreşte o nouă epocă pentru protecţia minorităţilor în
Europa
în măsura în care este realist să socotim 1998, anul în care cele două
instrumente
europene au intrat în vigoare, nu ca pe o încheiere, ci doar ca pe un început.
3. Factorii de
risc pentru minorităţi
Nici
măcar o protecţie a minorităţilor care funcţionează în întreaga Europă
nu poate elimina complet anumiţi factori de risc şi, de aceea, în supravegherea
acestora, înseşi minorităţile afectate trebuie să ia măsuri în privinţa
politicilor
minoritare. Astfel de factori de risc sînt mai ales mărimea demografică
insuficientă,
lipsa abilităţii de a se organiza politic, fragmentarea lingvistică şi
dezvoltarea
lingvistică întîrziată.
a) Ameninţarea existenţei din
cauza mărimii insuficiente
„S-ar
putea aştepta ca o societate democratică să îşi considere limbile ca
având drepturi egale, indiferent de cît de mic sau mare este numărul
vorbitorilor
lor. În realitate însă, nu arareori reiese o cu totul altă situaţie...”9
Este
binecunoscut faptul că mai ales minorităţile mici întîmpină probleme mai
mari de supravieţuire din cauze numeroase.10 Însă unde se află linia
de demarcaţie
dincolo de care minorităţile trebuie definite ca „mici”? Un studiu11
realizat la cererea
Comisiei Europene din Bruxelles a investigat această întrebare şi – cu toată
precauţia
necesară – a ajuns la concluzia că nivelul critic se află la cifra de 300.000
de vorbitori.
Aproximativ 80% din minorităţile europene se află în această zonă critică. Mai
mult,
categoria cu sub 50.000 de vorbitori trebuie considerată ca deosebit de mică,
iar
existenţa minorităţilor care se înscriu în această categorie trebuie socotită
ca extrem
de ameninţată. 60% din minorităţi (care cuprind totuşi doar 3% din populaţie)
se află sub
acest prag. Mărimii demografice insuficiente i se poate adăuga însă şi factorul
dispersării membrilor minorităţilor, care creşte dramatic ameninţarea existenţei
lor.
Acest factor există în cazul a jumătate din minorităţile foarte mici, care
constituie în
jur de 30% din minorităţi (reprezentînd însă doar 1,5% din populaţia minoritară).
Contrastrategie:
deficitul de comunicare directă (verbală) trebuie compensat
prin mass media (forme scrise de comunicare), care necesită un nivel mai înalt
de educaţie.
b) Ameninţarea
existenţei prin lipsa abilităţii de a se organiza politic
Într-o
democraţie, un singur vot nu înseamnă nimic. Numai atunci cînd el se
cumulează multor altora pe baza aceloraşi interese şi obiective, se naşte
influenţa
politică. Aceasta necesită abilitatea de organizare politică şi face să ia fiinţă
organizaţiile politice, iniţial sub formă de asociaţii şi partide. În
principiu, această
necesitate există şi pentru minorităţi pentru că şi pentru ele este valabilă
regula
conform căreia dacă nu se organizează politic, nu contează într-o democraţie.
Pentru
minorităţi, totuşi, există şi o nevoie suplimentară de organizare din
cauza necesităţii presante de a apărea unite pentru cei din afara lor.12
Cele care nu
au reuşit şi au sfîrşit prin fragmentarea forţelor lor politice nu pot decît să
privească
neputincioase cum acestea din urmă sînt manipulate unele împotriva altora. Pînă
la urmă minorităţile care reuşesc să atingă acest nivel superior de organizare
în ce
priveşte reprezentarea intereselor lor politice13 au substanţial mai
multe şanse
pentru a-şi asigura existenţa decît cele care nu sînt capabile să o facă.
Se
poate spune că minorităţile în general trebuie să se organizeze politic, mai
cu seamă în ceea ce priveşte o reprezentare unită pentru cei din afara lor.
Contrastrategie:
educaţia este factorul decisiv deoarece nevoia unui nivel
superior de organizare necesită un nivel superior de educaţie.
c) Ameninţarea existenţei prin
fragmentare lingvistică
Ce
înseamnă fragmentare lingvistică? Dacă despre idiomuri ce sînt înrudite
atît de strîns încît vorbitorii lor pot comunica între ei fără nici o problemă,
se
susţine că sînt limbi scrise şi independente, iar nu dialecte ale unei limbi
standard
comune, are loc fragmentarea lingvistică. Astfel, 18.000 de ladini – care sînt
autohtoni într-o zonă compactă ce se întinde pe văile înalte din Dolomiţi în
Tirolul
de Sud — vorbesc două idiomuri locale14 care sînt atît de asemănătoare
între ele
cum ar fi două dialecte ale limbii germane, însă ei totuşi pretind a fi două
limbi
independente.15 Acest lucru este posibil deoarece distincţia dintre
dialect şi limbă
nu este una ştiinţifică, ci mai degrabă una politică.16
Comunităţile
lingvistice largi au putut lua fiinţă şi continua să existe numai
pentru că, pentru a evita fragmentarea lingvistică, au dezvoltat strategii
ingenioase
ce pot fi denumite triglosie funcţională. După rusă, germana este limba
cu cei mai
mulţi vorbitori nativi din Europa, în jur de 90 de milioane de persoane;
totodată
ea este limbă autohtonă în douăzeci şi trei de state europene. Acest lucru este
posibil cu ajutorul artificiului triglosiei, care înseamnă că germana este
compusă
în realitate din trei forme lingvistice diferite, şi anume:
a) dialecte infinit de numeroase care sînt
foarte diferite la nivel local şi nu
sînt scrise;
b) o singură limbă standard care are o formă scrisă general
aplicabilă; şi
c) limba vorbită care pendulează între dialect şi limba
standard într-o manieră
flexibilă ce depinde de situaţie.
Toate
aceste trei forme lingvistice ale germanei sînt clasificate în funcţie de
diferite nivele situaţionale. În scris, este folosită limba standard. În
contactul verbal, este folosit dialectul sau dacă nu, limba vorbită care pendulează între
dialect
şi limba standard, deoarece există un număr mare de dialecte germane, iar
acestea
sînt adesea atît de diferite încît vorbitorii unor dialecte diferite nu se pot
înţelege.
De aceea, în contactul lingvistic care depăşeşte nivelul local, ei trebuie să
se bazeze
pe limba colocvială. Uneori ea este mai apropiată de dialect, uneori de limba
standard. În cele din urmă, limba standard este un ideal care foloseşte drept
punct
de reper pentru contactul scris şi ca denominator comun pentru comunicare. Verbal, totuşi, ea este numai aproximativ, niciodată complet realizată. Nu se
vorbeşte
cum se scrie şi nu
se scrie cum se vorbeşte.
Ca
şi comunitatea lingvistică germană, comunităţile franceză (francofonia),17
engleză, spaniolă, italiană şi altele funcţionează asemănător.
Contrastrategie:
fragmentarea lingvistică trebuie evitată printr-o relaţie mai
strînsă cu limba standard respectivă, lucru ce se poate realiza pe calea
politicilor
educaţionale.
d) Ameninţarea
existenţei prin dezvoltarea lingvistică întîrziată
Este
bine cunoscut faptul că odată cu creşterea diviziunii muncii, creşte şi
gradul de diferenţiere societală şi odată cu aceasta, nevoia de dezvoltare
lingvistică.
Societăţile
arhaice nu cunosc nici limba scrisă şi nici diferenţa dintre limba vorbită
doar acasă şi aşa-numita lingua franca ce are potenţialul de a acoperi
toate domeniile
vieţii sociale, deoarece limbile lor continuă să satisfacă toate nevoile
private şi societale.
Ca urmare, o formă lingvistică unică funcţionează atît ca limbă vorbită acasă,
cît şi ca
lingua franca comună. Acest lucru se schimbă odată cu creşterea gradului
de diviziune
a muncii şi cu creşterea organizării societale produsă de aceasta.
Astfel
există o situaţie foarte asemănătoare pentru toate limbile standard din
Europa: întregul vocabular trebuie să se formeze pe baza unui capital lingvistic
iniţial de aproximativ doar două mii de rădăcini şi afixe şi, dacă includem
terminologia tehnică, el este estimat la 150 de milioane de unităţi. Unele
limbi fac
faţă acestei probleme mai bine ca altele.18
Comunităţile lingvistice cu un număr foarte mic de
vorbitori, categorie în care se
înscriu foarte multe din minorităţile din Europa, nu sînt capabile să
îndeplinească
cerinţa diferenţierii lingvistice care este cuplată cu dezvoltarea societală,
mai ales în
situaţia în care limba lor nu cunoaşte încă aspectul scris (cum ar fi
groenlandeza
răsăriteană), sau dacă nu au putut (deocamdată) să se ridice la nivelul de limbă
de
administraţie (cum este bretona). Şi asta deoarece unul din factorii de
dezvoltare
lingvistică – care în opinia noastră se bucură de mult prea puţină atenţie în
cercetare
– este presiunea pentru diferenţiere la care este supusă o limbă administrativă.
În
vreme ce obiceiurile, practicile şi convenţiile sociale abia dacă se schimbă în
sfera
privată şi de aceea în folosirea limbii acasă – şi dacă se schimbă cît de cît,
atunci
numai pe termen lung, astfel că nevoia de inovaţie rămîne mică pentru limba
folosită
acasă – limbajul administrativ urmează alte reguli. El este forţat să
înregistreze toate
fenomenele vieţii moderne şi să le includă lingvistic sau în terminologia
specifică.
Dacă
totuşi dezvoltarea socio-culturală şi cea lingvistică se separă, se creează
un vid care este umplut prin împrumuturi dintr-o limbă străină. Mai cu seamă
multele minorităţi etnice mici (aromâni, başti, bretoni, feroezi,
friuli, frizi, ladini,
reto-romani, sorbi, etc.) sînt cele care trebuie să înfrunte întîrzierea
dezvoltării
lingvistice. Spre deosebire de minorităţile naţionale, ele nu se pot
baza pe
interrelaţii lingvistice de mai mare amploare.
Astfel, în ce priveşte
dezvoltarea lor lingvistică, foarte multe comunităţi lingvistice
mici nu au nici o posibilitate să ţină pasul cu comunităţile lingvistice mai
mari. Dacă nu
vor reuşi să devină limbi administrative,19
atunci nu se va exercita asupra lor prin folosirea
în guvernare presiunea pentru diferenţiere şi vor sfîrşi prin a se atrofia în
limbi folosite
doar acasă. Minorităţile care nu îşi folosesc limba la nivel de administraţie
sînt ameninţate
cu pierderea limbii lor şi, prin aceasta, cu pierderea identităţii lor,
întrucît limbilor pure
folosite doar acasă le este suficientă forma orală ele neavînd nevoie de
transmiterea
către generaţia următoare a nici unor învăţături
teoretice şi metode de învăţare. O condiţie
necesară în această situaţie o constituie un habitat compact care este
însă subminat de
mobilitatea impusă de formele economice moderne. Este incert cîtă vreme mai pot
fi
păstrate aceste limbi folosite doar acasă în aceste vremi de schimbări rapide,
însă este
greu de imaginat vreo şansă de supravieţuire a lor fără un sprijin educaţional.
Contrastrategie:
statutul unei limbi administrative impune măsuri
educaţionale pentru a se dispune de personal administrativ şi formator care să
întrunească condiţiile lingvistice.
4. Ce minorităţi sînt periclitate
în mod special?
Recapitulînd, minorităţile periclitate în mod special pot fi
caracterizate precum
urmează:
1.
S-a ajuns la concluzia că dimensiunea critică pentru minorităţile lingvistice
mici este sub 300.000 de vorbitori, 80% din minorităţile Europei trebuind
astfel
să fie definite drept mici.
2. Situaţia este dificilă mai cu seamă
pentru minorităţile foarte mici, cele
care se situează sub 50.000 de vorbitori. 60% din minorităţi trebuie definite
ca
foarte mici.
3. Problemele de supravieţuire ce decurg din
micimea lor sînt amplificate în
plus de dispersarea lor. Această dispersare caracterizează jumătate din minorităţile
foarte mici, ceea ce înseamnă că sînt afectate 30% din totalul minorităţilor
4. În cadrul acestei treimi a minorităţilor
care sînt afectate atît de micimea lor
deosebită cît şi de dispersarea lor, în special minorităţile etnice sînt
afectate de problema
fragmentării lingvistice şi de întîrzierea dezvoltării lingvistice deoarece,
spre deosebire
de minorităţile naţionale, ele nu se pot bizui pe interrelaţii lingvistice mai
ample.
5. Un grad şi mai mare de dificultate
întîmpină în supravieţuire minorităţile
etnice care sînt foarte mici şi trăiesc dispersate, ale căror limbi nici măcar
nu
îndeplinesc funcţia de limbă administrativă la nivel local.
5. Rolul specific al învăţămîntului
Cu
toate că protecţia minorităţilor a cunoscut în ultima perioadă un salt în
dezvoltarea sa în Europa pe măsura importanţei sale, există factori de risc
care
periclitează în mod special minorităţile mai mici. Aceştia sunt:
-
proporţia
demografică insuficientă cuplată cu dispersarea geografică,
-
lipsa organizării politice,
- fragmentarea lingvistică, şi
- dezvoltarea lingvistică întîrziată sau
atrofierea.
Proporţia
demografică constituie o variabilă independentă şi de aceea nu poate
fi schimbată pe termen scurt. Pe de altă parte însă, ceilalţi factori de risc
pot
foarte bine fi influenţaţi prin măsuri de politici minoritare. Cu ajutorul
acestora,
slăbiciunile pot fi remediate, iar pericolele pot fi eliminate.
În
rîndul măsurilor din cadrul politicilor minoritare, un rol special îl joacă
învăţămîntul. Semnificaţia proeminentă care i se atribuie nu este întru nimic
exagerată deoarece cu ajutorul lui:
- lipsa comunicării directe produsă de
dispersarea geografică poate fi
remediată prin forme de comunicare mass media,
- dificultăţile specifice cu care se
confruntă minorităţile în organizarea
politică pot fi corectate, iar abilitatea organizatorică poate fi îmbunătăţită,
- pericolul fragmentării lingvistice şi al
involuţiei lingvistice poate fi combătut
mai uşor
Astfel,
pentru acea treime din minorităţile europene care sînt foarte mici,
sînt dispersate geografic şi se înscriu în categoria minorităţi etnice, învăţămîntul
reprezintă o chestiune de viaţă şi de moarte, întrucît dezvoltarea lingvistică şi
păstrarea limbii nu sînt cîtuşi de puţin posibile pentru ele în absenţa şcolilor
cu
predare în limba lor maternă, fără un proces de educare în limba lor maternă.
Dacă nu există şcoli cu predare în limba lor maternă, dacă
nu există un proces de
educare în limba lor maternă, ceea ce urmează să se întîmple mai repede sau mai
tîrziu
va fi o restrîngere a folosirii lor orale, iar aceasta, la rîndu-i, va avea ca
rezultat apariţia
neregularităţilor gramaticale, sărăcirea vocabularului şi o continuă
fragmentare a
dialectelor. Aceste limbi care sînt puse în acest fel în defensivă şi văduvite
de orice
funcţie utilă care să le crească valoarea sînt repede înlocuite în gîndirea
vorbitorilor lor
de limba oficială care rămîne în această
situaţie singura care exprimă stabilitate şi eficienţă
şi care poate contribui la mobilitatea pe scara socială. Astfel, într-un
ritm crescînd constant de la o generaţie la alta, limba oficială devine nu numai limba comunicării
şi
culturii, ci totodată limba maternă a unui segment tot mai mare de populaţie.20
Învăţămîntul este singurul factor care poate contracara această tendinţă
fatală.
Întrucît factorii de risc au tendinţa fatală de a produce
un efect cumulativ şi afectează
minorităţile mici în
mod deosebit, se poate afirma că semnificaţia factorului educaţional
pentru minorităţi creşte invers proporţional cu mărimea lor demografică: cu cît
o
minoritate este mai mică, cu atît mai important este învăţămîntul în limba
maternă.
Rezumat
Care minorităţi sînt periclitate?
1. Minorităţile mici cu mai puţin de 300.000 de vorbitori =
în jur de 270 din
totalul de 337 de
minorităţi, adică 80%.
2. Periclitate în mod deosebit: minorităţile
foarte mici, cu mai puţin de 50.000
de vorbitori = în jur de 200 de minorităţi, adică 60%.
3. Periclitate în mod extrem: minorităţile
foarte mici care sînt dispersate
geografic = peste 100 de minorităţi, adică 30%.
4. Minorităţile etnice sînt mai puternic
afectate de problema fragmentării
lingvistice şi de întîrzierea dezvoltării lingvistice decît sînt minorităţile
naţionale
(care se pot bizui pe interrelaţii lingvistice mai ample).
5. Un grad încă şi mai mare de dificultate
în a supravieţui întîmpină
minorităţile etnice care sînt foarte mici şi dispersate geografic şi a căror
limbă
nici măcar nu îndeplineşte funcţia de limbă administrativă.
Contrastrategie
Învăţământul constituie factorul
decisiv
Deoarece
- nevoia crescută de organizare politică
presupune un nivel superior de
educaţie;
- fragmentarea lingvistică este de evitat
printr-o relaţie mai strînsă cu limba
standard respectivă care presupune mai multe eforturi în direcţia învăţămîntului;
- statutul de limbă administrativă
presupune măsuri educaţionale pentru a se
dispune de personal administrativ corespunzător din punct de vedere lingvistic,
personal didactic etc.
Concluzie:
Cu
cît o minoritate este mai mică, cu atît mai important este învăţămîntul în
limba maternă.
Tabel.
nr 1. Minorităţile naţionale ale Europei: tablou general21
Statele22
|
Anul
|
Populaţia
|
Comunitatea
|
Numărul de
|
Numărul de
|
|
|
(în mii de
loc.)
|
etnică
|
minorităţi
|
membrii
|
|
|
|
eponimă (%)
|
|
(mii)
|
1. Albania
|
2001
|
3.087
|
97,2
|
5
|
86
|
2. Austria
|
2001
|
8.033
|
89,0
|
6
|
172
|
3. Bielarus
|
1999
|
10.045
|
81,0
|
7
|
1.769
|
4. Belgia
|
2002
|
10.310
|
0,0
|
4
|
9.113
|
5. Bosnia-Herţegovina
|
2001
|
3.974
|
0,0
|
6
|
2.623
|
6. Bulgaria
|
2001
|
7.933
|
78,8
|
12
|
1.62
|
7. Croaţia
|
2001
|
4.437
|
89,6
|
14
|
329
|
8. Republica Cehă
|
2001
|
10.293
|
93,8
|
8
|
323
|
9. Danemarca
|
2000
|
5.330
|
95,1
|
4
|
123
|
10. Estonia
|
1998
|
1.454
|
65,1
|
12
|
497
|
11. Finlanda
|
2000
|
5.181
|
92,1
|
6
|
332
|
12. Franţa
|
1999
|
58.519
|
86,1
|
7
|
8.133
|
13. Germania
|
2000
|
82.260
|
91,0
|
4
|
172
|
14. Grecia
|
2001
|
10.260
|
97,4
|
7
|
229
|
15. Ungaria
|
2001
|
10.162
|
89,2
|
13
|
1.096
|
16. Irlanda
|
2002
|
3.917
|
99,4
|
1
|
24
|
17. Italia
|
2001
|
56.306
|
93,3
|
12
|
2.794
|
18. Letonia
|
2001
|
2.340
|
58,3
|
11
|
955
|
19. Lituania
|
1998
|
3.653
|
82,1
|
10
|
653
|
20. Macedonia
|
1994
|
1.937
|
66,5
|
5
|
612
|
21. Moldova
|
2000
|
4.264
|
64,5
|
9
|
1.513
|
22. Olanda
|
2001
|
15.987
|
92,6
|
3
|
520
|
23. Norvegia
|
2001
|
4.521
|
91,3
|
4
|
86
|
24. Polonia
|
2000
|
38.644
|
96,7
|
14
|
1.657
|
25. Portugalia
|
2001
|
10.356
|
97,5
|
3
|
147
|
26. România
|
2002
|
21.698
|
88,3
|
19
|
2.513
|
27. Rusia23
|
2001
|
117.091
|
79,4
|
45
|
24.156
|
28. Slovacia
|
2001
|
5.380
|
85,8
|
10
|
703
|
29. Slovenia
|
2002
|
1.948
|
88,7
|
4
|
15
|
30. Spania
|
2201
|
40.847
|
75,9
|
6
|
8.936
|
31. Suedia
|
2000
|
8.883
|
86,5
|
4
|
606
|
32. Elveţia
|
2000
|
7.280
|
0,0
|
6
|
5.584
|
33. T urcia
|
1997
|
62.866
|
88,3
|
14
|
7.383
|
34. Ucraina
|
2001
|
48.400
|
72,7
|
23
|
13.923
|
35. Marea Britanie
|
2001
|
58.789
|
98,6
|
6
|
837
|
36. Iugoslavia24
|
2000
|
10.616
|
62,6
|
13
|
3.364
|
|
|
765.991
|
337
|
|
103.598
|
Tabelul
nr 2. Minorităţile naţionale ale Europei după mărime25
Mărime
|
Numărul minorităţilor
|
Numărul
membrilor
|
|
număr
|
%
|
număr
|
%
|
mai mare de 10.000.000
|
27
1
|
0,3
|
11.355.582
|
11,0
|
5.000.000-10.000.000
|
28
4
|
1,2
|
23.266.856
|
22,5
|
2.000.000-5.000.000
|
29
5
|
1,5
|
17.952.744
|
17,3
|
1.000.000-2.000.000
|
1230
|
3,6
|
16.192.757
|
15,6
|
500.000-1.000.000
|
2331
|
6,8
|
14.398.796
|
13,9
|
400.000-500.000
|
1132
|
3,3
|
4.892.225
|
4,7
|
300.000-400.000
|
33
8
|
2,4
|
2.737.568
|
2,6
|
200.000-300.000
|
16
|
4,7
|
3.977.291
|
3,8
|
Tabel. 3.
Cele
două noi instrumente de protecţia minorităţilor în condiţiile dreptului
internaţional:
1)
Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale
- Adoptată: 10 noiembrie 1994
- Intrată în vigoare (după cele 12 ratificări
necesare): 1 februarie 1998
- State semnatare (la 12 octombrie 2002): 41 de
state membre
(statele care nu au semnat sunt: Andora, Franţa şi Turcia)
- Ratificări (la 12 octombrie 2002): 34 de
state membre, adică:
State
membre: Albania, Armenia, Austria, Azerbaigian (aderare), Bosnia-
Herţegovina (aderare), Bulgaria, Croaţia, Cipru, Republica Cehă, Danemarca,
Estonia, Finlanda, Germania, Marea Britanie, Ungaria, Irlanda, Italia,
Liechtenstein,
Lituania, Macedonia, Malta, Moldova, Norvegia, Polonia, Portugalia, România,
Rusia,
San Marino, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Elveţia şi Ucraina.
State
nemembre: Iugoslavia.
2) Carta europeană a limbilor minoritare şi regionale
- Adoptată: 22 iunie 1992
- Intrată în vigoare (după cele 5 ratificări
necesare): 1 martie 1998
- State semnatare (la 12 octombrie 2002): 29 de
state membre
Armenia, Austria, Azerbaigian, Croaţia, Cipru, Republica Cehă, Danemarca,
Finlanda, Franţa, Germania, Ungaria, Islanda, Italia, Liechtenstein, Luxemburg,
Macedonia, Malta, Moldova, Olanda, Norvegia, România, Rusia, Slovacia,
Slovenia,
Spania, Suedia, Elveţia, Ucraina şi Marea Britanie.
- Ratificări
(la 12 octombrie 2002): 17 state membre
Armenia,
Austria, Croaţia, Cipru, Danemarca, Finlanda, Germania, Ungaria,
Liechtenstein, Olanda, Norvegia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Elveţia şi
Marea
Britanie.
Note
1. Cristoph Pan şi
Beate Sibylle Pfeil, National Minorities in Europe. A Handbook, p.10
(programată să apară în 2003 la Editura Braumuller, Viena).
2. Manfred Straka
(ed.), Handbuch der europäischen Volksgruppen. Publicat la cererea
FUEN în timpul deţinerii mandatului de secretar general de către Povl
Skadegard, Ethnos seris
Vol.8, Vienna-Stuttgart, 1970.
3. Cum ar fi ceangăii din România, mirandes şi
baranquenhos din Portugalia etc.
4. Bunăoară,
Finlanda a recunoscut minoritatea rusă şi minoritatea tătară abia în 1998,
finlandezii au fost recunoscuţi ca minoritate în Norvegia în 1999, iar în
Suedia nu mai devreme
de 2000. Un alt exemplu îl reprezintă kaşubii
slavi de apus care nu au fost recunoscuţi ca minoritate
pentru multă vreme de către Polonia şi al căror număr este estimat între
300.000 şi 500.000. Vezi
Cristoph Pan şi Beate Sibylle Pfeil, Minderheitenrechte in Europa, pp.114,
301, 340 şi 381,
Viena, 2002.
5. Cele trei state
baltice plus Rusia, Bielorusia, Ucraina şi Moldova; apoi Republica Cehă
şi Slovacia şi în cele din urmă Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Macedonia,
Slovenia şi actuala
Iugoslavie.
6. În legătură cu
aceasta, doar partea europeană a Rusiei, cu patruzeci şi cinci de minorităţi,
este luată în considerare.
7. Convenţia-cadru a
intrat în vigoare la 1 februarie 1998, iar Carta limbilor la 1 martie
1998.
8. La care se adaugă
cele două state transcaucaziene ale Armeniei şi Azerbaidjanului.
9. Els Oksaar, “Sprachenvielfalt und Demokratie
aus global-wissenschaftlicher Sicht”, in
Sprachenvielfalt
und Demokratie in Deutschland, Dokumentation des Kongresses vom 16.-17.
November
2001 in den Landesvertretungen Niedersachen und Schleswig-Holstein, pp.29 şi 32,
Berlin şi Bruxelles, 2002.
10. Cîteva exemple de probleme asociate cu numărul
mic sunt: nu se realizează numărul
critic de elevi pentru constituirea unei clase, nu există suficienţi candidaţi
pentru predarea în
limba maternă, pregătirea clasică a profesorilor în limba maternă nu este
posibilă din cauza
numărului prea mic de candidaţi, nu se poate face reducerea costului în
producerea materialelor
didactice din cauza tirajului prea mic etc.
11. Europaische Komission, ed., Euromosaic: Production
und Reproduktion der
Minderheiten-Sprachgemeinschaften in der Europaischen Union, Luxembourg,
1996.
12.
Minorităţile
naţionale sau etnice niciodată nu pot deveni majoritate deoarece numărul
mai mic este caracteristica naturii lor. Tocmai din această cauză ele nu îşi pot
permite o fragmentare
a forţelor lor politice.
13.
De
pildă, sudtirolezii din Italia, suedezii din Finlanda şi maghiarii atît din
România cît
şi din Slovacia.
14. Gherdeina şi Badiot, numite după principalele văi Val
Gardena (Val Gherdeina) şi,
respectiv, Val Badia.
15.
O
situaţie similară există şi în cazul celor aproximativ 40.000 de vorbitori de
retoromană
din Graubunden (Elveţia) sau al celor aproximativ 60.000 de sorbi din regiunea
Lausitz
(Germania). Aceştia din urmă nu au în comun o limbă standard, ci mai degrabă
două limbi
independente, limba sorbă superioară şi sorba inferioară, care sînt extrem de
apropiate una de
cealaltă.
16.
„Limba
poate fi definită ca un dialect care are o armată”, afirma profesorul Els
Oskaar
la 17 decembrie 2001 la Berlin ca răspuns la întrebarea autorului studiului de
faţă dacă şi în ce
fel poate fi făcută o distincţie ştiinţifică între dialect şi limbă. Ce vroia să
spună domnia sa este că
o comunitate care susţine că idiomul vorbit de ea este o limbă independentă
trebuie să suporte
costurile implicate (transcriere, şcoli, pregătirea profesorilor, propriul
limbaj administrativ şi
judecătoresc etc). Aceasta este o decizie politică, nu una ştiinţifică. Un
exemplu actual al acestui
fapt este fragmentarea actuală, care a avut
loc din motive politice, a sârbo-croatei (care a constituit
o formă standard începînd din 1850) în patru limbi distincte (sârba, croata,
bosniana şi
muntenegreana).
17.
Francofonia
este o organizaţie internaţională care include cincizeci şi şase de state
membre din întreaga lume.
18.
Cu
7,1 milioane de cuvinte, Eurodicautom, baza de date de terminologie multilingvă
a UE, include doar o fracţiune din numărul real de termeni (situaţie de la
mijlocul lui 2002). Prin
examinarea cuvintelor potrivit limbilor UE, poate fi evaluat gradul de
dezvoltare al limbilor
culturale europene importante. Măsurate după numărul de cuvinte, franceza şi
engleza, cu câte
circa 1,2 milioane de cuvinte, se află în capul listei, urmate de germană (cu
80% din valoarea
maximă). Ceva mai în urmă sînt olandeza şi italiana (fiecare cu cîte 52% din
valoarea maximă),
urmate de celelalte limbi. La urmă de tot sînt finlandeza şi suedeza (cu 20% şi,
respectiv, cu 18%
din valoarea maximă). Distanţa faţă de capul listei este cauzată, printre
altele, de factori precum
interesul faţă de îngrijirea politică a limbii, numărul de vorbitori sau voinţa
de a acorda englezei
funcţie de substituire terminologică, mai cu seamă în terminologia tehnică.
19.
De
aceea, dacă din punct de vedere obiectiv, o minoritate este socotită prea mică
pentru a putea să îndeplinească cerinţa ca limba sa să primească drepturi egale
cu cele ale limbii
oficiale la nivelul întregului stat, rămîne totuşi în acest caz posibilitatea
de păstrare a ei ca limbă
administrativă regională sau locală. Ca exemplu, în Tirolul de Sud există trei
limbi oficiale:
italiana ca limba oficială a statului în toată Italia şi, ca atare, şi în
Tirolul de Sud, germana ca
limbă
oficială regională limitată la Tirolul de Sud şi ladina ca limbă oficială locală,
limitată la
doar
opt din totalul de 116 comunităţi din Tirolul de Sud, în care ladinii formează
majoritatea
populaţiei.
20. Vezi
Roland Breton, „Solidité, generalisation et limites du modele «jacobin» de
politique
face a une nouvelle Europe”, în Philippe Blanchet, Roland Breton şi
Harold Schiffman, ed., Les
langues regionales de France. Un état des lieux a la veille du XXI siècle – The
Regional Languages of France. An inventory on the Eve of the XXIst Century, (Acte du
colloque organisé en
octobre 1996 a l’université de Pennsylvanie a Philadelphie), p.82.
Louvain-la-Neuve: Peeters,
1999.
21. Sursă: Cristoph Pan/Beate Sibylle Pfeil
(2003), National Minorities in Europe. A
Handbook, p.10.
22.
Nu
sînt incluse statele mici, cu mai puţin de un milion de locuitori (Andora,
Cipru,
Islanda, Liechtenstein, Luxemburg, Malta, Monaco, San Marino şi Vatican).
23.
Numai
partea europeană, aflată la vest de Munţii Urali.
24.
Minorităţi
ce îi includ pe muntenegreni (comunitate etnică eponimă din Republica
Iugoslavă a Muntenegrului constituent).
25. Sursă: Cristoph Pan/Beate Sibylle Pfeil
(2003), National Minorities in Europe. A Handbook, p.33.
26.
Ruşii
din Ucraina.
27.
Kurzii
din Turcia, flamanzii din Belgia, occitanii din Franţa, tătarii din Rusia.
28.
Ucrainenii
din Rusia, catalonii din Spania, elveţienii germanofoni din Elveţia, valonii
din Belgia, valencienii din Spania.
29. Ciuvaşii din Rusia,
albanezii din Iugoslavia, galicienii din Spania, maghiarii (inclusiv
secuii şi ceangăii) din România, germanii
(alsacienii şi lorenienii germanofoni) din Franţa, başkirii din
Rusia, sarzii din Italia, bieloruşii din Rusia, bosniacii din Bosnia-Herţegovina,
elveţienii
francofoni din Elveţia, ruşii din Bielorusia şi mordvinii din Rusia.
30.
Cecenii
din Rusia, sîrbii din Bosnia-Herţegovina, germanii din Rusia, turcii din Bulgaria, udmurţii din Rusia, ruşii din Letonia, marii din Rusia, cazacii din
Rusia, ţiganii (romii)
din Spania, ucrainenii din Moldova, românii din Ungaria, başcii din Spania, ruşii
din Moldova,
evreii din Rusia, romii din Turcia, avarii
din Rusia, galezii din Marea Britanie, romii din România,
friulii (retoromanii) din Italia, maghiarii din Slovacia, muntenegrenii din
Iugoslavia, finlandezii
(inclusiv tornedalii) din Suedia, şi croaţii din Bosnia-Herţegovina.
31.
Kaşubii
din Polonia, evreii din Ucraina, românii/moldovenii din Ucraina, bretonii din
Franţa, frizii din Olanda, germanii din Polonia, albanezii din Macedonia,
bieloruşii din Ucraina,
ruşii din Estonia, oseţii din Rusia şi polonezii din Bielorusia.
32.
Kabarzii
din Rusia, arabii din Turcia, darginii din Rusia, maghiarii din Iugoslavia,
musulmanii (etnici) din Iugoslavia, komii (zirienii) din Rusia, românii din
Bulgaria şi germanii
din Italia.
Traducere
de Doina Baci
*
Cristoph PAN (n.1938) este director al
South Tyrolean Institute of Ethnic Groups
din Bolzano şi profesor de sociologie politică la Universitatea Innsbruck,
Austria.
Are ca principale arii de interes ştiinţific cercetarea democraţiei, prevenirea
conflictelor
şi problemele privind minorităţile. A publicat numeroase studii, articole cu
privire la
conflictele
regionale, în special din punct de vedere etnic. A cooperat cu mai multe
organizaţii
internaţionale, desfăşurînd activităţi în diferite state europene în calitate
de expert în problematica minorităţilor. A participat la misiuni de
monitorizare în mai
multe ţări sud-est europene. A fost distins cu premiul Pro Minoritate al
Republicii
Ungare în 1995.
Christoph Pan, The Role of Education in
Connection with Endangered Minorities studiu publicat cu permisiunea autorului.