Untitled-25
Partide etnice şi regionale în Europa
Impactul strategiilor
politice
ale partidelor regionaliste
Peter Lynch
Introducere
La
sfîrşitul anilor ’70, Richard Rose punea o întrebare foarte simplă despre
performanţa partidelor politice: contează
partidele politice? Întrebarea lui Rose avea
ca obiect rolul partidelor la
guvernare şi mai cu seamă performanţa guvernelor laburiste
şi conservatoare din Regatul Unit în anii ’60 şi ’70 (Rose, 1980). Rose
căuta să afle
dacă cea care le conferă partidelor putinţa
de a urmări strategii politice este victoria în
alegeri sau, dimpotrivă, alte resurse, precum puterea financiară, timpul
parlamentar
sau opoziţia intra-partinică? Asemenea întrebări înşelător de simple au fost
rareori
puse în ce priveşte partidele regionaliste,
cu toate că din anii ’70 o parte din ele participă
atît la guvernările centrale cît şi
la cele regionale. O evaluare a faptului dacă partidele
regionale contează, ar rămîne extrem
de limitată dacă ea ar examina, totuşi, doar rolul
lor la guvernare. Chestiunea-cheie în ce priveşte partidele regionaliste
– pe care o au
în comun cu ecologiştii şi cu extrema
dreaptă – este funcţia lor de partide-şalanger în
cadrul sistemelor de partide europene (Rochon 1985). Tipul de provocare
prezentat
de regionalişti vizează în genere structura teritorială a statului, revendicînd
fie noi
instituţii regionale, fie autonomie sporită
pentru instituţiile regionale existente. Totuşi,
ele prezintă şi alte tipuri de impact
şi de provocări. Rokkan şi Urwin (1983) identificau
o varietate de reacţii economice, politice şi de partid faţă de apariţia
regionalismului,
unele din ele fiind mai degrabă
non-instituţionale, culturale sau afectînd mai degrabă
partide naţionale decît structuri de guvernare pur şi simplu. În plus,
uneori impactul
politicilor partidelor regionaliste nu este
legat de obiectivele autonomiste ale partidului,
ci decurge din perspective ideologice şi/sau socio-economice. Astfel,
impactul
politicilor partidelor regionaliste – şi
felul în care ele contează – este resimţit dincolo
de structurile teritoriale de guvernare.
Există
trei dificultăţi clare în evaluarea impactului politicilor partidelor
regionaliste. Prima, există realitatea unei
lacune de cercetare în domeniul impactului politicilor,
deşi are loc în momentul de faţă colectarea de date. În ciuda acumulării în
timp a unui număr destul de substanţial de publicaţii despre partidele
regionaliste,
puţine dintre acestea s-au aplecat asupra strategiilor politice (Esman 1977;
Williams
1982; Tirykian şi Rogowski 1986; Watson 1990). Atunci cînd s-a analizat
impactul
strategiilor politice, interesul s-a concentrat asupra efectelor instituţionale
şi creării
de instituţii regionale autonome, cu alte
cuvinte, asupra impactului politicilor de bază
ale regionaliştilor. Dat fiind faptul că autonomia constituie „afacerea
de bază” a
partidelor regionaliste, nu surprind
concentrarea asupra acestui domeniu şi excluderea
tuturor celorlalte. S-au ignorat alte tipuri de impact al politicilor,
în ciuda numărului
mare de cazuri implicate şi al rolului partidelor regionaliste în guvernare.
Într-adevăr,
acest rol în guvernare înseamnă că regionaliştii au avut un impact asupra unei
zone
mult mai întinse de domenii ale strategiilor politice. A doua, guvernarea
multietajată
adaugă o complicare semnificativă oricărei
evaluări a impactului politicilor regionaliste,
deoarece creează necesitatea evaluării impactului pe trei nivele de
decizie politică:
Uniunea Europeană, statul central şi
guvernarea regională. Mai mult, o parte a acestui
impact implică participarea regionalistă la guvernare, fapt care extinde
impactul
politicilor dincolo de obiectivele autonomiei înspre alte domenii de strategie
politică.
A treia, participarea regionalistă la guvernare este de obicei obiectul unei
coaliţii,
ceea ce complică şi mai mult impactul
politicilor, după cum implică trocuri şi negocieri
cu partenerii de coaliţie, iar în cazul coaliţiilor de guvernare regională,
negocieri cu
statul central. A afla dacă partidele
regionaliste contează, ţinînd seama de aceşti factori
contextuali suplimentari, complică încă şi mai mult această evaluare.
Cu toate că studiul de faţă va socoti reforma instituţională
drept principalul impact
politic al partidelor regionaliste, el va prospecta o zonă mai întinsă pentru a
cerceta
tipurile de impact
noninstituţional într-o serie de cazuri regionaliste şi va încerca să
exploreze impactul politic al regionaliştilor la guvernare. Din cauza lipsei de
date şi
cazuri relevante, studiul va examina un număr
relativ mic de cazuri de partide. Universul
partidelor regionaliste europene este greu de circumscris, exact din
cauza mărimii şi
naturii efemere a unora din partidele
respective. Totuşi, partidele reprezentate în Alianţa
Liberă Europeană (ale) – Partidul Democratic al Popoarelor Europei
constituie un
bun indiciu al mărimii acestei familii de
partide, după cum sînt partidele regionaliste
care au membri în Parlamentul
European. Din însumarea acestor două grupuri rezultă
familie de partide de 30-23 membri ALE şi 7 nemembri.1 Chiar şi
într-un univers
relativ restrîns de 30 de partide, puţine
din ele au deţinut mandate la nivelul guvernării
centrale sau regionale sau au avut un impact politic semnificativ. Accentul pus
în acest
studiu pe partide care au participat
la guvernare sau care s-au bucurat de succes electoral, poate conduce analiza într-o anumită direcţie, însă intenţia
noastră este de a
examina tipul de impact politic pe care l-au avut partidele regionaliste, iar
nu dacă
pur şi simplu au avut sau nu un impact.
Calitatea, iar nu cantitatea reprezintă principalul
interes aici.
Regionalismul şi impactul
strategiilor politice
Există
două lucuri principale care trebuiesc subliniate în legătură cu impactul
general al politicilor partidelor
regionaliste. În primul rînd, impactul este relativ, adesea
imprevizibil. În vreme ce regionaliştii urmăresc autonomia, nivelul de
autonomie pe
care îl primesc este adesea în contradicţie cu propriile lor obiective. Totuşi,
în ciuda
acestui lucru, faptul că statul dă curs
revendicărilor regionaliste implică costuri pentru
stat în termeni politici şi economici, şi poate, de asemenea, să producă
consecinţe
neintenţionate (Rudolph şi Thompson
1989:221). Un stat care reacţionează la presiunea
partidelor regionaliste prin înfiinţarea unei guvernări regionale poate
să descopere că
această guvernare devine platforma pentru revendicări suplimentare de autonomie
şi
de restructurare a statului. Revendicările şi
chestiunile regionaliste sînt apoi articulate
de noile instituţii prin partide,
fie regionaliste, fie naţionale. Satisfacerea revendicărilor
nu este un exerciţiu unic, ci o parte
(importantă) a unui proces permanent de negociere
a politicii teritoriale. În al doilea rînd, în vreme ce am putea presupune
că succesul
politicilor regionaliste este legat de succesul electoral sau de guvernare (De
Winter,
1998), nu există o corelaţie exactă între aceste aspecte ale performanţei
partidelor şi
impactul politicilor regionaliste. Într-adevăr,
există o disjuncţie evidentă între succesul
electoral, cel de guvernare şi cel al politicilor. Bunăoară, Adunarea Naţională
pentru
Ţara Galilor a fost înfiinţată în pofida unei slăbiciuni electorale constante a
naţionalismului galez. Din punct de vedere
electoral, Plaid Cymru a atins apogeul în
1970 cu 12,5 la sută din voturile din Ţara
Galilor, apoi, numărul său de voturi a scăzut
sub 10 la sută în anii ’80 şi, totuşi, devoluţia galeză a devenit o realitate
în 1999, odată
cu înfiinţarea unei Adunări Naţionale
pentru Ţara Galilor (Van Atta, în curs de apariţie).
Astfel, autonomia regională a fost obţinută într-o relativă lipsă de
succes electoral
regionalist. Dimpotrivă, Lega Nord a devenit cel mai mare partid din Camera
Deputaţilor din Italia în 1994 şi parte a coaliţiei de guvernămînt cu Forza
Italia lui
Silvio Berlusconi. Totuşi, Lega nu a reuşit
să obţină autonomia regională la acea vreme,
în ciuda succeselor sale electorale şi
de guvernare. Însă, după ce a reintrat în coaliţia
de guvernare de centru-dreapta în 2001 cu o proporţie de voturi şi cu un
nivel de
reprezentare mult mai mici în Camera Deputaţilor, Lega a avut un impact mult
mai
mare asupra chestiunii autonomiei regionale.
În
ce priveşte influenţarea agendei politice de către regionalişti, sînt relevante
alte două chestiuni. Prima ar fi aceea că revendicările regionaliste nu îşi
ating uşor
limitele sau nu au soluţii unice şi
definitive. În majoritatea sistemelor politice europene,
regionalismul s-a manifestat în
valuri aproape permanente din 1960 încoace (Newman,
1997). Chestiunea regională a Belgiei nu a fost soluţionată definitiv
prin legile cu
privire la limbi din 1963 sau prin reformele
constituţionale din 1970 sau 1980 (McRae,
1986). Chestiunea regională a
Italiei ar putea părea să fi fost rezolvată prin crearea în
1949 a regiunilor speciale, iar la
un nivel mai general, a guvernelor regionale, în 1970.
Totuşi, aceasta nu a împiedicat apariţia Lega Nord în perioada anilor
’80 şi nici reinventarea
chestiunii regionale, în anii ’90. S-ar putea susţine că formele de devoluţie
create de Statutul
Scoţiei, din 1998, şi Statutul Ţării Galilor, din 1998, nu reprezintă
sfîrşitul evoluţiei instituţionale din
aceste două ţări, cu o Adunare Naţională pentru
Ţara Galilor care deja a iniţiat o reexaminare a capacităţii sale
limitate de decizie
politică,2 în vreme ce Scottish
Nationalist Party duce o campanie mai degrabă pentru
autonomia fiscală a Parlamentului Scoţian decît pur şi simplu pentru independenţă.
Chiar dacă într-un timp îndelungat,
aceste valuri de reformă instituţională au transformat
progresiv structurile de oportunitate politică pentru partidele
regionaliste.
Tabelul 1: Fragmentarea lingvistică a sistemului de partide belgian
|
An Partide
flamande
|
Partide valone
|
1968
Christelijke Volkspartij (CVP)
|
Parti
Social Chrétien (PSC)
|
1971
Partij voor Vrijheid en Vooruitgang (PVV) Parti Reformateur Liberal (PRL)
|
1978
Belgische Socialistische Partij (BSP)
|
Parti
Socialiste Belge (PSB)
|
1978 Vlaams Blok
|
1991 Front National
|
1979 Agalev
|
1980 Écolo
|
Al
doilea lucru relevant aici ar fi acela că impactul partidelor regionaliste
poate
fi regăsit mai degrabă în natura dezbaterii politice decît pur şi simplu în
termeni de
randament şi rezultate politice. În
impunerea chestiunilor autonomiei pe agenda politică,
regionaliştii îşi forţează într-un
sens oponenţii să intre pe teritoriu regionalist: ceea ce
Rokkan şi Urwin (1983:118) numeau
„politizarea categoriilor periferice”. În loc să se
concentreze exclusiv asupra
chestiunilor referitoare la bunăstare – impozitare, cheltuieli,
sănătate, educaţie, apărare, etc. – partidele naţionale sînt silite să
discute chestiuni
regionale, să producă soluţii regionale şi
să înfiinţeze instituţii regionale. Mai mult,
atunci cînd sînt înfiinţate instituţiile
regionale, politica regională devine instituţionalizată
permanent în sistemul politic.
Chestiunile impozitului, cheltuielilor publice şi serviciilor
publice preiau o faţă regională şi devin însăşi materia conflictelor
centru-regiune.
Potenţialul acestei situaţii de a deveni
prevalentă este întru totul evidentă în cazurile
Belgiei şi Spaniei. În Belgia, succesul electoral regional al Volksunie
în Flandra, al
Front Démocratique des Francophones în Bruxelles şi al Rassemblement Wallon în
Valonia a condus la fragmentarea lingvistică
a sistemului partidelor din Belgia. În loc
de a se „dezgheţa” pur şi simplu pentru a îi include pe regionalişti,
ecologişti şi extrema dreaptă, partidele belgiene s-au divizat în aripi lingvistice. Mai mult,
atunci
cînd au fost înfiinţate noi partide, ele au urmat o dimensiune lingvistică foarte
clară
(vezi tabelul 1). Regiunea şi limba au
devenit mai degrabă dimensiuni permanente ale
vieţii politice decît chestiuni „soluţionate” de către compromisurile făcute de
nivelul
naţional.
În Spania, faptul că întregul stat a cîştigat comunităţi
autonome, însă supus
unui sistem de guvernare asimetrică, a generat o politică cu coloratură
regionalistă
la toate nivelele. Reformele regionale iniţiale, asociate cu procesul de
democratizare, au contribuit atunci la un proces de devoluţie derulat în anii
’80.
Succesul partidelor regionaliste în a cîştiga un rol în guvernare în unele
comunităţi
autonome şi, de asemenea, în sprijinirea guvernelor minoritare în Cortes, a
contribuit la a face din chestiunile regionale o trăsătură permanentă a
politicii
spaniole, resimţită de partidele naţionale ca şi de cele regionaliste. În două
dăţi,
partidele naţionale s-au bazat pe regionalişti pentru a sprijini formarea
guvernului
central de la Madrid, fapt care a dus la importante concesii de autonomie
fiscală
pentru partidele regionaliste din Ţara Bascilor şi Catalonia.
Stabilirea
agendei şi influenţă politică
Un
impact clar al partidelor regionaliste implică capacitatea lor de a stabili
agenda în cadrul sistemelor politice. Influenţa poate fi cîştigată prin
impunerea
chestiunilor autonomiei pe agenda politică în general, deşi autorităţile
politice pot
încerca să scoată din discuţie aceste chestiuni. De pildă, chiar dacă abordarea
dominantă în studierea impactului regionaliştilor o reprezintă examinarea
modului
în care centrul a satisfăcut revendicările regionaliste, nu aceasta constituie
reacţia
obişnuită a
statelor. Rudolph şi Thompson (1989:227) au identificat atît reacţii
„managerialiste” cît
şi „rejecţioniste” din partea statelor. McGarry şi O’Leary
(1993:4) au găsit o varietate de forme de soluţionare a conflictelor etnice
care
apelau mai degrabă la coerciţiuni decît la satisfacerea revendicărilor, ca modus
operandi, precum genocidul, dislocări forţate ale populaţiei, fragmentarea şi
asimilarea. Regimurile democratice ar putea opta, de regulă pentru strategiile
de
satisfacere a revendicărilor – în cele din urmă –, dar chiar şi atunci ar putea
căuta
să submineze partidele regionaliste, prin subminarea revendicărilor lor. Însă
principala concluzie care se impune aici este că un compromis semnificativ
caracterizează arareori primul pas făcut de partidele sau instituţiile politice
naţionale. Acest lucru ar putea explica de ce reformele instituţionale şi
descentralizarea au loc în perioade de timp atît de îndelungate: Belgia, din
1970
pînă în 1995, Marea Britanie, din anii ’60 pînă în 1999.
Mai
mult, chiar dacă partidele regionaliste reuşesc să impună revendicările
autonomiste pe agenda politică, ele continuă să se confrunte cu dificultăţi în
impunerea revendicărilor lor pe agendele politice. Kingdon (1984:4) făcea o
distincţie clară între agendele de guvernare şi cele decizionale. Agendele
guvernamentale se referă la listele de chestiuni care cîştigă atenţia politică,
în
vreme ce agenda decizională se referă la chestiunile avute în vedere pentru
decizia
guvernamentală concretă. Partidele regionaliste ar putea descoperi că au reuşit
să
îşi impună problema pe agenda guvernamentală pentru a fi luată în serios în dezbaterile
politice şi în presă, dar, totuşi, faptul acesta nu declanşează o acţiune
şi o decizie guvernamentală serioasă. Chiar şi atunci cînd regionaliştii reuşesc
să
impună chestiunea autonomiei pe agendă, reacţiile statului faţă de revendicările
regionaliste pot limita impactul strategiilor politice, întrucît stabilirea
agendei şi
efectele politicilor regionaliştilor pot fi mediate atît de partide naţionale
cît şi de
acţiunile instituţiilor politice (Minkenberg, 2001:12). De pildă, în vreme ce
crearea
guvernării regionale s-a aflat pe agendele guvernamentale şi decizionale ale
majorităţii guvernelor belgiene începînd de la sfîrşitul anilor ’60, guvernările
regionale nu au fost înfiinţate mai devreme de 1980, iar aceste guverne
regionale
nu au fost alese în mod democratic pînă în 1995. Interesele de partid,
diviziunile
teritoriale, problema Bruxellesului, structurile schimbătoare ale coaliţiilor şi
rolul
partidelor regionaliste în guvernare au jucat cu toate un rol în lunga tranziţie
spre
o Belgie federală (Witte, 1992). În Marea Britanie, devoluţia către Scoţia şi Ţara
Galilor se afla pe agenda guvernamentală tot de la sfîrşitul anilor ’60, însă i
s-a
dat curs abia în 1990. Tentative eşuate de devoluţie au fost făcute în anii
’70, însă
guvernele au răspuns şi ele presiunii regionaliste prin convocarea de cercetări
guvernamentale – Comisia Regală pentru Constituţie 1969-73 – înfiinţînd agenţii
de dezvoltare regională în 1975 şi creînd Comisiile Speciale pentru Afaceri
Scoţiene şi Galeze în 1979 (Bogdanor 1979; Jones şi Keating, 1985). Soluţionarea
revendicărilor, însă fără crearea de instituţii regionale democratice, a fost
modul
dominant al răspunsului venit de la centru în Marea Britanie, în cea mai mare
parte a perioadei de la mijlocul anilor ’60 pînă în 1997: devoluţia a
constituit
excepţia, iar nu regula.
Dacă
naţionalismul scoţian şi galez, şi partidele regionaliste belgiene au reuşit
să impună revendicările autonomiste pe agenda politică în diferite grade, cazul
Lega Nord evidenţiază în schimb un aspect mult mai larg al stabilirii agendei
regionaliste. În vreme ce majoritatea regionaliştilor se concentrează în
principal
asupra instituţiilor şi culturii/limbii autonome, Lega a jucat un rol mult mai
extins
în stabilirea agendei în contextul unic al unei transformării în sistemul
politic. În
loc să urgenteze pur şi simplu chestiunile proprii pe agenda politică, Lega a
reuşit
să avanseze chestiuni precum lupta împotriva corupţiei, imigraţia şi Mafia,
precum
şi strategii economice liberale şi sprijin pentru UE (la acea vreme). Votanţii,
între
timp, ţineau să folosească Lega ca pe un vehicul pentru a distruge vechiul
sistem
politic al partidelor ideologice tradiţionale. Totuşi, în pofida varietăţii
efectelor
generate prin stabilirea agendei de către Lega, obiectivul ei de bază, al
autonomiei,
a fost o temă între multe altele, tărăgănată pînă într-a doua perioadă de
guvernare,
de după 2001. Astfel, pînă după 2001, se putea susţine că – în ciuda succesului
electoral – principalul efect al stabilirii agendei de către Lega nu a fost
resimţit
cîtuşi de puţin în zona ţelurilor autonomiste, ci în alte domenii de strategii
politice
care nu aparţineau exclusiv acestui partid.
Partidele
regionaliste propun o paletă largă de obiective autonomiste pentru
regiunile lor, care variază de la un statut special pentru regiune şi pînă la
independenţa totală. Întrucît autonomia este principalul obiectiv al partidelor
regionaliste şi caracteristica ce face din ele o familie de partide,
determinarea
impactului politicilor în acest domeniu oferă cea mai exactă evaluare a relevanţei
partidelor regionaliste. Totuşi, nu există o conexiune simplă între partidele
regionaliste şi instituţiile regionale autonome. Tendinţa înfiinţării de
instituţii
regionale este pusă pe seamna celor două forţe de semn contrar ale
regionalismului:
„de sus în jos” şi „de jos în sus” (Keating, 1997). Regionalismul „de sus în
jos” se
referă la rolul şi la natura directoare a guvernării centrale şi a partidelor
naţionale
în relaţie cu crearea guvernării regionale. De pildă, în Franţa, la baza
genezei
guvernării regionale a stat dorinţa guvernării centrale de a eficientiza
planurile
economice naţionale (Mazey, 1993). Graniţele şi funcţiile regiunilor au fost
decise
la nivel central pentru a facilita creşterea economică. Partidele şi mişcările
regionaliste au fost actori slabi şi
relativ lipsiţi de importanţă în generarea guvernării
regionale; o realitate care persistă şi astăzi. În acelaşi chip, în
Germania postbelică,
„sistemul landurilor” a fost conceput de Aliaţi pentru a descentraliza Statul
German, chiar dacă a creat o tradiţie a federalismului.
Dimpotrivă,
regionalismul „de jos în sus” subliniază rolul presiunilor venite de
la partidele regionaliste, grupuri de presiune şi societatea civilă. Aici,
guvernarea
regională este explicată ca fiind rezultatul procesului de mobilizare regională
şi al
succesului electoral de nivel regional.
Astfel, Parlamentul Scoţiei este rezultatul creşterii
electorale înregistrate de Scottish
National Party, iar restructurarea federală a Belgiei
este atribuită influenţelor electorale ale Volksunie, Front Démocratique
des
Francophones şi Rassemblement Wallon
Progresul electoral al partidelor regionaliste,
reacţiile în domeniul strategiilor politice ale partidelor naţionale şi
apoi reformele
instituţionale venite din partea guvernărilor centrale reprezintă aici modelul.
Totuşi,
deşi regionaliştii se mobilizează cu succes
în chestiunea autonomiei, partidele naţionale
sînt cele care domină alegerile şi care au jucat un rol decisiv în determinarea
rezultatelor
instituţionale. Scottish National
Party a urmărit independenţa Scoţiei, însă a obţinut
devoluţia. Cel mai mare impact al strategiilor politice ale partidului nu l-au
constituit
propriile politici, ci mai degrabă succesul în presiunea exercitată
asupra Partidului
Laburist pentru a-şi schimba politicile,
astfel încît să sprijine înfiinţarea unui Parlament
Scoţian devoluat. Aceasta a devenit
strategia politică a Partidului Laburist în septembrie
1974, însă abia în 1998 a fost
finalizată printr-o lege adoptată în Parlament (The Scotland Act, 1998). Forţele de nivel naţional au fost, aşadar, esenţiale în
impactul
strategiilor politice ale Scottish National Party.
Desigur,
crearea instituţiilor regionale poate fi pusă şi pe seama unei
combinaţii a ambelor efecte, „de sus în jos” şi „de jos în sus”, ca în cazul
regiunilor speciale
ale Italiei de la sfîrşitul anilor ’40 şi al regionalizării complete a ţării în
1970. şi Spania se înscrie în această categorie, înregistrînd presiuni „de jos
în
sus”, venite din partea naţionalităţilor din Ţara Bascilor, Catalonia şi
Galicia, dar
şi o combinaţie de presiuni „de jos în sus” şi „de sus în jos”, venite din
toate
celelalte regiuni, pe măsură ce regiunile s-au constituit şi au decis să devină
comunităţi autonome într-o perioadă foarte scurtă de timp, la începutul anilor
’80.
Desigur, o concluzie ce poate fi trasă din această discuţie este că partidele
regionaliste nu reprezintă singurul factor în relaţie cu instituţiile politice
regionale
şi adesea partidele nu au un efect real asupra creării de asemenea instituţii.
Cel
mai recent caz de succes regionalist la nivel instituţional a implicat Lega
Nord la începutul anului 2003, deşi succesul a însemnat aici schimbarea instituţiilor
regionale existente, iar nu crearea de structuri regionale complet noi.
Victoria pe care
a înregistrat-o Casa Della Liberta (Polul
Libertăţii) în alegerile generale din Italia din
2001 a adus înapoi Lega Nord la guvernarea centrală, cu trei posturi
ministeriale senior. Dintr-un cabinet de 25 de ministere,
Lega a obţinut Ministerul Justiţiei şi Muncii,
al Bunăstării şi Politicilor Sociale, precum şi poziţia-cheie a Reformei
şi Devoluţiei
Instituţionale, care a fost ocupată de
Umberto Bossi. şi, spre deosebire de experienţa
din 1994, Lega a rămas parte a guvernării
şi a urmărit să instituie reforme de devoluţie
care să sporească autonomia regiunilor italiene. În februarie 2003, după
o serie de
dezbateri furtunoase între stînga şi dreapta şi între cele patru partide din
cadrul
guvernării Polului Libertăţii, Lega a prezidat adoptarea unui nou proiect de
lege cu
privire la devoluţie. Proiectul devolua
puteri legislative în domeniul sănătăţii, educaţiei
şi poliţiei către cele 20 de guverne
regionale existente, în ciuda opoziţiei din partea
grupării de centru-stînga, care era îngrijorată că regionalizarea va
afecta asigurarea
uniformă a serviciilor medicale. Desigur,
devoluarea mai multor puteri către regiunile
existente este destul de departe de
ideea Republicii Nordului, promovată mai demult
de Lega, ca parte a unei Italii federale compusă din trei părţi sau de
ideea Padaniei
independente, complet separate de statul
italian. Totuşi, în comparaţie cu experienţa
de guvernare din 1994, aceasta constituie un succes major pentru Lega
Nord. Nu
numai că partidul a transformat reuşita de
a fi la guvernare într-un succes al strategiilor
politice, ci a fost în stare să o facă în relaţie cu obiectivele sale
autonomiste, chiar
dacă rezultatul a presupus compromisuri cu partenerii de coaliţie. Rezultatul
este cu
atît mai ironic dacă luăm în considerare actuala slăbiciune electorală a Lega
Nord.
Lega a cîştigat doar 30 de fotolii în
Camera Deputaţilor în 2001, însă a fost capabilă să
obţină un acord de autonomie. Această
situaţie trebuie comparată cu aceea în care a
cîştigat 59 de locuri în 1994, însă nici un fel de înţelegere cu privire
la autonomie,
încît Lega a ieşit din coaliţie după cîteva luni, ca urmare a eşecului său de a
institui
reforme devolutive.
Uniunea Europeană a oferit o importantă structură de
oportunitate politică pentru
partidele
regionaliste. În ce priveşte însă impactul strategiilor politice, regionaliştii au avut puţină influenţă asupra instituţiilor sau
strategiilor politice ale UE. În termeni
de strategii
politice, regionaliştii au cîştigat oarecare recunoaştere şi sprijin pentru
limbile minoritare începînd din anii ’80, însă aproape nimic altceva, cu toate
că
dimensiunea regională a UE a crescut în importanţă din 1988 încoace. Uniunea
Europeană a avut un impact major în domeniul strategiilor politice asupra
regionaliştilor. Nu numai că Parlamentul European a acordat partidelor
regionaliste
resurse organizaţionale şi financiare pentru a-şi spori capacităţile pe plan
intern şi
european, ci integrarea europeană a devenit parte a obiectivelor partidelor
regionaliste (Lynch, 1996). Cînd şi cînd, partide precum Scottish National
Party şi-
au modificat obiectivul iniţial pentru a lua în considerare UE – independenţa
Scoţiei
devenind din 1988 un model de independenţă în Europa. În plus, regionaliştii
s-au
organizat la nivel european pentru a produce strategii politice comune şi
pentru a
participa la instituţiile europene precum Parlamentul şi Comitetul Regiunilor,
prin
dezvoltarea Alianţei Libere Europene – Partidul Democrat al Popoarelor Europei
(De Winter şi Gomez-Reino Cachafeiro 2002). Totuşi, în vreme ce se poate ca UE
să fi ajutat regiunile prin fondurile sale structurale şi programele de
parteneriat, în
realitate ea nu a creat guvernări regionale şi nu a implementat
descentralizarea. Mai
mult, noile instituţii regionale (precum Comitetul Regiunilor) au fost create
mai
degrabă sub presiunea guvernărilor regionale decît a partidelor regionale, cu
toate
că unele partide regionaliste au fost active în a face lobby pentru
reprezentarea
regională în instituţiile Uniunii Europene. UE a acordat o recunoaştere
deopotrivă
simbolică şi reală rolului şi legitimităţii guvernărilor regionale, ceea ce
poate fi
socotit drept o consolidare a existenţei lor, însă aceasta a ajutat partidele
naţionale,
la nivel regional, în aceeaşi măsură în care i-a ajutat pe regionalişti.
Impactul noninstituţional al
politicilor autonomiste
În
vreme ce principalul impact al strategiilor politice ale partidelor
regionaliste
implică înfiinţarea sau reforma instituţiilor politice autonome, s-au resimţit şi
alte
influenţe ale politicilor, mai cu seamă în domeniile economiei şi culturii.
Totuşi,
aceste influenţe ale strategiilor politice
rămîn strîns legate de chestiunea autonomiei
regionale şi sînt coerente cu obiectivele autonomiei regionaliste. În
vreme ce
înfiinţarea/extinderea instituţiilor politice regionale – un parlament sau o
adunare
regională – este cel mai uşor identificabil obiectiv al majorităţii partidelor
regionaliste, atît obiectivele regionaliste cît şi reacţiile de la nivel naţional
sînt cel
mai bine înţelese ca un set de elemente continue, şi nu în termeni absoluţi. De
pildă, Rokkan şi Urwin (1983:141) au conturat o serie de obiective
regionaliste,
care variau de la construirea unei identităţi periferice şi pînă la separatism
sau
iredentism. Partidele regionaliste au un impact al strategiilor politice asupra
zonelor
legate de autonomia regională, dar putem constata şi obiective regionale de
partid
care nu se încadrează strict în domeniul instituţiilor politice regionale.
De la înfiinţarea sa în 1925, Plaid Cymru s-a confruntat cu
dilema dacă ar
trebui să facă o prioritate din autoguvernarea Ţării Galilor sau din păstrarea
limbii
galeze (Phillip, 1975; Christiansen, 1998). Cu toate că această dilemă a făcut
adesea
dificilă determinarea principalului său obiectiv politic, ea i-a permis
partidului să
aibă un impact de strategie politică asupra culturii. Într-adevăr, se poate susţine
că
Plaid a reuşit să obţină o anumită autonomie culturală pentru Ţara Galilor
anterior
obţinerii unui grad de autonomie politică, în 1999. După eşecul referendumului
cu privire la devoluţie, în 1979, Plaid a dus o campanie pentru constituirea
unui
post de televiziune în limba galeză. Crearea Programului 4, ca nou post de
televiziune britanic, a deschis în acelaşi timp posibilitatea coexistenţei unui
program de limbă galeză. Plaid a dus o campanie susţinută în favoarea programului,
fostul său lider şi parlamentar între 1966-70 şi 1974-9, Gwynfor Evans, ameninţînd
să intre în greva foamei în sprijinul noului program. Cîteva mii de
sprijinitori ai
ideii au încetat să plătească taxa de abonament TV către BBC în semn de protest
faţă de absenţa televiziunii în limba galeză. Aceste acţiuni au fost însoţite
de o
serie de incendieri izolate ale caselor de vacanţă din Ţara Galilor deţinute de
englezi
(Rawkins 1985). Impactul concertat al acestor acţiuni a fost faptul că
guvernarea
conservatoare a fost de acord cu înfiinţarea programului TV, S4C, la începutul
anilor ’80. Campaniile ulterioare ale Plaid, umăr la umăr cu Societatea pentru
Limba Galeză şi alte grupuri culturale, au avut ca rezultat Legea cu privire la
limba galeză (din 1988) şi includerea limbii galeze în curicula naţională în şcolile
primare şi gimnaziale, precum şi extinderea treptată a educaţiei în limba galeză.
Fiecare din aceste schimbări a fost importantă în ce priveşte autonomia
culturală,
însă nu şi în ce priveşte autonomia politică. Într-adevăr, este posibil ca
asemenea
nivele de autonomie culturală să fi subminat cu uşurinţă revendicările relativ
slabe
de autonomie politică.
Partido
Nacionalista Vasco (PNV) şi Convergencia i Unio (CiU) au putut
smulge concesii de la guvernarea centrală de la Madrid în două rînduri, în anii
’90. În 1993, CiU a consimţit să sprijine
administraţia PSoE minoritară, în schimbul
unor concesii economice şi fiscale. În general, CiU a împins PSoE spre
strategii
politice cu un pronunţat caracter concret prin reforma legilor muncii şi prin
stimulente acordate sectorului industrial. Totuşi, mai important, CiU a
negociat
dreptul de a reţine 15% din impozitul pe venit în Catalonia pentru uzul
guvernului
Generalitat-ului din Catalonia. Acest pact a durat doi ani, pînă cînd CiU s-a
retras,
din cauza diferitelor scandaluri financiare şi politice, din cadrul guvernului
PSoE.
În 1996, CiU a îmbunătăţit situaţia financiară a regiunii sale prin negocierea
unei
reţineri suplimentare de 15% din impozitul pe venit; cu alte cuvinte, 30% din
impozitul pe venit al celei mai bogate regiuni a Spaniei a fost reţinut în
regiune, în
loc să fie redistribuit regiunilor mai sărace. Mai mult, în 1996, PNV a consimţit
să
sprijine guvernul PP minoritar, în schimbul unei îmbunătăţiri a Concierto Economico
care hotărăşte
asupra autonomiei fiscale a guvernului basc. După 1996,
Concierto Económico a fost reformat prin transferarea de la Madrid către
comunitatea autonomă bască a dreptului de a impune taxe speciale pe articole
precum alcoolul, tutunul şi petrolul (Pérez-Nievas, în curs de apariţie).
Impactul politicilor
nonautonomiste
Impactul
politicilor partidelor regionaliste, dincolo de obiectivele autonomiste
ale acestei politici, reprezintă marea zonă necercetată a partidelor
regionaliste.
Această situaţie este surprinzătoare, aînd în vedere rolul guvernamental al
unor
partide regionaliste majore, precum PNV în Comunitatea Autonomă Bască (CAB)
şi CiU în Catalonia, partide care au avut un rol permanent în guvernarea
comunităţilor lor autonome, de la înfiinţarea guvernării regionale încoace.
PNV,
de pildă, în coaliţie regională fie cu PSoE fie cu Eusko Alkartasuna, a avut o
varietate de influenţe politice la nivel regional3, fiecare din ele
legată de strategiile
de construire a regiunii adoptate de administraţia regionalistă, precum şi de
strategii
de lobby la nivel teritorial adoptate de guvernările regionale ale tuturor
partidelor,
în căutarea eficientizării strategiilor politice ale centrului. De pildă, în
anii ’90,
guvernul regional condus de PNV a urmărit o politică activă de dezvoltare
industrială. Ca fostă regiune industrială de succes, bazată pe cărbune, oţel şi
construcţia de nave,
ea avea clar nevoie de o reală inovaţie industrială pentru a
face faţă nivelelor
ridicate de şomaj, generat de declinul industriilor tradiţionale.
Totuşi, politicile industriale au fost condiţionate de doi factori. Primul,
investiţiile
interne erau socotite problematice, datorită situaţiei politice şi de
securitate,
instabile în Ţara Bascilor. Al doilea, datorită Concierto Económico, CAB
era în
posesia instrumentelor fiscale şi economice pentru a administra dezvoltarea
economică, instrumente de care majoritatea celorlalte guvernări regionale nu
dispun. Guvernarea PNV avea capacitatea instituţională de a dezvolta o politică
industrială endogenă, bazată pe şapte centre tehnologice axate pe electronică,
cercetare şi dezvoltare, componente auto, etc. (Kaufmann şi Todtling, 2000).
În
plus, CAB a folosit o serie de stimulente fiscale pentru a sprijini companiile
autohtone, în ciuda controversei iscate în Spania şi la Bruxelles cu privire la
aceste
stimulente, soldate cu investigaţii ale Comisiei Europene. CAB a acordat
reduceri
de impozite de 45% companiilor pentru a le ajuta dezvoltarea afacerilor, precum
şi
o serie de perioade de „vacanţe” fiscale, pentru a le sprijini creşterea. Companiile
puteau beneficia de reduceri fiscale pentru o perioadă de pînă la 5 ani sau
puteau
amîna plata impozitelor pe afaceri pînă la primul an în care înregistrau
profit.
Operatorului de telecomunicaţii regionale, Euskaltel, i s-a acordat o o
reducere de
impozit de 414,7 milioane de euro, pentru
a-i susţine investiţia din Ţara Bascilor, în
vreme ce compania Aceria Compacta de Bizkaia estima economii de 85 de
milioane
de euro în urma impozitării reduse, plus
189 de milioane de euro în urma „vacanţelor” fiscale
din 2000-2004 (Financial Times, 25 ianuarie 2000). CAB a investit din greu
şi în infrastructura de telecomunicaţii în anii ’90 prin intermediul companiei
sale
aflate în proprietate publică. Cînd această
politică a fost pusă la îndoială de politicile
concurenţiale ale Uniunii Europene, CAB a sprijinit crearea Euskaltel,
ca firmă
privată, chiar dacă cu un procentaj de 5% deţinut de BAC – un exemplu în plus
privind politicile PNV de dezvoltare economică endogenă prin intermediul CAB.
Impactul politicilor regionaliste s-a resimţit şi în ce priveşte campaniile
conduse de
PNV în favoarea extinderii reţelei feroviare europene de mare viteză în
regiune.
CAB a produs planuri de dezvoltare economică
şi o campanie pentru o linie feroviară
între Franţa şi Spania, care să includă legătura feroviară „bască în
formă de Y” de-
a lungul coastei Atlanticului, prin Bilbao, San Sebastian şi Vitoria (Bourne,
2001).
Campania a fost purtată la Madrid şi Bruxelles pentru a urmări includerea
„Y-ului
basc” în planurile de reţele de transport
transfrontaliere ale UE. Un asemenea lobby,
purtat pe mai multe nivele, a reuşit înscrierea propunerii „Y-ului basc”
în deciziile
ulterioare ale Comisiei, Consiliului de Miniştri şi Parlamentului European cu
privire
la reţelele transeuropene.
În
vreme ce rolul jucat de PNV la guvernare în Ţara Bascilor permite o
înţelegere reală a impactului politicilor regionaliştilor aflaţi la guvernare,
el
reprezintă, totuşi, un caz oarecum atipic. Multe partide regionaliste nu s-au
bucurat
de nivelul de succes la guvernare, ca acela al PNV, iar alte cazuri de
regionalişti la
guvernare au fost prea puţin cercetate. Totuşi, o serie de partide regionaliste
care
nu au fost la guvernare au avut un impact al politicilor proprii, în chestiuni
care nu
ţin de autonomia regională. În Scoţia, SNP a mobilizat cu succes pe marginea
impozitului pe cap de locuitor – reglementările fiscale locale de la sfîrşitul
anilor
’80 – şi pe marginea dezvoltării economice, a industriei petroliere, în anii
’70.
Fiecare din aceste chestiuni a primit atenţie guvernamentală, separat de
chestiunea
autonomiei. De la crearea unui Parlament Scoţian devoluat, impactul politicilor
SNP a crescut, chiar dacă acesta a fost mai degrabă în opoziţie decît la
guvernare.
Un semn timpuriu al acestui impact crescut
a fost decizia partidelor de nivel naţional
de a dezvolta o strategie a relaţiilor externe şi europene în executivul
scoţian după
1999, în ciuda criticilor aspre pe care le aduseseră propunerilor făcute de SNP
în
acest domeniu în timpul campaniei electorale din Scoţia. Această activitate a
implicat iniţiativele tradiţionale de constituire de reţele regionale cu
regiuni
europene precum Catalonia, Toscana şi Nordrhein-Westfalen, apoi participarea
scoţiană de nivel ministerial la summit-ul
Pămîntului de la Johannesburg, implicarea
profundă în Ziua Tartanului sărbătorită în Statele Unite ale Americii, un
reprezentant
scoţian în ambasada Marii Britanii la Washington, cooperarea economică şi
culturală cu Suedia, precum şi rolul Scoţiei în viitorului guvernămînt al
Uniunii
Europene (Scottish Executive/COSLA, 2002). Acest tip de iniţiative ale
partidelor
de nivel naţional sînt coerente cu formele de paradiplomaţie practicate de
unele guverne
regionale (Keating, 1999), însă au dimensiunea suplimentară de a încerca
– prin implementarea unor strategii de politică externă – să submineze
sprijinul
SNP.
Concluzie
O
serie de concluzii pot fi trase din acest studiu preliminar al impactului
politicilor partidelor regionaliste. În primul rînd, în pofida absenţei cercetărilor
în
acest domeniu, a fost posibilă identificarea impactului politicilor
regionaliste în
domeniile stabilirii agendei, autonomiei instituţionale şi noninstituţionale,
precum
şi în alte domenii de strategii politice care nu sînt legate de politicile de
autonomie.
Regionaliştii au avut un impact în opoziţie,
în guvernările regionale şi, de asemenea,
în alianţele cu guvernarea centrală. Impactul politicilor este deosebit
de important
în cazurile în care un partid regionalist este în guvernarea regională, lucru
evident
în cazul PNV.
În special, participarea regionaliştilor la guvernul
regional facilitează o racordare
singulară între cele
două seturi de literatură despre partidele regionaliste şi guvernele
regionale. Totuşi, orice conexiune cauzală simplă între partidele regionaliste şi
guvernarea regională este dificil de susţinut din cauza succesului variabil al
regionaliştilor şi rolului factorilor „de sus în jos” în generarea guvernelor
regionale.
Acestea
fiind spuse, regionalizarea progresivă a statelor europene în perioada
postbelică
a
creat oportunităţi pentru mobilizarea regională şi impactul politicilor în mod
continuu.
În
vreme ce impactul politicilor PNV sau CiU în guvernarea regională este posibil
de
stabilit în momentul de faţă, există posibilitatea suplimentară a impactului
politicilor
viitoare ale
administraţiilor naţionaliste, în guvernele regionale din Scoţia şi Ţara
Galilor, cîndva în viitor. Impactul politicilor nu este ceva care să fie măsurat
pur şi
simplu istoric, ci o dezvoltare continuă aşa după cum s-a văzut din creşterea
relativ
recentă a partidelor regionaliste precum Lega Nord şi Bloque Nacionalista
Galego
(De Winter şi Gomez-Reino Cachafeiro, 2002).
Note
1.
Partidele
care nu sînt membre EFA şi care au europarlamentari sînt Convergencia
Democratica di Catalunya, Svenska
Folkspartiet, Lega Nord, Vlaams Blok, Coalicion Canaria,
Süd-tiroler Volksparteit şi Euskal Herritarrok.
2.
Adunarea a înfiinţat Comisia Richardson în 2002 pentru a
examina extinderea puterilor
sale.
3.
Acordurile de coaliţie sînt importante, aici, în relaţie
cu guvernarea comunităţii autonome,
dar şi în relaţie cu guvernele naţionale de la Madrid – unde
coaliţiile pe mai multe nivele, spre
deosebire de acţiunea regionalistă autonomă, a
înregistrat succese ale strategiilor politice.
Bibliografie
Bogdanor, Vernon (1979), Devolution, Oxford University Press.
Bourne, Angela (2001), Centre and
Periphery in the European Union: The Domestic Politics of
Basque
Activism in Europe, studiu prezentat la sesiunile comune ale ECPR, Grenoble.
Christiansen. Thomas (1998), Plaid Cymru:
Dilemmas and Ambiguities of Welsh regional nationalism, în Lieven De Winter şi Huri Türsan (editori), Regionalist Parties
in Western
Europe,
London,
Routledge.
De Winter, Lieven şi Marga Gomez-Reino
Cachafeiro (2002), European Integration and
Ethnoregionalist
Parties în Party Politics, Vol.8, No.4, pp.483-503.
De Winter, Lieven (1998), Conclusion: A
comparative analysis of the electoral, office and policy
success
of ethnoregionalist parties, în Lieven De Winter şi Huri Türsan (editori), Regionalist Parties in Western Europe, London, Routledge.
Esman, Milton (1977)
(ed), Ethnic Conflict in the Western World, Ithaca, Cornell University Press.
Jones, Barry şi Michael Keating (1985), Labour
and the British State, Oxford, Clarendon.
Kaufman, Alexander şi Franz Todtling
(2000), Systems of Innovation in Traditional Industrial
Regions:
The Case of Styria in Comparative Perspective, în Regional Studies, Vol.34,
No.1,
pp.29-40.
Keating, Michael (1999), Regions and
International Affairs: Motives, Opportunities and Strategies,
în Francisco Aldecoa şi Michael Keating (editori), Paradiplomacy in Action:
The
Foreign
Relations of Subnational Governments, London, Frank Cass.
Keating, Michael (1997), The Political
Economy of Regionalism, în Michael Keating şi John
Loughlin
(editori), The Political Economy of Regionalism, London, Frank Cass.
Kingdon, John (1984), Agendas,
Alternatives and Public Policies, Glenview, Scott, Foresman
and Company.
Lynch, Peter (1996), Minority
Nationalism and European Integration, Cardiff, University of
Wales
Press.
McGarry, John şi Brendan O’Leary (1993)
(editori), The Politics of Ethnic Conflict Regulation,
London,
Routledge.
McRae, Kenneth (1986), Conflict and
Compromise in Multilingual Societies: Belgium, Water-
loo,
Wilfrid
Laurier University Press.
Mazey, Sonia (1993), Developments at the
French Meso Level: Modernizing the French State,
în
L. J. Sharpe (Ed), The Rise of Meso Government in Europe, London, Sage.
Minkenberg, Michael (2001), The Radical
Right in Public Office: Agenda-setting and policy
effects
în West European Politics, Vol.24, No.4, pp.1-17.
Newman, Saul (1997), Ideological Trends
Amongst Ethnoregional Parties in Postindustrial Democracies
în Nationalism and Ethnic Politics, Vol.3, No.1, pp.28-60.
Pérez-Nievas, Santiago (în curs de apariţie),
The PNV redefining political goals at the turn of
the
century, în Lieven De Winter, Marga Gomez Reino-Cachafeiro şi Peter Lynch
(editori)
(în
curs de apariţie), Regionalist Parties in Europe, Barcelona, ICPS.
Phillip, Alan Butt (1975), The Welsh
Question: Nationalism in Welsh Politics 1945-1970, Cardiff,
University
of Wales Press.
Rawkins, Phillip (1985), Living in the
House of Power: Welsh Politics and the Dilemma of Anti-
System
Politics, în Edward Tiryakian şi Ronald Rogowski (editori), New Nationalisms
of
the
Developed West, London, Allen and Unwin.
Rochon, Thomas (1985), Mobilizers or
Challengers’ în International Political Science Review,
Vol.6,
No.4, pp.419-439.
Rokkan, Stein şi Derek Urwin (1983), Economy,
Territory Identity, London, Sage.
Rose, Richard (1980), Do Parties Make A Difference?, London, Macmillan.
Rudolph, Joseph şi Robert Thompson (1989)
(editori), Ethnoterritorial Politics, Policy and the
Western
World, Boulder,
Lynne Reiner.
Scottish Executive/COSLA (2002), Scottish
Executive/CoSLA response to the Commission White
Paper
on European Governance, Edinburgh, Scottish Executive.
Tiryakian, Edward şi Ronald Rogowski
(editori), New Nationalisms of the Developed West,
London,
Allen and Unwin.
Van Atta, Sydney (în curs de apariţie),
Plaid Cymru – The Party of Wales, în Lieven De Winter,
Marga
Gomez Reino-Cachafeiro şi Peter Lynch (editori) (în curs de apariţie),
Regionalist
Parties
in Europe, Barcelona,
ICPS.
Watson, Michael (ed), Contemporary
Minority Nationalism, Manchester, Manchester University
Press.
Williams, Colin (ed), National
Separatism, Cardiff, University of Wales Press.
Witte, Els (1992), Belgian Federalism:
towards complexity and asymmetry în West European
Politics,
Vol.
15, No.4, pp.95-117.
Traducere
de Doina Baci
*
Peter LYNCH, Senior Lecturer la
Universitatea din Stirling unde predă cursuri
despre guvernarea şi politica scoţiană, politica teritorială britanică şi
regionalismul
din Europa. Cercetările sale s-au concretizat în mai multe volume: Minority
Nationalism and European Integration (1996), Scottish Government and
Politics
(2001) şi SNP: The History of the Scottish National Party (2002).
De asemenea,
este
co-editor al volumului Out of the Ghetto? The Catholic Community in Modern Scotland (1998) şi co-autor al The Almanach of Scottish Politics (2001).
Peter Lynch, The Policy Impact of
Regionalist Parties, studiu prezentat la
atelierul „Building a Party Family: Comparing Regionalist Parties” din cadrul
sesiunilor comune ale European Consortium for Political Research, desfăşurate
la
Edinburgh, între 28 martie – 2 aprilie 2003. Textul este publicat cu
permisiunea
autorului.