În
inflaţia de articole, studii sau manuale despre
minorităţi — un subiect pe cît de fierbinte, pe atît de
„la modă”— o carte în plus are toate şansele de a
trece neobservată. În această privinţă, cea datorată
lui Nicola Girasoli este o fericită excepţie. Beneficiind
de excelente
condiţii tipografice şi de o copertă elegantă, această nouă apariţie dedicată
dezbaterii unui subiect care nu duce lipsă de autori, „Minorităţile
Naţionale. Cinesînt?” se impune prin acurateţea, sobrietatea şi rigoarea abordării.
Fără a nutri ambiţia de a revoluţiona literatura de specialitate, cartea
lui Girasoli
îşi propune — şi reuşeşte — să atingă un scop mult mai pragmatic: „Scopul
acestei
cărţi este să contribuie la o mai bună înţelegere a conceptului de minoritate
naţională.
Intenţia mea este de a încerca să elimin oarecum ambiguitatea generată de
prezentarea
eronată a conceptului de »societate multiculturală« care nu subliniază nici
diversitatea, nici caracteristicile comunităţilor »reale«”. Cartea se
adresează, se
precizează de către editor, în primul rînd studenţilor, dar şi, adăugăm noi,
tuturor
celor interesaţi în a-şi face o primă idee structurată şi sistemică despre
subiectul în
chestiune. Cartea lui Girasoli oferă, din acestă perspectivă, aproape tot ce
este necesar
unui începător ambiţios: definirea noţiunii de minoritate, prezentarea
evoluţiei istorice
a minorităţilor, sistemul de concepte cu care operează în prezent instituţiile
autoare
ale sistemului legislativ internaţional de protecţie a minorităţilor: ONU,
OSCE,
Consiliul Europei. Nu în ultimul rînd, cartea înregistrează, compară şi
comentează
conceptele utilizate de clasicii în materie: De Azcarate, T. Modeen, B. Elles,
F. Capotorti,
A. Eide, J. Dechenes şi include un (prea)succint inventar de soluţii privind
protecţia
minorităţilor din legislaţia ungară, românească şi albaneză.
Autorul
depăşeşte însă, spre profitul cititorului, acest program minimal, aducînd
contribuţii personale notabile la polemica din jurul noţiunii de minoritate şi
la
explicitarea diferenţei dintre minorităţile istorice şi noile minorităţi. Din
această
perspectivă, Girasoli se dovedeşte mai degrabă un exponent al şcolii „europene” care
respectă valoarea elementului subiectiv şi tradiţional în definirea
minorităţilor şi
respinge unghiul ultra-liberal al „melting pot”-ului american. Pentru
Girasoli, o
definiţie completă şi pertinentă a minorităţilor ar trebui să aibă următoarea
expresie:
„Un grup de cetăţeni ai unui stat, numeric inferior restului populaţiei
acelui stat şi
aflat într-o poziţie non-dominantă, care, din cauza unor evenimente istorice, a
fost
separat de ţara de
origine şi menţine caracteristicile religioase, lingvistice şi culturale
ale acelei ţări, manifestînd o voinţă colectivă de a supravieţui ca şi scopul
de a
realiza egalitatea cu majoritatea de facto şi de jure, respectînd totodată
suveranitatea
statului.” Autorul elucidează şi raţiunile pentru care, din punctul său de vedere,
unele
state refuză adoptarea oricărei definiţii a minorităţiilor: cele care au
profesat unitatea
secole de-a rîndul se tem că acceptarea unei definiţii generale ar putea să
readucă în
actualitate „caracteristicile regionale împotriva cărora au luptat
întotdeauna”. O
definiţie unanim acceptată ar crea probleme datorită chestiunii muncitorilor
imigranţi
din Europa de Vest. Este clar. spune autorul, că toţi aceştia nu pot fi trataţi
identic cu
minorităţile naţionale (istorice, N.n.), dar în acest caz „statele sînt îngrijorate
în
legătură cu modul cum vor concepe legea în conexiune cu toate aceste teme
specifice.”
Pentru Girasoli este prudent să se manifeste mefienţă faţă de termenul „multicultural”,
frecvent utilizat mai ales în Occident şi care reduce diferenţa dintre
majoritate şi
minoritate numai la cultură. În opinia sa există o diferenţă calitativă între
minorităţile
istorice europene şi noile minorităţi. Cele dintîi sînt rodul unei evoluţii
istorice şi a
unui compromis politic, deci au luat naştere „împotriva voinţei lor”. In
Europa devii
minoritar din voinţa altora, fără a-ţi părăsi teritoriul natal. Alta este situaţia
noilor
minorităţi, care nu sînt „etnice”, ci prin excelenţă „culturale”, iar
statutul de minoritate
este rodul unei opţiuni personale — emigrarea —, chiar dacă alegerea nu este
exersată
în mod liber. Devii minoritate deci, prin opţiune proprie. „Pluralismul
multietnic nu
poate fi asimilat cu pluralismul multicultural”, conchide autorul. După
opinia sa cea
mai bună definiţie a societăţii multiculturale ar putea fi o realitate în care „comunităţile
cărora le aparţin oamenii funcţionează ca sisteme de organizaţii sociale, în
solidaritate
fi cu recunoaşterea autonomiei”.
Pe parcursul
celor şase capitole substanţiale care compun lucrarea, autorul a
preferat să avantajeze caracterul informativ al materialului prezentat,
renunţînd cu
modestie la subiectivismul ce însoţeşte de obicei eseistica. Tocmai de aceea,
rarele
note polemice, toate servile de un originalism ponderat, sînt remarcabile şi
introduc
unghiuri de vedere neaşteptate în abordarea unor concepte despre care s-ar fi
părut că
totul a fost deja spus. Pentru autor fervoarea naţionalistă de după 1989 este „rezultatul
direct al frontierelor alese de învingătorii din 1918”. Dar, adaugă tot el
cu multă
ponderaţie „nu putem ignora conceptele şi soluţiile date problemei
minorităţilor după
primul război mondial”.
Este,
în concluzie, pentru oricine se interesează de problematica minorităţilor,
util să se aplece şi asupra cărţii lui Nicola Girasoli. Pentru începători, ea
ar putea fi
crucială, pentru specialişti, un prilej de a pune puţină ordine în noţiuni şi
concepte.
Cartea împlineşte oricum condiţia pe care i-o ursea, în prefaţă, Max van der
Stoel,
Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale al OSCE: „Este dorinţa mea
sinceră ca
prezentul volum să aibă un rol constructiv în dezbaterea despre chestiunea
minorităţilor”. □
(Smaranda Enache)
(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006