Altera Pars

Identităţi în controversă.

Noi şi germanii în istoriografia anilor

1948-1965

Andi Mihalache

Federali şi democraţi

Ruptă în două atît teritorial, între RFG-ul capitalist şi RDG-ul comunist, cît şi temporal, între o istorie glorioasă a maselor şi alta ruşinoasă, a fostelor elite corupte de naţional-socialism, Germania devenise, după ultimul război, o entitate difuză, greu abordabilă, dintr-o perspectivă românească şi marxistă totodată. Mai mult ca oricînd, construcţia istoriografică a imaginii despre o ţară anume nu era consecinţa viziunii noastre unilaterale, ci rodul unei colaborări dintre cel care percepe şi cel care este perceput. Revuistica noastră de specialitate recenza pe larg, dacă nu povestea, pur şi simplu, conţinutul noilor scrieri istorice est-germane. Articole româneşti, cu adevărat profesioniste, despre istoria germană nu se scriau însă (istoria universală nu era o chestiune tocmai prioritară), lăsîndu- se redegiştilor libertatea de a-şi înfăţişa după cum doreau trecutul mai îndepărtat sau mai recent. Mai trebuie să ţinem cont şi de faptul că imperativele ideologice ale regimului Ulbricht nu au coincis mereu cu acelea ale lui Gheorghiu-Dej, iar raporturile celor două „ţări-surori” cu Kremlinul nu au fost nici ele absolut simetrice. În România, „democraţia-populară” a debutat în 1948, cu multă duritate, epurînd Academia, institutele acesteia, impunînd un discurs istoric traumatizant, dominat de slavofilie şi teoria luptei de clasă. În Germania, ofensiva ideologică nu a avut de la bun început aceeaşi amplitudine, observa Vladimir Tismăneanu. Întrucît Stalin nu abandonase proiectul unei germanităţi unite şi neutre, partidul comunist din această ţară nu fusese înregimentat în Cominform, iar procesul de sovietizare a fost întrucîtva încetinit. „Întîrzierile” survenite în rusificarea istoriografiei aveau să fie recuperate, paradoxal, după moartea lui Stalin şi mai ales după incidentele din 1953, cînd Ulbricht şi comuniştii est-germani şi-au radicalizat conduita din teama de nu pierde lucrurile de sub control şi de nu trezi mînia lui Hruşciov. Pentru a înţelege modul cum românii îşi puteau reprezenta, conform noilor exigenţe, istoria germanilor, trecem în revistă cîteva linii directoare ale discursului prin care marxiştii de la est de Elba repovesteau istoria ţării lor.

Germanii despre germani

Deşi proclamau necesitatea de a vedea în politică doar o rezultantă a forţelor sociale, istoricii est-germani nu aplicau această axiomă extremei drepte tocmai spre a nu fi nevoiţi să recunoască un evident “caracter de masă” al naţional-socialismului. În aceste condiţii, acces la istorie nu au avut decît acele categorii sociale care s-au opus nazismului sau i-au fost victime. Imperativul luptei de clasă a împiedicat astfel dezvoltarea unei “social history of politics” care, în R.F.G., debuta cu succes în anii ’60. Conform indicaţiilor date de Walter Ulbricht şi Leo Stern în iulie 1952, istoria R.D.G. se rezuma la încleştarea dintre forţele “progresiste” – reprezentate de oamenii de ştiinţă, de eroii războaielor ţărăneşti şi ai Revoluţiei de la 1848 – cu forţele „reacţionare”, înlănţuite parcă genetic de la Frederic cel Mare pînă la Bismarck şi Hitler. În locul viziunii organice asupra comunităţii rasiale, noul Institut für deutsche Volkskunde, fondat în 1952, sub direcţia lui Wolfgang Steinitz, se concentra asupra conflictului dintre cultura clasei dominante şi a celei dominate.

Susţinînd continuitatea culturii plebeiene de la războaiele ţărăneşti încoace, Steinitz a editat un imens volum colectiv cuprinzînd o colecţie de cîntece populare care, după el, ar reflecta memoria unei acerbe lupte de clasă.

Neputinţa de a impune două identităţi pentru o singură naţiune – una socialistă, la est, alta capitalistă, la vest – a presupus deplasarea accentului spre un rigorism marxist, permanent dublat de un prosovietism stereotip. Pentru o cultură eminamente occidentală, noul discurs istoric – însărcinat să descopere afinităţile orientale ale germanilor – nu putea să aibă decît conotaţii punitive. Se deplîngea faptul că în secolul XVIII iluminismul ar fi produs o ruptură artificială, îndepărtîndu-i pe germani de progresista cultură rusă. Aşa cum românii îl transformau pe Cantemir într-un simbol al secularei prietenii româno-ruse, est- germanii îl redescopereau pe Leonhard Euler, trăitor în acelaşi secol XVIII. În 1958, un volum colectiv îngrijit de Eduard Winter era dedicat acestui personaj, evident amplu discutat şi în revistele româneşti. Permanenta criticare a istoriografiei vest-germane, din care Estul făcuse o temă predilectă a discursului istoric, era dublată de eterna “demascare” a militarismului german ori a rolului trădător al social-democraţiei. Mitologia mişcării muncitoreşti funcţiona ca o compensaţie pe care istoriografia est-germană şi-o oferea, în lipsa unor simboluri identitare greu de împăcat cu exigenţele marxism-leninismului. De obicei, epoca bismarckiană şi toate evenimentele care i-au urmat erau puse pe seama expansionismului burghez, imperialismului, colonialismului etc. Interdicţiile hotărîte de Bismarck (21 octombrie 1878) justificau, deopotrivă, mitul ilegalităţii socialiste, dar şi culpabilizarea liderilor social-democraţi, insuficient de combativi. În schimb, experienţa de luptă a revoluţionarilor ruşi, transmisă, nu ştim cum, muncitorilor germani, compensa, măcar parţial, oportunismul liderilor sindicali ostili grevei generale, dar favorabili, spre ruşinea lor, războiului “imperialist” din 1914. Volumele de documente îngrijite de Leo Stern în perioada 1956-1957 şi generos prezentate la noi erau dovada ataşamentului faţă de interpretarea stalinistă a social-democraţiei. Faptul că Hruşciov o reabilitase pe cea din urmă, acceptînd calea parlamentară a luptei proletare, nu putea decît să oripileze nucleul conducător est-german. Liderul sovietic cauţiona implicit alternativa social-democrată vest- germană, sugerînd muncitorilor din Est că ideologia propovăduită de Berlin nu era chiar singura cale spre socialism. Vrînd-nevrînd, s-a procedat, drept urmare, la o serie de nuanţări în ceea ce priveşte caracterizarea socialismului german. Cu alte cuvinte, s-a făcut distincţia dintre o aripă dreaptă (Legien, Bomelburg), una de centru (Kautsky) – ambele văzînd în Octombrie 1917 o revoluţie burgheză tîrzie – şi una de stînga (K. Liebknecht, K. Zetkin, R. Luxemburg, F. Mehring), care militase împotriva intervenţiei germane în Rusia bolşevică.

Istoriografia est-germană şi cea marxistă occidentală erau despărţite de concepţiile diferite despre obiectivitatea ştiinţifică. În primul caz, obiectivitatea se confunda cu ideologia oficială, în al doilea caz aceasta se mărginea la a fi de acord ideea că “ştiinţa istorică nu poate fi eliberată de toate presupoziţiile posibile”, studiul ei fiind condiţionat de îndeplinirea unor scopuri sociale. Marxismul est- german era mai mult un sistem filosofic decît o metodă. Totuşi, insistenţa cu care s-a subliniat funcţia ideologică a istoriei a favorizat măcar atenţia pentru istoria politică. În ciuda materialismului dialectic atît de clamat, acest tip de istorie s-a dezvoltat în maniera convenţională, centrată pe oameni şi fapte, nu pe structuri socio-economice. Nu însă şi istoria contemporană, partinică sau muncitorească, unde, în pofida unor tentative de a prezenta o “istorie de jos”, a condiţiilor de viaţă ale muncitorilor (Jürgen Kuczynski), cea mai mare parte a naraţiunii gravita în jurul militanţilor şi a confruntărilor doctrinare.

Concepţia materialistă nu a ocazionat mari inovaţii metodologice în istoriografia est-germană, dar a fost pretextul de a acumula numeroase informaţii empirice despre modul de viaţă în perioada preindustrială, despre schimbări sociale, politică internă şi externă, reunite într-o sinteză elaborată de-a lungul a zece ani, 1960-1970. Contribuţiile lui Jürgen Kuczynski şi ale lui Hans Mottek corectau, bunăoară, simplificările aplicate de marxişti şi nemarxişti istoriei germane, în special pripita analogie cu spaţiul englez, din care reieşea, în mod eronat, că revoluţia industrială a avut şi aici ca punct de plecare maşinile industriei uşoare. Mult mai reuşite au fost studiile referitoare la mişcările democratice, nu numai comuniste ci şi liberale, social-democrate, începînd cu mijlocul secolului XIX.

Mai remarcăm interesul vest şi est-german pentru legăturile dintre politica externă, interesele economice ale Germaniei şi politica internă din timpul primului război mondial. Problema era că, în imposibilitatea unor reevaluări doctrinare, de neimaginat în R.D.G., istoricului nu îi rămînea decît varianta empirismului.

Cu excepţia metodelor matematice utilizate de Thomas Kuczynski, mai toate cercetările de istorie economică s-au concentrat în direcţia mai sus menţionată. Între 1961 şi 1972 Jürgen Kuczynski publica 13 volume din Geschichte der Lage der Arbeiter unter dem kapitalismus. În pofida nenumăratelor critici legate de schematismul concepţiei, cartea a fost receptată ca o operă de pionierat în domeniul respectiv. Volumele ofereau multe date de natură materială sau socială, exploatate ulterior într-un sens mai larg, cultural, în Jahrbuch für Wirtschaftsgeschichte, editat de Jürgen Kuczynski şi de colaboratorii săi Hartmut Harnisch, Hans Heinrich Müller şi Jan Peters. Remarcăm faptul că acest interes pentru impactul capitalismului în mediile urbane şi rurale a determinat, în timp, o atitudine pozitivă faţă de modernizare, în contrast cu mulţi istorici nemarxişti din Vest, expuşi nostalgiilor preindustriale. În cele din urmă, capitalismul ajungea să însemne progres şi libertate care, deşi limitate, ridicau lumea din ceea ce Marx numea „idioţenia rurală”.

Tîrziu, spre sfîrşitul anilor ’70, istoricii est-germani arătau un oarecare interes pentru cercetările interdisciplinare, pentru istoricul urbanizării sau al comercializării produselor agricole, pentru cultura materială, alimentaţia, moda, arhitectura, festivalurile secolelor XVIII-XIX. Rolul central jucat de muncitor în concepţia marxistă ar fi făcut posibilă o istorie a vieţii cotidiene în mediile proletare. Din nefericire, atît în Uniunea Sovietică, cît şi în R.D.G. istoria clasei muncitoare s-a redus la istoria protestelor, a social-democraţiei şi apoi a comunismului autohton, mai precis a elitelor acestuia. Un bun exemplu în acest sens este istoria clasei muncitoare germane apărute (8 volume) sub egida Partidului, în 1966: sursele sintezei se rezumau la “clasici” şi “rezoluţiile” diferitelor congrese. Istoricul Jürgen Kuczynski deplîngea, de altfel, incapacitatea colegilor săi de a întocmi o istorie a vieţii de zi cu zi a celor simpli recomandîndu-le modelul occidental şi mai ales stilul revistei “Annales”. Rigiditatea aceasta nu trebuie însă confundată cu rigorismul iniţial: era post-stalinistă în Germania de Est a fost mai mult una autoritară decît totalitară. Ceea ce făcea cu atît mai paradoxal faptul că studiul vieţii cotidiene, al culturii şi al mentalităţii, practicat nu doar în Vest, ci şi în Polonia, Ungaria şi chiar U.R.S.S., nu a fost îmbrăţişat în R.D.G.

Fidelitatea faţă de latura socială a devenirii istorice explică de ce est- germanii nu au reuşit să exporte prea multe repere identitare prin intermediul cărora să poată fi cunoscuţi, deosebiţi cumva de conaţionalii din Republica federală. Chiar şi critica cultului personalităţii întreprinsă de Hruşciov nu a adus un real „dezgheţ”, nu a stimulat „reabilitarea” unor foşti conducători şi nu a avut drept consecinţă istoriografică decît un mai mare accent pe factorul colectiv, pe mase, cel mai invocat erou naţional rămînînd Karl Marx. ªi atunci cînd nu te defineşti mai insistent, se grăbesc să o facă alţii, de cel mai multe ori prin clişee, fraude semantice sau tropi. În România „democrat-populară” aşa s-a întîmplat, imaginea Germaniei, a întregii ei istorii, fiind echivalată cu amintirea războiului şi cu faimoasa sintagmă „fiara fascistă”. Care ar fi explicaţiile?

Nicicînd împreună

După anii 1955-1957 într-o primă fază, după 1962 într-o a doua, puseul distructiv al rollerismului se stingea treptat, gruparea Dej, acum sigură de puterea ei, încercînd să se reconcilieze cu românii, să redescopere, puţin cîte puţin, unele simboluri naţionale. Dacă iniţial, istoria românească se împărţea între episoadele care anunţau viitoarea prietenie cu Uniunea Sovietică şi cele care se topeau în mult hulita odisee a luptelor imperialiste dintre marile puteri, după anii mai sus menţionaţi Partidul cerea un nou tratat de istorie, alte manuale care să arate că ziua de 23 august, aceea a despărţirii de Germania, nu fusese un cadou oferit de armata sovietică eliberatoare şi de Ana Pauker, ci constituise rezultatul unor lupte de veacuri duse la bun sfîrşit de către Gheorghiu-Dej şi tovarăşii săi. Totul se petrecea sub acoperirea dogmelor marxiste care, la origini, considerau că principalul motor al schimbărilor dintr-o societate este acel factor intern, socio- economic, nicidecum pasagerele conjuncturi internaţionale. Această formulare era citită acum în sens etnic, în avantajul aşa-numitei grupări interne, dejiste, închise pe durata războiului în lagărul de la Tîrgu-Jiu. În ciuda tuturor precauţiilor, importanţa factorului extern în interpretarea istoriei creştea, tacit, o dată cu timida reformulare a ideologiei naţionale. Totuşi, experimentul a fost pus în scenă cu foarte multe precauţii. Chiar şi redescoperirea latinităţii, şi aceea indirectă, prin trimiteri elogioase la Franţa şi Italia, se leagă în primul rînd de interesele URSS şi nu de vreo mistică a primelor începuturi. În acel moment (1955), francezii şi sovieticii se împotriveau deopotrivă reunificării Germaniei şi aderării acesteia la NATO, însă din motive diferite: francezii cu gîndul la ocupaţia din anii 1940- 1944, adică la o posibilă recidivă, ruşii în ideea de a păstra controlul asupra R.D.G

Deocamdată, „externul” avea aici rostul de a ne furniza duşmani pe seama cărora să ne dezvinovăţim, să ne explicăm eşecurile, neputinţele, frustrările, sau, de ce nu, succesele. ªi cum evenimentul fondator al regimului „democrat-popular” era ziua de 23 august 1944, momentul aşa-zisei revoluţii, cînd comuniştii ar fi înlăturat „dictatura militaro-fascistă”, forţînd întoarcerea armelor împotriva Germaniei hitleriste, o uriaşă cantitate de cărţi, broşuri şi studii consacrau ţara lui Nietzsche ca epicentru al răului primordial. Mediatic privind lucrurile, împărţirea ei, după 1945, între RFG şi RDG, conta prea puţin, imaginea germanului generic conturîndu-se pe baza unor ingrediente obligatorii: aroganţă, vorbire răstită, zvastici, sadism, cîini- lup, cravaşe, bombardamente etc. Trei tipuri de explicaţii s-au dat, în timp, raporturilor noastre cu Axa: a) slugărnicia regimului burghezo-moşieresc, care nu îşi dorea altceva decît să vîndă ţara nemţilor; b) Germania reprezenta o mare putere militară care, o dată „înfrîntă” la 23 august 1944, confirma, indirect, meritul istoric al aşa-zişilor autori ai eliberării noastre, comuniştii; c) Germania a fost forţa brută prin excelenţă cu care românii isteţi s-au aliat de nevoie, temporar, fără a părăsi niciodată gîndul marii insurecţii. Dintre cele trei versiuni, primele două caracterizează cu siguranţă perioada 1948-1965. Un scurt segment temporal din trecutul germanilor, aventura nazistă, devenea chintesenţa întregii lor istorii şi o abreviere a decrepitudiini capitalismului în general. Dar poate că prea puţini se arătau sensibilizaţi de această identificare abuzivă a germanilor cu una din multele grupări politice pe care le-au avut, Partidul Naţional-Socialist. Venită pe cale propagandistică imaginea nu a avut, iniţial, prea mult succes. Mult mai eficientă a fost, probabil, asocierea dintre nazism şi dezastrul războiului pe care românii îl resimţiseră din plin. În orice caz, cuvinte ca „fascism”, „hitlerism” sau „nazism” îşi pierdeau referentul primar, se înstrăinau de realitatea strictă pe care o denumeau la origini, devenind „etichete”, criterii de departajare etică cu aplicabilitate universală, prea îndepărtate de contextul istoric care le dăduse naştere. Astfel, judecînd istoria, oamenii ajungeau pretexte pentru a discuta şi diaboliza secole, popoare, civilizaţii. Indivizii nu existau în sine ci ca simple ilustrări ale unor sisteme politice. A evalua relevanţa istorică a unui personaj însemna atunci să dezvălui o concepţie dihotomică despre lume, în care individul era plasat automat de partea binelui sau răului în funcţie de situarea lui geografică, la est ori la vest, de biografiile unor rude, unor semeni de care, în mod normal, nu avea cum să fie responsabil. La noi, „fascistul Cioran” sau „hitleristul Gh. Brătianu” sunt doar două cazuri de asimilare discursivă cu politica lui Hitler, dar şi nişte ocazii în care istoria românilor şi cea a germanilor erau silite să se intersecteze, să colaboreze la exacerbarea unor identităţi şi traume comune. Dar cum ceea ce ne ferim să spunem valorează la fel de mult ca şi ceea ce acceptăm să recunoaştem despre noi înşine, tăcerea, aparent inexplicabilă, lăsată după 1948, în jurul exterminării evreilor, ne dă suficiente indicii să credem că istoria antisemitismului se concentrează poate prea mult asupra lui Hitler şi a acoliţilor săi, neglijînd contribuia covîrşitoare pe care totalitarismul de stînga l-a avut, după 1945, în perpetuarea şi dezvoltarea urii faţă de urmaşii lui Moise. Deşi crimele din lagăre ar fi putut fi un foarte bun motiv de propagandă antifascistă, atunci cînd schiţează bilanţul celui de-al doilea război mondial, ediţia din 1952 a manualului lui Roller nu vorbeşte decît de „pierderi de vieţi omeneşti”, fără nici o altă specificare. Explicaţia este, întrucîtva, simplă: în acel an, profitînd de antisemitismul lui Stalin şi de procesele prin care, în tot „lagărul”, erau condamnaţi la moarte mari demnitari comunişti de origine evreiască, Gheorghiu-Dej şi echipa lui reuşea debarcarea Anei Pauker. Era o lovitură de maestru graţie căreia PMR-ul parcurgea o primă etapă a naturalizării sale şi concilierii sale cu românii. De ce? În perioada 1944-1952 populaţia trăia cu sentimentul că noul regim comunist era unul de export, de ocupaţie străină, sovietică, dublată de vremelnica aducere în prim-planul vieţii publice a victimelor fostului regim, evreii. Iar Ana Pauker simboliza, în ochii românilor, această stare de lucruri. Cum din punct de vedere social evreii nu contaseră pînă atunci, fiind programatic marginalizaţi, noua lor vizibilitate a trezit, potrivit mentalităţilor de atunci, frustrări, aversiune, senzaţia că suntem victimele unui complot de care aflam în ultimă instanţă. De unde şi ideea că evreii au adus comunismul în România. Frecvenţa binomului evreu-comunist invada imaginarul postbelic, notorie fiind de acum, catalogarea lui Teohari Georgescu drept evreu, deşi ascendenţa lui era în mod clar românească. Pentru a-şi construi o altă legitimitate, gruparea Dej a căutat, din nefericire, să lase impresia că suferinţele îndurate de noi pînă în 1952 s-ar fi datorat evreilor şi Anei Pauker, înlăturarea ei devenind astfel o victorie a comuniştilor patrioţi. Astfel ne explicăm de ce Mihail Roller, evreu şi el, nu şi-a permis să amintească vreun eveniment susceptibil să-i pună pe conaţionalii săi într-o lumină favorabilă, eroică. Evreul fiind deocamdată un subiect incomod, germanii scăpau momentan şi miraculos am putea spune, de cea mai gravă culpă a lor, Holocaustul. Ceea ce nu îi scutea de alte numeroase acuzaţii, formulate de istoricii care serveau regimul comunist.

Deşi extrem de complex, extremismul de dreapta a avut totuşi limitele sale. Istoricii stalinişti nu au reuşit totuşi să se abţină de la a face din „fascism” o noţiune atît de vastă încît toate manifestările modernităţii să se găsească implicate în el, fără nici o diferenţiere. Românii au valorificat şi ei, pînă la ultimele consecinţe, modelul dat de istoricii sovietici de felul lui Nikonov, care accentua resorturile strict economice ale războaielor doar pentru a evidenţia că ultima conflagraţie mondială s-ar fi datorat “instinctului capitalist” al Occidentului, mereu preocupat de reîmpărţirea pieţelor de desfacere. Se înţelege că Hitler era văzut drept o întruchipare a tot ceea ce Vestul avea mai „putred”, deşi, în multe rînduri, Führer-ul condamnase “decadenţa” civilizaţiei occidentale. Această asociere neaşteptată, între capitalism şi agresivitatea politicii externe a lui Hitler, prevenea posibile analogii între voluntarismul economic al cancelarului şi situaţia similară din U.R.S.S, unde milioane de oameni muriseră în urma colectivizării.

De regulă, discursul istoric stalinist explica relaţiile dintre etnii prin lentila raporturilor dintre statele şi conducătorii care păreau că le reprezintă. În primii ani ai „democraţiei-populare” această tendinţă era agravată însă de constituirea celor două blocuri politico-militare din care rezulta, în plan istoriografic, o rigidizare excesivă a explicaţiilor cauză-efect. Binele fiind situat la Est iar Răul la Vest, timpul şi spaţiul căpătau o coloratură etică extinsă abuziv din prezent în trecut, asupra întregii istorii a lumii. Din perspectivă rolleriană, conflictul dintre cele două tabere nu era doar o urmare directă a ultimei conflagraţii. Se descoperea o cauzalitate mult mai profundă, seculară, un determinism foarte apropiat de genealogie, în sensul că stipula următoarea axiomă: duşmanul actual nu este unul de conjunctură, el ţi-a fost ostil dintotdeauna. În cazul nostru, istoricii îşi aminteau că dinastia Hohenzollern, înrăită opresoare a poporului, era de provenienţă germană, că reacţionarul Bismarck se opusese independenţei în timp ce Rusia, prietenă fidelă, ne sprijinise cu drag (fără a se preciza că în 1878 ne luase sudul Basarabiei), că noi şi germanii am fi fost adversari ireductibili în primul şi, ceva mai tîrziu, în cel de-al doilea război mondial etc. Tabloul schiţat rămîne însă mult prea schematic dacă nu observăm că referirile la Germania au fost nuanţate din pricina a două precondiţii: a) graniţa imaginară dintre comunism şi capitalism trecea chiar prin inima acestei ţări, nepermiţînd diatribele sau generalizările aplicate, de exemplu, americanilor şi englezilor; o parte din Germania, RDG-ul, fiind totuşi „pozitivă” trebuiau găsite personalităţi şi evenimente care să favorizeze atît istoria ei în sine, cît şi ideea unui trecut comun, româno-german, fie el şi acela al luptelor de clasă; b) interesul sau dezinteresul pentru anumite aspecte din istoria germană a fost trezit de evoluţia Războiului Rece, de problema Berlinului în special, de raporturile deseori tensionate dintre Moscova şi sateliţii săi şi, nu în ultimul rînd, de schimbările ideologice din România care se regăseau imediat în rolul mai mic sau mai mare pe care factorul extern şi relaţiile cu alte ţări îl puteau juca în economia interpretării istoriografice. Deocamdată nu exista un interes special pentru istoria raporturilor cu lumea germană, toată istoria românilor consumîndu-se între doi poli, Occidentul, malefic de la începuturi, pe de o parte, şi prietenoasa Rusie, pe de alta. De exemplu, nu contau motivele pentru care România participase la primul război mondial sau de partea cui intrase: era, oricum, un act criminal, o complicitate cît se poate de clară, antipopulară, cu expansionismul apusean. Toţi actorii erau vinovaţi într-un fel sau altul. Ca ţări implicate, Germania şi Rusia nu au un profil istoriografic bine definit, dar relaţiile noastre cu ele sunt aşezate din start într-o lumină sumbră. Raţiunile erau însă deosebite: dacă Germania trecea aprioric la categoria „personajelor negative” ca iniţiatoare a războiului, Rusia ţaristă se bucura de tăcere înţelegătoare, de o clemenţă anticipată, aflată fiind, se spunea, în pragul „marii revoluţii”; nu se luau deci în seamă cauzele, interesele pentru care Rusia intrase într-un război de „de jaf şi cotropire”, ci motivele nobile, revoluţionare, pentru care avea să iasă din el. Faptul că atunci fusesem aliaţi cu Romanovii era trecut sub tăcere, dar nu pentru că acesta ar fi fost pus într-o postură nefavorabilă, imperialistă, ci pentru că una din consecinţele acelui conflict planetar a fost trecerea Basarabiei de la Rusia la România. Or, acum îşi spuneau cuvîntul decalajele de ordin ideologic dintre Bucureşti şi Moscova: românii novici încă într-ale marxism-leninismului, erau la stadiul rescrierii totale a istoriei, adică al autoînvinovăţirilor, excomunicărilor şi inventării de noi eroi, de noi fapte memorabile; sovieticii, dimpotrivă, aureolaţi de victoria contra lui Hitler, traversau o etapă naţionalistă a istoriografiei lor, în cuprinsul căreia chiar şi luptele ţărilor erau apreciate ca „juste” dacă reuşiseră să contribuie, cît de puţin, la sporirea teritoriilor stăpînite de ruşi. Respingerea sentimentului naţional ca factor important al istoriei moderne constituia, într-adevăr, o dogmă, dar numai pentru noii sateliţi al Uniunii Sovietice, nu şi pentru „patria muncitorilor de pretutindeni”. Aceeaşi interpretare se aplica şi celui de-al doilea război mondial, unde Germania figurează cu un nou gest ostil nouă, răpirea Transilvaniei de Nord-Vest prin arbitrajul de la Viena, în vreme ce pierderea Basarabiei în urma tratatului Ribbentrop-Molotov fie că era uitată, fie că era prezentată, mai rar ce-i drept, ca un act de justiţie, ca reparaţie binemeritată de URSS şi ca o mare bucurie pentru românii de dincolo de Prut, nerăbdători să scape de regimul „burghezo-moşieresc” de la noi.

Dacă facem abstracţie de rivalitatea ancestrală cu turcii, germanii, o metonimie a Occidentului, reprezintă naţiunea în opoziţie cu care am fost cei mai dispuşi să ne definim. După 1962, o dată cu reevaluarea graduală a problemei naţionale şi reinterpretarea faptelor de la 23 august 1944, germanii au reapărut ca adversari cu premeditare, dar în cu totul alte împrejurări, sancţionate prompt şi din punct de vedere istoriografic. Bunăoară, dorind o specializare economică strictă a ţărilor din CAER (est-germanii şi cehoslovacii trebuind să se ocupe de industrie, iar românii şi bulgarii de agricultură), Hruşciov trezea puternice animozităţi în „lagărul socialist”. Tot atunci, în România se dezbătea proiectul volumului III din noul tratat de istorie, unde Andrei Oţetea încerca să aplice la spaţiul nostru una din teoriile lui Engels, cea a „iobăgiei a doua”, prin care filosoful german susţinea că secolul XVII adusese o agravare a stării de dependenţă a iobagilor din zona Elbei, din cauza intenţiei stăpînilor de a răspunde cît mai bine cerinţelor pieţei de grîne. O asemenea analogie ar fost bine primită cu un deceniu în urmă pentru că proba o evoluţie unitară a Răsăritului Europei şi a Rusiei, prevestind marea prietenie de după 1945. În anii ’60 însă, orientarea autonomistă a politicii PMR nu mai permitea aceste analogii, Oţetea fiind acuzat, pe nedrept, că face jocul est-germanilor şi că oferă o justificare istorică pentru limitarea noastră la statutul de ţară preponderent agrară.

Americanii, norocul germanilor?

Aceste receptări piezişe s-au perpetuat de-a lungul deceniilor postbelice, anumite afinităţi apărînd prea tîrziu, cînd Ceauşescu şi Honecker s-au regăsit în faţa aceluiaşi pericol, perestroika. Nu era însă decît o apropiere ocazională, de natură dogmatică, fără a aduce o reală comunicare culturală sau o ameliorarea percepţiilor reciproce dintre cele ţări. Rolul pe care lumea germană l-a jucat în modernizarea noastră a fost mult prea puţin evidenţiat, singurele aprecieri la adresa acesteia figurînd la capitolul „cultură universală”, parcă fără nici o legătură cu perioada în care ne-am maturizat ca stat şi ca naţiune sub auspiciile unei dinastii de sorginte prusacă.

Actualul antioccidentalism, atît cît mai supravieţuieşte, poate fi înţeles ca un neo-rollerism, prin lentila căruia exacerbăm, dar în lectură etnică, virtuţile „interne”, autohtone. Ne confruntăm, aşadar, cu o tendinţă ciclică, îmbrăcată în diferite haine ideologice. Astfel, după 1989, străvechea mefienţă faţă de germani, ca principali agenţi ai civilizaţiei apusene, a fost suspendată şi înlocuită, în contextul discuţiilor despre globalizare, cu o viguroasă antipatie faţă de americani. Neintrînd însă în conflict direct cu ei, românii îşi aleg cîte un alter ego simbolic, cîte un „frate mai mare” (mai întîi sîrb, acum arab, apropiat nouă încă din anii politicii tiermondiste a lui Ceauşescu) care ne tot răzbună prin delegaţie. Sînt mutaţii mentale care ţin de istoria culturală a succesului, de complexele şi invidiile trezite de cei bogaţi, puternici. Ele ne obligă să reacţionăm, să concepem nişte cosmologii în cuprinsul cărora jucăm mereu rolul celui care pierde în plan concret, dar învinge, finalmente, în plan moral.

Bibliografie

Ardagh, John, Germany and the German. An Anatomy of Society Today, New York, Harper & Row, 1988.

Iggers, Georg (ed.), Marxist Historiography in Transformation. East German Social History in the 1980s, New York, Berg Publishers Inc., 1991.

Idem, New Directions in European Historiography, Wesleyan University Press, Middletown, Connecticut, 1975.

Leonhard, Wolfgang Three Faces of Marxism. The Political Concepts of Soviet Ideology Maoism and Humanist Marxism, New York, Holt, Rinechart and Winstar Inc., 1974, p.259-354

Mihalache, Andi, Istorie şi practici discursive în Romînia „democrat -populară”, Bucureşti, Editura Albatros, 2003.

Rothschild, Joseph Întoarcerea la diversitate. Istoria politică a Europei Centrale şi de Est după al doilea război mondial, ed. aIIa, trad. de Mihnea Columbeanu, Bucureşti, Editura Antet, 1997.

Satterwhite, James H., Varietes of Marxist Humanism. Philosophical Revisionism in Postwar Eastern Europe, Pittsburgh, University of Pittsburgh Press, 1992.

Tismăneanu, Vladimir Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste în Europa Răsăriteană, trad. de Laura Lipovan, Iaşi, Polirom, 1997.

Idem, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, trad. de Alex. Vlad, Iaşi, Polirom, 1997.

*

Andi MIHALACHE (n.1972) este licenţiat şi doctor al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii „A.I.Cuza” din Iaşi, cercetător la Institutul de Istorie „A.D.Xenopol” specializat în istoria culturii, în prezent bursier al Fundaţiei Alexander von Humboldt; a publicat volumul Istorie şi practici discursive în România democraţiei populare (2003).

Andi Mihalache, Identităţi în controversă. Noi şi germanii în istoriografia anilor 1948-1965, studiu publicat cu permisiunea autorului.