Untitled-25
Regionalismul
după regionalizare:
identităţi regionale, spaţiu politic
şi mobilizare politică în Galicia,
Bretagne
şi Ţara Galilor*
Frans Schrijver
* O
versiune anterioară a acestui studiu a fost prezentată la preconferinţa
Grupului pentru
Geografie
Politică, la Universitatea din Colorado, Boulder, aprilie 3-5, 2005.
În decursul ultimelor decenii aproape toate statele din
Europa de Vest au introdus
regiunile
administrative sau politice încît în momentul de faţă doar Luxemburgul nu
deţine nici o formă de
guvernare regională. „Valul” regionalizării a avut loc în
aproximativ acelaşi timp cu
apariţia nivelului european ca un nivel mai matur de
administrare
şi de politică, alături de cel al statului. Se pot găsi multe explicaţii pentru
procesul actual de
regionalizare, de la urbanizare şi eficienţa furnizării serviciilor
publice
(Benett, 1989), la motivaţiile ideologice legate de democratizare sau
interesele
împărţite
ale actorilor plitici de la centru sau periferie (Sharpe, 1993), pînă la
influenţa
globalizării
(Ohmae, 1996) şi integrarea europeană (Bullmann, 1997), sau pur şi simplu
pentru
că acesta ar fi modul actual de guvernare (Loughlin şi Peters, 1997:42).
Oricare
ar fi explicaţia sau
argumentaţia, ori de cîte ori un proiect regionalist este legat în
vreun
fel de un conflict între regionalism şi unitatea naţională1, el
tinde să fie chestiunea
care domină
dezbaterea publică şi politică. În acest caz, promisiunile că autonomia
regională
va pune capăt regionalismului şi separatismului sînt cuplate cu avertismentele
sau speranţele că
aceasta doar va împinge ţara pe „panta lunecoasă” a fragmentării
statului şi va
periclita unitatea naţională. Poate că în mod surprinzător, au existat
asemenea dezbateri
încinse şi polarizate în state care altminteri au abordări foarte
diferite în ce priveşte
identităţile regionale, pluralitatea culturală şi autonomia
subnaţională,
precum Spania, Franţa şi Marea Britanie. Regionalizarea post-franchistă a Spaniei,
descentralizarea lui François Mitterand şi devoluţia lui Tony Blair au generat
toate dispute
zgomotoase foarte asemănătoare.
Numeroase studii
prezintă autonomia regională ca pe o cale atractivă de
rezolvare a conflictelor etnoteritoriale (de
pildă, Gurr,1994; Lapidoth, 1997; McGarry
şi O’Leary, 1993). În argumentaţia lui Bogdanor (1999), recunoaşterea şi
instituţionalizarea „trăsăturilor
distinctive ale părţilor separate” (p.194) ale unei ţări
pot diminua sprijinul pentru independenţa deplină, de fapt consolidînd
astfel statul.
Se consideră că satisfacţia generală faţă
de autonomia obţinută, o loialitate crescută
faţă de stat ca urmare a relaţiilor oficiale concrete dintre stat şi
regiune şi o divizare
în cadrul mişcărilor regionaliste contribuie la izolarea extremiştilor şi la
consolidarea
poziţiei regiunilor ca părţi integrante ale statului existent (Bogdanor, 1999).
Alte
voci au afirmat că trasarea graniţelor şi crearea de instituţii politice şi
administrative nu numai că va împăca revendicările
regionaliste, ci va stimula totodată conştiinţa
caracterului regional distinct şi va contribui la legitimarea mişcărilor
autonomiste
(Giordano, 2000; Keating, 1998:80; Roessingh, 1996).
Ideea caracterului
regional distinct sau existenţa unei identităţi colective,
legate de expresia politică a intereselor regionale este crucială pentru apariţia
unei
mişcări regionaliste (Máiz, 2003; Schrijver, 2004). Este necesară combinarea
construirii şi menţinerii unei comunităţi mentale regionale cu politizarea şi
mobilizarea
membrilor săi (Van der Wusten şi Knippenberg, 2001). Kaplan (1999)
remarcă faptul că
identitatea naţională „se situează într-o ierarhie de identităţi cu
bază geografică care coexistă cu ea şi se află uneori în competiţie cu ea”. Mai
mult de atît, „identitatea naţională a apărut ca cea mai semnificativă” dintre
numeroasele trepte identitare de la „comunitatea globală” pînă la individ
(p.31).
Regionalismul semnalează prezenţa acestor identităţi aflate în concurenţă.
Regionalizarea ca răspuns la un proiect politic regionalist marchează sfîrşitul
unui
episod al politicii regionaliste (Van der Wusten şi Knippenberg, 2001), însă în
acelaşi timp stabileşte condiţiile instituţionale pentru următorul ciclu
politic. Prima
parte a studiului de faţă examinează construirea unei identităţi regionale ca o
precondiţie a regionalismului de după regionalizare. Cea de a doua parte
descrie
modurile în care introducerea regionalizării schimbă oportunităţile politice de
mobilizare a sprijinului şi de politizare a identităţilor regionale.
Studiul de faţă
prezintă o comparaţie a trei regiuni din trei state în care au
fost introduse guvernările regionale: Galicia în Spania, Bretagne în Franţa şi Ţara
Galilor în Marea Britanie2. Regionalizarea nu este realizată în
acelaşi fel şi cu
aceleaşi motivaţii în fiecare caz, iar acest
lucru poate fi legat de diferenţele durabile
dintre contextele politice din diferite state sau diferenţele dintre
diferite tradiţii
statale (Loughlin şi Peters, 1997). În Franţa regionalizarea a fost realizată
la
începutul anilor ’80, motivată fiind în principal prin argumente funcţionale,
tehnocrate, într-o manieră standardizată şi ierarhică, în care toate regiunile
au obţinut aceleaşi puteri, ca parte
a unei structuri cu mai multe nivele teritoriale de
administrare şi cu ideea republicii unice şi indivizibile ca fundal,
limitîndu-se
astfel nivelul de autonomie şi ignorîndu-se cît de mult posibil revendicările
teritoriale întemeiate pe specificitatea culturală sau istorică. În Spania, în
acord
cu „tradiţia de stat germanică” (Loughlin şi Peters, 1997), regionalizarea a
fost o
parte din tranziţia spre democraţie după regimul autoritarist şi a produs o
structură
(cvasi)federală. Autonomia regională a fost introdusă la începutul anilor ’80,
după
regimul lui Franco, şi întrucît centralizarea şi opresiunea culturilor
regionale era
asociată cu franchismul, s-a acordat multă atenţie cererilor regiunilor, precum
Ţara
Bascilor şi Catalonia, fapt ce a avut ca rezultat o structură asimetrică cu
statut
special pentru cele trei regiuni recunoscute ca „naţionalităţi istorice”: Ţara
Bascilor,
Catalonia şi Galicia. În Regatul Unit regionalizarea a fost realizată printr-o
abordare
pragmatică, de la caz la caz, cu o mare toleranţă faţă de anomaliile
administrative
şi pluralismul cultural. Drept urmare, nivelele de autonomie au fost în mare măsură
hotărîte în funcţie de revendicările publice şi au rezultat într-o structură
profund
asimetrică, cu un parlament cu puteri legislative primare în Scoţia, o adunare
cu
puteri legislative secundare şi consilii care nu sînt alese, ale administraţiei
deconcentrate, în regiunile engleze.
La baza alegerii
celor trei regiuni pentru comparaţie a stat o serie de asemănări
existente între ele
înainte de regionalizare: Galicia, Bretagne şi Ţara Galilor sînt
regiuni cu un caracter
cultural şi istoric distinct recunoscut şi au avut anterior
regionalizării (mici) mişcări regionaliste şi organizaţii culturale regionale,
centrate
în principal pe limbile regionale, galiciana, bretona şi gallo, şi
respectiv, galeza.
Ele au obţinut într-adevăr o formă de autonomie regională, iar revendicările
regionaliste din acele regiuni au constituit un motiv în acest sens, cu toate că
regionalizarea statului a fost mult mai mult o reacţie la conflictele din alte
zone
(Ţara Bascilor, Catalonia, Corsica, Scoţia, Irlanda de Nord). Ele se aseamănă şi
într-o serie de alte moduri: sînt de mărimi
asemănătoare (atît în termeni demografici,
cît şi geografici), sînt regiuni relativ sărace în ţările lor şi sînt
localizate periferic.
Identitatea şi identificarea regională
Termenul
de identitate regională se poate referi la identitatea unei zone sau a
unui grup de oameni, ca termenul de naţiune, dar şi la identitatea sau identităţile
indivizilor care aparţin unui astfel de grup sau sînt legaţi de acea zonă. Deoarece
termenul de identitate este perceput uneori static, în vreme ce identităţile
respective pot fi schimbătoare şi se pot suprapune parţial cu alte identităţi,
termenul de
identitate regională lasă o mulţime de lucruri de explicat. În această privinţă,
Paasi
(1986, 1996) face o distincţie între conştiinţa regională a locuitorilor şi
identitatea
unei regiuni. Recurgînd la termenul de conştiinţă regională, atenţia se
concentrează
asupra practicilor indivizilor, asupra identificării cu o regiune ca ceva care
se poate
schimba în timp şi care poate coincide cu identificarea cu alte grupuri sau
locuri. Întrucît regionalismul contestă puterea politică a statului şi
omogenitatea
culturală a statului-naţiune, este în mod special utilă examinarea coexistenţei
identificării regionale şi naţionale. Bretagne, Galicia şi Ţara Galilor sînt
regiuni
în
care majoritatea locuitorilor se identifică cu regiunea lor, după cum se
identifică
şi
cu statul. Doar în Ţara Galilor există un procent considerabil care se consideră
galezi
şi cîtuşi de puţin britanici, în schimb în Bretagne această categorie este
aproape inexistentă.
Tabelul. 1.
Identificarea cu regiunea şi cu statul a locuitorilor
celor trei regiuni
Galicia
|
Bretagne
|
Ţara Galilor
|
2002
|
2001
|
2003
|
Regională*, nu naţională**
7
|
2
|
21
|
Mai mult regională
decît naţională 2 5
|
15
|
27
|
În aceeaşi măsură
regională şi naţională 5 8
|
57
|
29
|
Mai mult naţională decît regională
4
|
17
|
8
|
Numai naţională 5
|
8
|
9
|
Alta/Nu răspunde
1
|
2
|
6
|
Total
100
|
100
|
100
|
N
606
|
1007
|
988
|
Surse: Centro de
Investigaciones Sociológicas, 2002, Cole, 2004a, Jones et al, 2004
* Galiciană, bretonă, galeză
** Spaniolă, franceză, britanică
Însă
s-au schimbat oare conştiinţa regională şi cea naţională după
regionalizarea administrativă? Potrivit
acestor sondaje, care au fost efectuate în
mai multe rînduri după regionalizare (vezi anexele), răspunsul este că nu s-au
schimbat mult, cel puţin nu în situaţia
în care pui oamenii să aleagă între o regiune,
o naţiune sau amîndouă. În Galicia şi
Ţara Galilor nu s-a înregistrat o creştere
semnificativă în proporţia celor
care se identifică drept galicieni sau galezi, fie în
combinaţie cu o identitate spaniolă sau britanică, fie că nu. Ar trebui
remarcat că
majoritatea oamenilor se considerau
mai de demult drept galezi sau galicieni, însă
nu a existat un curent înspre o
identificare mai puternică sau mai exclusiv galiciană
sau galeză. Pe de altă parte, nu a
avut loc nici o întărire a identificării cu statul;
oamenii din regiunile respective care
nu se considerau deloc spanioli sau britanici
înainte, nu au fost stimulaţi să o
facă nici după ce statul a fost dispus să acorde
regiunii lor o formă de autonomie în cadrul statului. Numai în Bretagne, cu o
întrebare formulată diferit, a devenit ataşamentul faţă de regiune mai
important, cu toate că nu în detrimentul naţiunii,
ci în cel al municipalităţii. Proeminenţa
Franţei ca sursă de identificare a fost arătată în tabelul 1. Aşadar, gradul de
identificare al locuitorilor acelor regiuni cu regiunile respective şi/sau cu
statul nu
s-a schimbat după regionalizare, însă aceasta nu înseamnă că identitatea lor
regională colectivă nu s-a schimbat.
Nu doar
identificarea individuală a oamenilor se poate schimba, cu toate că,
după cum am arătat mai sus, ea poate foarte bine fi destul de stabilă în vreme
ce
contextele instituţionale se schimbă; identitatea unei regiuni ca zonă sau
identitatea
de grup a unei comunităţi regionale poate la fel de bine să se schimbe. Paasi
(1986,
2002) distinge trei procese simultane prin care „iau naştere” regiunile:
emergenţa
unei forme teritoriale, o formă simbolică şi
o formă instituţională. Regiunile Bretagne,
Galicia şi Ţara Galilor existau deja în diferite feluri înainte ca ele să
devină regiuni
administrative, însă aceste trei procese pot constitui totuşi bune indicatoare
pentru
studierea schimbărilor în regiunile deja
existente. Pe măsură ce graniţele unei regiuni
administrative sînt fixate (deşi nu neapărat fără a fi contestate),
chiar dacă forma
teritorială a altor regiuni poate fi vagă, este probabil ca regionalizarea
administrativă
să afecteze forma teritorială a acelor regiuni. Graniţele alese pentru regiunea
administrativă pot include zone care nu sînt parte a regiunii în alte contexte
sau părţi
ale teritoriului regiunii – aşa cum fusese el perceput în mod obişnuit înainte
– pot fi excluse din teritoriul administrativ al regiunii.
Doar în una din cele
trei regiuni sînt contestate graniţele regiunii administrative. Bretagnia administrativă nu include departamentul Loire-Atlantique din
jurul
oraşului Nantes, care fusese înainte parte a ducatului şi provinciei istorice
Bretagne,
şi care continuă să fie considerat şi astăzi parte a Bretagne în toate
contextele, cu
excepţia celui administrativ. Aceasta nu e o reflectare a unei opţiuni
ideologice de
a fărîmiţa teritoriile regiunilor rebele,
ci a unei abordări funcţionaliste ce şi-a propus
regiuni de mărimi similare, care să pivoteze în jurul centrelor urbane
(Rennes şi
Brest, Nantes şi Angers). În mod contrar aşteptărilor, cu funcţionarea de-a
lungul
a aproape 20 de ani a regiunii administrative fără Loire-Atlantique, noua formă
teritorială nu a fost acceptată la un nivel mai general. Sondajele de opinie
indică o
preferinţă majoritară persistentă pentru „reunificarea” în cadrul Bretagne-iei
administrative a departamentului Loire-Atlantique3, şi aceasta a rămas
un subiect
major de campanie al mişcărilor regionaliste bretone.
În Ţara Galilor şi
Galicia teritoriile administrative au coincis cu ceea ce erau
deja considerate în cea mai mare parte graniţele istorice, iar teritoriile
regionale
sînt necontestate şi larg recunoscute. Aceasta nu înseamnă că forma teritorială
a
acelor regiuni nu s-a schimbat după regionalizare dacă luăm în seamă divizările
teritoriale interne. În Ţara Galilor există o distincţie clară între
nord-vestul rural,
vorbitor de galeză, şi sud-estul industrial, relativ „anglicizat”. Cu toate că
nu a
afectat în nici un fel dezbaterile referitoare la graniţele exterioare ale Ţării
Galilor, zona de nord-vest era considerată
în multiple feluri „mai galeză” decît sud-estul.
Chiar dacă acest lucru continuă să fie valabil şi azi într-o anumită măsură,
regionalizarea a confirmat „galezitatea” altor zone din Ţara Galilor, cu o
concentrare a tuturor partidelor politice asupra ambelor părţi ale regiunii, cu
inscripţionarea bilingvă a tăbliţelor indicatoare în întreaga Ţară a Galilor -
indiferent că vorbeşte cineva galeza sau nu, şi cu acceptarea generală a oraşului
Cardiff, din sud, drept capitala regiunii. În Bretagne există o divizare internă
similară, cu o zonă de vest unde se vorbeşte bretona în mod tradiţional şi care
este
considerată „mai bretonă” decît partea estică. Galicia, ca majoritatea
regiunilor,
are diferenţe interne – urban vs.rural, muntos vs. de coastă etc. – însă nici o
parte
a sa nu este socotită mai galiciană decît celelalte. Limba regională nu are
leagăne
istorice sau contemporane, după cum nu au nici partidele regionale.
Deşi Bretagne,
Galicia şi Ţara Galilor purtau aceste nume şi înainte de
regionalizare, ele au totodată o denumire diferită în limba lor regională.
„Breizh”,
„Galiza” şi „Cymru” nu sînt folosite doar ca traduceri în paralel cu alte nume,
ci
poartă semnificaţii specifice ca simboluri teritoriale. Cu siguranţă, într-un
context
lingvistic francez, spaniol sau englez folosirea acestor nume accentuează
caracterul
regional distinct, aceasta fiind cauza pentru care ele sînt folosite de către
mişcările
regionaliste. Dintre noile autorităţi regionale create prin regionalizare,
numai cea
galeză foloseşte şi „Cymru”
şi „Wales”, în respectul strict al bilingvismului oficial
adoptat. De pildă, Adunarea
Galeză are două site-uri web: www.wales.gov.uk şi
www.cymru.gov.uk. În general, Adunarea Galeză a adoptat simbolurile existente
anterior ale Ţării Galilor, precum drapelul, imnul şi sfîntul care patronează
regiunea,
şi le-a folosit în noul său discurs. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi în Galicia,
unde
publicaţiile şi manifestările au fost dichisite încă de la început cu drapelul,
imnul
sau blazonul Galiciei istorice. Astfel, se creează o continuitate istorică
între
regiunea autonomă actuală şi predecesorii din trecut. Unele din aceste
simboluri
teritoriale, precum imnul, drapelul, sau, în cazul Ţării Galilor, o echipă
galeză de
rugbi şi una de fotbal sînt prezentate uneori nu numai alături de simboluri ale
statului, ci coexistînd pe picior de egalitate cu ele şi cu imnurile, drapelele
etc. ale
altor naţiuni, şi, ca atare, în potenţial conflict cu ele. Un exemplu al
acestui rol al
simbolurilor regionale apărute după regionalizare este cel al vizitelor în străinătate
ale şefilor de guverne regionale. Cînd preşedintele guvernului breton, galician
sau
galez vizitează un alt stat, sînt intonate imnurile respective şi, de pildă,
drapelul
galician flutură alături de cel al Argentinei, regiunea obţinînd un statut asemănător
statutului oricărui alt stat.
Cu toate că noua
administraţie regională în sine constituie o instituţie majoră
în construirea unei identităţi regionale, am ales alte două tipuri de instituţii
pentru
a examina evoluţia „configuraţiei instituţionale” a regiunilor după
regionalizare:
mass media şi limba (regională), ambele de relevanţă deosebită pentru politica regionalistă. Toate cele trei
regiuni au ziare regionale, iar în Bretagne şi Galicia
ele sînt (de departe) cele mai populare ziare. În Ţara Galilor predomină
ziarele
engleze, mai cu seamă tabloidele. Ziarele regionale prezintă evident ştirile
regionale, însă acoperirea regională diferă şi e aleatorie. Ziarele se pot
concentra
asupra prezentării evenimentelor care se întîmplă într-un anume loc, însă pot
prezenta de asemenea relatări generale, cu o punere în lumină a dimensiunii lor
regionale. Cînd statisticile generale sînt prezentate doar pentru regiune sau
prognoza meteo apelează la o hartă a regiunii, în locul statului ori al unui
alt
teritoriu, aceasta sporeşte sentimentul unei identităţi regionale.
Regionalizarea a
oferit oportunităţi presei regionale să prezinte ştiri politice şi referitoare
la strategii
politice cu o dimensiune regională, iar în Galicia şi Ţara Galilor au făcut
acest
lucru din ce în ce mai mult. În aceste regiuni a avut loc, după regionalizare, o
creştere a punerii în lumină a dimensiunii galeze sau galiciene a anumitor
evenimente, care nu sînt uneori legate direct de regiunea respectivă, precum
extinderea UE sau războiul din Irak. De asemenea, apariţia unei noi media
regionale
a fost direct legată de regionalizare. Înfiinţarea în Ţara Galilor a unei Adunări
regionale a dat ideea unor (două) tabloide britanice să introducă ediţii
galeze,
după cum existau deja în Scoţia (deşi
concentrate mai mult pe sport şi viaţa mondenă
galeză decît pe politică). În Galicia guvernarea regională însăşi s-a
implicat în
înfiinţarea
şi finanţarea unui post de televiziune regional. În Bretagne regionalizarea
a
schimbat peisajul media mult mai puţin Ziarele regionale existente s-au
concentrat
mai mult asupra
altor teritorii, mai mici (departmente) sau mai mari (Grand Ouest)
decît Bretagne, iar acest lucru nu s-a
schimbat după regionalizare. Aşa că în realitate
nu a existat nici un ziar breton care să se folosească de noul context
al ştirilor
după regionalizare. Forma de regionalizare din Franţa a jucat şi ea un rol,
departamentele păstrîndu-şi puterile, iar regiunile rămînînd mai mult o
entitate
administrativă decît una politică.
Întrucît strategia
politică lingvistică regională este în cea mai mare măsură
un domeniu transferat (parţial) regiunilor, regionalizarea poate avea un impact
semnificativ asupra limbii regionale. Situaţia socio-lingvistică din Galicia
diferă
de cea din Bretagne şi din Ţara Galilor. În Galicia aproape toată lumea vorbeşte
galiciana – în jur de 90% din populaţie, iar numărul celor care o înţeleg este
încă
şi mai mare. Deoarece este considerată simbol regional, dar şi din cauză că
opresiunea limbilor regionale rămîne strîns asociată cu regimul lui Franco,
impulsionarea limbii regionale a devenit normă în politica regională. În educaţie,
guvernările regionale au introdus galiciana ca obiect de studiu obligatoriu şi
posibilitatea de a o folosi ca limbă maternă pentru predarea celorlalte
materii.
Administraţia regională însăşi a adoptat galiciana ca prima sa limbă de lucru,
în
dezbaterile sale, dar şi în comunicarea cu cetăţenii. Deoarece virtual toată
lumea
ştie vorbi şi poate înţelege galiciana, nu a existat prea mare rezistenţă faţă
de aceste politici. Ele au schimbat
totuşi statutul social al galicienei, a cărei folosire
tinsese anterior să se restrîngă la familie şi la alte folosinţe neoficiale,
însă care de
la regionalizare încoace a devenit şi limbă oficială.
În Ţara Galilor şi
Bretagne limba regională este vorbită mult mai puţin, însă
există totuşi din anii ’80 o politică lingvistică în Ţara Galilor care are ca ţintă
bilingvismul. Majoritatea măsurilor – precum înfiinţarea unui post de
televiziune
în limba regională, statutul co-oficial al galezei, obligativitatea acesteia ca
obiect
de studiu în şcoli – antedatează regionalizarea, însă guvernarea regională a
continuat în mod cert această abordare. Adunarea Galeză funcţionează oficial în
două limbi, cu traducerea în direct a dezbaterilor şi cu toate publicaţiile redactate
în două limbi, însă în practică engleza este predominantă. De asemenea, există
o
considerabilă opoziţie populară, nu împotriva ideii păstrării limbii regionale,
ci
împotriva obligativităţii acesteia ca obiect de studiu în şcoli şi a acordării
de
prioritate la angajare vorbitorilor de galeză (Cole şi Williams, 2004). În
Bretagne,
posibilitatea pentru consiliul regional să urmărească o politică lingvistică
bretonă
este restrînsă de constituţia franceză, care stipulează că franceza este unica
limbă
a serviciilor publice. Consiliul regional a adoptat o atitudine pozitivă faţă
de limba
bretonă, însă mai cu seamă ca moştenire regională, neîncercînd să promoveze o
administraţie sau educaţie regională bilingvă4. Cu toate că,
întocmai ca în Ţara
Galilor, ideea
bretonei ca simbol regional şi moştenire demnă de protecţie este
larg împărtăşită,
există tot atît de multă opoziţie faţă de politicile care ar trece
dincolo de facilitarea folosirii bretonei de cei care doresc să o facă.
Politica regionalistă
Nici
dezvoltarea identităţii unei regiuni, nici rolul pe care îl joacă regiunea în
identificarea indivizilor cu diverse teritorii nu se traduce direct în voturi
pentru
mişcările regionaliste ori în legitimitatea unui aranjament de autonomie
teritorială.
Întrebările în legătură cu nivelul de autonomie dorit reflectă legitimitatea
puterilor
deja transferate regiunilor precum şi sprijinul publicului pentru propunerile
regionaliste (sau centraliste), (vezi tabelul 2). În toate cele trei regiuni
avute în
vedere aici există un sprijin masiv pentru o formă sau alta de autonomie
regională,
ceea ce nu a fost întotdeauna cazul în trecut; în Ţara Galilor, de pildă, 49,9%
din
cei care au votat s-au exprimat împotriva devoluţiei la referendumul din 1997.
În
nici una din aceste regiuni regionalizarea nu a provocat un sprijin larg sau
crescut
pentru independenţa totală. Independenţa este în mod clar mai populară în Ţara
Galilor decît în celelalte regiuni, însă sprijinul pentru independenţă nu a
crescut
după regionalizare, după cum nici nu a scăzut. Totuşi, în toate cele trei
regiuni
există sprijinul majorităţii pentru acordarea mai multor puteri regiunii, însă
în
Bretagne acest sprijin abia este majoritar. În Ţara Galilor şi Galicia s-a
înregistrat
în mod clar o creştere a sprijinului pentru mai multă autonomie şi în acelaşi
timp o scădere a sprijinului pentru
centralizare. Aceasta din urmă înseamnă o acceptare
mai generală a autonomiei regionale, aşa cum a fost introdusă, şi o
legitimitate
crescută a guvernului şi adunării regionale. Faptul că în ambele regiuni s-au
organizat referendumuri pentru a decide dacă să se introducă sau nu autonomia
regională se poate să fi susţinut legitimitatea instituţiilor regionale. În
acelaşi timp,
intensificarea revendicării unor aranjamente de autonomie cu o bătaie mai lungă,
precum federalizarea sau un parlament legislativ, arată faptul că satisfacţia
faţă de
autonomia regională acordată a scăzut în realitate în timp, cel puţin în
Galicia şi
Ţara Galilor. Datele sondajelor efectuate în Bretagne nu lasă loc nici unei
concluzii
de creştere a sprijinului pentru regionalizare, însă nu există nici un semn de
scădere
a acestuia. Aşadar, în vreme ce regionalizarea nu a schimbat sprijinul popular
pentu independenţă, ea nu a „satisfăcut” cererile de mai multă autonomie,
dimpotrivă, în Galicia şi în Ţara Galilor aceste revendicări au devenit mai
populare
după regionalizare.
Tabelul 2.
Preferinţele pentru organizarea statului, în procente
|
Galicia
|
Bretagne
|
Ţara Galilor
|
|
2002
|
2001
|
2003
|
Stat centralizat
|
7
|
2
|
20
|
Regiunile autonome
|
|
|
|
în forma lor prezentă
|
53
|
44
|
25
|
Autonomie regională extinsă
|
27
|
46
|
36
|
Independenţă*
|
3
|
-
|
13
|
NA
|
10
|
9
|
5
|
Total
|
100
|
100
|
100
|
N
|
606
|
1007
|
988
|
Sursă: Centro
Investigaciones Sociológicas, 2002, Cole 2004, Jones et al., 2004.
*Această
categorie a fost diferit formulată în fiecare regiune: în Galicia – ca „drept
la
independenţă”, care a produs un rezultat
foarte asemănător celui obţinut la chestionarea directă
a oamenilor dacă sînt în favoarea
independenţei totale a Galiciei. În Bretagne, ea a fost formulată
„Bretagne ar trebui să fie autonomă”,
ceea ce nu este acelaşi lucru cu independenţa. În Ţara
Galilor au fost două răspunsuri
separate, independenţă faţă de Regatul Unit şi faţă de UE, sau
independenţă, însă parte a UE. Ambele categorii sînt puse laolaltă aici;
sprijinul pentru
„autonomie” în Bretagne a fost de 12%,
sprijinul în Ţara Galilor pentru independenţă şi faţă de
UE – 6%, iar în cadrul UE – 7%.
În
ce măsură oferă regionalizarea noi oportunităţi pentru mişcările regionaliste
(sau pentru orice grup politic) de a mobiliza sprijinul sau de a urmări un
proiect
politic? Depinde de măsura în care apare o
scenă politică regională separată. Potrivit
lui Michael Keating (1997, p.390), „o regiune este un spaţiu politic
atunci cînd asigură o arenă de dezbatere
politică, un cadru pentru cîntărirea chestiunilor şi
propunerilor, şi un spaţiu recunoscut de actori ca nivelul la care deciziile
pot fi
luate în mod legitim”. Un indicator
standard al importanţei şi legitimităţii alegerilor
precum şi al calităţii administraţiei îl reprezintă gradul de
participare la alegeri. În
toate cele trei regiuni participarea la alegerile regionale a fost mai scăzută
decît la
alegerile naţionale, însă nu aşa de scăzută ca la alegerile europene. Mai cu
seamă în
Ţara Galilor rata de neparticipare la alegerile regionale este foarte ridicată.
Întrucît
neparticiparea depinde şi de o mulţime de alţi factori, mult mai
interesantă este concentrarea asupra campaniilor electorale regionale. În Ţara
Galilor şi în Galicia alegerile regionale sînt în mare măsură ocazii de
dezbatere a
chestiunilor regionale iar consideraţiile
naţionale ori locale sînt de mică importanţă.
În Bretagne, ca în alte regiuni franceze, alegerile regionale par a fi
în primul rînd
un eveniment naţional – un test la jumătatea mandatului pentru guvernul naţional
– şi în acelaşi timp o concentrare asupra reprezentării intereselor
departamentelor
în consiliul regional. Atenţia este aşadar împărţită între teritoriale trei
nivele –
naţional, regional şi local (departamentele), în loc să fie îndreptată
predominant
asupra regiunii, lucru ce şi-a pus amprenta şi asupra regionalizării organizaţiilor
partidelor politice. După cum am menţionat, toate partidele politice franceze
(cu
excepţia ecologiştilor) au federaţii departamentale ca blocuri de construcţie
de
bază în organizaţiile lor.
De la regionalizare încoace, odată cu nevoia de a elabora
manifeste electorale
regionale şi de a veni cu strategii politice regionale, toate
partidele politice din Bretagne au creat cîte o organizaţie regională, însă
toate au
rămas organe de coordonare ad-hoc şi platforme de discuţie între deţinătorii
de
funcţii executive de partid fără birouri
permanente şi legături oficializate cu partidul
naţional sau membrii de partid. În Galicia şi Ţara Galilor, după
regionalizare,
filialele regionale ale partidelor cu acoperire naţională au evoluat tot mai
mult
spre partide politice semi-independente, cu propriile organizaţii profesionale.
În vreme ce, într-un
sondaj, oamenii pot spune da sau nu pentru o chestiune
anume, precum autonomia regională, la alegeri votanţii trebuie să îşi cîntărească
preferinţele pe care le au în mai multe chestiuni şi să stabilească priorităţile.
Cele
trei regiuni din comparaţia noastră sînt caracterizate de mult timp prin dominaţia
electorală a unui partid politic hegemonic: coaliţia de centru-dreapta RPR-UDF
în Bretagne, conservatorul Partido Popular (anterior Alianza Popular) în
Galicia
şi Partidul Laburist în Ţara Galilor. La momentul regionalizării, principalii
rivali
din cadrul regiunii, la alegerile naţionale sau la primele alegeri regionale au
fost
partidele care erau, de asemenea, principalul lor oponent şi pe scena politică
naţională: Parti Socialiste în Franţa, PSOE în Spania şi conservatorii în
Regatul
Unit. Principalele trei partide regionaliste, Union Démocratique Bretonne
(UDB),
Bloque Nacionalista Galego (BNG) şi Plaid Cymru erau încă partide foarte mici
înainte de regionalizare, obţinînd 2%, 6% şi, respectiv, 9% din voturile
exprimate la alegerile naţionale. În
Bretagne şi în Galicia mai existau alte cîteva partide
regionale, toate marginale. În Galicia şi în Ţara Galilor, după introducerea
alegerilor
regionale partidele regionale au devenit mult mai importante. Atît BNG cît şi
Plaid
Cymru au înregistrat o creştere obţinînd între 20 şi 30% din voturile de la
alegerile
regionale, cu o creştere considerabilă a popularităţii şi la alegerile naţionale.
Ambele partide au devenit al doilea mare partid din regiune după regionalizare.
Dacă alegerile regionale au înlesnit maturizarea BNG şi Plaid Cymru, acest
lucru
nu a avut însă loc în Bretagne. UDB a continuat să obţină acelaşi scor la
alegerile
regionale pe care îl obţinuse anterior la cele legislative, între 2 şi 3%.
Concentrarea
sa pe alegerile regionale a determinat o participare încă şi mai puţin
consistentă la
alegerile naţionale şi cu rezultate variabile. Numai în 2004 UDB a cunoscut o
îmbunătăţire, semnificativă prin obţinerea pentru prima dată de locuri în
Conseil
Régional. Totuşi, nu ştim dacă aceasta s-a întîmplat din cauză că au fost mai
mulţi
votanţi atraşi de UDB sau din cauză că acesta a profitat de pe urma participării
sale la coaliţia electorală ca partener junior al Le Verts; verzii au obţinut şapte
locuri în urma acestei înţelegeri, UDB doar trei. Pe scurt, nici un partid
breton nu
a profitat de pe urma regionalizării ca Plaid Cymru sau BNG.
Autonomia regională,
orice formă ar lua ea în revendicări, este unul din
obiectivele centrale ale partidelor regionaliste. Regionalizarea înseamnă, de
aceea,
că principalul obiectiv al
unui partid regionalist este cel puţin parţial atins. În
Bretagne, Galicia şi Ţara
Galilor nivelul de autonomie de după regionalizare nu a
realizat obiectivele UDB, BNG şi Plaid Cymru din acel moment. Nici unul dintre
acestea nu era un partid clar separatist, care să îşi propună independenţa
totală ca
ţel, deşi BNG nu se situa departe
de această poziţie cerînd autodeterminare
(autodeterminación) naţională şi lăsînd deschisă independenţa ca opţiune
finală.
UDB şi Plaid Cymru au evitat termenul independenţă întrucît nu era foarte popular în rîndul alegătorilor. Momentul regionalizării a fost unul de revizuire a
obiectivelor partidelor, nu doar din pricină că parte a revendicărilor lor au
fost
îndeplinite şi ideologia partidului a trebuit după aceasta „actualizată”, ci şi
din
cauză că introducerea alegerilor regionale şi a scenei politice regionale
înseamnă
o schimbare a infrastructurii politice şi oportunităţi schimbate sau stimulente
pentru
mobilizarea sprijinului.
Aruncînd o privire
asupra programelor politice prezentate de BNG la alegerile
generale şi regionale care au avut loc din 1981 încoace, se constată o tendinţă
clară de moderare a revendicărilor şi propunerilor (Schrijver, în curs de apariţie).
Afirmaţia că Galicia este o naţiune a rămas omniprezentă de-a lungul anilor,
însă
influenţa acestui fapt asupra proiectelor politice s-a schimbat. A dispărut
accentul
de pe autodeterminare şi suveranitate naţională, după cum a dispărut
respingerea
totală a statului spaniol, a Constituţiei şi a Statutului de Autonomie. BNG ţinteşte
acum la construirea unui „stat plurinaţional”. În acelaşi timp, BNG şi-a
moderat dramatic
poziţia pe eşichierul stînga-dreapta. De la rădăcinile sale ca partid marxist-
leninist în anii ’60
şi ’70, BNG s-a retras treptat spre centrul politic în anii ’80 şi
’90, iar acum poate fi socotit drept un partid umbrelă de centru-stînga. În
opinia
lui Barreiro Rivas (2003), această moderare ideologică este în mare parte
rezultatul
unor opţiuni strategice. Principalul context al acestor opţiuni l-a constituit
schimbarea situaţiei după introducerea unui nivel regional de guvernare şi mai
cu
seamă a alegerilor la nivel regional. Cea mai dramatică schimbare de strategie
a
fost făcută la adunarea BNG din 1982 – la un an de la regionalizare – de a
abandona
complet ideea unui stat galician independent şi de a forma în loc un instrument
valid pentru a concura electoral şi politic în Galicia autonomă.
În Ţara Galilor,
reacţia Plaid Cymru la regionalizare a fost la început foarte
asemănătoare. Cu oportunitatea de a obţine
locuri în întreaga Ţara Galilor în sistemul
de reprezentare proporţională, în locul a doar cîteva fotolii la
Westminster
reprezentînd circumscripţiile nord-vestice, Plaid Cymru avea oportunitatea de a
cîştiga locuri în sud-estul mai „anglicizat”. Pentru a face aceasta, partidul a
ales să
se concentreze mai puţin asupra chestiunilor sale tradiţionale, autonomia regională
şi limba galeză, şi mai mult pe problemele cotidiene într-o încercare de a
atrage mai
mulţi votanţi. O exemplificare a acestei mişcări a reprezentat-o schimbarea
numelui
său oficial într-unul bilingv „Plaid Cymru –
the Party of the Wales”, în locul variantei
exclusiv galeze. Un motiv
suplimentar pentru a lăsa deoparte deocamdată
revendicările de extindere
imediată a autonomiei era majoritatea fragilă cu care a
fost aprobată prin referendum înfiinţarea Adunării Galeze, 50,1%; s-a
considerat că
era mai bine „să se facă Adunarea să funcţioneze” întîi, pentru a-şi dovedi
valoarea
(McAllister, 2003). Totuşi, aceasta nu a împiedicat dezbateri interne pe
marginea
unei adaptări de nivel mai profund a ideologiei şi obiectivelor sale, iar în
2003, la
patru ani după regionalizare, Plaid Cymru
declara independenţa totală a Ţării Galilor
(cu adăugirea, în cadrul UE) ca obiectiv final. Acesta a fost un pas
mare întrucît
partidul evitase ceea ce devenise încetăţenit în trecut drept
„cuvîntul-care-începecu-i”. Principalul motiv pentru această mişcare a fost faptul că celelalte
partide, cu
acoperire britanică îmbrăţişaseră şi ele autonomia regională şi chiar veniseră
cu
planuri pentru mai multă autonomie, criticile; au mai fost şi înteţite pe măsură
ce
partidul a devenit mai important şi mai profesional în noua Adunare, la adresa
a
ceea ce era etichetat drept obiective „vagi”, şi nemulţumirea membrilor de
partid
faţă de strategia partidului de a se
concentra mai puţin asupra a ceea ce erau considerate chestiunile sale centrale, autonomia şi limba.
UDB este cel mai
mare partid politic breton şi singurul partid regionalist din
regiune care a participat constant la alegeri în ultimele decenii. Din anii ’70
obiectivul constituţional al UDB nu s-a schimbat şi acelaşi termen a fost
folosit
constant: autonomie régionale. Autonomia regională, cu o adunare bretonă
aleasă
direct, cu puteri legislative, era revendicarea din programul său politic
elaborată în 1977, şi continuă să fie
obiectivul UDB la mai bine de 25 de ani de atunci. În
încercarea de a evita orice confuzie cu separatismul, UDB nu vorbeşte de o naţiune
bretonă, ci preferă termenul peuple sau pays, deoarece nation ar
fi asociat în Franţa
cu statul şi cu suveranitatea. Ceea ce s-a schimbat însă în anii ’80, în
momentul
regionalizării, au fost contextul în care era prezentată autonomia regională şi
argumentele UDB pentru a o legitima. Aceasta a coincis cu o schimbare ideologică
de la marxism la o poziţie federalistă europeană şi ecologistă. Principala cauză
a
acestei schimbări a fost faptul că argumentele şi sloganurile din anii ’70
(„Bretagne
= colonie”) îşi pierduseră atractivitatea, iar noile evoluţii, precum
integrarea
europeană şi politica ecologistă, au devenit mai populare în Bretagne, în Franţa
şi
în întreaga Europă (Monnier, 1998). Regionalizarea a avut un impact mult mai
mic asupra obiectivelor şi strategiilor UDB.
Regionalizarea nu
înseamnă numai un nou context politic pentru partidele
politice regionaliste, dar şi pentru filialele regionale ale partidelor cu
acoperire
naţională. Întrucît partidele regionaliste sînt, prin definiţie, deja
concentrate asupra
regiunii, adaptarea partidelor franceze, spaniole şi britanice se poate să fi
fost o
provocare încă şi mai mare. În ce priveşte organizarea, regionalizarea a
stimulat o
serie de schimbări, după cum am arătat mai sus, antrenînd dezvoltarea unor
organizaţii regionale cu o funcţionare mai independentă (în Galicia şi Ţara
Galilor)
sau cu formarea de
platforme regionale pentru dezbatere şi coordonare (în
Bretagne). Dar şi
încorporarea chestiunilor regionale în ideologia lor s-a schimbat
după regionalizare. Deoarece alegerile regionale sînt evenimente în care
interesele
regionale sînt în joc, filialele regionale ale partidelor cu acoperire naţională
au
trebuit să vină cu, sau să îşi extindă perspectiva asupra regiunii. Pentru
toate
partidele politice majore, adoptarea unei viziuni măcar simbolic pozitive
asupra
identităţii şi culturii regionale a făcut parte din aceasta. Filialele
regionale ale
principalelor partide cu acoperire naţională (RPR, UDF şi Parti Socialiste;
Partido
Popular şi PSOE; Laburişti, Conservatori şi Liberali-Democraţi) au început cu
toatele să îşi garnisească manifestele cu simboluri regionale, precum drapelul
sau
sloganuri regionale în limba regională.
Însă
cele mai multe au mers mult mai departe în adaptarea lor regională. Partido
Popular
de Galicia, cunoscut în Spania în ansamblu ca partid al centralizării, a
adoptat
un
discurs clar regionalist în Galicia şi a prezentat propuneri pentru mai multă
autonomie
regională,
regionalizarea Senatului şi influenţă directă a regiunilor spaniole „ la
Bruxelles”. Dar şi Partidul Laburist Galez a făcut un efort pentru a pune în
lumină
diferenţele faţă de Partidul Laburist
britanic ca întreg, respingînd deschis o serie de
planuri ale guvernului laburist de la Westminster. Aceasta a
inclus o schimbare a
preferinţelor pentru puterile pe care ar trebui să le deţină Ţara Galilor;
înainte de
regionalizare laburiştii galezi erau în
favoarea unei Adunări cu puteri limitate, pentru
ca numai după patru ani guvernul laburist din Adunare să creeze o
comisie care să examineze posibilităţile pentru
puteri legislative pentru Ţara Galilor, aşa cum avea
Scoţia. Unele partide sînt deja în favoarea regionalizării sau federalizării la
nivel
naţional (PSOE, Liberal-Democraţii, Les Verts), însă în aceste cazuri secţiunile
regionale ale acestor partide au adăugat existenţa unei identităţi, istorii şi
culturi
regionale ca argumente pentru autonomia regională. Dezvoltarea unei versiuni
„mai
regionale” a partidelor, inclusiv adoptarea
discursurilor regionaliste şi opoziţia deschisă
faţă de propriul partid naţional, a
avut loc în mai puţină măsură în Bretagne. Persistenţa
departamentelor ca entităţi
administrative şi politice cu propriile interese, sistemul de
cumul de mandate, în care consilierii regionali sînt în acelaşi timp
primari, consilieri
departamentali, parlamentari sau chiar miniştri
în guvernul naţional, precum şi absenţa
puterilor legislative primare sau secundare pentru regiune dau o explicaţie
pentru
diferenţa evoluţiilor din Galicia şi Ţara
Galilor. Însă în aceste două regiuni competiţia
electorală a partidelor regionaliste
a jucat şi ea un rol important, în vreme ce în Bretagne
UDB nu a putut reprezenta o ameninţare serioasă. Avansul înregistrat de
Coalición
Galega, moderat regionalistă, şi de BNG a
constituit o cauză importantă pentru Partido
Popular şi PSOE din Galicia să adopte un discurs mai regionalist. În ce
priveşte Ţara
Galilor, creşterea înregistrată de Plaid Cymru după regionalizare a provocat
panică şi
o schimbare de strategie pentru Partidul Laburist Galez.
Concluzii
Cu toate
că Galicia, Ţara Galilor şi Bretagne sînt părţi ale unor state cu tradiţii
de stat diferite şi că guvernele lor regionale deţin puteri diferite în tipuri
diferite
de structuri administrative regionale, se pot distinge o serie de similarităţi
în
evoluţia regionalismului de după regionalizare. Pentru majoritatea locuitorilor
lor,
o identificare regională nu exclude identificarea naţională, iar acest lucru nu
s-a
schimbat după regionalizare. Aceasta nu înseamnă că nu există o concurenţă
între
cele două identităţi în anumite contexte. În toate cele trei regiuni există un
sprijin
majoritar pentru mai multă autonomie, respingîndu-se ideea că aranjamentele
actuale de autonomie ar cauza o „satisfacţie generală”. Însă previziunile
potrivit
cărora regionalizarea ar duce la un separatism crescut şi la fărîmiţarea
statului
naţional nu s-au materializat şi nici nu
există indicii ale unui sprijin popular puternic
pentru independenţă. Să însemne aceasta, aşadar, că regionalismul nu a
înregistrat
nici o schimbare semnificativă? Nu neapărat, însă există cîteva diferenţe clar
marcate în evoluţiile din cele trei regiuni.
Mai
cu seamă diferenţele dintre evoluţia regionalismului după regionalizare în
Galicia
şi Ţara Galilor, pe de o parte, şi Bretagne pe de altă parte, precum şi
consecinţele
pe
care le-au atras după sine instituţiile şi alegerile regionale sînt izbitoare.
În vreme
ce BNG şi Plaid
Cymru au devenit partide politice importante în regiunile în care
activează, ceea ce nu era cazul înainte de regionalizare, UDB şi oricare alt
partid
breton au rămas relativ marginale. S-ar
putea susţine că regionalismul galez s-a bucurat întotdeauna
de mai mult sprijin, însă în urmă cu trei decenii diferenţele erau cu mult
mai mici. Într-un
chip asemănător, principalele partide cu acoperire naţională din
Bretagne, de dreapta şi de stînga, nu au trădat nici o nevoie de a-şi dezvolta
filialele
regionale în partide regionale de sine stătătoare cu o puternică concentrare
asupra
regiunii lor, inclusiv adoptarea unor puncte de vedere regionaliste, aşa cum au
făcut
partidele cu acoperire naţională din Ţara Galilor
şi Galicia de la regionalizare încoace.
În vreme ce politicienii din Ţara Galilor şi Galicia respectivelor
partide subliniază
felurile în care ei diferă de omologii lor din restul statului, nimeni nu se
laudă în
general cu asemenea diferenţe în Bretagne.
Desigur acest fapt este legat de ameninţarea
electorală mai redusă a UDB, însă
este direct legat şi de structura regionalizării, ca şi
de contextul în care ea a fost implementată.
Structura
administrativă franceză, cu un mare număr de nivele de administrare,
în care nici un nivel subnaţional nu are prioritate în faţa celorlalte, a jucat
un rol
important. Departamentele şi-au păstrat importanţa alături de regiuni, formînd
astfel
un obstacol în calea structurării unui sistem regionalizat de partide, a unei
politici
lingvistice bretone unitare în întreaga regiune şi a concentrării asupra
intereselor
regiunii, în conflict cu cele ale statului în ansamblu, pe o arenă politică
regională.
De asemeni, structura regională asimetrică din Spania şi Marea Britanie a
oferit o
oportunitate regionaliştilor galezi şi galicieni de a mobiliza un sprijin care
nu
exista pentru cei din
Bretagne. Faptul că Ţara Galilor merita să se bucure de acelaşi
tratament ca Scoţia fusese
un argument puternic pentru a convinge votanţii şi
politicienii din celelalte partide. În Galicia exemplul Cataloniei este folosit
în
acelaşi fel. Ambele (Scoţia şi Catalonia) sînt exemple de regiuni relativ
înfloritoare
cu mai multă autonomie, cu partide regionaliste de succes şi absenţă a violenţei.
În Franţa numai Corsica a obţinut un
aranjament separat, însă acesta a fost prezentat
ca un caz deviant din cauză că e vorba de o insulă, în vreme ce starea
conflictuală
şi imaginea săracă a Corsicii nu face din ea un exemplu foarte util pentru
regionaliştii bretoni. Ei tind să recurgă mai cu seamă la exemple din străinătate
(Ţara Galilor, Scoţia, Catalonia, Slovenia, statele baltice), însă ele sînt un
argument cu mult mai puţină forţă decît un exemplu din cadrul aceluiaşi stat. În
fine,
aderenţa la unitatea republicii şi interpretarea conceptului de egalitate în
tradiţia
de stat franceză au constituit o restricţie asupra autorităţilor regionale
bretone de
a urma o strategie politică de construcţie regională, în cazul în care ar fi
dorit să o
facă. În Spania şi în Marea Britanie o toleranţă mai mare faţă de, şi o
apreciere
generală a pluralismului cultural lasă loc autorităţilor regionale de a promova
activ
o limbă regională, bunăoară.
Poate nu surprinzător,
perioada care a urmat regionalizării a reprezentat un
răstimp în care partidele regionaliste şi-au reformulat obiectivele şi
strategiile,
mai ales în Ţara Galilor şi Galicia. Regionalizarea a oferit o oportunitate
partidelor
regionaliste să obţină mai mult sprijin prin alegerile regionale şi atît BNG
cît şi Plaid Cymru s-au
adaptat cu succes noii situaţii şi au devenit considerabil mai
influente. Și, mai cu seamă cu o
concurenţă crescută venită din partea partidelor
regionaliste, filialele regionale ale
partidelor cu acoperire naţională tind să le adopte
discursul, încorporînd chestiunile regionaliste care sînt populare în rîndul
votanţilor.
Aceasta include pretenţia de a apăra „interesul regiunii”, chiar şi
atunci cînd aceasta
este în conflict cu interesele restului statului.
Aşadar, în două din
cele trei regiuni regionalismul a devenit mai puternic, iar
revendicările politice care constituiseră înainte domeniul mişcărilor
regionaliste
au devenit mai general acceptate. Aceasta nu a dus respectivele regiuni cu
nimic
mai aproape de situaţia în care secesiunea să se afle pe agenda politică, însă
rolul
important al altor regiuni ca exemplu sugerează că separatismul din alt stat ar
putea muta din nou dezbaterea despre autonomia regională, desigur dacă o altă
regiune din acelaşi stat ar face acest pas. În Marea Britanie regionalizarea
pare să
fi scos independenţa de pe agenda politică pe termen scurt, însă evoluţiile din
Ţara Bascilor5 demonstrează că nu e neapărat necesar să se întîmple
aşa pe termen
lung. Acesta ar fi totuşi începutul unui alt episod în politica regionalistă,
care se
află în afara obiectivului studiului de faţă.
Note:
1. Recunosc că termenii „regiune” şi „naţiune” au sensuri
diferite în contexte diferite, însă
în studiul de faţă „naţiunea” se va referi la nivelul
statului, iar „regiunea” sau „regionalismul” la
nivelul
substatal. Unele dintre mişcările pentru care se foloseşte aici termenul
„regionalist” se
autoetichetează drept „naţionaliste”, iar
termenul „naţiune” este folosit în registrul colocvial
pentru regiunile pe care le descriu eu aici, deşi nu în aceeaşi măsură:
în Ţara Galilor el se
foloseşte generalizat, în Galicia el este
contestat, iar în Bretagne este folosit doar de cei ce sînt în
favoarea independenţei bretone. Aceasta reflectă diferenţele în definirea
conceptului de naţiune
în uzul colocvial şi parţial în cel
academic în Marea Britanie, Spania şi Franţa, precum şi diferenţele
dintre revendicările pentru o statalitate independentă în regiunile
respective.
2.
Studiul de faţă se întemeiază din punct de vedere empiric
pe datele sondajelor din Galicia,
Bretagne
şi Ţara Galilor şi pe muncă de teren în cele trei regiuni. Au fost organizate
sondaje
relevante de la regionalizare încoace în acele regiuni de către Centro de
Investigaciones
Sociológicas, Observatoire Interrégional du Politique şi, respectiv, National
Centre for Social
Research. Munca de teren a inclus
interviuri cu reprezentanţi ai partidelor politice, ai administraţiei
regionale şi ai mişcărilor
regionaliste, precum şi analiza ziarelor regionale şi naţionale şi a
programelor partidelor politice.
3.
Bunăoară, potrivit unui sondaj efectuat de CSA în 2000,
71% din locuitorii din Loire-
Atlantique
şi 65% din cei ce locuiesc în regiunea administrativă Bretagne au fost în
favoarea
„reunificării”.
4. Acest
lucru este valabil încă în şi mai mare măsură pentru viziunea Consiliului
Regional
Breton asupra celeilalte limbi regionale din Bretagne,
gallo. În vreme ce bretona face parte din
grupul limbilor celtice şi este evident foarte diferită de franceză, gallo este
foarte apropiată de
franceza standard şi este socotită cel mai adesea un
dialect – „patois” (Le Coadic, 1998). Există
într-adevăr mişcări pentru apărarea gallo ca limbă regională, însă la o scară
mică. Ambele limbi
regionale, bretona şi gallo, au funcţii simbolice diferite, ataşate de
teritorii diferite; din punct de
vedere istoric, gallo este vorbită doar în estul
Bretagne-iei, iar bretona în partea de vest a regiunii, însă bretona este
recunoscută ca simbol regional pentru întreaga regiune de către majoritatea
locuitorilor săi, în vreme ce gallo nu.
5. După introducerea autonomiei regionale în Ţara
Bascilor în 1979 nu s-a încheiat conflictul
violent, iar independenţa nu a dispărut de pe agenda politică. De
curînd, preşedintele guvernului
regional basc, din partea partidului naţionalist moderat PNV, a prezentat un
plan pentru semi-
independenţă construit în jurul conceptului de „asociere liberă” a Ţării
Bascilor cu Spania.
Acest „plan Ibarretxe” va fi o chestiune majoră în alegerile regionale din
acest an şi este probabil
să se organizeze un referendum cu privire la această propunere.
Bibliografie:
Barreiro
Rivas, X. L. (2003), Da UPG
ao BNG: o proceso organizativo d nacionalismo galego,
în X.M. Rivera Otero, ed. Os partidos politicos en Galicia, pp.99-262.
Vigo: Xerais de
Galicia.
Bennett, R. (1989). Stimuli to administrative reform, în: R.
Bennett, ed. Territory and Adminis-
tration
in Europe, pp.33-53.
London: Pinter.
Bogdanor, V. (1999), Devolution: Decentralisation or Disintegration? The
Political Quarterly,
70
(2), pp.185-194.
Bullmann, U. (1997). The Politics of the Third Level, în: C.
Jeffery, ed. The Regional Dimension
of
the European Union. Towards a Third Level in Europe? pp.3-19. London: Frank
Cass.
Cole, A. (2004), Devolution and Decentralisation in Wales
and Brittany, 2001-2002. [document electronic]. Colchester: UK Data Archive.
Cole, A. & C. Williams (2004) Institutions, Identities
and Lesser-used Languages in Wales and
Brittany.
Regional and Federal Studies, Vol. 14, no. 4, pp.554-579.
De Winter, L. (1998), Conclusion: a comparative analysis of
the electoral, office and policy
success
of ethnoregionalist parties. În: L. De Winter & H. Türsan, (eds.), Regionalist
par-
ties
in Western Europe, pp.204-247. London: Routledge.
Giordano, B. (2000), Italian regionalism or „Padanian”
nationalism – the political project of the
Lega
Nord in Italian politics. Political Geography. Vol.19, Issue 4.
pp.445-471.
Gurr, T.D. (1994), Peoples Against States. International
Studies Quarterly, Vol. 38, no. 3, pp.347-377.
Jones, R. Wyn, Heath, A. & National Centre For Social
Research (2004) Wales Life and Times
Study
(Welsh
Assembly Election Study), 2003 [document electronic]. Colchester: UK Data
Archive.
Kaplan, D.H. (1999) Territorial Identities and Geographic
Scale, în: GH. Herb & D.H. Kaplan,
eds.
Nested identities. Nationalism, Territory and Scale, pp.31-49. Lanham:
Rowman &
Littlefield.
Keating, M. (1997), The invention of regions: political
restructuring and territorial government
in
Western Europe. Environment and Planning C: Government and Policy, Vol.
15, pp.383-
398.
Keating, M. (1998), The New Regionalism in Western
Europe. Cheltenham: Edward Elgar.
Lapidoth, R. (1997), Autonomy Flexible solutions to
ethnic conflicts. Washington D.C.: United
States
Institute of Peace Press.
Le Coadic, R. (1998), L.identité bretonne. Rennes:
Terre de Brume.
Loughlin, J. & B. G Peters (1997), State Traditions,
Administrative Reform and Regionalization,
în:
M. Keating & J. Loughlin, eds. The Political Economy of Regionalism, pp.41-62.
London: Frank Cass.
Máiz, R. (2003), Politics and the
nation: nationalist mobilisation and ethnic differences. Nations
and
Nationalism,
Vol. 9, nr. 2, pp.195-212.
McAllister, L. (2001), Plaid Cymru. The Emergence of a
Political Party. Bridgend: Poetry
Wales Press.
McGarry, J. & B. O.Leary (1993), Introduction: the
macro-political regulation of ethnic conflict, în: J. McGarry & B. O.Leary, eds.
The politics of ethnic conflict regulation, pp. 1-40.
London: Routledge.
Monnier, J-J. (1998) Histoire de
l.Union démocratique bretonne. [supplement] Le Peuple Breton.
Ohmae, K. (1996), End of the Nation State. The Rise of
regional Economies. London:
HarperCollins.
Paasi, A. (1986), The institutionalisation
of regions: a theoretical framework for understanding
the
emergence of regions and the constitution of regional identity. Fennia Vol.164:
1.
pp.105-146.
Paasi, A. (1996), Territories,
Boundaries and Consciousness. The Changing Geographies of the
Finnish-Russian
Border. Chichester:
John Wiley & Sons.
Paasi, A. (2002), Bounded spaces in the mobile world:
deconstructing „regional identity”.
Tijdschrift voor Economische en Sociale Geografie, Vol. 93, no.2,
pp.137-148.
Roessingh, M.A. (1996), A state of tension.
Ethnonationalism and political systems in Europe.
(Ph.D.
Thesis). Universiteit van Amsterdam.
Schrijver, F. (2004), Electoral
performance of Regionalist Parties and Perspectives on Regional
Identity
in France. Regional and Federal Studies, Vol.14, nr.2, p.187-210.
Schrijver, F. (în curs de apariţie)
Regionalism after Regionalisation in Galicia. Tijdschrift voor
Economische
en Sociale Geografie.
Van Der Wusten, H. & Knippenberg, H. (2001), The ethnic
dimension in twentieth century
European politics: a recursive model, în:
G. Dijkink & H. Knippenberg, eds. The Territorial Factor. Political Geography in a Globalising World,
pp.273-291. Amsterdam:
Vossiuspers.
Anexe
A. Identificarea cu regiunea şi statul de la regionalizare (1981), Galicia
B. Identificarea cu regiunea şi statul (1999), Ţara Galilor
C. Identificarea cu regiunea,
comunitatea (locală), departamentul şi statul de
la
regionalizare (1986) încoace, Bretagne
D. Preferinţele în
ce priveşte organizarea statului de la regionalizare (1981)
încoace, Galicia
D. Preferinţele în
ce priveşte organizarea statului de la regionalizare (1999)
încoace, Ţara Galilor
|
1. Independenţă
2. Parlament cu puteri legislative şi fiscale
3.
Adunare cu puteri fiscale limitate
4.
Fără adunare aleasă
|
E.Sprijinul pentru regionalizare (în
continuare) de la regionalizare (1986)
încoace, Bretagne
Opinia cu privire la regionalizare
1. Foarte favorabilă
2. Destul de
favorabilă
3. Destul de nefavorabilă
4. Foarte
nefavorabilă
5. Fără opinie
Opinia
cu privire la descentralizare şi regionalizare
|
1. Ar trebui
continuată
2. A atins un nivel satisfăcător
3. S-a dezvoltat prea mult
4. Fără opinie
|
Traducere de Doina Baci
*
Frans
SCHRIJVER este
doctorand al Universităţii din Amsterdam,
Departamentul de Studii în Geografie, Planificare şi Dezvoltare Internaţională,
pregătind o teză pe tema dinamicii regionalismului politic de după
regionalizare
în Spania, Franţa şi Marea Britanie. Cercetările sale axate pe identităţile
teritoriale,
regionalizare, regionalism politic şi dezvoltarea spaţiilor politice s-au
concretizat
în studii precum Electoral performance of regionalist parties and perspectives
on
regional identity in French regions, în Regional and Federal Studies, Volume
14, Number 2, 2004, Regionalism in Galicia after regionalisation, în Tijdschrift
voor Economische en Sociale Geografie, Vol.96, no.3., 2005.
Frans
Schrijver, Regionalism after Regionalisation: Regional Identities, Political Space and Political Mobilisation in Galicia, Brittany and Wales,
studiu
publicat cu permisiunea autorului.