Untitled-1
Dezbatere
Dimensiunea
regională
a integrării europene
La
data de 17 decembrie 2004, Centrul Intercultural al Ligii PRO
EUROPA a organizat la Iaşi, în colaborare cu Grupul Provincia şi
Institutul A.D.Xenopol, forumul regional avînd ca temă Dimensiunea
regională a integrării europene.
Menită
să aducă faţă în faţă intelectuali angajaţi cu precădere din
Transilvania şi Moldova pentru a le confrunta şi, astfel, îmbogăţi viziunea
asupra problemei, dezbaterea s-a bucurat de participarea unor
reprezentanţi de marcă ai cercurilor ştiinţifice, dar şi ai societăţii civile
şi
presei: Alexandru Zub, Smaranda Enache, Ovidiu Pecican, Miklós Bakk,
Daniel Vighi, Elek Szokoly, Daniel Barbu, Cătălin Turliuc, Toni Hriţac,
Tiberiu Brăilean, Ioan Agrigoroaiei, Florin Cîntec, Lucian Dîrdală, Marius
Bălan, Adrian Cioflîncă.
Smaranda
Enache: Doamnelor
şi Domnilor, aş vrea să încep prin a adresa
mulţumiri călduroase şi distinse domnului academician Alexandru Zub şi
Institutului Xenopol pentru această bunăvoinţă de a fi nu numai gazda acestei
întîlniri, ci în acelaşi timp co-organizatorii acestui forum de dezbatere
regională.
Şi aş dori să intru direct în subiectul dezbaterii: de ce ne aflăm aici şi ce
am dori
să discutăm pe tema regionalizării alături de tema regionalismului, cu distincţiile
de rigoare, de ce această temă este actuală şi de ce noi, membri unor organizaţii
neguvernamentale numită Liga Pro Europa sau Provincia ţinem să aducem această
temă în centrul dezbaterii publice? Răspunsul ar putea fi, desigur, foarte nuanţat;
există de fapt un set de răspunsuri posibile, eu îl dau pe cel care mă exprimă
mai
bine, lăsînd colegilor şi invitaţilor noştri să-şi exprime răspunsurile lor.
Pentru
că, de fapt, sîntem obligaţi să ne punem cu toţii o întrebare majoră: cît de
mult se
va modifica statul în care trăim în cursul integrării europene?
După încheierea tehnică a negocierilor de aderare, a tuturor
capitolelor acquisului comunitar, România se află în momentul de faţă foarte aproape de
momentul
integrării în Uniunea Europeană, care sperăm să fie 1 ianuarie 2007; România
este un stat foarte apropiat din punctul de vedere al legislaţiei de corpusul
legislativ
care reglează funcţionarea democraţiei de tip occidental, chiar imperfectă cum
este ea. Ne întrebăm dacă acest corpus de legi este condiţia suficientă pentru
ca
democraţia românescă să devină şi ea funcţională şi să funcţioneze în
beneficiul
fiecărui cetăţean într-un spirit de egalitate de şanse şi respect pentru
diversitate.
Răspunsul în momentul de faţă este neechivoc: există o ruptură majoră între
această
legislaţie, între acquis-ul comunitar, pe care noi ni l-am însuşit prin
legislaţie, şi
funcţionarea democraţiei noastre, iar datoria noastră, a tuturor, ca plătitori
de
taxe şi impozite, în calitate de cetăţeni ai acestei ţări este să identificăm
explicaţia.
Una
dintre explicaţii este că acquis-ul comunitar, acest corpus de legi
produs
de o democraţie de alt tip decît a noastră, trebuie să funcţioneze într-un stat
judeţean, pentru că structura statului în care trăim este o structură generată
în
1968 de o cu totul altă gîndire asupra societăţii, de o gîndire dictatorială şi
atomizantă. În cadrul atelierelor noastre de reflecţie asupra integrării
europene,
noi am identificat încă de la începutul anilor ‘90 statul centralist şi
centralizant ca
fiind unul dintre inamicii integrării europene. Iată că am ajuns în preajma
acestui
moment al integrării
care va avea loc, sperăm, peste doi ani, şi cu toate acestea,
statul în care trăim
nu s-a modificat fundamental din punct de vedere administrativ.
Integrarea europeană nu se poate produce şi nu poate produce fructele şi
beneficiile
pentru fiecare cetăţean pînă cînd această structură care receptează corpusul de
lege european nu va suferi anumite reforme. Pe de altă parte, există dezbateri
mult mai profunde despre identitate, identităţi, despre soluţii regionale în
problematica minorităţilor, despre posibilităţile pe care le oferă perioada
postmodernă prin diversităţile etnice ca o sursă de dezvoltare, dar eu nu voi
atinge
aceste lucruri în această scurtă introducere. Aş vrea să mă refer mai degrabă
la
actorii care au participat la această dezbatere publică, şi aş vrea să
reamintesc că
este vorba de o serie de dialoguri care s-au purtat în presa românească şi care
au
avut ca rezultat nişte volume: Problema transilvană, de exemplu, un
volum îngrijit
de Gusztáv Molnár şi Gabriel Andreescu, apoi toată seria revistei Altera pe
care o
edităm la Liga PRO EUROPA, revista Provincia care a apărut în oglindă cîţiva
ani în variantă românească şi maghiară (articolele semnificative sînt reunite
în
cîteva colecţii), şi, fără îndoială, ar mai exista multe alte elemente de
amintit.
E
important de amintit că România a încheiat, alături de celelalte capitole de
negociere, şi capitolul 21 privind politicile regionale, este important poate să
amintim că regionalismul a avut şi expresii politice şi, în acest sens, nu este
întîmplător că discutăm astăzi în Iaşi. Şi aici în Moldova a existat o formulă
regională politică pe care am dori să o înţelegem mai bine în decursul acestei întîlniri,
după cum şi în Transilvania a apărut o formulă politică: Liga Transilvania-
Banat condusă de Sabin Gherman, cunoscut ca unul din promotorii
regionalismului.
Această întîlnire face parte dintr-o serie de forumuri privind regionalizarea şi
regionalismul pe care am dori să le continuăm, şi nu este întîmplător că ne aflăm
la Iaşi pentru că, foarte adesea în dezbaterile pe care le-am organizat în
Transilvania
sau la Bucureşti, Moldova a fost prezentată ca un element inhibitor al acestei
dezbateri. Mi s-a explicat de foarte multe ori că Transilvania are o fugă
înainte în
dezbaterea despre regionalizare, că această fugă este detrimentală pentru toate
celelalte provincii şi că este expresia unui egoism sau a unui fundamentalism
regional şi nicidecum expresia interesului comun, a binelui comun. De aceea,
credem că ar fi extrem de util să vedem atît aspectele istorice cît şi cele
psihologice,
culturale şi administrative ale dezbaterii despre regionalizare şi regionalism şi
venim, colegii mei şi cu mine, cu multă deferenţă şi curiozitate intelectuală
spre
această dezbatere pentru că este extrem de important şi pentru noi, promotorii
regionalismului şi regionalizării în Transilvania, să ne vedem în oglindă, să
primim
un răspuns la frămîntările şi întrebările noastre. Cred că vorbesc în numele
tuturor
celor care sînt aici, invitaţii noştri de astăzi, că vedem în regionalizare un
instrument pentru a face o ţară mai puternică şi mai coerentă şi nicidecum un instrument de secesiune şi de creere de noi probleme. Am ţinut să fac această
precizare
pentru că este bine să ştim în ce direcţie vrem să mergem.
Ovidiu Pecican : Daţi-mi voie să încep pe o notă
personală: chestiunea
regionalismului nu se afla pe agenda mea în 2000, la început. Nici nu mă
gîndeam
vreo clipă că regionalismul m-ar putea preocupa vreodată. Sigur că existau o
sumedenie de mici interese care vizau ba specificul zonal raportat la locul în
care
mă născusem, la alte locuri, interesul faţă
de mănăstirile Moldovei, faţă de folclorul
maramureşean, bisericile de lemn, ceea ce ştim cu toţii şi ceea ce preţuim
cel mai
mult. Dar dincolo de asta, note de interes regional mi-aş putea aminti că am
descoperit citindu-l pe Creangă, citindu-l pe Budai Deleanu şi întîmpinînd
dificultăţi. Nimic foarte simpatic la început, la aceste prime contacte care
mai
mult mă respingeau atunci cînd eram obligat să alerg la dicţionar pentru a înţelege
ceea ce spunea ba Creangă, ba Budai Deleanu. Pe de altă parte, nu vă ascund că
de fiecare dată cînd descindeam în sudul ţării rămîneam mut de admiraţie în faţa
limbii române aproape instantaneu îngheţate în forme clasice, rulînd cu o graţie
desăvîrşită şi în faţa căreia mă simţeam bolovănos, ca orice ardelean. Curînd
însă
în ceea ce a devenit foarte devreme experimentul Provincia, adică un
topos
revuistic pînă la urmă, care era şi o piaţă de idei şi un laborator de cunoaştere
reciprocă, cu colegii maghiari dar şi cu colegii români, cu germani, sau chiar
evrei, orizonturile s-au deschis întrucîtva şi,
nu după multă vreme, după
investigaţiile prealabile vizînd conceptul de literatură regională, spirit
ardelenesc –
ne puneam
întrebarea dacă aşa ceva există –, am ajuns la un impas: cum anume
am putea ameliora viaţa noastră ca cetăţeni ai României?
De
multe ori te simţi neputincios în faţa unor situaţii date. Adesea aceste
probleme apar sub forma unui ghişeu semiînchis, a unei uşi care ţi se trînteşte
în
nas. Alteori te descoperi plătind la sfîrşitul anului impozite care nu ştii cum
de
s-au adunat, pentru că oricum ai plătit în decursul anului impozite la fiecare
salar,
alteori îţi spui că poate artiştii din judeţul căruia îi aparţii ar merita un
loc mai în
faţă. Alteori îţi spui „ia te uită, n-am fost niciodată în Delta Dunării şi ce
zonă
extraordinară e acolo şi ce minunat e!” Apar provocări pentru asemenea reflecţii
din mai multe direcţii. Am început să mă interesez aşadar pornind de la
interesul
meu istoric pentru această zonă problematică pe care am văzut-o în termenii
următori: cum putem face să funcţioneze mai în folosul nostru, al cetăţenilor,
statul pe care încercam şi încercăm în continuare să-l democratizăm, să-l
ameliorăm? De cincisprezece ani încoace, chestiunea a devenit foarte mult a
noastră. Cum să facem ca democraţia aceasta care se tot naşte şi se tot
perfecţionează, să devină o democraţie participativă în care, în afară de
sesiunile
acestea electorale în care ne adunăm şi votăm şi votul nostru contează, să putem
să ne facem simţită prezenţa, să nu rămînă totul în seama unei caste a
politicienilor
mai mult sau mai puţin pricepuţi, să nu rămînă totul în grija
administratorilor,
iarăşi mai mult sau mai puţin binevoitori,
bine pregătiţi sau mai puţin bine pregătiţi?
La
Provincia ne-am zis că poate un capăt al ghemului pe care l-am putea răsuci
şi derula încetul cu încetul ar fi o reorganizare a statului. Statul naţional
unitar
modern s-a înfiinţat relativ tîrziu în istorie şi interesul nostru, al tuturor,
a fost să-l
concepem în parametri optimi, să-l întregim, să-l facem să funcţioneze, să-l
facem
coerent, să oferim şanse egale de dezvoltare şi de edificare pentru fiecare
dintre
noi, să trăim cu toţii împreună într-un cadru ameliorat, să ducem o viaţă mai
bună.
Tentativele nici nu îndrăznesc să vi le reiau acum, ele sînt binecunoscute,
trecînd
peste ceea ce a existat înaintea acestui moment inaugural, legat de Iaşi, de
Cuza
Vodă, de dubla lui alegere ca domnitor. Mie
mi-a atras mai cu seamă atenţia această
formulă a autonomiilor medievale care au existat şi înainte dar şi după
apariţia
statului printre români, după apariţia
Valahiei, după apariţia Moldovei ca state care
s-au afirmat ca puteri româneşti şi
mi s-a părut că avem acolo expresia unor dezvoltări
pe care o putem explica în multe feluri, de la modelul obştii, al
uniunilor de obşti, al
cnezatelor, al voievodatelor, pînă la pînă la aceste diverse formule ale ţărilor
medievale... În fine, avem o efervescenţă cu adevărat creatoare, avem nişte
formule
organizatorice pe lîngă care n-am trecut poate cu suficientă atenţie, dar care
îndreptăţesc o investigaţie a acestui trecut din perspectiva pe care o evoc
aici. Mai
tîrziu, după ce statul a intrat în vîrsta sa timpurie, a existat problema
aceasta a
unificării instituţionale, se ştie foarte bine cu ce s-au ocupat Cuza Vodă şi
Kogălniceanu, apoi şi Carol I. Statul a încercat să asigure un cadru de
dezvoltare a vieţii cetăţenilor săi după puterile sale. Sigur că
prioritatea era aceea a unei statalităţi
caracterizate de
independenţă şi, pe cît posibil, de acest vis al unităţii. Pe de altă
parte însă, s-a constatat foarte repede că atîta lucru nu rezolva totul. Mai rămînea
problema aceasta, a indivizilor, a vieţii micilor colectivităţi, şi, mai cu
seamă după
1918, după sfîrşitul primului război mondial, am realizat că ne învecinăm în
acelaşi
spaţiu cu o serie de comunităţi etno-culturale de altă limbă, de altă tradiţie.
Ce era
de făcut cu ele? A urmat epoca interbelică cu falimentul democraţiei, cu
modelul
său autoritar, modelul dictatorial în care, totuşi, s-a încercat o reformă
administrativă,
s-a introdus această formulă a lui Carol II cu ţinuturile, care însă survenea
într-un
moment de acută criză politică internă şi internaţională şi care a rămas
deocamdată
fără urmări. A fost bine, a fost rău, au funcţionat cît au funcţionat, asta o
pot spune
experţii care au analizat cu temeinicie acest experiment administrativ. Cineva
ne
spunea odată într-o prelegere, şi nu era un istoric, ci şeful unei agenţii de
dezvoltare
regională, ne spunea că practic, statul român de la înfiinţarea lui s-a tot străduit
să-şi amelioreze, să-şi reformeze formula, ceea ce nu-i rău deloc, dar acest
lucru
demonstrează în egală măsură că a existat o anumită nelinişte, o tatonare
permanentă
a formulei sale de funcţionare. În orice caz, după cel de-al doilea război
mondial,
după formulele implementate într-o formulă la fel de autoritaristă, de inspiraţie
stalinistă, cu organizarea acestei regiuni autonome maghiare, ajungem la anul
1968,
un an în care într-un mod nu neapărat
paradoxal Universitatea Populară de la Vălenii
de Munte redevenea o actualitate, exact în momentul în care ţara era
reorganizată în
judeţe, într-o formulă care, sigur, amintea de aceste împărţiri ale Ţării
Româneşti în
timpul evului mediu în scaune de judecată. În mod foarte interesant, aceste
scaune
de judecată erau scaune, aşa cum scaune erau şi cele din Secuime şi iată că
putem
vorbi despre o concepţie organizatorică
care revine în cadrul mai multor comunităţi,
deşi, desigur, comunităţile respective aveau un imaginar politic şi
administrativ ce
se revendica de la surse diferite.
La
15 de ani de la Revoluţie nu mai putem evoca diverse alibiuri, nu putem
continua la fel ca în vremea lui Eminescu, ca înainte şi după Eminescu, nu mai
putem să spunem mereu că nu e momentul, nu se poate, să ne mirăm mereu că
lucrurile merg prost, să le criticăm din vîrful buzelor, să privim la hemoragia
aceasta a tinerilor care pleacă în Occident şi nu pleacă de bine, ci pleacă
pentru a
căuta binele. Avem, cred – o spun fără patetism, cu calm –, avem datoria să
încercăm să urnim lucrurile.
Miklós Bakk: Cred că după cele spuse de colegul şi
prietenul meu, Ovidiu
Pecican, ne este foarte clar că avem tradiţii regionaliste. România modernă se
bazează pe diferite provincii, fiecare aducîndu-şi propriile instituţii,
propriile
tradiţii care ulterior au fost unificate, masificate în modernitatea românescă,
dar
epoca postmodernă din punct de vedere politic este şi epoca care decopertează modernitatea
şi ne arată care sînt fundamentele ei premoderne, care sînt mult mai
organice decît credem noi pe baza traditiţiei exclusive a Iluminismului. Avem
aşadar tradiţii regionaliste. Problema care mă frămîntă pe mine şi la a cărei
rezolvare am încercat să contribui la Grupul Provincia, este: care sînt
mijloacele,
modalităţile, strategiile politice prin care putem să punem în valoare aceste
tradiţii,
prin care putem avea o reconstrucţie regională a României? Grupul Provincia a
ajuns la un consens că o anumită reconstrucţie regională a României este
imperios
necesară. Este un pas fundamental în istoria României moderne, pentru că aşează
pe un fundament complet nou statul, faţă de secolele a XIX-lea şi începutul
secolului XX, dar noi am considerat că el este necesar cel puţin din două
motive
majore: unul este o integrare eficientă în Uniunea Europeană, iar celălalt este
chestiunea minorităţii maghiare. Prin această reconstrucţie s-ar putea ajunge
la
un compromis istoric sau agreement fundamental cu minoritatea maghiară.
Aşa
am văzut noi, din Transilvania.
În
chestiunea ce fel de regionalism vrem, am dat un răspuns prin faimosul
Memorandum al Grupului Provincia: este vorba de un stat regional, cu regiuni
politico-administrative puternice, cu parlamente şi guverne puternice şi am
încercat
să lansăm o discuţie publică pentru această idee. Discuţia publică a fost un
cvasisucces, un cvasi-eşec, o adevărată discuţie publică n-a avut loc, totuşi un
scop
important am reuşit să atingem prin Memorandum, şi anume chestiunea
regionalismului a devenit o problemă abordată şi de elitele politice, a intrat
în
tematica politică, cu şanse mari să apară şi pe agendă. Dincolo de această
tematizare, chestiunea a rămas însă deschisă. Ce fel de regionalism putem cere
în
România? Această chestiune din punct de vedere al teoriei politice normative nu
poate fi abordată pentru că, deşi este foarte clar că Europa are o construcţie
regională şi regionalismul ţărilor europene favorizează construcţia europeană,
regionalismul în sine nu face parte din acquis-ul comunitar. Aşadar, el
nu poate fi
privit strict normativ, în sens tare, cum am privit regionalismul în
Memorandum,
un regionalism politico-administrativ cu parlamente şi guverne locale. Şi de
aceea,
întrebarea rămîne: ce fel de regionalism putem avea în vedere?
Încercînd
să formulez un răspuns la această întrebare, am considerat şi consider că, în primul şi primul rînd, trebuie să plecăm de la regionalismele sau
regionalizările existente în Europa. De obicei, se vorbeşte de trei tipuri de
regionalism. Există un regionalism cultural, care se întemeiează pe identităţi
regionale
distincte, care au o bază culturală, lingvistică, numit şi etno-regionalism.
Acest
regionalism cultural a fost lansat şi de Grupul Provincia, considerînd că
regiunile
trebuie să fie regiuni care au identităţi, culturi proprii, subsidiare; în legătură
cu
Transilvania s-a pus problema formulării unei identităţi politice transilvănene
transetnice. Mai există un regionalism politico-administrativ în regionalismul
european. Acesta pune accentul pe aspectele de autoadministrare, aspectele de perfecţionare
a democraţiei, ţinteşte la o aducere a deciziilor democratice cît se
poate de aproape de comunităţile locale. Acest regionalism
politico-administrativ
poate să coincidă cu regionalismul cultural, iar cele mai puternice din Europa
-
Catalonia, Scoţia, Tirolul de Sud – sînt regionalisme de acest gen, care au o
bază
culturală, identitară, dar au şi o suprastructură politico-administrativă
foarte
puternică. Un regionalism politico-administrativ poate fi însă un regionalism
de
sus în jos, care nu ţine cont de regionalismul cultural. Şi în final, există un
regionalism economic, care are în vedere eficienţa administraţiei publice în
primul
şi primul rînd legat de probleme de planificare economică şi de dezvoltare.
Acest
regionalism este minimul care face parte din construcţia europeană în acquis-ul
comunitar în regiunile de dezvoltare, acesta find cel care se realizează la
noi.
Cei
care dorim să lansăm un curent în favoarea regionalizării României avem
sarcina de a defini ce fel de regionalism
putem ţinti, avînd în vedere această tipologie.
Eu consider că în România, pe termen mediu, este posibil un regionalism
asimetric
care presupune un compromis dintre un regionalism politico-economic iniţiat de
guvernele centrale şi mişcările regionaliste, nişte mişcări ale unor ţinuturi
cu o
componentă identitară mai puternică. Un asemenea regionalism asimetric s-a
dezvoltat în Italia, în Spania, şi se pare că tot un regionalism asimetric se
va produce şi în Polonia, unde a avut loc o regionalizare de tipul doi, unde s-au
definit
regiuni de sus în jos, iar acum, în Silezia, de exemplu, este în curs de
formare o
mişcare politică care doreşte reaşezarea regionalizării de sus astfel ca să
corespundă
graniţelor istorice-culturale şi unor tradiţii instituţionale proprii Sileziei.
Tot aşa
s-a întîmplat şi în Italia; Italia a fost împărţită în regiuni, dar dintre
acestea cinci
regiuni şi un ţinut au statut special, cu instituţii şi competenţe proprii
datorită
tradiţiilor pe care le aveau. Dintre
acestea două au specificităţi etno-regionale: Tirolul
de Sud şi Val d’Aosta. Tot aşa în Spania, sînt două regiuni puternice
care au caracter
etno-regional sau cultural: Catalonia şi Ţara Bascilor, cu o evoluţie ulterioară
foarte
interesantă pentrucă aceste exemple au devenit incitante pentru alte regiuni
definite
de sus în jos care acum se află în procesul
de căutare şi regîndire a propriei identităţi.
Eu cred că un asemenea proces de regionalizare este posibil în România
pe fundalul
unei încercări de reformă a statului român pornite de sus, încercare care poate
să se
întîlnească cu cîteva încercări de autodefinire a unor regiuni. Două dintre
acestea le
consider realizabile pe termen mediu dacă acest proces de regionalizare
demarează.
Una din ele se află chiar în momentul de faţă în lumina reflectoarelor, Ţinutul
Secuiesc, cealaltă, în viziunea mea, este
Banatul. Bineînţeles, inventarul de exemple
rămîne deschis, nu înseamnă că alte regiuni sînt excluse, dar se pare că
acestea
două vor fi primele regiuni care vor cere o autonomie regională cu competenţe şi
instituţii apropiate de tradiţii mai speciale.
Bineînţeles,
întrebarea care se pune este care poate fi strategia politică care
ar putea conduce la un asemnea proces de regîndire a statului român şi, în ceea
ce priveşte
discuţiile din Provincia, în primul rînd a fost formulată ideea înfiinţării
unui partid regional. Aici cred că ne aflăm în miezul problemei, mai apropiat
de
ceea ce se întîmplă în zilele noastre, pentru că înfiinţarea partidelor
regionale se
pare că nu este posibilă în condiţiile actuale ale partitocraţiei româneşti. În
ciuda
aparenţei retorice a unei animozităţi şi a unei intense lupte politice dintre
partide,
există un consens puternic care menţine sistemul de partide şi care nu permite
apariţia în arena politică a unor partide regionale care pot să-şi formeze
propriul
bazin electoral. În condiţiile acestei partitocraţii, vrînd-nevrînd, conştientizînd
sau nu, toate partidele politice româneşti, inclusiv UDMR, sînt partide care
contribuie la reproducerea centralismului. Centralismul sistemului politic
românesc
este în viziunea mea în mare măsură legat de funcţionarea şi consensul care a
fundamentat sistemul de partide. Aşadar, iniţierea unui proces de regionalizare
este legată şi de momentul de creativitatea politică: cum anume poate fi
schimbată
această partitocraţie? Aş avea multe de spus în acest sens, mai ales că am
lucrat
cu un grup de experţi la un proiect al autonomiei Ţinutului Secuiesc. Nu este
vorba de iniţiativa legislativă legată de numele fostului senator UDMR Csapó
József şi a Consiliului Naţional Secuiesc, care a ajuns pe masa Parlamentului.
Este un proiect paralel, care nu s-a axat pe ideea pe care s-a bazat proiectul
respectiv, şi anume autodeterminarea internă a Ţinutului Secuiesc, ci s-a axat
exact pe ideile
Grupului Provincia, deci pe o reformă regională a statului român.
În
cadrul acestui proiect am elaborat cu colegii experţi şi o lege-cadru cu
privire
la regiunile din România. Ideea de bază a acestei legi-cadru a fost să încercăm
să
dăm conţinut concret autonomiei regionale fără însă ca să ne ocupăm de problema
decupajului teritorial deoarece aceasta este o temă sensibilă, iar istoria
discuţiilor
legate de acestă tematică mi-a dovedit că dezbaterea de fond a acestei
chestiuni
este viciată de problematica decupajului teritorial. De pildă, discuţiile
legate de
reîmpărţirea judeţelor suscitate de Liga Judeţelor Abuziv Desfiinţate a viciat
această discuţie a administraţiei publice şi a problemei competenţelor locale.
De
ce judeţ anume aparţine un oraş sau un ţinut? Noi am vrut să deparazităm această
discuţie şi am elaborat ca o primă componentă a acestui pachet o lege-cadru
privind
regiunile şi am aşezat problema Ţinutului Secuiesc în acest cadru general.
Daniel Vighi: Aş vrea să fac un scurt comentariu la incitanta poveste a
decupajului într-o zonă posibilă a unui joc, imaginar deocamdată, al unei
vizualizări
posibile a provinciilor istorice. Sigur că aici sînt o serie de lucruri
incitante şi
care fac de multe ori obiectul analizelor sociologice. Iată că am citit cîteva
studii
ale unui tînăr cercetător, tot de la Universitatea din Timişoara, Alin
Gavreliuc,
despre sociologia identitară a bănăţenilor şi raporturile conflictuale într-un
fel
extrem de interesant de analizat sociologic, şi nu numai, în raport cu vechea
împărţire istorică pe valea Mureşului: Banatul, Ardealul şi poate chiar raporturile arădenilor
cu Timişoara, care au fost întotdeauna nişte raporturi de tip special, cu
toate aceste conflicte de la vechiile istorii ale meciurilor de fotbal, care
erau extrem
de explozive, pînă la amintirea regiunii Banat în care Aradul s-a simţit
oarecum
frustrat în raport cu alocările care veneau dinspre capitala regională, care
era
Timişoara. Numai că lucrurile acestea deocamdată ţin de o anumită zonă care
devansează poate dezbaterea noastră, care este în viziunea mea încă una de
natură
a definirii principiale.
Aş
vrea să fac o mică schiţă pornind de la un document pe care toată lumea îl
cunoaşte şi la care am participat efectiv ca un co-autor al lui în momentul
cînd a
fost lansat României şi a stîrnit un scandal: Proclamaţia de la Timişoara. Ea a
fost
adusă în prim plan prin acel celebru punct 8, care nu este pînă la urmă lucrul
cel mai
interesant pentru că în fond, interdicţia rămînerii nomenclaturii de partid pe
scena
politică era pentru un mandat şi după acel mandat, punctul 8 nu mai avea nici
un fel
de actualitate. Sînt acolo însă cîteva lucruri care sînt un incipit, un debut
al unui
lung proces de acomodare a mentalului colectiv cu anumite cuvinte tabuizate...
Vă
mărturisesc că am introdus într-unul din punctele Proclamaţiei noţiunea de
autonomie, pe lîngă un alt punct extrem de interesant şi anume toleranţa
interetnică
ca bază a procesului de democratizare a României, idee sugerată de Herta Müller
într-o vizită în ianuartie ’90, deci o delegaţie a verzilor germani şi preluată
de noi
destul de repede – intuitiv simţeam că acest lucru are importanţă – numai că
istoria
ulterioară a dovedit că, pînă la urmă, fostele structuri comuniste şi aparatul
represiv
al poliţiei politice au folosit naţionalismul
ca instrument de blocare al acestui demers
de schimbare a mentalului colectiv în ideea aceasta a unor dezbateri
care nici astăzi
nu sînt extrem de senine şi acceptate. Aşadar, la un moment dat, într-unul din
puncte
apare autonomia administrativă, iar ea a fost apoi ani de zile prilejul
atacurilor
concentrate, începînd din momentul în care chiar televiziunea naţională, unica
de
atunci, a încercat să instrumentalizeze ideea secesionistă a Proclamaţiei. Dacă
vă
aduceţi aminte, Cornelius Roşianu, celebrul prezentator, atunci cînd a prezentat
Proclamaţia a spus că este un act care urmăreşte secesiunea Banatului,
bazîndu-se
tocmai pe acest cuvînt care astăzi a început să fie acceptat – autonomia este
deja un
cuvînt care nu mai stîrneşte spaimele de atunci. Procesul este extrem de
complicat
şi arată că lupta împotriva modernizării
instituţiilor şi a gîndirii noastre asupra statului
are încă multe obstacole. Referitor la ideea aceasta a regionalismului
asimetric de
care vorbea colegul Miki Bakk, sigur că noi am avut, sub presiunea Uniunii
Europene, o regionalizare. Poate lumea nici nu este conştientă că s-a încercat
acest
lucru şi că România este regionalizată pînă la urmă.
Se
simplifică modul de alocare a fondurilor şi s-a realizat de sus în jos o
construcţie artificială, fără nici o bază în imaginarul social, în identitatea
regională,
celebrele regiuni de dezvoltare nu sînt o formă de a obstacula dezbaterea
despre cît
ni se dă nouă, moldovenilor, sau cît li se dă bănăţenilor. Aceasta este una
dintre provocările
pe care nici noi nu le-am tranşat în Memorandum, pentru că zicem la
punctul cinci: „construcţia noilor entităţi teritoriale poate porni de la
regiunile de
dezvoltare sau de la provinciile istorice”.
Noi trebuia să fim mai tranşanţi, să spunem
că în viziunea noastră, pînă la urmă, regionalizarea trebuie făcută în
jurul celor
şapte provincii istorice. Eu zic că un fel de simplificare de felul acesta
vizibilizează
construcţia regională românească pe entităţi istorice. S-ar putea să greşesc,
pentru
că întrebarea într-adevăr este care sînt
aceste provincii, cum le definim pînă la urmă,
ce este Partium-ul, ce este Transilvania, Maramureşul şi aşa mai
departe.
Elek Szokoly: Aş dori să încep cu o mărturisire. N-am
fost în Iaşi decît în
trecere, acum 10-15 ani, nu cunoşteam oraşul şi aseară am făcut o lungă
plimbare
pe răcoare, care mi-a făcut o deosebită plăcere, pentru că am descoperit în oraşul
Iaşi – o capitală. Şi mă întreb în mod firesc, de ce ar trebui să ne jenăm să
declarăm
sus şi tare că Iaşiul este o capitală, capitala unei provincii istorice? Pentru
că
Iaşiul arată ca o capitală, are instituţii demne de o capitală, are edificii
demne
pentru o capitală. De ce n-am putea declara sus şi tare, cu mîndrie chiar, că
Clujul,
de exemplu, este o capitală, capitala provinciei istorice Transilvania, Timişoara
a
Banatului şi aşa mai departe? Şi dacă Iaşiul este o capitală, sau cel puţin
demn de
o capitală, mă-ntreb de ce nu ar merita această capitală o „ţară”, în sensul său
medieval fireşte, o regiune, o provincie, o Moldovă? Şi Clujul o Transilvanie,
Timişoara un Banat, Craiova o Oltenie sau Constanţa o Dobroge?
Cum
se face, de fapt, că noi sîntem astăzi aici? Sîntem astăzi aici pentru că,
daţi-mi voie să citez: „la 31 ianuarie 2003, la întrunirea Grupului Provincia
la Cluj
am hotărît împreună ca să înfiinţăm Forumul pentru Regionalizarea României,
structură civică deschisă tuturor persoanelor, grupurilor şi organizaţiilor
dornice să
participe la dezbaterea privind regionalizarea”. Acest Forum îşi propunea
atunci
elaborarea politicilor publice care să conducă la o descentralizare eficientă şi
reală,
aptă să reducă deficitul democratic al structurilor actuale, precum şi la
includerea
regiunilor în Constituţie, lucru care a fost ratat din păcate cu ocazia modificării
recente a Constituţiei, s-a ratat definirea regiunilor ca entităţi
administrative şi
politice, coerente economic, cultural şi
istoric, şi garantarea competenţelor regionale
exercitate de organisme legislative şi executive alese direct. Întrebarea
fundamentală
care trebuie pusă neapărat, după cum au amintit şi Daniel Vighi şi Miki
Bakk, este
cea referitoare la definirea propriu-zisă a regiunilor. Trebuie să recunoaştem
că, din
punct de vedere filosofic, nici măcar conceptul spaţiului nu a fost tranşat în
mod
clar, din cauza aceasta disciplina care se numeşte geografie are un obiect
destul de
incert, totuşi la nivelul bunului simţ comun putem să spunem că regiunile există,
ele nu trebuie inventate, ci doar redescoperite. Desigur, problema fundamentală
rămîne dacă aceste regiuni, cărora noi încercăm să evităm să le trasăm
frontiere
ferme cu carioca neagră pe o hartă imaginară, posedă pînă la urmă acel specific regional
care deosebeşte o regiune de alta. Noi considerăm că aceste deosebiri există,
şi pornim de la ipoteza că ele au existat aproape tot timpul de-a lungul
istoriei.
Evident, statul român actual se compune din provincii istorice, şi în acest
sens am
putea spune că statul român este cel mai unitar stat cvasi-federal. Pentru că, în
definitiv, s-a constituit din cele trei mari provincii istorice care au avut
fiecare o
statalitate independentă. Regionalismul a fost o permanenţă în istoria
Transilvaniei,
zicem pentru că venim din Transilvania şi
iniţiativa aceasta, a acestui grup intelectual
este o iniţiativă transilvană. El a existat şi înainte de 1918, cum bine
ştiţi, în cadrul
elitei româneşti, după cum a existat cu accente tot mai puternice după 1918 în
cadrul
elitei maghiare, mă refer aici chiar la aceea mişcare care se numea „transilvanism”,
cu respectabilul Károly Kós, care a condus această mişcare, care a teoretizat
această
mişcare de altfel multietnică. Iar transilvanismul nostru de astăzi este poate
în acelaşi
timp o tentativă de refondare a unei patrii pentru cele 1,5-2 milioane de
maghiari,
deveniţi după 1918 „apatrizi”, în sensul autentic al cuvîntului, în cadrul
statului
român, dar care, tocmai prin regionalizare, printr-un regionalism autentic de
tipul
celui de care pomenisem anterior, ar putea să-şi recîştige în cadrul statului
român
autentica patrie care le-a lipsit de-a lungul celor 85 de ani de la 1918
încoace. Cred
că ar trebui să pornim de fapt, chiar în cadrul acestei dezbateri, de la ideea
pe care
o exprimasem acum patru ani în cuvîntul de deschidere al revistei Provincia,
care
se intitula „Ce vrem şi ce nu vrem”. Am spus atunci că „nu mai vrem ca
provincia
noastră să fie una de mîna a doua, într-o ţară de mîna a treia. Vrem ca
Transilvania
să devină centru.” Noi ne gîndisem atunci la Transilvania, dar ceea ce am spus
atunci este valabil pentru oricare provincie românească. Vrem ca Transilvania să
devină un centru, nu deasupra altora, ci la paritate şi într-un parteneriat al
centrelor.
Vrem o Transilvanie în care deosebirile
religioase, etnice, culturale să se completeze
reciproc în beneficiul întregii regiuni. Nu vrem să resuscităm şi cu
atît mai puţin să
promovăm, să provocăm un transilvanism localist peste diferenţa culturală
românească, maghiară şi germană ori chiar împotriva acestora. Vrem să promovăm
o transilvanitate europeană, care să folosească aceste tradiţii şi identităţi
diferite
într-un sistem consociativ modern, apropiat de spiritul unei Europe în curs de
unificare. Această Europă în curs de
unificare încă, rămîne o vreme, se pare, corigentă
şi în privinţa formulărilor din Constituţia Europeană, unde ideea
regională apare
modest, din păcate; ea apare mult mai
pregnant în schimb în documentele Consiliului
Europei, care este mult mai curajos în acest domeniu.
Aş
dori să mai subliniez, legat de această corigenţă a Uniunii Europene în
domeniul regionalismului sau mai degrabă de reverberaţiile pe care le are
asupra
regionalizării româneşti cu cele opt regiuni de dezvoltare şi tot procesul
legislativ
care s-a raliat acestei idei, că rămîne o întrebare interesantă şi anume: cele
opt
regiuni de dezvoltare cum se încadrează în cele aşa-zise unităţi NUTS II, cu o
populaţie între 800 de mii şi 3 milioane de locuitori – acestea fiind limitele recomandate
de Uniunea Europeană? În acelaşi timp, pentru unităţile NUTS I se
recomandă o populaţie între 3 şi 7 milioane de locuitori. La noi, în mod
interesant,
în cadrul legii elaborate privind regionalizarea, se vorbeşte de o singură
regiune
NUTS I: România. România, cu 22 de milioane
de locuitori! Oare de ce nu
pomenim totuşi – pe baza recomandărilor Uniunii Europene la care ţinem atît de
mult – de cele trei provincii istorice care ar acoperi exact dimensiunile
recomandate
pentru unităţile NUTS I ale populaţiei de maximum 7 milioane
de locuitori şi care
ar acoperi exact cele trei provincii istorice ale României? Sînt întrebări care
rămîn
în aer şi care vor trebui clarificate de legislaturile viitoare.
Sper că cele susţinute aici de mine, şi anume că
regiunile în România există, că
ele trebuie doar
redescoperite, vor fi subliniate şi de acele sondaje de opinie care au
fost făcute acum cîţiva ani de Metro Media
Transilvania, care arătau că aproximativ
un sfert din românii intervievaţi în Transilvania s-au considerat mai
întîi ardeleni şi
mai apoi români, şi aproape jumătate dintre
maghiarii din Transilvania s-au considerat
mai întîi ardeleni şi abia după aceea maghiari. Or, în cazul acesta, luînd în
considerare
situaţia actuală în care există o asemenea propagandă de o parte şi de
alta către o
conştiinţă naţională generală, deci împotriva spiritului regional, aceasta
reprezintă
totuşi o performanţă de care ar trebui să ţinem seama.
Daniel Barbu: Cred că trei sînt lucrurile pe care aş
dori să le evoc aici, şi pe
toate trei le voi pune sub semnul unui oarecare scepticism. Cel mai recent
scepticism pe care l-am întîlnit ca cetăţean este cel cu privire la capacitatea
Uniunii
Europene de a determina statele membre să facă ceva anume. În urmă cu două
săptămîni am aflat cu toţii că guvernul grec, care este membru de mai bine de
un
deceniu în Uniunea Europeană, ţine contabilitate dublă: una trimite la
Bruxelles,
alta se întîmplă în ţară. La trei zile am aflat că în Portugalia, pe fundalul
crizei
guvernamentale, jumătate din întreprinderi nu-şi plătesc datoriile faţă de stat
şi
sînt iertate de guvern. Noi cunoaştem aceste lucruri din propria patrie foarte
bine,
aşadar nu trebuie să ne facem iluzii cu privire la capacitatea Uniunii Europene
de
a determina Guvernul României, oricare ar fi acesta în următorii ani, să facă
ceva
anume, dacă acest guvern, dacă majoritatea care-l susţine nu are voinţa să
sprijine
ceva anume, în cazul nostru regionalizarea. În ceea ce priveşte regionalizarea,
cred că am provoca mai degrabă discuţii, am stîrni-o mai aprins şi mai profund,
şi
în acelaşi timp am aşeza-o pe baze mult mai solide dacă am concepe-o mai degrabă
ca pe un proces tehnic de tip administrativ.
Adevăratul
proces politic care stă în spatele regionalizării şi care este cunoscut
şi teoretizat încă de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea este federalismul. El
îi
priveşte pe cetăţeni, nu teritoriile, graniţele şi hotarele; federalismul priveşte
capacitatea unei comunităţi, care e diversă prin natura ei, pe toate planurile:
unii
sîntem bărbaţi, unele sîntem femei, unii sîntem hetero-, alţii homosexuali,
unii catolici,
alţii ortodocşi, unii avem ca limbă maternă româna, alţii maghiara, alţii
romani, unii sîntem deştepţi, alţii nu – cei mai mulţi nu, din păcate.
Societatea e
foarte diversă în orice punct al lumii. E evident că teritoriul statului care
se numeşte
România nu face excepţie în acest sens. Şi pentru a face ca o asemenea
realitate,
să spunem etnografică, să devină o comunitate politică, un corp politic, e
nevoie
de o metodă. Acestă metodă este federalismul, ceea ce înseamnă foarte pe scurt
-
plecînd de la teoretizările pe care la sfîrşitul secolului al XVIII-lea le-au
dezvoltat
Madison, Hamilton sau Jay – că în raporturile pe care le întreţinem unii cu alţii
nu
trebuie niciodată să mizăm pe inteligenţa noastră mutuală, pe buna noastră
credinţă
mutuală, pe capacitatea noastră de a fi oneşti unii cu ceilalţi. Natura umană,
cum
ştim foarte bine, este o natură decăzută şi, pentru a putea totuşi trăi într-un
mod
convenabil, e nevoie să încheiem între noi contracte. Iarăşi, nu trebuie să ne
iluzionăm că aceste contracte vor dura în virtutea faptului că sîntem în mod
natural cinstiţi şi le vom respecta. De aceea, trebuie să gîndim instituţiile în aşa
fel
încît necinstea, hoţia, reaua credinţă să fie cît mai limitate, mai împiedicate
să
facă pagube majore în funcţionarea lor cotidiană.
Şi
cu asta trec la al treilea punct, la acel ansamblu de instituţii pe care-l
numim grosso modo stat. S-a vorbit aici – şi sînt în profund dezacord cu
această
opinie – despre necesitatea de a reforma statul român. Statul român, după părerea
mea, este nereformabil. Există o singură încercare parţială şi nereuşită de a
reforma
statul român şi ea datează din 1948 şi s-a încheiat grosso modo după 20
de ani, în
1968. Este singura mişcare istorică prin care, prin spiritul unui anumit
internaţionalism pe care nu este nevoie să-l explic aici, al unei ideologii
specifice,
al unei legături privilegiate cu Uniunea Sovietică, elita conducătoare din acel
moment a încercat să dea o lovitură statului român, aşa cum s-a construit el
din
1852, ’62, ’66, pînă în 1941. Această elită din 1968 s-a impus şi după 1989 şi
rămîne extrem de fidelă faţă de aranjamentele din 1968. Vreau să vă reamintesc
că a existat în luna martie a anului 2003 o mică dezbatere în jurul regiunilor
de
dezvoltare. Domnul Adrian Năstase, care, în clipa de faţă e limpede, nu are o
inteligenţă foarte sclipitoare, a spus atunci că vom avea nevoie în aceste
regiuni
de dezvoltare de un guvernator, pentru că aşa cere Uniunea Europeană. În
termenii
legii româneşti şi în termenii relaţiilor cu fondurile structurale europene,
adică cu
drenarea banilor europeni, acest guvernator ar fi urmat să fie un ordonator de
credite, deci o persoană capabilă să semneze contracte, să atragă fonduri şi să
execute proiectele rezultate din respectivele contracte. Pe mine personal, ca
cetăţean, această declaraţie m-a impresionat, ea mi-a părut un pas înainte spre
cîştigarea de către regiunile de dezvoltare – care sînt deocamdată simple ficţiuni
- a unei consistenţe juridice care poate să fie promiţătoare pentru viitor,
indiferent
de discuţiile pe care le putem avea în jurul decupajelor teritoriale ale
acestor
regiuni. A doua zi însă a intervenit o persoană mult mai importantă în viaţa
publică românească
decît Adrian Năstase, şi anume Octav Cozmâncă, pe aceea vreme
ministru al Administraţiei, şi a spus că nici nu se pune problema. Deci nu vom
avea guvernatori şi nu vom avea regiuni. Domnul Adrian Năstase altceva n-a mai
spus. Şi ştim cu toţii, cum nu s-a mai întîmplat nimic, că probabil că Octav
Cozmâncă a avut ultimul cuvînt. Cu alte cuvinte, statul român e nereformabil.
Ceea ce trebuie să facem este un alt stat. Pur şi simplu, domnul Bakk a folosit
un
cuvînt foarte just – partitocraţie –, ne aflăm în faţa unei elite politice
cartelizate,
care mimează adversitatea, se înfruntă în campania electorală, pare să aibă
poziţii
ireconciliabile, iar unii se bucură, alţii se întristează, ca şi cum ar însemna
ceva că
cineva a pierdut şi altcineva a cîştigat. De fapt, asta nu înseamnă nimic şi
cei care
ies în stradă să se bucure sînt probabil naivi sau profită de faptul că în
seara
respectivă nu este meci şi au totuşi ceva pentru ce să se bucure. Aceste elite
sînt,
ca şi domnul Cozmâncă, profund ataşate faţă de statul român aşa cum a fost el
creat în 1852, ’62, ’66, reconsolidat în 1968, şi vreau să fac aici o paranteză,
care
istoricilor le este fără îndoială familiară, statul român nu e unic în acestă
privinţă.
Italia a trecut prin acelaşi proces istoric, regele Sardiniei, Victor Emmanuel
al II lea,
a ajuns mai întîi la Florenţa, apoi la Roma, a rămas Victor Emmanuel al II-lea,
nu al
Sardiniei, ci al Italiei, a fost aşadar o Sardinie mai mare, care şi-a schimbat
numele
şi a înglobat întreaga peninsulă. Aşadar, România nu este unică, izolată în
acest
comportament de
autoreproducere a propriei structuri statale, indiferent de
fluctuaţiile
teritoriale, de faptul că a cîştigat, apoi a pierdut teritorii pe care le
cîştigase şi aşa mai departe.
Dincolo
de fluctuaţiile de teritoriu, statul român rămâne absolut fidel acestui
model centralizat, modelul iacobin. Este un stat care, spre deosebire totuşi de
modelul iacobin, care susţine partea tehnică a funcţionării statului şi concepţia
centralizatoare, statul român are o a doua problemă majoră: e român. Cu alte
cuvinte, el este – lucrul este doar aparent o tautologie – proprietatea etniei
române,
a vorbitorilor de limbă română. Acest fapt ni l-a reamintit în scurta intervenţie
făcută după ce a fost validat de Curtea Constituţională de viitorul preşedinte
al
României, care nu ne-a spus: „Sînt preşedintele tuturor cetăţenilor României”,
ci
a spus: „Sînt preşedintele tuturor românilor”. Iniţial, cu naivitate am crezut
că
vrea să spună „indiferent de ce opinii au, dacă m-au votat sau nu”, dar a avut
grijă
viitorul preşedinte să adauge: „preşedintele tuturor românilor, al celor din ţară
şi
al celor de peste hotare, douăzeci şi două plus şase milioane”. Aşadar, el este
un
fel de, scuzaţi-mi trivialitatea, dar cred că termenul este foarte indicativ,
el se
consideră în momentul acesta intens juridic – vedeţi e o curte constituţională
care-l
validează, este o chestiune de drept – el se consideră într-un mod foarte
comunitarist un fel de bulibaşă, adică şeful unui trib, cel al românilor,
indiferent
unde trăiesc ei. Dacă, de pildă, un prim ministru al Ungariei a făcut o
asemenea
afirmaţie: „Sînt primul ministru sau preşedintele tuturor ungurilor, indiferent
unde trăiesc
ei”, presa românească s-a isterizat, ţipând că graniţele sînt în pericol,
steagul
naţional românesc e călcat în picioare, deşteaptă-te române! Pare că nimeni nu
reacţionează la o afirmaţie întru totul asemănătoare pe care viitorul preşedinte
al
României a făcut-o. Nici măcar presa maghiară, presupun. Cu alte cuvinte,
statul
român nu este numai un stat iacobin, deci o maşină administrativă al cărei
singur
scop este, cum ne reminteşte Octav Cozmâncă, să se autoreproducă, nu să-i
servească pe cetăţeni, sau, cum ne-a spus în discursul cu o zi mai înainte, de
1
Decembrie, Ion Iliescu, să servească graniţele, steagul, imnul naţional şi ziua
naţională a românilor. Acesta e scopul statului, nu să-i servească pe cetăţeni.
Nu,
pentru că, dacă ne uităm la Constituţie, în ciuda revizuirii, ea spune că
România e
stat, că statul are graniţe, imn naţional, capitală, are şi cetăţeni la un
moment dat,
pe lîngă cetăţeni mai are şi persoane care aparţin minorităţilor naţionale,
statul
mai are şi români trăind în afara graniţelor ţării, are şi autorităţi publice,
deci
acest stat român e format dintr-o mulţime de elemente, iar cetăţeanul este unul
dintre elementele sale cele mai modeste. Mult mai importantă e graniţa,
steagul,
capitala, imnul naţional, preşedenţia, parlamentul, ş.a.m.d. Or, ceea ce cred că
este necesar este o regîndire a comunităţii noastre politice. Istoria face ca
comunitatea noastră politică să nu fie una simplă, în măsura în care, aşa cum
s-a
evocat la această masă, există 2 milione de concetăţeni ai noştri care vorbesc
altă
limbă, maghiarii – ei participă la o cultură extrem de solidă, cu rădăcini
extrem de
prestigioase. Avem în jur de un milion de cetăţeni a căror limbă maternă este
romani, care nu participă însă la o cultură extrem de veche şi solidă şi care
nu au
o limbă scrisă. Mai avem insule mici de cetăţeni care vorbesc alte limbi, dar
sînt
o problemă mai puţin importantă. Avem, dacă-l credem pe viitorul preşedinte,
20% din cetăţeni care sînt homosexuali şi pentru care trebuie să fim foarte
atenţi,
avem concetăţeni care sînt protestanţi de foarte multe feluri, de la protestanţi
de
limbă maghiară calvini, pînă la protestanţi de limbă română baptişti sau
penticostali
ş.a.m.d., avem cetăţeni care sînt catolici de vreo două-trei feluri, avem şi o
mică
comunitate islamică, vreo 70 de mii de persoane, există aşadar o realitate
etnografică destul de complicată în România. Nu e cea mai complicată din lume,
dar e relativ complicată pentru Europa. Şi ceea ce ne trebuie nouă nu cred că
este
toleranţă, un cuvînt pe care eu nu-l consider extrem de fericit, ceea ce ne
trebuie
este solidaritate. Această solidaritate o văd de trei feluri: prima şi cea mai
importantă şi pe cale să se rupă este solidaritatea între generaţii. Eu, care
am 50
de ani, sînt convins că la vîrsta pensiei nu voi mai primi pensie. Pentru că
sistemul
nostru de pensii este bazat pe solidaritatea dintre generaţii. Este un sistem
de
redistribuire, noi care sîntem astăzi activi, contribuim pentru a plăti
pensiile
seniorilor noştri care sînt retraşi din activitate cu speranţa că atunci cînd
vom
împlini vîrsta şi ne vom retrage din viaţa activă, cei care sînt tineri ne vor
plăti
nouă pensia. Or, noi care sîntem mai puţin de 4 milioane de cetăţeni activi, nu avem
certitudinea că cei care sînt mai tineri, juniorii noştri, ne vor plăti nouă
pensiile. Solidaritatea între generaţii este pe punctul de a se rupe.
Al
doilea tip de solidaritate este extrem de important, şi aici propun înlocuirea
termenului de toleranţă interculturală sau interetnică cu cel de solidaritate
între
identităţi. Nu cred că este suficient ca eu doar să suport că vecinul meu vorbeşte
în bucătărie altă limbă decît mine sau că se duce la altă biserică decît aceea
la care
merg eu. Cred că trebuie să fiu solidar cu el şi trebuie ca el sau ea să arate
aceeaşi
solidaritate faţă de identitatea mea. Cred că e nevoie să ne valorizăm, să ne
ocrotim
reciproc identităţile, fie că sînt majoritare sau minoritare.
A
treia solidaritate de care avem nevoie este cea mai stringentă, solidaritatea
individuală între persoane care trebuie să trăiască împreună zi de zi.
Această
triplă solidaritate de care astăzi avem nevoie nu se poate construi decît
prin refondarea republicii, prin regîndirea
unui stat, prin transformarea noastră dintr-o
realitate observabilă etnografic
într-o comunitate politică de cetăţeni marcaţi de acestă
triplă solidaritate. În puterea noastră nu stă decît în cel mai bun caz
realizarea
solidarităţii individuale. Eu pot fi prieten personal cu oricare dintre
dumneavoastră,
vă pot da zahăr cînd nu aveţi, vă pot scoate cîinele la plimbare cînd sînteţi
plecaţi în
concediu... Solidaritatea individuală în anumite limite e în puterea fiecăruia
dintre
noi. Solidaritatea între identităţi şi solidaritatea între generaţii au nevoie
de un contract social, de
instituţii care să le poată gestiona. Şi aceste instituţii se pot inspira,
cred eu, din acest
model federativ care nu este neapărat democratic, e un model care
datează de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, trebuie să fim profund conştienţi
de
acest lucru. E un model ce ţine de guvernarea reprezentativă, de reprezentarea
intereselor indivizilor, comunităţilor mai mici sau mai mari. Nu-i neapărat să
fie un
model democratic. Marea noastră problemă după 1989, şi aici cred că e şi reacţia
negativă pe care cele mai multe ţări din Europa Centrală şi de Est au stîrnit-o
după
’91-’92, este faptul că nu numai noi, românii, dar nici polonezii, ungurii,
bulgarii,
cehii, toţi împreună nu am fost capabili să
gîndim un nou tip de societate, un nou tip
de guvernare. Nici una dintre ţările foste comuniste nu şi-a permis
luxul sau nu şi-a
bătut capul să inventeze un nou stat, un nou
regim politic. Am reimportat rapid elemente
de democraţie pe diferite modele, grosso modo modelul francez al
sistemului semi-
prezidenţial, cu un şef al statului ales
prin vot popular care încearcă să tempereze, să
controleze un parlament format din
partide, dar nici una din societăţile central- şi est-
europene, cîndva comuniste, nu au
fost capabile de suficientă imaginaţie. Or, cred că
poate acum avem mai multă inteligenţă, mai multe resurse şi mai multă dezamăgire
faţă de ceea ce s-a întîmplat în
acest deceniu şi jumătate după căderea comunismului,
ca să ne impunem problema necesităţii contractului social. Şi fără
îndoială, în acest
nou contract social componenta administrativă a regionalizării, cu oricare
dintre
formulele regionalizării va fi considerată cea mai potrivită de comunitate în
temeiul
contractului social, această formulă
administrativă a regionalizării va fi una accentuată.
Cătălin Turliuc: Vreau să-mi exprim în primul rînd
mulţumirea de a avea
atîtea puncte de vedere aparent consonante şi în acelaşi timp divergente, şi
care
ne dau, cum spune americanul, food for thought. Cred, deopotrivă, că măsura
în
care societatea românească este permeabilă la astfel de idei nu presupune doar
o
schimbare de mentalitate generală. Cred însă că ar trebui pornit, şi scuzaţi-mi
limbajul neacademic, de la vechiul proverb românesc: „Ţara arde şi baba se
piaptănă”. Eu aş inversa acest proverb şi aş spune că ţara arde tocmai pentru că
baba se piaptănă, şi cred că această formulă nu ne dă timp pentru a discuta în
mod
absolut serios ceea ce Uniunea Europeană încearcă ca experiment: celebrul
articol
198 din Tratatul asupra Uniunii Europene vorbeşte de Comitetul Regiunilor, de
cele opt secţiuni, care este o copie a ceea ce s-a întîmplat cu ECOSOC-ul ş.a.m.d.
Ştim foarte bine că ţările care au propus
această chestiune, Belgia, Italia, Germania,
etc. provin dintr-o anumită tradiţie, cea a federalismului evocat aici.
Cred că în
măsura în care regionalizarea va deveni un comandament politic, ea va ţine în
primul rînd de consolidarea statului şi de democratizarea lui.
M-aş
întoarce puţin la perioada în care modelul politic centralist şi-a dobîndit
în bună măsură partea pozitivă, în special la perioada interbelică, limitîndu-mă
fireşte pînă la momentul în care Constituţia Salvării Naţionale, cea din 20
februarie
’38, a propus prin vocea lui Strati Micescu acel model corporatist de
dezvoltare a
societăţii pe care
noi încercăm astăzi să-l depăşim într-un fel sau altul. Mă gîndesc
aici la celebra Lege de unificare administrativă din ’25, la crearea
Institutului de
Ştiinţe Administrative al României, şi la modul în care legiuitorul de atunci a
văzut posibilitatea acomodării realităţii care era România reîntregită, la un
mediu
internaţional bazat pe sistemul de la Versailles, la nevoia de a consolida un
stat
care, fără îndoială, avusese o creştere explozivă după 1918. Cred că acel model
a
fost un model depăşit. Din păcate însă, legiuitorul s-a întors după ’90 la
legea din
’25 care a stat la baza noii organizări şi chestiunea aceasta cu Liga Judeţelor
Abuziv Desfiinţate s-a inspirat tocmai de la modelul acela în care România
reîntregită avea 71 de judeţe. Cred că acest lucru ţine de felul în care noi am
înţeles destinul nostru după 1989, şi că în lumea comunistă experimentul
federal
a fost un experiment impus. Vreau să vă reamintesc că Cehoslovacia a devenit
stat federal după ce a fost invadată de Uniunea Sovietică, că Iugoslavia a fost
un
regat sîrbo-croato-sloven, sau Iugoslavia din vremea lui Alexandru a devenit
federală în vremea lui Tito, care el însuşi a desemnat, nu în mod imaginar, ci
în
mod real pe hartă componentele fostului spaţiu iugoslav. Cred că inapetenţa
generală a românilor faţă de modelul federal are o rădăcină care ţine de o
anumită
tradiţie. Eu cred că în România a fost vorba de un etno-naţionalism în sensul
definit de Walter Connor şi că tipul acesta de societate care s-a construit, fără
să
jignesc pe nimeni, a fost o societate gregară. Cred că noi nu ne-am consumat
modernitatea, că democratizarea n-a mers în acelaşi pas cu democratizarea societăţii
şi cred că intelectualii chiar dacă-şi asumă arogant roluri de „ideocraţi”
ar trebui să pornească de la premiza fondării unui nou contract social, chiar
dacă
modelul acesta al contractului social vine dintr-un alt spaţiu.
Pe
de altă parte, am citit chiar în ultimul număr al revistei Capital un
sondaj
extrem de interesant, care ne spune că occidentalii sînt profund pesimişti şi
dezamăgiţi, şi cred că acest lucru nu constată doar o stare conjuncturală, o
stare
de moment, ci că este vorba de un proces mult mai lung, iar optimiştii din
Uniunea
Europeană sînt tocmai cei care au venit din bezna comunismului. Probabil că
aici,
în Europa de Est, se amestecă speranţa cu naivitatea, sau ignoranţa cu inocenţa.
Oricum am discuta această perspectivă, cred că regionalizarea trebuie să rămînă
pe agendă, pentru că, din cele trei modele invocate aici de domnul Bakk, sîntem
la nivelul primului, şi chiar şi acela aplicat într-un mod artificios, şi mai
cred că
ceea ce Uniunea Europeană ne poate oferi ca experienţă, ca soluţie, este încă
un
model difuz. Nu există o coerenţă internă în Uniunea Europeană şi, citind
Tratatul
asupra Constituţiei Europene, se vede că este o constituţie atît de formală şi
de
largă încît poate să încapă orice acolo, lipsită fiind de capacitatea de a
stimula un
nou tip de solidaritate, de identitate europeană. Vizavi de acestă chestiune, aş
încheia dezvoltînd ceea ce eu numesc „teoria cepei” şi aş spune aşa: eu în Iaşi
pot
fi tătărăşean, în Moldova pot fi ieşean, în România sînt moldovean, în Europa
român, în America sînt european, şi, în final, caucazian de 1,87m şi 100 de
kilograme. Nici una dintre identităţile astea succesiv asumate nu se află în
conflict, nu mă pune în dilemă. În conjuncturi diferite pot apela la ele fără să
am vreo
crispare şi asta intervine pe fondul în care nu cred că etnicul, aşa cum se
manifestă
el într-o vreme a resurgenţei unui naţionalism care din păcate a căpătat nuanţe
antropologice, xenofobe, trebuie să stîrnească prea mult afectele. Cred că este
o
măsură raţională, lucrurile trebuie judecate pragmatic, iar paşii făcuţi spre
regionalizare trebuie gîndiţi în acord cu procesul democratizării. Nu putem
regionaliza un stat care nu este democratic, nu este prosper, care nu este pregătit
el însuşi spre acest demers. Fără îndoială, provocarea intelectuală a unei
asemenea
discuţii rămîne validă, dar cred că urmările ei sînt pe termen mediu şi foarte
lung.
Toni Hriţac: Ca ziarist aş vrea să fac referire la
cîteva lucruri pe care le-am
observat de-a lungul timpului pornind de la Partidul Moldovenilor, despre care
adeseori mi s-a spus cînd am fost în Ardeal sau la Bucureşti că ar fi o primă
expresie politică a dorinţei de regionalizare. Partidul Moldovenilor al
domnului
Simirad nu cred că a avut vreo legătură cu ideea de regionalizare; el a fost o
ambiţie politică, a fost un partid conjunctural, creat de domnul Simirad după
ce a
pierdut sprijinul opoziţiei din aceea vreme şi după ce partidul care l-a dus la
putere,
Partidul Alianţei Civice, s-a autodizolvat. De altfel, partidul domnului Simirad
nu a avut un program serios, un manifest care să facă trimitere la
regionalizare, şi nici
un program economic care să sprijine o astfel de dezvoltare, nu a avut aderenţă
în rîndul intelectualilor din Iaşi, şi chiar staff-ul dînsului a fost destul de
modest.
Cred că Iaşiul are frustrări de capitală nerecunoscută, Iaşiul în continuare ar
vrea să fie considerat capitală a Moldovei – în toate dezbaterile despre
viitorul
Iaşiului este luată în considerare această ipoteză. Iaşiul ca centru universitar
nu
poate fi gîndit, spun cei care participă la asemenea dezbateri, ca un centru
universitar
pentru Moldova. Să cultivi zeci de facultăţi şi o infrastructură de cadre
universitare
foarte bine specializate, e un areal îngust, este riscant, nu deţinem fonduri
pentru
aşa ceva. Acest lucru trebuie planificat la nivelul întregii Moldove, spun
respectivii.
La fel, Centrul Medical Ieşean, specialiştii din acest domeniu trebuie să aibă
o bază
de selecţie de nivelul Moldovei sau al unei regiuni asemănătoare. Iaşiul în
shimb e
prea mare pentru a trăi din mediul universitar şi medical, el are nevoie şi de
o
componentă industrială. În ultima vreme, sînt luate în vizor strategii de
dezvoltare
ale Iaşiului, strategii în special turistice în care Iaşiul este văzut ca o
poartă de
intrare în nordul Moldovei. Cei care gîndesc o asemenea strategie vor să îi pună
în
dialog pe cei din judeţul Iaşi cu cei din Neamţ şi Suceava. Gîndul acesta este
un
proiect comun: investiţii în infrastructură, în drumuri care să fie rapide, care
să
ducă spre mănăstirile din nordul Moldovei, constatîndu-se în ultima vreme tot
mai
multe idei economice cu rază de acţiune la
nivel regional. Ultima dintre acestea este
drumul rapid dintre Iaşi şi Ardeal în care este cerut ajutorul mai multor judeţe,
Iaşi,
Neamţ, Suceava, Bacău ş.a.m.d. Constat iniţiative private de nivel regional,
multe
firme de exemplu, Omega, Altex, Cosarom, sînt toate din Moldova şi şi-au
construit
o infrastructură la nivel regional. Piaţa regională este foarte importantă,
oamenii de
afaceri gîndesc în mod regional. Chiar şi unele instituţii ale statului au
început să
gîndească aşa: Electrica, care are modelul centralizat de la Bucureşti, acum
are
sucursale regionale, ba chiar a început să fie privatizată. Chiar şi economia
neagră
gîndeşte regional, chiar şi mafia! Este o competiţie acerbă între Iaşi şi Bacău;
de
exemplu, Sediul Regional al Gărzii Financiare este la Bacău, iar dacă te revolţi
împotriva celor din Bacău, te controlează, trimit Garda şi-ţi verifică firmele ş.a.m.d.
Am mai constatat o anume ineficienţă a celor care administrează banii regiunii
de
nord-est, dar cred că într-o bună măsură ea îşi are sursa în faptul că regiunea
de
dezvoltare nord-est este o formă fără fond. În schimb, latent, la nivel micro,
în
special în zona oamenilor de afaceri, în ultimul timp sînt tot mai multe iniţiative
care vizează o infrastructură regională.
Tiberiu Brăilean: Se pare că, chiar începînd cu
anul viitor, în perspectiva
integrării europene, problema reorganizării administrativ-teritoriale se pune
cu o
anumită acuitate. Domnul Bakk numea trei tipuri de regionalism: cultural, politico-administrativ şi economic. Eu cred că regionalismul
politico-administrativ,
această suprastructură de fapt, poate îmbrăţişa şi chiar trebuie să le îmbrăţişeze pe
celelalte două. Şi eu cred că regionalismul nu este un concept fără conţinut,
nu
este o formă fără fond, iar politica regională este cu adevărat pertinentă,
importantă
în contextul interdependenţelor multiple ce caracterizează lumea actuală, a
permeabilizării frontierelor, a circulaţiei, a erei informaţiei-putere care
circulă tot
mai liber, a liberei circulaţii a
capitalurilor, a persoanelor, şi, în genere, a mobilităţii
crescute a factorilor de producţie. Există deci, suficiente argumente
care pledează
pentru ideea că problematica creşterii economice şi a dezvoltării
economico-sociale
poate fi abordată într-o manieră optimală în anumite limite desigur, la acest
nivel
intermediar, acest nivel mezo-economic. Este vorba despre o abordare aflată mai
aproape de cetăţeni, de problematica locală, decît o are un guvern, şi care în
acelaşi
timp, concentrează mai multe resurse decît nivelul judeţean actual sau local,
deci
prezintă un potenţial de dezvoltare mai ridicat. Şi atunci, cu riscul de a
deveni
puţin tehnic, eu am inventariat patru variante posibile în care o politică
regională,
coerentă, credibilă şi adaptată specificului românesc şi timpului pe care îl trăim,
unele dintre ele au fost discutate şi aici, dintr-o perspectivă mai mult
istorică,
politică, dar eu le voi reda ca atare, tehnic, sper că nu prea rigid.
O
primă formulă ar fi păstrarea judeţelor actuale, iar ceea ce spuneaţi că s-a
întîmplat atunci cu ideea lui Adrian Năstase de a avea un guvernator pentru
fiecare
regiune de dezvoltare care a fost respinsă de Cozmâncă şi de reprezentanţii de
judeţ care-şi vedeau astfel luat caimacul, este o reacţie tot de jos în sus. A
doua
variantă ar fi regăsirea
regiunilor istorice, ea reprezintă modelul federal despre
care s-a vorbit, ce ar putea implica regiuni de tip NUTS I. A treia variantă ar fi
transformarea regiunilor de dezvoltare în unităţi administrativ-teritoriale şi
investirea lor cu organisme alese, cu putere de decizie, de autonomie. O a
patra
formulă posibilă este una oarecum intermediară, între regiunile istorice sau
între
regiunile de dezvoltare şi judeţele actuale, deci o formulă în care să se
constituie
noi regiuni care să grupeze două sau trei judeţe actuale care ne-ar putea aduce
la
o medie europeană NUTS II, de circa 1, 5 milioane de locuitori în medie, şi cu
o
suprafaţă medie de circa 15 mii de km2/regiune.
În
mod cert, situaţia actuală se caracterizează printr-o centralizare excesivă,
o lipsă de autonomie reală s-a menţinut cu parşivenie prin pîrghii preponderent
financiare, o fragmentare a resurselor, un potenţial de dezvoltare redus, o
utilizare
puţin eficientă a factorilor de producţie,
accentuînd marile disparităţi de dezvoltare
între regiuni. Se poate vorbi de un eşec al actualei politici de
dezvoltare regională
în România, aşa cum a fost antamată ea la nivel instituţional şi legal,
începînd cu
Legea dezvoltării regionale şi cu tot ceea ce a urmat din ’98 încoace în care
am
observat practic o autoinvestire cu competenţe tocmai a instituţiilor centrale,
vezi
Ministerul Prognozei şi Dezvoltării, vezi Agenţia Naţională a Dezvoltării
Regionale, care nu ştiu ce rost ar putea avea dacă tot vorbim de autonomie şi
de
descentralizare. Caracterul ineficient şi oarecum artificial al regiunilor de dezvoltare
a făcut ca disparităţile să se accentueze, nu să se reducă din păcate, iar
resursele s-au risipit în bună măsură. De aceea, cred că e nevoie şi de legi
noi şi
de mecanisme instituţionale care să devină mai funcţionale în contextul creşterii
autonomiei puterii de decizie locale şi regionale. Obiectivele ar fi trei în
acest
sens: 1. diminuarea dezechilibrelor regionale existente, 2. îndeplinirea
criteriilor
de aderare la structurile Uniunii Europene şi 3. corelarea cu puterile
sectoriale
practicate de eşalonul naţional, pentru că nu putem face abstracţie de acestea,
iar
acest regionalism asimetric de care vorbea domnul Bakk nu ştiu dacă e neapărat
necesar în contextul în care promovăm o reformă unitară la nivel naţional, în
care
avem în vedere întregul, iar ceea ce realizăm este aplicabil tuturor, fără
discriminări
pozitive sau negative.
Este
fără îndoială necesară o descentralizare efectivă şi reală a activităţilor
pe principalele criterii care să vizeze uzul şi interesul acestora în ceea ce
priveşte
ţinta de bunăstare, de eficienţă economică şi socială, apoi o delimitare clară
a
patrimoniilor. Vedeţi că încă în România, deşi avem tîrziu, în ’99, o lege a
domeniului public, a patrimoniilor în general, nu s-a realizat o departajare
clară a
patrimoniilor de uz şi interes local, judeţean, naţional, nemaivorbind despre
un
posibil nivel regional pentru care pledam. Apoi, corelat cu patrimoniul,
trebuie să
avem o delimitare clară a bugetelor, a necesarului de cheltuieli mai întîi, la
nivel
local, la nivel judeţean, la nivel naţional. Şi apoi, în funcţie de acest
necesar de
activităţi de finanţat, să avem şi o delimitare clară a veniturilor după
principiul
echilibrului, după cumpănirea veniturilor şi cheltuielilor la toate nivelurile,
deci
nu veniturile locale să ia calea Bucureştiului şi apoi să merg să fac temenele
la
minister pentru ca ele să revină la nivel local. În acest sens, am în vedere o
practicare a unor baze de impozitare distincte, iar colectarea impozitelor să
se
facă precum în Danemarca bunăoară, unde se colectează toate veniturile la
nivelul
comunităţilor locale, la nivelul consiliilor locale, şi acestea le redistribuie
la nivel
regional sau naţional, în funcţie de activităţile pe care acestea le au de
finanţat.
Nu poate exista o ţară bogată fără comunităţi prospere, baza este comunitatea,
care e mai apropiată de cetăţean şi de nevoile sale.
Noi
am ratat după revoluţie posibilitatea de a reda autonomia comunităţilor
noastre. Sigur că am aici un întreg set de legi, care ar trebui modificate;
cred că
trebuie desfiinţat la nivel instituţional Consiliul Naţional pentru Dezvoltare
Regională, aşa cum a fost desfiinţat Ministerul Dezvoltării şi Prognozei,
instituţii
care s-au autoinvestit cu atribuţii. Este necesară o desfiinţare, iarăşi, a actualelor
regiuni de dezvoltare pentru că nu şi-au demonstrat eficienţa şi eu cred că o
regiune
optimă ar putea fi constituită – sigur, aici determinantul spaţial trebuie avut
şi el
în vedere, să ai munte, şes, cîmpie, pe cît posibil – la nivelul a 1,8-2 milioane
de
locuitori în medie, corespunzător nivelului NUTS II al Uniunii Europene. Mai
este şi un principiu al contractualismului care trebuie intens valorificat şi
care chiar
este valorificat în Franţa, bunăoară, unde se lucrează pe bază de contract
între stat şi regiune, cu delimitarea clară a responsabilităţilor, partajarea
sarcinilor,
şi acest principiu ar putea fi practicat şi la noi.
Mă
gîndesc aici la nişte criterii care ar trebui să ne conducă la o optimizare a
organizării administrativ-teritoriale, criterii care ţin atît de tradiţia
istorică cît şi de
ceea ce avem ca resurse economice, demografice ş.a.m.d., iar lucrul la care ar
trebui
să ţintim pînă la urmă este competitivitatea regiunilor noastre. O regiune
trebuie să
fie competitivă pentru a rezista într-o
lume în care concurenţa se intensifică, ne adresăm
tot mai mult unei pieţe globale,
nivelurile de relaţii inter-regionale cresc în intensitate.
E vorba de dinamism economic, de eficacitatea industrială, de dinamica
pieţei, de un
dinamism financiar care în zona noastră lipseşte, de resursele umane, naturale,
de
politicile publice, politicile de intervenţie, de dinamismul extern, de
capacitatea de
inovare, pentru că şi aceste structuri inovative sînt foarte importante în
determinarea
unei competitivităţi regionale în condiţiile
acestei a treia revoluţii industriale pe care
o parcurgem acum. Ca să concluzionez, cred că putem aduce argumente în
favoarea
tuturor celor patru variante prezentate. Pledoaria mea este pentru a patra
variantă,
deci pentru un nivel regional care să integreze două, trei sau patru judeţe
actuale,
după caz. Mă gîndesc acum, ascultînd intervenţia dumneavoastră în special, dacă
nu
ar fi posibilă şi organizarea unui nivel superior, un NUTS I. la nivelul
regiunilor
istorice, şi apoi un NUTS II, aşa cum pledam eu.
Elek Szokoly: Mă bucur că şi dumneavoastră vedeţi lucrurile astfel, o
singură
remarcă aş dori să fac referitor la regiunile asimetrice, şi anume, aş dori să
vă pun
o întrebare oarecum retorică: dacă nişte realităţi simetrice necesită nişte
soluţii
evident simetrice, nişte realităţi asimetrice ce fel de soluţii cer? Eu cred că
răspunsul este de la sine înţeles, şi afirmaţia domnului Miklós Bakk la asta se
referă. Dacă există nişte realităţi asimetrice, iar ele fără îndoială există,
atunci şi
soluţiile, fireşte, trebuie să ţină cont de ele. În legătură cu definiţia
regiunilor,
cred că cel mai corect ar fi ca să pornim de la definiţia Cartei autonomiilor
regionale, deocamdată doar în fază de proiect, ce-i drept, dar definiţia
respectivă
a fost totuşi adoptată în general de teoria regionalismului.
Daniel Vighi: Nu-i mai puţin adevărat acuma că simetrismul acesta, dacă
l-am vedea şi l-am defini puţin în zona Banatului, ar fi să zicem, oarecum un
şovinism al prosperităţii, iar în Secuime el s-ar concentra mai degrabă pe zona
etnică. Şi asimetriile îşi au undeva resursele.
Ovidiu Pecican: Doar o vorbuliţă mai adaug şi eu. În timp
ce noi dicutăm
aici despre cum ar trebui făcută regionalizarea, ce e de făcut, avem deja trei
tipuri
de regiuni: le avem pe cele transfrontaliere, le avem oricum pe cele istorice şi avem
şi regiunile de dezvoltare, deci, jucăm regionalismul la trei mese. Că unele
sînt fantasmatice, că celelalte vin din trecut, asta-i altceva.
Miklós Bakk: Aş vrea să aduc cîteva lămuriri în această chestiune a
regiunilor
asimetrice. Foarte concret, în acel pachet
de proiecte la a cărui elaborare am participat
şi eu, am vizat în primul rînd regiunea Ţinutului Secuiesc şi am
considerat că o
caracteristică aparte a acestei regiuni este
că populaţia majoritară sînt secuii, vorbitori
de limbă maghiară; este o regiune care are două limbi oficiale şi există
o simetrie
completă între folosirea limbii române şi
maghiare, atît în educaţie cît şi privind justiţia
şi administraţia. În plus, am avut în vedere competenţele pe care
trebuie să le aibă
această comunitate în majoritate maghiară,
în primul rînd ca să-şi prezerve componenta
culturală etnică, tocmai în ideea pe care a dezvoltat-o domnul Barbu, că
este necesar
în România un nou contract între diferitele
comunităţi. Acest contract trebuie să prevadă
şi nişte clauze asiguratorii pentru
aceste comunităţi lingvistice culturale, care teritorial
sînt compacte, dar care au nevoie de competenţe proprii pentru a-şi
prezerva
caracteristica culturală şi lingvistică a teritoriului respectiv.
Cătălin Turliuc: Aţi evocat Ţinutul Alto Adige sau Tirolul de Sud, eu am trăit
acolo o bucată de timp şi am văzut acolo ceea ce nu credeam niciodată să văd. Mă
amuza la vremea aceea, am fost la Academia Europeană de la Bolzano sau Bozen,
în fine, şi am văzut ce înseamnă numerus clausus în viaţa reală, de zi
cu zi. A fost o
experienţă absolut terifiantă pentru că am fost şi în parlamentul lor, am stat
de
vorbă şi cu politicieni locali, am stat de vorbă şi cu intelectuali, şi cu
oameni de pe
stradă, şi am văzut ce înseamnă o diviziune
etnică dusă la extrem, cu un amendament
care este doar de ordin civil: fiecare locuitor al acestei regiuni, o
dată la zece ani, îşi
declară limba pe care o vorbeşte, iar declaraţia o pune într-un plic care se
depune la
judecătorie. La fiecare zece ani are voie să-şi
schimbe opţiunea fără nici o problemă,
însă toate posturile, pornind de la vînzătorii din magazine şi terminînd
cu medicii,
sînt atribuite uneia dintre cele trei comunităţi, ladino, germani şi italieni.
Or, acest
mecanism care fără îndoială a fost o revoltă împotriva modului de organizare a
Italiei mussoliniene a beneficiat de un suport economic fabulos din partea
Uniunii
Europene, şi această regiune este extrem de bogată, fiecare individ din cei
care
trăiesc în mediul rural, cu ghilimelele de rigoare, are trei meri şi două capre
şi are
un standard de viaţă mult mai mare decît un locuitor din Milano sau din orice altă
regiune, pentru că această chestiune este rezultatul acordului semnat de
Gasperi.
Vreau să spun că această aplicare, care este oarecum perfect simetrică, apropo
de
exemplul dumneavoastră pe care l-aţi dat adineauri, ar stîrni furori dacă s-ar
aplica
la scară macro în România. Ar fi o reeditare a lui numerus valahicus sau
a lui
Alexandru Vaida Voievod, dacă ducem la extremă acest tip de raţionament. Şi de
aceea, chiar modelul de reconciliere româno-maghiar folosind exemplul modelului din
Tirolul de Sud cred că ar fi fost periculos pentru comunitatea maghiară pentru
că ne-am fi reîntors la vechea formulă: 7% din cetăţenii României sînt
maghiari,
apoi 7% sînt în Comitetul Central, 7% nu ştiu unde, fără să delimităm o regiune
unde să se aplice această chestiune.
Miklós Bakk: Se pare că n-am reuşit să fiu suficient de limpede. Eu nu m-
am referit la întreaga Românie, eu m-am referit la Ţinutul Secuiesc. În cadrul
Ţinutului Secuiesc este o simetrie perfectă între folosirea limbii române şi
maghiare, şi aceasta este asimetria faţă de restul României. Pe de altă parte,
deşi
există modelul Tirolului de Sud, în acest proiect noi n-am propus soluţia
respectivă
din Tirolul de Sud, în care corpul larg al funcţionarilor publici să fie
divizat în
proporţii etnice, noi pur şi simplu am propus ca funcţionarii publici să
cunoască
atît limba română cît şi cea maghiară. Este vorba de un criteriu profesional:
pentru
a intra în corpul funcţionarilor publici din Secuime, cunoaşterea ambelor limbi
este obligatorie. În plus, acest proiect susţine că sistemul educativ este
perfect
simetric: în ce măsură învaţă copiii maghiari limba română în şcoli, în aceeaşi
măsură învaţă şi copiii români limba maghiară. În plus, această soluţie propune,
după model belgian, un sistem electoral care este pe de o parte foarte liberal,
deci
permite o competiţie largă între partide, dar totuşi prezevă în corpurile alese
raportul lingvistic dintre comunităţile existente, iar alegerile locale se
organizează
în regiunea Ţinutului Secuiesc pe comunităţi lingvistice. Fiecare concurează în
cadrul comunităţii proprii, dar proporţia regională se menţine la nivelul celei
reflectate de recensămînt. Asemenea soluţii se aplică în Belgia. Aceştia sînt
pilonii
de bază ai sistemului politic raportat la chestiunea lingvistică.
Tiberiu Brăilean: Sigur că realitatea este asimetrică şi diversitatea face
farmecul lumii, dar vin şi eu la rîndul meu şi vă întreb: nu credeţi că o
realitate
asimetrică, tratată cu politici asimetrice poate accentua discrepanţele,
asimetriile,
mergînd chiar pînă la degenerarea în conflicte? Eu cred de aceea că aşa cum în
economia de piaţă eficienţa se obţine prin alocarea resurselor, prin
respectarea
raportului de piaţă între cerere şi ofertă, prin ajustările spontane pe care le
pro-
duce piaţa, în această perspectivă, Europa ne oferă o şansă, indiferent dacă va
fi
o Europă a regiunilor sau nu, ea ne oferă şansa de a ieşi prin euroregiuni,
prin
formule de cooperare transfrontaliere, de a ieşi dintr-un posibil impas care să
ducă la conflict potenţial printr-un apel la o piaţă mai vastă, la o societate
mai
vastă, la o cultură mai bogată, la o civilizaţie superioară. Trebuie să înţelegem
regionalismul şi la nivel supranaţional, nu doar la nivel subnaţional.
Smaranda Enache: Este extrem de important să
încercăm să acomodăm
administraţia cu aspiraţia umanistă a demnităţii umane. Dacă omul contează, şi demnitatea
lui contează, atunci orice forme, oricît de dificile, pot fi frecventate,
pot fi găsite. Statul ar trebui să fie flexibil şi ieftin şi în serviciul cetăţeanului.
Statul nostru, cel în care trăim, nu răspunde acestui deziderat al cetăţeanului
şi nu
este capabil în momentul de faţă să acopere această multitudine, diversitate de
aşteptări. Cred că ar fi important să participăm cu toţii la elaborarea
statului în
care vom trăi, deşi sîntem conştienţi că îndată ce vom găsi o formă, ea va fi
depăşită
şi va trebui să adaptăm mereu aceste forme. Dar respingerea ab ovo a
unor dezbateri
este probabil lucrul cel mai dureros care se întîmplă, dezbaterea trebuie să
existe,
altfel, politicienii vor găsi foarte repede o soluţie birocratică pe care ne-o
vor
impune şi vom avea cu toţii de suportat
consecinţele absenţei noastre, ale pasivităţii
noastre în dezbaterea publică.
Şi
în acest context aş mai spune un lucru: e foarte important să credem că toţi
cei care participă la acestă dezbatere au aceeaşi legitimitate. Cred că diferenţa
dintre
dezbaterea pe care noi o purtăm în România despre lucrururi esenţiale şi cea
care se
poartă mai ales în nordul Europei, este că nu privim cu destulă bună credinţă
argumentele celuilalt. Formele de organizare ale unei minorităţi, de exemplu,
sînt
privite în ţările respective ca emanînd de la respectivele minorităţi. Majoritatea
niciodată nu şi-ar folosi puterea care i-o dă numărul, controlul instituţiilor
pentru a
impune minorităţilor un anumit tip de organizare. Sigur că şi minorităţile îşi
impun
şi limite, dar şi le impun ele însele – lucru extrem de important. În legătură
cu
această situaţie delicată a Ţinutului Secuiesc, delicată pentru că politicienii
au
făcut-o aşa, se pierde din vedere faptul că în ultimii zece ani, 12% dintre
maghiarii
care s-au născut în această ţară au părăsit
această ţară, şi că dacă acest trend continuă,
în 60 de ani în Transilvania nu vor mai exista comunităţi maghiare
semnificative.
Este aşadar o responsabilitate civică pentru noi, contemporani cu acest fenomen
de
erodare, să găsim formulele necesare pentru prezervarea acestei comunităţi care
este o comunitate care ne îmbogăţeşte pe toţi.
Şi de aceea cred că discuţia despre ce
forme trebuie să găsim trebuie să pornească de la aspiraţiile legitime
ale acelor
comunităţi şi de la faptul că şi în Ţinutul
Secuiesc trăiesc români care sînt minoritari
din punct de vedere numeric, şi că acomodarea care se va găsi trebuie să
fie mutual
acceptabilă şi să permită dezvoltarea în continuare. Dar competiţia pe resurse şi
mai ales competiţia simbolică dintre
comunitatea maghiară şi română din Transilvania
în special nu va duce la nimic bun, va duce fie la dispariţia
maghiarilor din
Transilvania, în următorii 60 de ani, fie
la anumite sentimente de frustrare acumulate
în majoritate care, de asemenea, sînt foarte periculoase. Dacă
majoritatea nu are
sentimentul că statul trebuie regîndit, pentru că s-ar putea să nu aibă acest
senti-
ment, pur şi simplu, şi să rămînem cu aceste judeţe sau cu unificarea acestor
judeţe,
şi să facem un mega-judeţ, care să aibă competenţele judeţelor, s-ar putea ca
minoritatea în schimb, în acest ritm de scădere să simtă o urgenţă iar cele două
parcursuri contradictorii ar putea duce la tensiuni. Va trebui să găsim soluţii.
Ioan Agrigoroaiei: Uitîndu-mă prin documente, am
constatat că există o
problemă foarte importantă, cea a competenţelor. Cred că această problemă poate
fi
completată, să spunem, prin problema drepturilor şi obligaţiilor pentru că, la
un
moment dat, statul ultracentralizat ar putea să spună că în anumite chestiuni
nu are
competenţă, adică să transfere anumite responsabilităţi care sînt aici sumar
enu-
merate, să se spele pe mîini spunînd că nu este de competenţa organismelor
respec-
tive sau, dimpotrivă, să spună: noi, centrul, sîntem singurii care avem
competenţe
în politica externă. Aceasta înseamnă că anumite regiuni, indiferent cum se vor
forma, nu ar avea competenţa să stabilească legături directe peste frontieră,
or, s-a
subliniat de mai multă vreme că politica externă trebuie să aibă o bază solidă
în
relaţiile între comunităţi şi peste frontiere, între popoare. Ea nu trebuie să
se reducă
numai la înţelegerile de cabinet, la tratate
de pace sau alte documente internaţionale.
Chestiunea aceasta a competenţelor
ar fi legată şi de ceea ce s-a spus mai înainte, de
problema gestionării fondurilor interne, precum şi de gestionarea
fondurilor
europene, chestiunea aceasta cu impozitele este o problemă foarte importantă şi
ea
poate întreţine birocratismul statului ultracentralizat.
În
sfîrşit, aş vrea să fac o constatare: sînt oameni politici care se pronunţă
pentru descentralizare pînă la un punct al devenirii lor ca oameni politici,
pînă
cînd sînt aleşi în Parlament, sau cînd sînt numiţi în Guvern, în ministere, în
fruntea
unor instituţii centrale ultracentralizate, şi uită de unde provin. Noi de
multe ori
dăm vina pe Bucureşti. Bucureştiul este compus la nivelul Guvernului,
Parlamentului şi din bucureşteni, şi din munteni, ardeleni, moldoveni. Sigur că
schimbarea aceasta de optică e o slăbiciune omenească, dar ar trebui ca noi cu
toţii să subliniem chestiunea aceasta. Este o chestiune de putere, de decizie, şi
maniera în care se schimbă oamenii cînd ajung pe scaune mai înalte trebuie să
dea
de gîndit electoratului, societăţii civile, nouă tuturor.
Sigur,
a existat la noi o tradiţie care s-a păstrat în legătură cu provinciile. Nu
este o noutate, doar un exemplu să vă dau, toate recensămintele din perioada
interbelică s-au făcut şi pe provincii, chiar dacă provincia nu era o unitate
juridică
în Constituţia din ’23. Aceasta ne ajută pe noi, cei care ne ocupăm de perioada
respectivă, cei care încercăm să reconstituim epoca, să avem o viziune şi pe
provincii, nu numai pe judeţe.
Florin Cîntec: Vroiam doar o scurtă remarcă să mai fac apropo de ceea ce
spunea doamna Enache, de competiţia
simbolică între identităţile şi culturile române
şi maghiare. Întîmplarea face să fiu căsătorit cu o ardeleancă de
aproape 20 de ani,
şi am fost întotdeauna un admirator al inteligenţei strategice şi abilităţii
manifestate
în zona politică de statul maghiar şi de etnicii maghiari din România. Cred că
sînt
două chestiuni legate de autonomie care ar trebui discutate aici. S-a vorbit
foarte
mult despre soluţia tehnică, administrativă, şi domnul profesor Tiberiu Brăilean
a prezentat
foarte detaliat un concept politic şi strategic pe care l-a utilizat dealtfel
un
candidat la primăria municipiului Iaşi, care mergea pe această dezvoltare
regională
şi pe reconstrucţia identităţii, şi, dacă vreţi, a măreţiei pierdute a Iaşiului.
Acest
proiect s-a dovedit a nu fi fost suficient de convingător pentru alegătorii ieşeni.
Această chestiune a dezvoltării regionale are însă şi o dimensiune identitară
asupra
căruia nu prea s-a intervenit în această seară. Dimensiunea identitară este
legată de
faptul că noi vrem să ne integrăm în identitatea europeană, identitatea
europeană
rămîne în continuare un deziderat, o construcţie intelectuală care este o
rezultantă a
unui efort foarte complicat şi confuz deocamdată de definit. Dacă în cazul
Statelor
Unite au fost întîi limpezite mecanismele melting-pot-ului, ce
anume se vrea în
Uniunea Europeană rămîne, pentru mine cel puţin, un mare mister. De aceea, vă
mărturisesc sincer că, în ceea ce mă priveşte, văd această chestiune a identităţii
regional-naţionale şi europene dintr-un alt unghi: săptămîna trecută, conducînd
un
seminar despre frontiera Europei, la Iaşi, seminar internaţional organizat cu
sprijinul
Consiliului Europei şi al Centrului Cultural Francez, domnul Jonathan Scheele
m-a întrebat ce fel de identitate resimţim
aici la Iaşi, dacă ne simţim central-europeni
sau balcanici, ce formulă de contact, ce vehicul identitar utilizăm
pentru a intra în
Uniunea Europeană? Eu i-am răspuns că noi nu ne simţim nici balcanici, nici
cen-
tral-europeni, pentru că ştim că identitatea central-europeană a fost şi ea un
mecanism, o invenţie foarte abilă, extrem de eficientă a ţărilor care au
constituit
Grupul de la Vişegrad, şi acelaşi mecanism
se regăseşte în ceea ce priveşte identitatea
balcanică. Sînt binecunoscute cercetările
profesoarei Maria Todorova sau observaţiile
lui Alexandru Paleologu, care vede în balcanism esenţa culturii
europene,
conducîndu-ne la greci ş.a.m.d. Astfel, eu am răspuns că eu mă simt la Iaşi
perfect
european. Şi cred că din acest punct de vedere ar trebui spus că dezbaterea
despre
regionalism şi identitatea regională nu prea are nici un ecou în Iaşi, noi nu
am simţit
nevoia unei construcţii identitare de tipul celeia folosite de colegii din Timişoara,
vizavi de o presupusă identitate central-europeană, şi nici nevoia reconstrucţiei
unei
teme a naţionalismului imperial care, vezi Doamne, e mai bun decît naţionalismul
wilsonian, asfel încît aş putea spune că la Iaşi o identitate regională este o
identitate
europeană cu o marcă, sigur, de oblomovism slav – asta ne face să fim foarte
meditativi, cu un suflet mai vibrant, cu o aspiraţie către conservatorism şi
chiar cu
o anumită plasare uşor sado-masochistă către trecut. Ne vorbea colegul Toni Hriţac
despre proiectul domnului Simirad. Nu era nici un proiect, domnul Simirad a
reprezentat o structură autoritară, un personaj nu lipsit de carismă personală,
dar el
întruchipa ceea ce domnul Barbu a numit la un moment dat „autoritarismul populist”. Construcţia Partidului Moldovenilor, care a fost o invenţie complet aberantă
bineînţeles, n-a avut nici un impact, ea a fost proiecţia domnului Simirad care
a
inventat un fel de vehicul politic care a sucombat instantaneu după cîteva talkshow-uri şi după ce PSD-ul a cîştigat alegerile în 2000 şi domnul primar şi-a
dat seama
că identitatea moldoveană se poate topi foarte bine în cea a PDSR-ului a
vîndut fără nici o sfială cele 70 de mii de voturi ale ieşenilor care votaseră
împotriva
PSD-ului.
Revenind
la tema identităţii culturale, care este una profundă, elementul
identitar în funcţie de care se construieşte întreaga dezbatere politică legată
de
autonomie lipseşte în Moldova şi mă îndoiesc sincer că se va putea închega ceva
pe o astfel de construcţie. Din punctul meu de vedere, în ciuda părerilor,
unele
exprimate aici, altele existente în spaţiul public românesc, diferenţele dintre
regiunile din România sînt minore, eu nu văd nimic comparabil nici cu ce este
în
Spania, nici cu ce este în Italia măcar, nemaivorbind de Belgia, nu cred că
sînt atît
de mari diferenţele între Timişoara şi Braşov, Constanţa şi Iaşi. Eu cred că
tema
regionalismului şi concurenţa simbolică dintre cultura maghiară şi cultura
română
care sînt culturi mici, periferice în ansamblul concertului european, de aici şi
plasarea lor nu contradictorie ci în competiţie – cele două tipuri de identităţi,
din
punctul meu de vedere, ar trebui să-şi găsească o soluţie echivalentă. Astfel
încît,
vizavi de proiectele pe care colegii maghiari le imaginează pentru diverse zone
din România, eu m-aş aştepta ca statul român să accepte abilitatea şi
superioritatea
statului maghiar şi să aştepte modele de rezolvare ale tensiunilor
româno-maghiare
sau ale competiţiei simbolice dintre cele două culturi, pe care să le aplice.
Astfel
încît, cred că o rezolvare pe care ar da-o statul maghiar grupului etnic român
de la
Gyula parcă, ar putea fi folosită şi de statul român cu succes.
Smaranda
Enache: Dar
românii de-acolo nu cer nimic, asta-i diferenţa.
Daniel Barbu: Nu ne putem imagina regiuni sau unităţi subregionale în care
oamenii să simtă satisfăcută setea lor de echitate. Dacă Ţara Secuilor ar putea
să
existe de mîine ca unitate administrativă, oamenii probabil că ar fi în primă
instanţă
foarte mulţumiţi pentru că ar avea sentimentul că li s-a făcut dreptate în
raport cu
identitatea lor. În acelaşi timp, sigur că trebuie să ne întrebăm dacă o
asemenea
regiune sau subregiune e eficientă pe termen lung, dacă ea poate face ca această
fericire adusă de echitate să se poată prelungi pentru că e susţinută de
eficienţă. În
speţă cred că Ţara Secuilor n-ar avea probleme de acest tip, pentru că e o zonă
care
chiar şi numai prin turism poate să devină destul de autosuficientă economic,
dar
nu numai atît. Cred că, plecînd de la acest just raport, comunităţile ar trebui
să
definească regiunile, plecînd în primul rînd de la unităţile subregionale,
despre care
se vorbeşte foarte mult în acest context al regionalizării. Şi eu nu cred că
noi am
evocat în această seară această chestiune. Judeţul e o formulă nefericită
pentru că
judeţele României interbelice sau ale României post-1968 nu sînt neapărat
vechile
judeţe munteneşti, ţinute moldoveneşti sau
comitate ardeleneşti. Ele sînt mai degrabă
aceste vechi comitate, judeţe, ţinuturi,
redesenate în spiritul departamentului francez.
Departamentul, cînd a fost creat de Napoleon, a fost
creat după un criteriu de eficienţă
pentru anul 1800.
Departamentul trebuia să fie acel teritoriu care să abă un centru
plecînd de la care se poate ajunge în orice parte a ţării călărind, în
cuprinsul unei
singure zile. Deci putea să existe o comunicare extrem de eficientă între
centru şi
periferia respectivului departament. Noi nu mai avem asemenea probleme astăzi. Şi
atunci ne-am putea imagina ca regionalizarea să poată pleca de la comunităţi
subregionale, uneori mai mici decît actualele judeţe, la nivelul cărora există
solidarităţi evidente. Şi eu sînt de părerea domnului Cîntec, că solidarităţile
pe care
noi le imaginăm ca fiind regionale, de provincii istorice sau altfel, nici mie
nu mi se
pare că sînt întotdeauna foarte evidente, şi atunci foarte adesea sondajele
spun, da
sînt ardelean, sînt moldovean, muntean, e
mai degrabă o idee culturală, o idee mediată
despre ceea ce înseamnă să fii ardelean, oltean, decît una care să fie
parte a
identităţilor personale. Ne putem imagina din nou, Ţara Secuilor ar fi o astfel
de
ţară, pentru că termenul folosit în jargonul Uniunii Europene e un termen
francez,
cel de pays, deci ţară în sensul în care aveam şi noi Ţara Oltului, Ţara
Haţegului,
Ţara Vrancei, Ţara Moţilor, Ţara Bîrsei ş.a.m.d. De pildă, Ţara Haţegului este
un
district relativ prosper în sînul judeţului
Hunedoara, prins între două zone deprimate:
Valea Jiului în sud, şi ea parte a judeţului Hunedoara, şi la nord,
regiunea Călan-
Hunedoara, care şi ea e extrem de deprimată economic. Haţegul, în schimb, e o
micro-zonă de 80-90 de mii de locuitori, o mică ţară prosperă care probabil că
în
mod spontan ar fi dispusă să se poată
gestiona singură în afara judeţului Hunedoara.
Cred că această metodă a încurajării acestori mici ţări, în sensul vechi
românesc,
Ţara Vrancei, Haţegului, Oltului, Bîrsei ş.a.m.d., poate fi o bună cale spre
regionalizare, spre o adevărată regionalizare, care să corespundă şi eficienţei.
Bunăoară, mie foarte mulţi braşoveni îmi spun că lor li s-ar părea destul de
neconvenabil dacă oraşul principal de referinţă ar deveni pentru ei Clujul,
care este
mult mai inaccesibil din punct de vedere al transporturilor decît Bucureştiul.
Pe de
altă parte, din considerente culturale, n-ar dori să se raporteze la Timişoara.
Se
găsesc aşadar situaţii în care ceea ce credem noi că poate să fie o regiune
relativ
coerentă, poate pe o anumită porţiune a ei să nu fie considerată ca legitimă şi
justă
de cetăţenii care fac parte din ea. Or, cred că una dintre metodele, cel puţin
teoretic
vorbind, de a încuraja emergenţa acestor „ţări”, fiind vorba de comunităţi
mici, de
cîteva zeci de mii de locuitori, este de asociaţii între comune sau între oraşe.
În
jurul oraşului Buhuşi gravitează comune, care au acolo liceu, au acolo
comandamentul de jandarmi, au acolo spitalul orăşenesc, e deja un microorizont
de
viaţă şi echilibru şi social şi economic care se creează. Cred că asta ar putea
fi una
dintre metode.
Lucian Dîrdală: Vorbind din punct de vedere al timpului cred că ar trebui să
ne facem griji pentru că există un risc mare ca sub imperiul unor constrîngeri urgente
să se ia decizii de politici publice proaste. Mă refer aici la palierul II, cel
politico-administrativ. Mie mi se pare evident, şi aici Florin Cîntec puncta
cumva
aceasta, că la Iaşi sau în zona Moldovei, poate şi în alte părţi, energiile
care ar
putea fi mobilizate ar merge pe zona politico-administrativă, deci un regionalism
pe palierul acesta. Pot fi cele două modele aliate, cele trei modele aliate? E
foarte
puţin probabil ca un model de tip I să obţină sprijinul şi legitimarea necesară
pentru a trece prin Parlamentul României, prin democraţia românească aşa cum
este ea. Şi cred că în bună măsură mesajul ar trebui să fie completat şi făcut
mai
apetisant pentru restul ţării: aici la Iaşi ar putea exista posibilităţi în
acest sens,
sigur că, în ciuda rezultatelor alegerilor există o percepţie că trebuie
restrîns pe
cît posibil la minim rolul statului pentru a începe să construieşti. Eu cred că
domnul
profesor Barbu poate să spună că nu poate fi restrîns, şi atunci e o dilemă,
dar
senzaţia mea este că de pe modelul actualului stat providenţă sau non-providenţă
care face multe, a transfera regiunilor aceste sarcini ar fi efectiv o
tragedie. Din
punctul meu de vedere, modelul consociaţional la nivel regional nu cred că
funcţionează foarte bine, se pot găsi însă variante, la nivel local, la nivelul
unor
comunităţi în Ardeal, şi, dacă mergem pe clivajul religios ortodoxie/romano-
catolicism în Moldova, se pot găsi soluţii. Dar asta aş aştepta eu şi de la
dumneavoastră, şi de la cei care vor prelua sau vor adera la un asemenea mesaj:
un mai mare accent pus pe latura politico-administrativă a regionalismului.
Marius Bălan: Aş interveni cu cîteva observaţii scurte pe marginea
aspectelor
de drept constituţional ridicate de domnul profesor Barbu. În primul rînd,
Constituţia, aşa cum o avem noi în prezent, este un text criticabil, de multe
ori
prolix şi cu multe lacune. Nu putem însă pune racilele societăţii româneşti pe
seama textului Constituţiei, Constituţia de regulă reprezintă doar un
regulament
de desfăşurare a jocului politic, iar dacă echipa noastră naţională pierde meci
după meci, pînă la urmă este vina jucătorilor. Aţi invocat în prima
dumneavoastră
intervenţie faptul că ordinea în care sînt reglementate anumite instituţii – teritoriu,
populaţie, minorităţi – este tributară spiritului gregar al naţionalismului
român;
ea este totuşi ordinea veche din 1866, bineînţeles că nici acea constituţie nu
este
perfectă, dar printre puţinele lucruri bune păstrate în actuala Constituţie e
această
schemă şi preluarea unor anumite reglementări puţin mai vechi.
În
al doilea rînd, pe plan global, din păcate tendinţa este de centralizare, iar
invocarea principiului subsidiarităţii şi chiar popularitatea de care se bucură
discuţiile despre regionalism sînt într-un fel un strigăt disperat în faţa
acestui
mers inexorabil al leviathanului începînd din epoca modernă. Chiar şi The
Federalist este o pledoarie pentru un stat federal puternic. Disputa nu este
între federalism şi centralism, disputa este între sistemul confederal din 1787 şi
proiectul
unei republici federale puternice în care părinţii fondatori ai Constituţiei
americane afirmau
că totuşi libertatea este cu putinţă, ceea ce face ca cel puţin dreptul
constituţional să nu poată oferi soluţii concrete, în cel mai bun caz el
consacrîndu-
se să valideze rezultatele evoluţiei politice. Nu putem consacra federalismul
sau
regionalismul în textul Constituţiei. Avem din 1866 încoace consacrat
principiul
autonomiei teritoriale şi vedem foarte bine ce s-a ales din el.
Daniel Barbu: Sigur că aveţi dreptate cînd spuneţi că
Constituţia din ’91
urmează logica Constituţiei din ’66, care, la rîndul ei, este inspirată de
Constituţia
belgiană şi de statutul albertin. Acestea sînt constituţii nedemocratice în
care
subiectul este statul. Or, ceea ce lipseşte din Constituţia României, un lucru
inacceptabil pentru 1991, este we, the people. Adică noi, poporul, ne
creem un
stat; or în Constituţia României care începe: România este stat, şi mă rog,
spune
ce fel de stat e, care are cetăţeni, nu? Ordinea constituţională justă, dacă te
uiţi la
Constituţia Statelor Unite, la primele două constituţii franceze este: Noi,
poporul,
adunaţi în republică hotărîm să ne dăm împreună un stat, să trăim potrivit unor
legi comune care sunt cutare şi cutare, ne dăm graniţe, ne adoptăm un steag, găsim
un imn naţional, constatăm că printre noi sînt cetăţeni. Constituţia României
spune
absolut duşmănos şi inacceptabil: „persoane aparţinînd”, care va să zică ele nu
sînt cetăţeni; ordinea este cetăţenii români, iar după aceea sînt „persoanele
aparţinînd minorităţilor naţionale”. Constatăm că unii dintre noi vorbesc altă
limbă
şi ne gîndim că poate avem nevoie pentru ei de prevederi speciale. Noi ne adunăm,
cetăţenii, noi decidem prin constituanta noastră, aceasta ar trebui să fie
logica, or
exact asta nu face Constituţia şi este trist că juriştii români sînt prost
educaţi,
chiar şi cei tineri, au fost toţi crescuţi într-un spirit antijuridic
caracteristic
comunismului, pentru care constituţionalismul este formalism burghez. Oameni
ca Muraru, ca Iorgovan formează noi generaţii, validează noi conferenţiari şi
profesori de drept şi perpetuează o viziune anticonstituţională asupra
dreptului.
Am văzut cu toţii de curînd prestaţia lui Gherguţ, el e produsul tipic a ceea
ce
înseamnă juristul român ajuns la maturitate. Dacă ar fi un caz izolat nici nu
ar
merita să-l pomenim. Dar sînt sute. L-aţi văzut pe preşedintele Curţii
Constituţionale, Vida, se bîlbîia impardonabil, citea ca o persoană cu educaţie
elementară. Sînt nişte oameni cu o inteligenţă foarte-foarte subţire, educaţi
în
dispreţul dreptului, aşa i-a educat partidul, care se reproduc prin profesori
de
drept, care perpetuează exact acelaşi lucru. Mă rog, sînt multe maladii în
societatea
românească, iar profesia juridică este una dintre ele. Aceasta este problema
Constituţiei României. În schimb, polonezii au observat foarte bine aceste
lucruri,
iar Constituţia lor din ’97 începe în felul acesta: noi, poporul polonez, care
am
luptat în secolul al XVIII-lea să ne dăm o Constituţie, care ne-am ridicat
împotriva
comunismului, care am dres şi am făcut, care sîntem cel mai mare popor din lume
– mă rog, se laudă şi ei acolo, dau dovadă de un mare self-esteem –, noi,
polonezii, hotărîm
să ne formăm un stat şi acest stat o să arate în felul următor şi e bazat pe
următoarele valori. Toate aceste lucruri lipsesc din Constituţia României, ceea
ce
este absolut inacceptabil pentru anul 1991, în Europa. Constituţiile africane
nu se
aplică, dar sînt splendide. Sînt făcute de către jurişti adevăraţi, cîte un
ministru de
justiţie african care e doctor în drept la Harvard sau la Paris şi care
elaborează o
constituţie de citeşti şi-ţi dau lacrimile, aşa de frumoasă e. Nu se aplică,
pentru că
aşa sînt societăţile de acolo, dar textele lor sînt frumoase. Or, e trist că
juriştii,
constituanţii români din ’91, ca şi Parlamentul care a revizuit constituţia în
2003
n-au fost capabili să pună puţină pasiune pentru valori şi principii în textul
constituţional, care e un text socialist, n-are decît foarte puţin de a face cu
1866.
Elek Szokoly: În legătură cu scepticismul regionalist exprimat şi aici de
mai
mulţi vorbitori, aş vrea să vă atrag atenţia totuşi asupra unui studiu al
sociologului
Dumitru Sandu, elaborat în urma cercetărilor efectuate de grupul condus de
domnia
sa, referitor la ariile culturale ale României, un studiu care relevă cu destulă
claritate că pe teritoriul României există regiuni culturale bine marcate. Dacă
suprapunem harta ariilor culturale din România peste harta regiunilor de
dezvoltare, vom constata că o singură regiune se suprapune în întregime, e
vorba
de Oltenia, restul suprapunîndu-se parţial sau deloc. De asemenea, aş dori să vă
amintesc că acum cîţiva ani revista Dilema, atunci încă nu era „veche”,
publicase
o anchetă referitoare la identitatea regională şi îmi aduc aminte că mai toţi
participanţii la anchetă, oameni de cultură din diferite regiuni istorice şi-au
relevat
o identitate regională absolut clară. Nu ştiu dacă autorii anchetei prevăzuseră
sau
nu posibilitatea acestei concluzii, dar concluzia a fost în mod evident
aceasta.
De
asemenea, aş mai dori să subliniez rolul de forţă motrice al identităţii în
general, rolul de forţă de producţie al
identităţii regionale, al identităţii comunitare, al
identităţii teritoriale în general, care nu este poate suficient
subliniat. Şi în acelaşi
timp aş dori să amintesc tuturor
scepticilor că totuşi în Europa există şi funcţionează,
mai bine ori mai rău, dar există şi funcţioneză o mulţime de regiuni: regiuni
istorice,
regiuni culturale, cu competenţe politice, administrative, economice,
Europă care ar
putea totuşi să constituie pentru noi un model al echităţii şi al eficienţei.
Al.Zub: Am
ascultat opinii din diverse sfere de specialitate şi este un lucru
fericit că observaţiile celor care se interesează de fenomenul politic cu
predilecţie
au fost completate de experienţa istoricilor, că am avut aici analize din sfera
economiei sau din cea a dreptului, aşa
încît cred că putem să ne bucurăm că lucrurile
acestea s-au întîmplat către sfîrşitul
anului, aici într-un institut care a avut întotdeauna
veleitatea de a mobiliza lumea în jurul unui proiect, în jurul unor idei
capabile să ne
scoată din inerţie, să ne facă mai apţi pentru a face faţă problemelor lumii
contemporane. Discuţia despre regionalism în contextul integrării europene,
cred că
se leagă aici de o preocupare mai largă, şi nu pot decît să fiu recunoscător
Ligii
PRO EUROPA şi Grupului Provicia, care s-au asociat şi ne-au invitat pe noi să
participăm, să colaborăm la acest eveniment. Cred că este un bun început pe
care ar
trebui să-l continuăm, evident şi sub alte forme, şi să încercăm să tragem
profit din
aceste analize multiple, nuanţate, care s-au produs în seara aceasta sub ochii
noştri.
Poate că ceea ce s-a vorbit aici în faţa microfonului se va regăsi pe pagină
într-o
bună zi, şi vom putea să reflectăm asupra observaţiilor făcute într-un fel mai
productiv.