Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL XI. 2005., nr. 28 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
Untitled-25

Regionalismul după regionalizare: identităţi regionale, spaţiu politic şi mobilizare politică în Galicia, Bretagne şi Ţara Galilor*

Frans Schrijver

* O versiune anterioară a acestui studiu a fost prezentată la preconferinţa Grupului pentru Geografie Politică, la Universitatea din Colorado, Boulder, aprilie 3-5, 2005.

În decursul ultimelor decenii aproape toate statele din Europa de Vest au introdus regiunile administrative sau politice încît în momentul de faţă doar Luxemburgul nu deţine nici o formă de guvernare regională. „Valul” regionalizării a avut loc în aproximativ acelaşi timp cu apariţia nivelului european ca un nivel mai matur de administrare şi de politică, alături de cel al statului. Se pot găsi multe explicaţii pentru procesul actual de regionalizare, de la urbanizare şi eficienţa furnizării serviciilor publice (Benett, 1989), la motivaţiile ideologice legate de democratizare sau interesele împărţite ale actorilor plitici de la centru sau periferie (Sharpe, 1993), pînă la influenţa globalizării (Ohmae, 1996) şi integrarea europeană (Bullmann, 1997), sau pur şi simplu pentru că acesta ar fi modul actual de guvernare (Loughlin şi Peters, 1997:42). Oricare ar fi explicaţia sau argumentaţia, ori de cîte ori un proiect regionalist este legat în vreun fel de un conflict între regionalism şi unitatea naţională1, el tinde să fie chestiunea care domină dezbaterea publică şi politică. În acest caz, promisiunile că autonomia regională va pune capăt regionalismului şi separatismului sînt cuplate cu avertismentele sau speranţele că aceasta doar va împinge ţara pe „panta lunecoasă” a fragmentării statului şi va periclita unitatea naţională. Poate că în mod surprinzător, au existat asemenea dezbateri încinse şi polarizate în state care altminteri au abordări foarte diferite în ce priveşte identităţile regionale, pluralitatea culturală şi autonomia subnaţională, precum Spania, Franţa şi Marea Britanie. Regionalizarea post-franchistă a Spaniei, descentralizarea lui François Mitterand şi devoluţia lui Tony Blair au generat toate dispute zgomotoase foarte asemănătoare.

Numeroase studii prezintă autonomia regională ca pe o cale atractivă de rezolvare a conflictelor etnoteritoriale (de pildă, Gurr,1994; Lapidoth, 1997; McGarry şi O’Leary, 1993). În argumentaţia lui Bogdanor (1999), recunoaşterea şi instituţionalizarea „trăsăturilor distinctive ale părţilor separate” (p.194) ale unei ţări pot diminua sprijinul pentru independenţa deplină, de fapt consolidînd astfel statul. Se consideră că satisfacţia generală faţă de autonomia obţinută, o loialitate crescută faţă de stat ca urmare a relaţiilor oficiale concrete dintre stat şi regiune şi o divizare în cadrul mişcărilor regionaliste contribuie la izolarea extremiştilor şi la consolidarea poziţiei regiunilor ca părţi integrante ale statului existent (Bogdanor, 1999). Alte voci au afirmat că trasarea graniţelor şi crearea de instituţii politice şi administrative nu numai că va împăca revendicările regionaliste, ci va stimula totodată conştiinţa caracterului regional distinct şi va contribui la legitimarea mişcărilor autonomiste (Giordano, 2000; Keating, 1998:80; Roessingh, 1996).

Ideea caracterului regional distinct sau existenţa unei identităţi colective, legate de expresia politică a intereselor regionale este crucială pentru apariţia unei mişcări regionaliste (Máiz, 2003; Schrijver, 2004). Este necesară combinarea construirii şi menţinerii unei comunităţi mentale regionale cu politizarea şi mobilizarea membrilor săi (Van der Wusten şi Knippenberg, 2001). Kaplan (1999) remarcă faptul că identitatea naţională „se situează într-o ierarhie de identităţi cu bază geografică care coexistă cu ea şi se află uneori în competiţie cu ea”. Mai mult de atît, „identitatea naţională a apărut ca cea mai semnificativă” dintre numeroasele trepte identitare de la „comunitatea globală” pînă la individ (p.31). Regionalismul semnalează prezenţa acestor identităţi aflate în concurenţă. Regionalizarea ca răspuns la un proiect politic regionalist marchează sfîrşitul unui episod al politicii regionaliste (Van der Wusten şi Knippenberg, 2001), însă în acelaşi timp stabileşte condiţiile instituţionale pentru următorul ciclu politic. Prima parte a studiului de faţă examinează construirea unei identităţi regionale ca o precondiţie a regionalismului de după regionalizare. Cea de a doua parte descrie modurile în care introducerea regionalizării schimbă oportunităţile politice de mobilizare a sprijinului şi de politizare a identităţilor regionale.

Studiul de faţă prezintă o comparaţie a trei regiuni din trei state în care au fost introduse guvernările regionale: Galicia în Spania, Bretagne în Franţa şi Ţara Galilor în Marea Britanie2. Regionalizarea nu este realizată în acelaşi fel şi cu aceleaşi motivaţii în fiecare caz, iar acest lucru poate fi legat de diferenţele durabile dintre contextele politice din diferite state sau diferenţele dintre diferite tradiţii statale (Loughlin şi Peters, 1997). În Franţa regionalizarea a fost realizată la începutul anilor ’80, motivată fiind în principal prin argumente funcţionale, tehnocrate, într-o manieră standardizată şi ierarhică, în care toate regiunile au obţinut aceleaşi puteri, ca parte a unei structuri cu mai multe nivele teritoriale de administrare şi cu ideea republicii unice şi indivizibile ca fundal, limitîndu-se astfel nivelul de autonomie şi ignorîndu-se cît de mult posibil revendicările teritoriale întemeiate pe specificitatea culturală sau istorică. În Spania, în acord cu „tradiţia de stat germanică” (Loughlin şi Peters, 1997), regionalizarea a fost o parte din tranziţia spre democraţie după regimul autoritarist şi a produs o structură (cvasi)federală. Autonomia regională a fost introdusă la începutul anilor ’80, după regimul lui Franco, şi întrucît centralizarea şi opresiunea culturilor regionale era asociată cu franchismul, s-a acordat multă atenţie cererilor regiunilor, precum Ţara Bascilor şi Catalonia, fapt ce a avut ca rezultat o structură asimetrică cu statut special pentru cele trei regiuni recunoscute ca „naţionalităţi istorice”: Ţara Bascilor, Catalonia şi Galicia. În Regatul Unit regionalizarea a fost realizată printr-o abordare pragmatică, de la caz la caz, cu o mare toleranţă faţă de anomaliile administrative şi pluralismul cultural. Drept urmare, nivelele de autonomie au fost în mare măsură hotărîte în funcţie de revendicările publice şi au rezultat într-o structură profund asimetrică, cu un parlament cu puteri legislative primare în Scoţia, o adunare cu puteri legislative secundare şi consilii care nu sînt alese, ale administraţiei deconcentrate, în regiunile engleze.

La baza alegerii celor trei regiuni pentru comparaţie a stat o serie de asemănări existente între ele înainte de regionalizare: Galicia, Bretagne şi Ţara Galilor sînt regiuni cu un caracter cultural şi istoric distinct recunoscut şi au avut anterior regionalizării (mici) mişcări regionaliste şi organizaţii culturale regionale, centrate în principal pe limbile regionale, galiciana, bretona şi gallo, şi respectiv, galeza. Ele au obţinut într-adevăr o formă de autonomie regională, iar revendicările regionaliste din acele regiuni au constituit un motiv în acest sens, cu toate că regionalizarea statului a fost mult mai mult o reacţie la conflictele din alte zone (Ţara Bascilor, Catalonia, Corsica, Scoţia, Irlanda de Nord). Ele se aseamănă şi într-o serie de alte moduri: sînt de mărimi asemănătoare (atît în termeni demografici, cît şi geografici), sînt regiuni relativ sărace în ţările lor şi sînt localizate periferic.

Identitatea şi identificarea regională

Termenul de identitate regională se poate referi la identitatea unei zone sau a unui grup de oameni, ca termenul de naţiune, dar şi la identitatea sau identităţile indivizilor care aparţin unui astfel de grup sau sînt legaţi de acea zonă. Deoarece termenul de identitate este perceput uneori static, în vreme ce identităţile respective pot fi schimbătoare şi se pot suprapune parţial cu alte identităţi, termenul de identitate regională lasă o mulţime de lucruri de explicat. În această privinţă, Paasi (1986, 1996) face o distincţie între conştiinţa regională a locuitorilor şi identitatea unei regiuni. Recurgînd la termenul de conştiinţă regională, atenţia se concentrează asupra practicilor indivizilor, asupra identificării cu o regiune ca ceva care se poate schimba în timp şi care poate coincide cu identificarea cu alte grupuri sau locuri. Întrucît regionalismul contestă puterea politică a statului şi omogenitatea culturală a statului-naţiune, este în mod special utilă examinarea coexistenţei identificării regionale şi naţionale. Bretagne, Galicia şi Ţara Galilor sînt regiuni în care majoritatea locuitorilor se identifică cu regiunea lor, după cum se identifică şi cu statul. Doar în Ţara Galilor există un procent considerabil care se consideră galezi şi cîtuşi de puţin britanici, în schimb în Bretagne această categorie este aproape inexistentă.

Tabelul. 1.

Identificarea cu regiunea şi cu statul a locuitorilor celor trei regiuni

Galicia

Bretagne

Ţara Galilor

2002

2001

2003

Regională*, nu naţională**                        7

2

21

Mai mult regională decît naţională            2 5

15

27

În aceeaşi măsură regională şi naţională   5 8

57

29

Mai mult naţională decît regională             4

17

8

Numai naţională                                         5

8

9

Alta/Nu răspunde                                        1

2

6

Total                                                         100

100

100

N                                                              606

1007

988

Surse: Centro de Investigaciones Sociológicas, 2002, Cole, 2004a, Jones et al, 2004 * Galiciană, bretonă, galeză ** Spaniolă, franceză, britanică

Însă s-au schimbat oare conştiinţa regională şi cea naţională după regionalizarea administrativă? Potrivit acestor sondaje, care au fost efectuate în mai multe rînduri după regionalizare (vezi anexele), răspunsul este că nu s-au schimbat mult, cel puţin nu în situaţia în care pui oamenii să aleagă între o regiune, o naţiune sau amîndouă. În Galicia şi Ţara Galilor nu s-a înregistrat o creştere semnificativă în proporţia celor care se identifică drept galicieni sau galezi, fie în combinaţie cu o identitate spaniolă sau britanică, fie că nu. Ar trebui remarcat că majoritatea oamenilor se considerau mai de demult drept galezi sau galicieni, însă nu a existat un curent înspre o identificare mai puternică sau mai exclusiv galiciană sau galeză. Pe de altă parte, nu a avut loc nici o întărire a identificării cu statul; oamenii din regiunile respective care nu se considerau deloc spanioli sau britanici înainte, nu au fost stimulaţi să o facă nici după ce statul a fost dispus să acorde regiunii lor o formă de autonomie în cadrul statului. Numai în Bretagne, cu o întrebare formulată diferit, a devenit ataşamentul faţă de regiune mai important, cu toate că nu în detrimentul naţiunii, ci în cel al municipalităţii. Proeminenţa Franţei ca sursă de identificare a fost arătată în tabelul 1. Aşadar, gradul de identificare al locuitorilor acelor regiuni cu regiunile respective şi/sau cu statul nu s-a schimbat după regionalizare, însă aceasta nu înseamnă că identitatea lor regională colectivă nu s-a schimbat.

Nu doar identificarea individuală a oamenilor se poate schimba, cu toate că, după cum am arătat mai sus, ea poate foarte bine fi destul de stabilă în vreme ce contextele instituţionale se schimbă; identitatea unei regiuni ca zonă sau identitatea de grup a unei comunităţi regionale poate la fel de bine să se schimbe. Paasi (1986, 2002) distinge trei procese simultane prin care „iau naştere” regiunile: emergenţa unei forme teritoriale, o formă simbolică şi o formă instituţională. Regiunile Bretagne, Galicia şi Ţara Galilor existau deja în diferite feluri înainte ca ele să devină regiuni administrative, însă aceste trei procese pot constitui totuşi bune indicatoare pentru studierea schimbărilor în regiunile deja existente. Pe măsură ce graniţele unei regiuni administrative sînt fixate (deşi nu neapărat fără a fi contestate), chiar dacă forma teritorială a altor regiuni poate fi vagă, este probabil ca regionalizarea administrativă să afecteze forma teritorială a acelor regiuni. Graniţele alese pentru regiunea administrativă pot include zone care nu sînt parte a regiunii în alte contexte sau părţi ale teritoriului regiunii – aşa cum fusese el perceput în mod obişnuit înainte – pot fi excluse din teritoriul administrativ al regiunii.

Doar în una din cele trei regiuni sînt contestate graniţele regiunii administrative. Bretagnia administrativă nu include departamentul Loire-Atlantique din jurul oraşului Nantes, care fusese înainte parte a ducatului şi provinciei istorice Bretagne, şi care continuă să fie considerat şi astăzi parte a Bretagne în toate contextele, cu excepţia celui administrativ. Aceasta nu e o reflectare a unei opţiuni ideologice de a fărîmiţa teritoriile regiunilor rebele, ci a unei abordări funcţionaliste ce şi-a propus regiuni de mărimi similare, care să pivoteze în jurul centrelor urbane (Rennes şi Brest, Nantes şi Angers). În mod contrar aşteptărilor, cu funcţionarea de-a lungul a aproape 20 de ani a regiunii administrative fără Loire-Atlantique, noua formă teritorială nu a fost acceptată la un nivel mai general. Sondajele de opinie indică o preferinţă majoritară persistentă pentru „reunificarea” în cadrul Bretagne-iei administrative a departamentului Loire-Atlantique3, şi aceasta a rămas un subiect major de campanie al mişcărilor regionaliste bretone.

În Ţara Galilor şi Galicia teritoriile administrative au coincis cu ceea ce erau deja considerate în cea mai mare parte graniţele istorice, iar teritoriile regionale sînt necontestate şi larg recunoscute. Aceasta nu înseamnă că forma teritorială a acelor regiuni nu s-a schimbat după regionalizare dacă luăm în seamă divizările teritoriale interne. În Ţara Galilor există o distincţie clară între nord-vestul rural, vorbitor de galeză, şi sud-estul industrial, relativ „anglicizat”. Cu toate că nu a afectat în nici un fel dezbaterile referitoare la graniţele exterioare ale Ţării Galilor, zona de nord-vest era considerată în multiple feluri „mai galeză” decît sud-estul. Chiar dacă acest lucru continuă să fie valabil şi azi într-o anumită măsură, regionalizarea a confirmat „galezitatea” altor zone din Ţara Galilor, cu o concentrare a tuturor partidelor politice asupra ambelor părţi ale regiunii, cu inscripţionarea bilingvă a tăbliţelor indicatoare în întreaga Ţară a Galilor - indiferent că vorbeşte cineva galeza sau nu, şi cu acceptarea generală a oraşului Cardiff, din sud, drept capitala regiunii. În Bretagne există o divizare internă similară, cu o zonă de vest unde se vorbeşte bretona în mod tradiţional şi care este considerată „mai bretonă” decît partea estică. Galicia, ca majoritatea regiunilor, are diferenţe interne – urban vs.rural, muntos vs. de coastă etc. – însă nici o parte a sa nu este socotită mai galiciană decît celelalte. Limba regională nu are leagăne istorice sau contemporane, după cum nu au nici partidele regionale.

Deşi Bretagne, Galicia şi Ţara Galilor purtau aceste nume şi înainte de regionalizare, ele au totodată o denumire diferită în limba lor regională. „Breizh”, „Galiza” şi „Cymru” nu sînt folosite doar ca traduceri în paralel cu alte nume, ci poartă semnificaţii specifice ca simboluri teritoriale. Cu siguranţă, într-un context lingvistic francez, spaniol sau englez folosirea acestor nume accentuează caracterul regional distinct, aceasta fiind cauza pentru care ele sînt folosite de către mişcările regionaliste. Dintre noile autorităţi regionale create prin regionalizare, numai cea galeză foloseşte şi „Cymru” şi „Wales”, în respectul strict al bilingvismului oficial adoptat. De pildă, Adunarea Galeză are două site-uri web: www.wales.gov.uk şi www.cymru.gov.uk. În general, Adunarea Galeză a adoptat simbolurile existente anterior ale Ţării Galilor, precum drapelul, imnul şi sfîntul care patronează regiunea, şi le-a folosit în noul său discurs. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi în Galicia, unde publicaţiile şi manifestările au fost dichisite încă de la început cu drapelul, imnul sau blazonul Galiciei istorice. Astfel, se creează o continuitate istorică între regiunea autonomă actuală şi predecesorii din trecut. Unele din aceste simboluri teritoriale, precum imnul, drapelul, sau, în cazul Ţării Galilor, o echipă galeză de rugbi şi una de fotbal sînt prezentate uneori nu numai alături de simboluri ale statului, ci coexistînd pe picior de egalitate cu ele şi cu imnurile, drapelele etc. ale altor naţiuni, şi, ca atare, în potenţial conflict cu ele. Un exemplu al acestui rol al simbolurilor regionale apărute după regionalizare este cel al vizitelor în străinătate ale şefilor de guverne regionale. Cînd preşedintele guvernului breton, galician sau galez vizitează un alt stat, sînt intonate imnurile respective şi, de pildă, drapelul galician flutură alături de cel al Argentinei, regiunea obţinînd un statut asemănător statutului oricărui alt stat.

Cu toate că noua administraţie regională în sine constituie o instituţie majoră în construirea unei identităţi regionale, am ales alte două tipuri de instituţii pentru a examina evoluţia „configuraţiei instituţionale” a regiunilor după regionalizare: mass media şi limba (regională), ambele de relevanţă deosebită pentru politica regionalistă. Toate cele trei regiuni au ziare regionale, iar în Bretagne şi Galicia ele sînt (de departe) cele mai populare ziare. În Ţara Galilor predomină ziarele engleze, mai cu seamă tabloidele. Ziarele regionale prezintă evident ştirile regionale, însă acoperirea regională diferă şi e aleatorie. Ziarele se pot concentra asupra prezentării evenimentelor care se întîmplă într-un anume loc, însă pot prezenta de asemenea relatări generale, cu o punere în lumină a dimensiunii lor regionale. Cînd statisticile generale sînt prezentate doar pentru regiune sau prognoza meteo apelează la o hartă a regiunii, în locul statului ori al unui alt teritoriu, aceasta sporeşte sentimentul unei identităţi regionale. Regionalizarea a oferit oportunităţi presei regionale să prezinte ştiri politice şi referitoare la strategii politice cu o dimensiune regională, iar în Galicia şi Ţara Galilor au făcut acest lucru din ce în ce mai mult. În aceste regiuni a avut loc, după regionalizare, o creştere a punerii în lumină a dimensiunii galeze sau galiciene a anumitor evenimente, care nu sînt uneori legate direct de regiunea respectivă, precum extinderea UE sau războiul din Irak. De asemenea, apariţia unei noi media regionale a fost direct legată de regionalizare. Înfiinţarea în Ţara Galilor a unei Adunări regionale a dat ideea unor (două) tabloide britanice să introducă ediţii galeze, după cum existau deja în Scoţia (deşi concentrate mai mult pe sport şi viaţa mondenă galeză decît pe politică). În Galicia guvernarea regională însăşi s-a implicat în înfiinţarea şi finanţarea unui post de televiziune regional. În Bretagne regionalizarea a schimbat peisajul media mult mai puţin Ziarele regionale existente s-au concentrat mai mult asupra altor teritorii, mai mici (departmente) sau mai mari (Grand Ouest) decît Bretagne, iar acest lucru nu s-a schimbat după regionalizare. Aşa că în realitate nu a existat nici un ziar breton care să se folosească de noul context al ştirilor după regionalizare. Forma de regionalizare din Franţa a jucat şi ea un rol, departamentele păstrîndu-şi puterile, iar regiunile rămînînd mai mult o entitate administrativă decît una politică.

Întrucît strategia politică lingvistică regională este în cea mai mare măsură un domeniu transferat (parţial) regiunilor, regionalizarea poate avea un impact semnificativ asupra limbii regionale. Situaţia socio-lingvistică din Galicia diferă de cea din Bretagne şi din Ţara Galilor. În Galicia aproape toată lumea vorbeşte galiciana – în jur de 90% din populaţie, iar numărul celor care o înţeleg este încă şi mai mare. Deoarece este considerată simbol regional, dar şi din cauză că opresiunea limbilor regionale rămîne strîns asociată cu regimul lui Franco, impulsionarea limbii regionale a devenit normă în politica regională. În educaţie, guvernările regionale au introdus galiciana ca obiect de studiu obligatoriu şi posibilitatea de a o folosi ca limbă maternă pentru predarea celorlalte materii. Administraţia regională însăşi a adoptat galiciana ca prima sa limbă de lucru, în dezbaterile sale, dar şi în comunicarea cu cetăţenii. Deoarece virtual toată lumea ştie vorbi şi poate înţelege galiciana, nu a existat prea mare rezistenţă faţă de aceste politici. Ele au schimbat totuşi statutul social al galicienei, a cărei folosire tinsese anterior să se restrîngă la familie şi la alte folosinţe neoficiale, însă care de la regionalizare încoace a devenit şi limbă oficială.

În Ţara Galilor şi Bretagne limba regională este vorbită mult mai puţin, însă există totuşi din anii ’80 o politică lingvistică în Ţara Galilor care are ca ţintă bilingvismul. Majoritatea măsurilor – precum înfiinţarea unui post de televiziune în limba regională, statutul co-oficial al galezei, obligativitatea acesteia ca obiect de studiu în şcoli – antedatează regionalizarea, însă guvernarea regională a continuat în mod cert această abordare. Adunarea Galeză funcţionează oficial în două limbi, cu traducerea în direct a dezbaterilor şi cu toate publicaţiile redactate în două limbi, însă în practică engleza este predominantă. De asemenea, există o considerabilă opoziţie populară, nu împotriva ideii păstrării limbii regionale, ci împotriva obligativităţii acesteia ca obiect de studiu în şcoli şi a acordării de prioritate la angajare vorbitorilor de galeză (Cole şi Williams, 2004). În Bretagne, posibilitatea pentru consiliul regional să urmărească o politică lingvistică bretonă este restrînsă de constituţia franceză, care stipulează că franceza este unica limbă a serviciilor publice. Consiliul regional a adoptat o atitudine pozitivă faţă de limba bretonă, însă mai cu seamă ca moştenire regională, neîncercînd să promoveze o administraţie sau educaţie regională bilingvă4. Cu toate că, întocmai ca în Ţara Galilor, ideea bretonei ca simbol regional şi moştenire demnă de protecţie este larg împărtăşită, există tot atît de multă opoziţie faţă de politicile care ar trece dincolo de facilitarea folosirii bretonei de cei care doresc să o facă.

Politica regionalistă

Nici dezvoltarea identităţii unei regiuni, nici rolul pe care îl joacă regiunea în identificarea indivizilor cu diverse teritorii nu se traduce direct în voturi pentru mişcările regionaliste ori în legitimitatea unui aranjament de autonomie teritorială. Întrebările în legătură cu nivelul de autonomie dorit reflectă legitimitatea puterilor deja transferate regiunilor precum şi sprijinul publicului pentru propunerile regionaliste (sau centraliste), (vezi tabelul 2). În toate cele trei regiuni avute în vedere aici există un sprijin masiv pentru o formă sau alta de autonomie regională, ceea ce nu a fost întotdeauna cazul în trecut; în Ţara Galilor, de pildă, 49,9% din cei care au votat s-au exprimat împotriva devoluţiei la referendumul din 1997. În nici una din aceste regiuni regionalizarea nu a provocat un sprijin larg sau crescut pentru independenţa totală. Independenţa este în mod clar mai populară în Ţara Galilor decît în celelalte regiuni, însă sprijinul pentru independenţă nu a crescut după regionalizare, după cum nici nu a scăzut. Totuşi, în toate cele trei regiuni există sprijinul majorităţii pentru acordarea mai multor puteri regiunii, însă în Bretagne acest sprijin abia este majoritar. În Ţara Galilor şi Galicia s-a înregistrat în mod clar o creştere a sprijinului pentru mai multă autonomie şi în acelaşi timp o scădere a sprijinului pentru centralizare. Aceasta din urmă înseamnă o acceptare mai generală a autonomiei regionale, aşa cum a fost introdusă, şi o legitimitate crescută a guvernului şi adunării regionale. Faptul că în ambele regiuni s-au organizat referendumuri pentru a decide dacă să se introducă sau nu autonomia regională se poate să fi susţinut legitimitatea instituţiilor regionale. În acelaşi timp, intensificarea revendicării unor aranjamente de autonomie cu o bătaie mai lungă, precum federalizarea sau un parlament legislativ, arată faptul că satisfacţia faţă de autonomia regională acordată a scăzut în realitate în timp, cel puţin în Galicia şi Ţara Galilor. Datele sondajelor efectuate în Bretagne nu lasă loc nici unei concluzii de creştere a sprijinului pentru regionalizare, însă nu există nici un semn de scădere a acestuia. Aşadar, în vreme ce regionalizarea nu a schimbat sprijinul popular pentu independenţă, ea nu a „satisfăcut” cererile de mai multă autonomie, dimpotrivă, în Galicia şi în Ţara Galilor aceste revendicări au devenit mai populare după regionalizare.

Tabelul 2.

Preferinţele pentru organizarea statului, în procente

Galicia

Bretagne

Ţara Galilor

2002

2001

2003

Stat centralizat

7

2

20

Regiunile autonome

în forma lor prezentă

53

44

25

Autonomie regională extinsă

27

46

36

Independenţă*

3

-

13

NA

10

9

5

Total

100

100

100

N

606

1007

988

Sursă: Centro Investigaciones Sociológicas, 2002, Cole 2004, Jones et al., 2004.

*Această categorie a fost diferit formulată în fiecare regiune: în Galicia – ca „drept la independenţă”, care a produs un rezultat foarte asemănător celui obţinut la chestionarea directă a oamenilor dacă sînt în favoarea independenţei totale a Galiciei. În Bretagne, ea a fost formulată „Bretagne ar trebui să fie autonomă”, ceea ce nu este acelaşi lucru cu independenţa. În Ţara Galilor au fost două răspunsuri separate, independenţă faţă de Regatul Unit şi faţă de UE, sau independenţă, însă parte a UE. Ambele categorii sînt puse laolaltă aici; sprijinul pentru „autonomie” în Bretagne a fost de 12%, sprijinul în Ţara Galilor pentru independenţă şi faţă de UE – 6%, iar în cadrul UE – 7%.

În ce măsură oferă regionalizarea noi oportunităţi pentru mişcările regionaliste (sau pentru orice grup politic) de a mobiliza sprijinul sau de a urmări un proiect politic? Depinde de măsura în care apare o scenă politică regională separată. Potrivit lui Michael Keating (1997, p.390), „o regiune este un spaţiu politic atunci cînd asigură o arenă de dezbatere politică, un cadru pentru cîntărirea chestiunilor şi propunerilor, şi un spaţiu recunoscut de actori ca nivelul la care deciziile pot fi luate în mod legitim”. Un indicator standard al importanţei şi legitimităţii alegerilor precum şi al calităţii administraţiei îl reprezintă gradul de participare la alegeri. În toate cele trei regiuni participarea la alegerile regionale a fost mai scăzută decît la alegerile naţionale, însă nu aşa de scăzută ca la alegerile europene. Mai cu seamă în Ţara Galilor rata de neparticipare la alegerile regionale este foarte ridicată.

Întrucît neparticiparea depinde şi de o mulţime de alţi factori, mult mai interesantă este concentrarea asupra campaniilor electorale regionale. În Ţara Galilor şi în Galicia alegerile regionale sînt în mare măsură ocazii de dezbatere a chestiunilor regionale iar consideraţiile naţionale ori locale sînt de mică importanţă. În Bretagne, ca în alte regiuni franceze, alegerile regionale par a fi în primul rînd un eveniment naţional – un test la jumătatea mandatului pentru guvernul naţional – şi în acelaşi timp o concentrare asupra reprezentării intereselor departamentelor în consiliul regional. Atenţia este aşadar împărţită între teritoriale trei nivele – naţional, regional şi local (departamentele), în loc să fie îndreptată predominant asupra regiunii, lucru ce şi-a pus amprenta şi asupra regionalizării organizaţiilor partidelor politice. După cum am menţionat, toate partidele politice franceze (cu excepţia ecologiştilor) au federaţii departamentale ca blocuri de construcţie de bază în organizaţiile lor. De la regionalizare încoace, odată cu nevoia de a elabora manifeste electorale regionale şi de a veni cu strategii politice regionale, toate partidele politice din Bretagne au creat cîte o organizaţie regională, însă toate au rămas organe de coordonare ad-hoc şi platforme de discuţie între deţinătorii de funcţii executive de partid fără birouri permanente şi legături oficializate cu partidul naţional sau membrii de partid. În Galicia şi Ţara Galilor, după regionalizare, filialele regionale ale partidelor cu acoperire naţională au evoluat tot mai mult spre partide politice semi-independente, cu propriile organizaţii profesionale.

În vreme ce, într-un sondaj, oamenii pot spune da sau nu pentru o chestiune anume, precum autonomia regională, la alegeri votanţii trebuie să îşi cîntărească preferinţele pe care le au în mai multe chestiuni şi să stabilească priorităţile. Cele trei regiuni din comparaţia noastră sînt caracterizate de mult timp prin dominaţia electorală a unui partid politic hegemonic: coaliţia de centru-dreapta RPR-UDF în Bretagne, conservatorul Partido Popular (anterior Alianza Popular) în Galicia şi Partidul Laburist în Ţara Galilor. La momentul regionalizării, principalii rivali din cadrul regiunii, la alegerile naţionale sau la primele alegeri regionale au fost partidele care erau, de asemenea, principalul lor oponent şi pe scena politică naţională: Parti Socialiste în Franţa, PSOE în Spania şi conservatorii în Regatul Unit. Principalele trei partide regionaliste, Union Démocratique Bretonne (UDB), Bloque Nacionalista Galego (BNG) şi Plaid Cymru erau încă partide foarte mici înainte de regionalizare, obţinînd 2%, 6% şi, respectiv, 9% din voturile exprimate la alegerile naţionale. În Bretagne şi în Galicia mai existau alte cîteva partide regionale, toate marginale. În Galicia şi în Ţara Galilor, după introducerea alegerilor regionale partidele regionale au devenit mult mai importante. Atît BNG cît şi Plaid Cymru au înregistrat o creştere obţinînd între 20 şi 30% din voturile de la alegerile regionale, cu o creştere considerabilă a popularităţii şi la alegerile naţionale. Ambele partide au devenit al doilea mare partid din regiune după regionalizare. Dacă alegerile regionale au înlesnit maturizarea BNG şi Plaid Cymru, acest lucru nu a avut însă loc în Bretagne. UDB a continuat să obţină acelaşi scor la alegerile regionale pe care îl obţinuse anterior la cele legislative, între 2 şi 3%. Concentrarea sa pe alegerile regionale a determinat o participare încă şi mai puţin consistentă la alegerile naţionale şi cu rezultate variabile. Numai în 2004 UDB a cunoscut o îmbunătăţire, semnificativă prin obţinerea pentru prima dată de locuri în Conseil Régional. Totuşi, nu ştim dacă aceasta s-a întîmplat din cauză că au fost mai mulţi votanţi atraşi de UDB sau din cauză că acesta a profitat de pe urma participării sale la coaliţia electorală ca partener junior al Le Verts; verzii au obţinut şapte locuri în urma acestei înţelegeri, UDB doar trei. Pe scurt, nici un partid breton nu a profitat de pe urma regionalizării ca Plaid Cymru sau BNG.

Autonomia regională, orice formă ar lua ea în revendicări, este unul din obiectivele centrale ale partidelor regionaliste. Regionalizarea înseamnă, de aceea, că principalul obiectiv al unui partid regionalist este cel puţin parţial atins. În Bretagne, Galicia şi Ţara Galilor nivelul de autonomie de după regionalizare nu a realizat obiectivele UDB, BNG şi Plaid Cymru din acel moment. Nici unul dintre acestea nu era un partid clar separatist, care să îşi propună independenţa totală ca ţel, deşi BNG nu se situa departe de această poziţie cerînd autodeterminare (autodeterminación) naţională şi lăsînd deschisă independenţa ca opţiune finală. UDB şi Plaid Cymru au evitat termenul independenţă întrucît nu era foarte popular în rîndul alegătorilor. Momentul regionalizării a fost unul de revizuire a obiectivelor partidelor, nu doar din pricină că parte a revendicărilor lor au fost îndeplinite şi ideologia partidului a trebuit după aceasta „actualizată”, ci şi din cauză că introducerea alegerilor regionale şi a scenei politice regionale înseamnă o schimbare a infrastructurii politice şi oportunităţi schimbate sau stimulente pentru mobilizarea sprijinului.

Aruncînd o privire asupra programelor politice prezentate de BNG la alegerile generale şi regionale care au avut loc din 1981 încoace, se constată o tendinţă clară de moderare a revendicărilor şi propunerilor (Schrijver, în curs de apariţie). Afirmaţia că Galicia este o naţiune a rămas omniprezentă de-a lungul anilor, însă influenţa acestui fapt asupra proiectelor politice s-a schimbat. A dispărut accentul de pe autodeterminare şi suveranitate naţională, după cum a dispărut respingerea totală a statului spaniol, a Constituţiei şi a Statutului de Autonomie. BNG ţinteşte acum la construirea unui „stat plurinaţional”. În acelaşi timp, BNG şi-a moderat dramatic poziţia pe eşichierul stînga-dreapta. De la rădăcinile sale ca partid marxist- leninist în anii ’60 şi ’70, BNG s-a retras treptat spre centrul politic în anii ’80 şi ’90, iar acum poate fi socotit drept un partid umbrelă de centru-stînga. În opinia lui Barreiro Rivas (2003), această moderare ideologică este în mare parte rezultatul unor opţiuni strategice. Principalul context al acestor opţiuni l-a constituit schimbarea situaţiei după introducerea unui nivel regional de guvernare şi mai cu seamă a alegerilor la nivel regional. Cea mai dramatică schimbare de strategie a fost făcută la adunarea BNG din 1982 – la un an de la regionalizare – de a abandona complet ideea unui stat galician independent şi de a forma în loc un instrument valid pentru a concura electoral şi politic în Galicia autonomă.

În Ţara Galilor, reacţia Plaid Cymru la regionalizare a fost la început foarte asemănătoare. Cu oportunitatea de a obţine locuri în întreaga Ţara Galilor în sistemul de reprezentare proporţională, în locul a doar cîteva fotolii la Westminster reprezentînd circumscripţiile nord-vestice, Plaid Cymru avea oportunitatea de a cîştiga locuri în sud-estul mai „anglicizat”. Pentru a face aceasta, partidul a ales să se concentreze mai puţin asupra chestiunilor sale tradiţionale, autonomia regională şi limba galeză, şi mai mult pe problemele cotidiene într-o încercare de a atrage mai mulţi votanţi. O exemplificare a acestei mişcări a reprezentat-o schimbarea numelui său oficial într-unul bilingv „Plaid Cymru – the Party of the Wales”, în locul variantei exclusiv galeze. Un motiv suplimentar pentru a lăsa deoparte deocamdată revendicările de extindere imediată a autonomiei era majoritatea fragilă cu care a fost aprobată prin referendum înfiinţarea Adunării Galeze, 50,1%; s-a considerat că era mai bine „să se facă Adunarea să funcţioneze” întîi, pentru a-şi dovedi valoarea (McAllister, 2003). Totuşi, aceasta nu a împiedicat dezbateri interne pe marginea unei adaptări de nivel mai profund a ideologiei şi obiectivelor sale, iar în 2003, la patru ani după regionalizare, Plaid Cymru declara independenţa totală a Ţării Galilor (cu adăugirea, în cadrul UE) ca obiectiv final. Acesta a fost un pas mare întrucît partidul evitase ceea ce devenise încetăţenit în trecut drept „cuvîntul-care-începecu-i”. Principalul motiv pentru această mişcare a fost faptul că celelalte partide, cu acoperire britanică îmbrăţişaseră şi ele autonomia regională şi chiar veniseră cu planuri pentru mai multă autonomie, criticile; au mai fost şi înteţite pe măsură ce partidul a devenit mai important şi mai profesional în noua Adunare, la adresa a ceea ce era etichetat drept obiective „vagi”, şi nemulţumirea membrilor de partid faţă de strategia partidului de a se concentra mai puţin asupra a ceea ce erau considerate chestiunile sale centrale, autonomia şi limba.

UDB este cel mai mare partid politic breton şi singurul partid regionalist din regiune care a participat constant la alegeri în ultimele decenii. Din anii ’70 obiectivul constituţional al UDB nu s-a schimbat şi acelaşi termen a fost folosit constant: autonomie régionale. Autonomia regională, cu o adunare bretonă aleasă direct, cu puteri legislative, era revendicarea din programul său politic elaborată în 1977, şi continuă să fie obiectivul UDB la mai bine de 25 de ani de atunci. În încercarea de a evita orice confuzie cu separatismul, UDB nu vorbeşte de o naţiune bretonă, ci preferă termenul peuple sau pays, deoarece nation ar fi asociat în Franţa cu statul şi cu suveranitatea. Ceea ce s-a schimbat însă în anii ’80, în momentul regionalizării, au fost contextul în care era prezentată autonomia regională şi argumentele UDB pentru a o legitima. Aceasta a coincis cu o schimbare ideologică de la marxism la o poziţie federalistă europeană şi ecologistă. Principala cauză a acestei schimbări a fost faptul că argumentele şi sloganurile din anii ’70 („Bretagne = colonie”) îşi pierduseră atractivitatea, iar noile evoluţii, precum integrarea europeană şi politica ecologistă, au devenit mai populare în Bretagne, în Franţa şi în întreaga Europă (Monnier, 1998). Regionalizarea a avut un impact mult mai mic asupra obiectivelor şi strategiilor UDB.

Regionalizarea nu înseamnă numai un nou context politic pentru partidele politice regionaliste, dar şi pentru filialele regionale ale partidelor cu acoperire naţională. Întrucît partidele regionaliste sînt, prin definiţie, deja concentrate asupra regiunii, adaptarea partidelor franceze, spaniole şi britanice se poate să fi fost o provocare încă şi mai mare. În ce priveşte organizarea, regionalizarea a stimulat o serie de schimbări, după cum am arătat mai sus, antrenînd dezvoltarea unor organizaţii regionale cu o funcţionare mai independentă (în Galicia şi Ţara Galilor) sau cu formarea de platforme regionale pentru dezbatere şi coordonare (în Bretagne). Dar şi încorporarea chestiunilor regionale în ideologia lor s-a schimbat după regionalizare. Deoarece alegerile regionale sînt evenimente în care interesele regionale sînt în joc, filialele regionale ale partidelor cu acoperire naţională au trebuit să vină cu, sau să îşi extindă perspectiva asupra regiunii. Pentru toate partidele politice majore, adoptarea unei viziuni măcar simbolic pozitive asupra identităţii şi culturii regionale a făcut parte din aceasta. Filialele regionale ale principalelor partide cu acoperire naţională (RPR, UDF şi Parti Socialiste; Partido Popular şi PSOE; Laburişti, Conservatori şi Liberali-Democraţi) au început cu toatele să îşi garnisească manifestele cu simboluri regionale, precum drapelul sau sloganuri regionale în limba regională.

Însă cele mai multe au mers mult mai departe în adaptarea lor regională. Partido Popular de Galicia, cunoscut în Spania în ansamblu ca partid al centralizării, a adoptat un discurs clar regionalist în Galicia şi a prezentat propuneri pentru mai multă autonomie regională, regionalizarea Senatului şi influenţă directă a regiunilor spaniole „ la Bruxelles”. Dar şi Partidul Laburist Galez a făcut un efort pentru a pune în lumină diferenţele faţă de Partidul Laburist britanic ca întreg, respingînd deschis o serie de planuri ale guvernului laburist de la Westminster. Aceasta a inclus o schimbare a preferinţelor pentru puterile pe care ar trebui să le deţină Ţara Galilor; înainte de regionalizare laburiştii galezi erau în favoarea unei Adunări cu puteri limitate, pentru ca numai după patru ani guvernul laburist din Adunare să creeze o comisie care să examineze posibilităţile pentru puteri legislative pentru Ţara Galilor, aşa cum avea Scoţia. Unele partide sînt deja în favoarea regionalizării sau federalizării la nivel naţional (PSOE, Liberal-Democraţii, Les Verts), însă în aceste cazuri secţiunile regionale ale acestor partide au adăugat existenţa unei identităţi, istorii şi culturi regionale ca argumente pentru autonomia regională. Dezvoltarea unei versiuni „mai regionale” a partidelor, inclusiv adoptarea discursurilor regionaliste şi opoziţia deschisă faţă de propriul partid naţional, a avut loc în mai puţină măsură în Bretagne. Persistenţa departamentelor ca entităţi administrative şi politice cu propriile interese, sistemul de cumul de mandate, în care consilierii regionali sînt în acelaşi timp primari, consilieri departamentali, parlamentari sau chiar miniştri în guvernul naţional, precum şi absenţa puterilor legislative primare sau secundare pentru regiune dau o explicaţie pentru diferenţa evoluţiilor din Galicia şi Ţara Galilor. Însă în aceste două regiuni competiţia electorală a partidelor regionaliste a jucat şi ea un rol important, în vreme ce în Bretagne UDB nu a putut reprezenta o ameninţare serioasă. Avansul înregistrat de Coalición Galega, moderat regionalistă, şi de BNG a constituit o cauză importantă pentru Partido Popular şi PSOE din Galicia să adopte un discurs mai regionalist. În ce priveşte Ţara Galilor, creşterea înregistrată de Plaid Cymru după regionalizare a provocat panică şi o schimbare de strategie pentru Partidul Laburist Galez.

Concluzii

Cu toate că Galicia, Ţara Galilor şi Bretagne sînt părţi ale unor state cu tradiţii de stat diferite şi că guvernele lor regionale deţin puteri diferite în tipuri diferite de structuri administrative regionale, se pot distinge o serie de similarităţi în evoluţia regionalismului de după regionalizare. Pentru majoritatea locuitorilor lor, o identificare regională nu exclude identificarea naţională, iar acest lucru nu s-a schimbat după regionalizare. Aceasta nu înseamnă că nu există o concurenţă între cele două identităţi în anumite contexte. În toate cele trei regiuni există un sprijin majoritar pentru mai multă autonomie, respingîndu-se ideea că aranjamentele actuale de autonomie ar cauza o „satisfacţie generală”. Însă previziunile potrivit cărora regionalizarea ar duce la un separatism crescut şi la fărîmiţarea statului naţional nu s-au materializat şi nici nu există indicii ale unui sprijin popular puternic pentru independenţă. Să însemne aceasta, aşadar, că regionalismul nu a înregistrat nici o schimbare semnificativă? Nu neapărat, însă există cîteva diferenţe clar marcate în evoluţiile din cele trei regiuni.

Mai cu seamă diferenţele dintre evoluţia regionalismului după regionalizare în Galicia şi Ţara Galilor, pe de o parte, şi Bretagne pe de altă parte, precum şi consecinţele pe care le-au atras după sine instituţiile şi alegerile regionale sînt izbitoare. În vreme ce BNG şi Plaid Cymru au devenit partide politice importante în regiunile în care activează, ceea ce nu era cazul înainte de regionalizare, UDB şi oricare alt partid breton au rămas relativ marginale. S-ar putea susţine că regionalismul galez s-a bucurat întotdeauna de mai mult sprijin, însă în urmă cu trei decenii diferenţele erau cu mult mai mici. Într-un chip asemănător, principalele partide cu acoperire naţională din Bretagne, de dreapta şi de stînga, nu au trădat nici o nevoie de a-şi dezvolta filialele regionale în partide regionale de sine stătătoare cu o puternică concentrare asupra regiunii lor, inclusiv adoptarea unor puncte de vedere regionaliste, aşa cum au făcut partidele cu acoperire naţională din Ţara Galilor şi Galicia de la regionalizare încoace. În vreme ce politicienii din Ţara Galilor şi Galicia respectivelor partide subliniază felurile în care ei diferă de omologii lor din restul statului, nimeni nu se laudă în general cu asemenea diferenţe în Bretagne. Desigur acest fapt este legat de ameninţarea electorală mai redusă a UDB, însă este direct legat şi de structura regionalizării, ca şi de contextul în care ea a fost implementată.

Structura administrativă franceză, cu un mare număr de nivele de administrare, în care nici un nivel subnaţional nu are prioritate în faţa celorlalte, a jucat un rol important. Departamentele şi-au păstrat importanţa alături de regiuni, formînd astfel un obstacol în calea structurării unui sistem regionalizat de partide, a unei politici lingvistice bretone unitare în întreaga regiune şi a concentrării asupra intereselor regiunii, în conflict cu cele ale statului în ansamblu, pe o arenă politică regională. De asemeni, structura regională asimetrică din Spania şi Marea Britanie a oferit o oportunitate regionaliştilor galezi şi galicieni de a mobiliza un sprijin care nu exista pentru cei din Bretagne. Faptul că Ţara Galilor merita să se bucure de acelaşi tratament ca Scoţia fusese un argument puternic pentru a convinge votanţii şi politicienii din celelalte partide. În Galicia exemplul Cataloniei este folosit în acelaşi fel. Ambele (Scoţia şi Catalonia) sînt exemple de regiuni relativ înfloritoare cu mai multă autonomie, cu partide regionaliste de succes şi absenţă a violenţei. În Franţa numai Corsica a obţinut un aranjament separat, însă acesta a fost prezentat ca un caz deviant din cauză că e vorba de o insulă, în vreme ce starea conflictuală şi imaginea săracă a Corsicii nu face din ea un exemplu foarte util pentru regionaliştii bretoni. Ei tind să recurgă mai cu seamă la exemple din străinătate (Ţara Galilor, Scoţia, Catalonia, Slovenia, statele baltice), însă ele sînt un argument cu mult mai puţină forţă decît un exemplu din cadrul aceluiaşi stat. În fine, aderenţa la unitatea republicii şi interpretarea conceptului de egalitate în tradiţia de stat franceză au constituit o restricţie asupra autorităţilor regionale bretone de a urma o strategie politică de construcţie regională, în cazul în care ar fi dorit să o facă. În Spania şi în Marea Britanie o toleranţă mai mare faţă de, şi o apreciere generală a pluralismului cultural lasă loc autorităţilor regionale de a promova activ o limbă regională, bunăoară.

Poate nu surprinzător, perioada care a urmat regionalizării a reprezentat un răstimp în care partidele regionaliste şi-au reformulat obiectivele şi strategiile, mai ales în Ţara Galilor şi Galicia. Regionalizarea a oferit o oportunitate partidelor regionaliste să obţină mai mult sprijin prin alegerile regionale şi atît BNG cît şi Plaid Cymru s-au adaptat cu succes noii situaţii şi au devenit considerabil mai influente. Și, mai cu seamă cu o concurenţă crescută venită din partea partidelor regionaliste, filialele regionale ale partidelor cu acoperire naţională tind să le adopte discursul, încorporînd chestiunile regionaliste care sînt populare în rîndul votanţilor. Aceasta include pretenţia de a apăra „interesul regiunii”, chiar şi atunci cînd aceasta este în conflict cu interesele restului statului.

Aşadar, în două din cele trei regiuni regionalismul a devenit mai puternic, iar revendicările politice care constituiseră înainte domeniul mişcărilor regionaliste au devenit mai general acceptate. Aceasta nu a dus respectivele regiuni cu nimic mai aproape de situaţia în care secesiunea să se afle pe agenda politică, însă rolul important al altor regiuni ca exemplu sugerează că separatismul din alt stat ar putea muta din nou dezbaterea despre autonomia regională, desigur dacă o altă regiune din acelaşi stat ar face acest pas. În Marea Britanie regionalizarea pare să fi scos independenţa de pe agenda politică pe termen scurt, însă evoluţiile din Ţara Bascilor5 demonstrează că nu e neapărat necesar să se întîmple aşa pe termen lung. Acesta ar fi totuşi începutul unui alt episod în politica regionalistă, care se află în afara obiectivului studiului de faţă.

Note:

1. Recunosc că termenii „regiune” şi „naţiune” au sensuri diferite în contexte diferite, însă în studiul de faţă „naţiunea” se va referi la nivelul statului, iar „regiunea” sau „regionalismul” la nivelul substatal. Unele dintre mişcările pentru care se foloseşte aici termenul „regionalist” se autoetichetează drept „naţionaliste”, iar termenul „naţiune” este folosit în registrul colocvial pentru regiunile pe care le descriu eu aici, deşi nu în aceeaşi măsură: în Ţara Galilor el se foloseşte generalizat, în Galicia el este contestat, iar în Bretagne este folosit doar de cei ce sînt în favoarea independenţei bretone. Aceasta reflectă diferenţele în definirea conceptului de naţiune în uzul colocvial şi parţial în cel academic în Marea Britanie, Spania şi Franţa, precum şi diferenţele dintre revendicările pentru o statalitate independentă în regiunile respective.

2.    Studiul de faţă se întemeiază din punct de vedere empiric pe datele sondajelor din Galicia, Bretagne şi Ţara Galilor şi pe muncă de teren în cele trei regiuni. Au fost organizate sondaje relevante de la regionalizare încoace în acele regiuni de către Centro de Investigaciones Sociológicas, Observatoire Interrégional du Politique şi, respectiv, National Centre for Social Research. Munca de teren a inclus interviuri cu reprezentanţi ai partidelor politice, ai administraţiei regionale şi ai mişcărilor regionaliste, precum şi analiza ziarelor regionale şi naţionale şi a programelor partidelor politice.

3.    Bunăoară, potrivit unui sondaj efectuat de CSA în 2000, 71% din locuitorii din Loire- Atlantique şi 65% din cei ce locuiesc în regiunea administrativă Bretagne au fost în favoarea „reunificării”.

4. Acest lucru este valabil încă în şi mai mare măsură pentru viziunea Consiliului Regional Breton asupra celeilalte limbi regionale din Bretagne, gallo. În vreme ce bretona face parte din grupul limbilor celtice şi este evident foarte diferită de franceză, gallo este foarte apropiată de franceza standard şi este socotită cel mai adesea un dialect – „patois” (Le Coadic, 1998). Există într-adevăr mişcări pentru apărarea gallo ca limbă regională, însă la o scară mică. Ambele limbi regionale, bretona şi gallo, au funcţii simbolice diferite, ataşate de teritorii diferite; din punct de vedere istoric, gallo este vorbită doar în estul Bretagne-iei, iar bretona în partea de vest a regiunii, însă bretona este recunoscută ca simbol regional pentru întreaga regiune de către majoritatea locuitorilor săi, în vreme ce gallo nu.

5. După introducerea autonomiei regionale în Ţara Bascilor în 1979 nu s-a încheiat conflictul violent, iar independenţa nu a dispărut de pe agenda politică. De curînd, preşedintele guvernului regional basc, din partea partidului naţionalist moderat PNV, a prezentat un plan pentru semi- independenţă construit în jurul conceptului de „asociere liberă” a Ţării Bascilor cu Spania. Acest „plan Ibarretxe” va fi o chestiune majoră în alegerile regionale din acest an şi este probabil să se organizeze un referendum cu privire la această propunere.

Bibliografie:

Barreiro Rivas, X. L. (2003), Da UPG ao BNG: o proceso organizativo d nacionalismo galego, în X.M. Rivera Otero, ed. Os partidos politicos en Galicia, pp.99-262. Vigo: Xerais de Galicia.

Bennett, R. (1989). Stimuli to administrative reform, în: R. Bennett, ed. Territory and Adminis- tration in Europe, pp.33-53. London: Pinter.

Bogdanor, V. (1999), Devolution: Decentralisation or Disintegration? The Political Quarterly, 70 (2), pp.185-194.

Bullmann, U. (1997). The Politics of the Third Level, în: C. Jeffery, ed. The Regional Dimension of the European Union. Towards a Third Level in Europe? pp.3-19. London: Frank Cass.

Cole, A. (2004), Devolution and Decentralisation in Wales and Brittany, 2001-2002. [document electronic]. Colchester: UK Data Archive.

Cole, A. & C. Williams (2004) Institutions, Identities and Lesser-used Languages in Wales and Brittany. Regional and Federal Studies, Vol. 14, no. 4, pp.554-579.

De Winter, L. (1998), Conclusion: a comparative analysis of the electoral, office and policy success of ethnoregionalist parties. În: L. De Winter & H. Türsan, (eds.), Regionalist par- ties in Western Europe, pp.204-247. London: Routledge.

Giordano, B. (2000), Italian regionalism or „Padanian” nationalism – the political project of the Lega Nord in Italian politics. Political Geography. Vol.19, Issue 4. pp.445-471.

Gurr, T.D. (1994), Peoples Against States. International Studies Quarterly, Vol. 38, no. 3, pp.347-377.

Jones, R. Wyn, Heath, A. & National Centre For Social Research (2004) Wales Life and Times Study (Welsh Assembly Election Study), 2003 [document electronic]. Colchester: UK Data Archive.

Kaplan, D.H. (1999) Territorial Identities and Geographic Scale, în: GH. Herb & D.H. Kaplan, eds. Nested identities. Nationalism, Territory and Scale, pp.31-49. Lanham: Rowman & Littlefield.

Keating, M. (1997), The invention of regions: political restructuring and territorial government in Western Europe. Environment and Planning C: Government and Policy, Vol. 15, pp.383- 398.

Keating, M. (1998), The New Regionalism in Western Europe. Cheltenham: Edward Elgar.

Lapidoth, R. (1997), Autonomy Flexible solutions to ethnic conflicts. Washington D.C.: United States Institute of Peace Press.

Le Coadic, R. (1998), L.identité bretonne. Rennes: Terre de Brume.

Loughlin, J. & B. G Peters (1997), State Traditions, Administrative Reform and Regionalization, în: M. Keating & J. Loughlin, eds. The Political Economy of Regionalism, pp.41-62. London: Frank Cass.

Máiz, R. (2003), Politics and the nation: nationalist mobilisation and ethnic differences. Nations and Nationalism, Vol. 9, nr. 2, pp.195-212.

McAllister, L. (2001), Plaid Cymru. The Emergence of a Political Party. Bridgend: Poetry Wales Press.

McGarry, J. & B. O.Leary (1993), Introduction: the macro-political regulation of ethnic conflict, în: J. McGarry & B. O.Leary, eds. The politics of ethnic conflict regulation, pp. 1-40. London: Routledge.

Monnier, J-J. (1998) Histoire de l.Union démocratique bretonne. [supplement] Le Peuple Breton.

Ohmae, K. (1996), End of the Nation State. The Rise of regional Economies. London: HarperCollins.

Paasi, A. (1986), The institutionalisation of regions: a theoretical framework for understanding the emergence of regions and the constitution of regional identity. Fennia Vol.164: 1. pp.105-146.

Paasi, A. (1996), Territories, Boundaries and Consciousness. The Changing Geographies of the Finnish-Russian Border. Chichester: John Wiley & Sons.

Paasi, A. (2002), Bounded spaces in the mobile world: deconstructing „regional identity”. Tijdschrift voor Economische en Sociale Geografie, Vol. 93, no.2, pp.137-148.

Roessingh, M.A. (1996), A state of tension. Ethnonationalism and political systems in Europe. (Ph.D. Thesis). Universiteit van Amsterdam.

Schrijver, F. (2004), Electoral performance of Regionalist Parties and Perspectives on Regional Identity in France. Regional and Federal Studies, Vol.14, nr.2, p.187-210.

Schrijver, F. (în curs de apariţie) Regionalism after Regionalisation in Galicia. Tijdschrift voor Economische en Sociale Geografie.

Van Der Wusten, H. & Knippenberg, H. (2001), The ethnic dimension in twentieth century European politics: a recursive model, în: G. Dijkink & H. Knippenberg, eds. The Territorial Factor. Political Geography in a Globalising World, pp.273-291. Amsterdam: Vossiuspers.

Anexe

A.   Identificarea cu regiunea şi statul de la regionalizare (1981), Galicia

B.    Identificarea cu regiunea şi statul (1999), Ţara Galilor

C. Identificarea cu regiunea, comunitatea (locală), departamentul şi statul de

la regionalizare (1986) încoace, Bretagne

D. Preferinţele în ce priveşte organizarea statului de la regionalizare (1981) încoace, Galicia

D. Preferinţele în ce priveşte organizarea statului de la regionalizare (1999) încoace, Ţara Galilor

1. Independenţă

2.    Parlament cu puteri legislative şi fiscale

3. Adunare cu puteri fiscale limitate

4. Fără adunare aleasă

E.Sprijinul pentru regionalizare (în continuare) de la regionalizare (1986) încoace, Bretagne

Opinia cu privire la regionalizare

1.     Foarte favorabilă

2.     Destul de favorabilă

3.     Destul de nefavorabilă

4.     Foarte nefavorabilă

5.     Fără opinie

Opinia cu privire la descentralizare şi regionalizare

1.    Ar trebui continuată

2.    A atins un nivel satisfăcător

3.    S-a dezvoltat prea mult

4.    Fără opinie

Traducere de Doina Baci

*

Frans SCHRIJVER este doctorand al Universităţii din Amsterdam, Departamentul de Studii în Geografie, Planificare şi Dezvoltare Internaţională, pregătind o teză pe tema dinamicii regionalismului politic de după regionalizare în Spania, Franţa şi Marea Britanie. Cercetările sale axate pe identităţile teritoriale, regionalizare, regionalism politic şi dezvoltarea spaţiilor politice s-au concretizat în studii precum Electoral performance of regionalist parties and perspectives on regional identity in French regions, în Regional and Federal Studies, Volume 14, Number 2, 2004, Regionalism in Galicia after regionalisation, în Tijdschrift voor Economische en Sociale Geografie, Vol.96, no.3., 2005.

Frans Schrijver, Regionalism after Regionalisation: Regional Identities, Political Space and Political Mobilisation in Galicia, Brittany and Wales, studiu publicat cu permisiunea autorului.

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006