Untitled-25
Interviu
În
administraţia publică locală „modelul
Ceauşescu funcţionează şi la ora actuală”
Interviu cu Gábor Kolumbán
– În alegerile de anul trecut şi în perioada care le-a urmat
au început să
devină mai vizibile regiunile. Chiar în interiorul PSD-ului a apărut acel grup
de
la Cluj cu o voce distinctă şi cu o intenţie reformatoare – atîta cît poate fi
într-un
partid de acest fel. Credeţi că ar fi posibil ca în România un partid de
anvergură
naţională să se muleze pe un fel de decupaj teritorial, aşa cum în ţări în care
există partide regionale, şi cele de anvergură naţională elaborează platforme
diferenţiate, în funcţie de regiuni?
Eu cred că una dintre problemele cu care se confruntă
România este criza de
conducere care se trage încă din perioada de dinainte de anii ’80, cînd,
practic,
din considerente economice, chiar sub regimul lui Ceauşescu, România a început
să se deschidă către lume. Prima deschidere a avut loc în anii ’60. După aceea
a
urmat o închidere care în anii ’80 nu s-a mai putut menţine, ducînd în final la
o
semideschidere a ţării. Sînt două mari procese care au contribuit la acest
lucru.
Primul este cel provenind din sfera comunicaţiilor: prin dezvoltarea
televiziunii
prin satelit, a internetului, a telefoniei mobile, practic, oricine, oriunde în
lume,
poate fi conectat la orice reţea, oriunde ar fi celălalt nod. Al doilea proces
este de
natură economică, existînd această tendinţă de unificare a pieţelor şi de
creare de
actori economici mari, de firme multinaţionale care concentrează pieţe,
capital,
resurse, în competiţia pe care o duc la nivel global. Aceste două tendinţe nu
sînt
independente una de cealaltă şi nici lipsite de impact asupra dezvoltării
societăţilor.
Un astfel de impact îl sesizăm noi: creşterea diversităţii în orice societate
care
este deschisă acestor fluxuri de informaţii şi de resurse.
România
se confruntă acum cu o situaţie contradictorie, în care ţara şi
societatea românească au un trend de dezvoltare mai avansat decît acela din
sfera
politică şi din sistemul politico-administrativ. Structurile noastre statale şi instituţiile
noastre sînt foarte mult rămase în urmă faţă de nivelul la care se află
societatea românească. (Făcînd o comparaţie,
diferenţa dintre un român care trăieşte
în România şi un englez care trăieşte în Anglia nu este atît de mare pe
cît este
diferenţa dintre o structură politico-administrativă engleză şi una românească.)
Noi am devenit o societate mult mai dinamică, dar care nu are un sistem de
conducere adecvat vieţii noastre dinamice. Aceasta este teza mea fundamentală.
Orice
încercare de a crea un cadru şi un sistem instituţional mai adecvate
pentru această societate diversificată, care este din ce în ce mai complexă,
este
binevenită. Va veni momentul în care cetăţenii vor fi foarte nemulţumiţi de
structurile de care dispun. Chiar şi acum sînt nemulţumiţi, însă va veni
momentul
cînd generaţia născută după ’90 nu va recunoaşte legitimitatea unui proces de
dinaintea naşterii sale şi va pune întrebarea: de ce trebuie ca eu să tolerez
această
ineficienţă, această lipsă de răspundere, toată această corupţie ş.a.m.d.?
Pentru
că, umblînd prin lume, va vedea alte sisteme, care sînt mai aproape de cetăţean,
sînt mai eficiente, mai economicoase şi nu
lezează demnitatea cetăţeanului în fiecare
zi. Aceasta este problema fundamentală.
Eu
cred că pot exista în momentul de faţă două abordări diferite ale problemei.
Prima abordare este ca, de vreme ce am moştenit o anumită structură teritorială,
să facem structura partidelor şi a instituţiilor conformă cu această moştenire.
Aceasta a fost soluţia
lansată de Iliescu. În ’90, în februarie, dezbaterea privind
abolirea sentinţei de
condamnare la moarte a stîrnit proteste, în Bucureşti. Se
strînsese lume în faţa clădirii Guvernului, cerînd să se reinstaureze pentru
terorişti
sentinţa de condamnare la moarte. Atunci, eu am fost cooptat ca membru în
Consiliul Naţional al FSN. A fost singura şi ultima dată cînd am fost invitat
acolo.
Am stat vizavi de domnul Iliescu la masă, eram o sută şi ceva de oameni, şi
domnul
Tõkés László era membru, era şi Doina Cornea, … era o întrunire pentru pregătirea
alegerilor. Atunci eu i-am zis domnului Iliescu: „Domnule preşedinte, structura
teritorială actuală a României nu este cea adecvată. Există tot felul de cereri
din
partea unor judeţe desfiinţate, există localităţi care cred că nu au nimic de-a
face
cu centrul de comună căruia îi sînt arondate. Prima dată ar trebui să facem o
reformă
a administraţiei teritoriale.”
– Chiar înaintea
Proclamaţiei de la Timişoara...
Am undeva casetele înregistrate ale convorbirii – ţin minte
că toată lumea
era foarte şocată că eu, cînd a început şedinţa, am pus un mic reportofon pe
masă.
Au venit cei de la SPP şi au întrebat ce-i cu el. Eu l-am întrebat pe Iliescu
dacă pot
să-l folosesc. Sigur, sigur, e democraţie, e libertate – mi-a răspuns. Aşa că
am
două casete înregistrate care cred că sînt deja de valoare istorică, cu domnul
Iliescu
ţinînd o întreagă prelegere despre cum nu avem timp să facem o asemenea reformă, despre
faptul că sistemul este bun aşa cum este şi că, oricum, nu este important.
Atunci trebuia să elaborăm Legea electorală şi Constituţia. E clar că nici măcar
ideea revizuirii hărţii administrativ-teritoriale a României nu era agreată de
Iliescu.
Fiind mult timp secretar de partid în diferite judeţe, el era obişnuit cu acest
sistem
de gestionare a ţării. Structura de partid de dinainte de ’89 era perfect
optimizată
pe structura de judeţe. Preşedintele Consiliul Judeţean, cum ar fi în
terminologia
actuală, era prim-secretarul Comitetului Judeţean de Partid şi era
atotputernic.
Era mai mult decît este prefectul la ora actuală.
Făcînd o paranteză aici, se vede, de fiecare dată, cu
ocazia alegerilor, că renaşte
un model de prefect
care nu este altceva decît modelul primului secretar de judeţ.
Partidele nu sunt capabile în momentul de
faţă să iasă din acest clişeu politic. Acesta
este unul dintre modele, pe care eu
îl numesc modelul lui Ceauşescu, care funcţionează
şi la ora actuală. „Marele maestru” a
clădit administraţia teritorială conform propriilor
interese, şi aşa a rămas. Toate procesele cu dezvoltarea capitalelor de
judeţ au
continuat, iar efectele acestora dăinuiesc şi acum.
Cealaltă abordare ar fi să sondăm nivelele mai adînci
ale societăţii şi să încercăm
să depistăm o structurare mai profundă a societăţii decît cea
administrativ-teritorială.
O abordare posibilă
ar fi să folosim regiunile culturale ale profesorului Dumitru
Sandu, dar există şi alte posibilităţi care nu sînt chiar atît de ştiinţifice,
ci ţin de
intuiţie şi de
conducerea locală. Să ţinem cont de (a)filiaţiile, de loialităţile, de
legăturile mici, cu
alte cuvinte, ideea lansată de Ovidiu Pecican, de a ne folosi de
familii şi de vecinătăţi Este o idee foarte valoroasă. Eu cred că oamenii, în
viaţa de
zi cu zi, au o reţea socială foarte bine structurată şi că orice iniţiativă
politică ar
trebui să ţină cont de această reţea socială deja existentă. Tocmai de aceea,
trebuie
să cunoşti această realitate, nu să stai undeva la birou şi să citeşti presa
care scrie
despre tine (cam la atît se reduce acum
capacitatea de înţelegere a societăţii româneşti
de către sfera politică). Ar fi o completă refacere a sferei politice
dacă am urma
acest principiu. Ca fost politician activ – şi orice cetăţean ar trebui să fie
un politician –, aceasta e filozofia mea de conducere participativă a unei societăţi.
Mie nu
îmi place prima paradigmă. Eu nu vreau să trăiesc în sfera politică a lui Ceauşescu.
Mi-ar plăcea a doua paradigmă: să încerc să creez un sistem politic care să fie
mai
apt pentru conducerea unei societăţi care este dinamică, este în plină
dezvoltare; şi
nu să violez tot timpul societatea prin
sistemul politic şi voinţa politică, ci să servesc
mai mult dezvoltarea societăţii, iar sistemul politic să fie un ajutor, un
sprijin pentru
procesele de dezvoltare care oricum au loc, unele mai libere, altele mai
îngrădite de
către sfera politică.
Dacă
ne îmbarcăm în această a doua paradigmă, atunci e evident că o structură
politică, un partid care se construieşte pe cu totul alte principii decît
partidele
actuale, ar fi o probă, o încercare de veridicitate, de verificare a acestei
prezumţii.
Dacă un astfel de partid s-ar construi şi ar intra în competiţie politică, şi
dacă este adevărat
ceea ce spun, ar trebui să cîştige. E clar că fără voinţă politică nu se
poate schimba structura administrativ-teritorială, nu se poate face un altfel
de stat.
Ori prin revoluţii, ori prin mecanisme
democratice. Revoluţiile nu mai sînt la modă,
nu cred că România ar mai putea suporta o altă revoluţie. Însuşi
conceptul de
revoluţie a fost pervertit şi golit de credibilitate. „Revoluţia furată” este
un concept foarte cuprinzător pentru acest proces. Rămîne democraţia. Încă nu s-a
furat
democraţia în România. Multe alte lucruri s-au furat, dar încă democraţia încă
nu,
pentru că ea nu a existat încă în adevăratul ei sens. Nu poţi fura ceva ce nu
există.
Cred însă că acest al doilea model ar fi demn de încercat. Totul depinde de
sprijinul uman, de resursele de creativitate, de inovaţie şi, nu în ultimul
rînd, de o
astfel de viziune politică.
– La ultimele alegeri, în zona Banatului,
PNŢ-ul a reuşit să culeagă în jur de
20% din voturi. Voturile acelea nu se regăsesc niciunde în Parlament, au rămas
fără nici un fel de reprezentare, chiar dacă constituie un număr destul de
însemnat.
Cum am putea ieşi din acest cerc vicios, în care partidele mari nu au
capacitatea
de a se transforma pe ele însele şi de a transforma, mai apoi, realitatea din
jurul
lor, iar altele care, poate, ar vrea să valorifice potenţialul local, regional,
cum a
fost şi AP-ul (care inclusese în platforma sa conceptul de subsidiaritate şi
care a
preluat pe listele sale
candidaţi UCM, formaţiune politică ce, în condiţiile legis-
lative actuale, nici măcar
nu a putut căpăta statut legal), nu pot să intre în
competiţie?
Trebuie să înţelegem că există două
tendinţe care sînt destul de greu de împăcat.
Prima tendinţă se
datorează faptului că toate ţările est-europene intră în Uniunea
Europeană, ceea ce face ca să se formeze
partide mari care se afiliază marilor coaliţii
de partide din Europa. Aceste partide sînt construite pe ideologii
politice şi respectă
în general tradiţia europeană: creştin-democraţia, social-democraţia,
liberalismul,
însă aceste concepte ideologice nu prea au rădăcini istorice în Europa de Est.
Liberalismul din Statele Unite sau din Anglia înseamnă cu totul altceva decît
liberalismul dintr-o zonă, îmi vine să-i spun premodernă, ca a noastră, în care
modernizarea încă nu s-a terminat. Desigur, de la nivelul european vine sprijin
politic şi economic, şi printr-o astfel de coagulare se pot ataca subiecte mari, cu
impact
la nivel european. Este, de aceea, o sfidare clară pentru orice partid din
Europa de
Est să se muleze pe structurile de partid europene. Însă aceasta este o tendinţă
care
se întoarce împotriva regionalizării sau a comportamentului regional al
partidelor.
Pe
de altă parte, realitatea este că, în general, oamenii nu prea îşi acordă
voturile pe baze ideologice şi că, peste tot în lume, marile partide sînt
nevoite să
prezinte diverse mesaje trans-ideologice, uneori din ideologia partidului
adversar.
Se poate lesne observa în momentul de faţă o diluare a ideologiei marcante,
aceasta fiind
una din problemele cu care se confruntă partidele mari. Oamenii vor soluţii
la probleme simple, de zi cu zi, vor o viaţă
mai demnă, mai sigură. Pentru acoperirea
acestei nevoi, partidele mici, care au susţinere în zona locală şi au
această reţea de
vecinătăţi cu foarte mulţi adepţi înrolaţi, pot să aducă o schimbare importantă.
La
noi există tendinţa partidelor mari, parlamentare, care să se afilieze la
partidele din Uniunea Europeană şi, din cîte am observat evoluţiile din
Ungaria,
Polonia, Cehia după integrare, acest lucru se şi întîmplă. Adevărul e că
partidele
îşi pierd mesajele importante pentru oameni şi încep să intre în corul mare
pentru
că aceasta le dă un sentiment de succes liderilor, cărora le place să meargă la
Bruxelles, să călătorească, şi pentru care devine din ce în ce mai enervant şi
mai
plictisitor să facă faţă întrunirilor cu cetăţenii. Nu mai vezi un senator la
biroul
senatorial decît o dată sau de două ori pe an. Nu au timp. Sînt oriunde în
lume,
numai acasă nu. Se creează astfel un vid, un vacuum local în sfera democraţiei.
Acest
vid local se poate umple de către societatea civilă. Primul pas pentru o
astfel de structurare nouă de guvernare ar fi ca în legislaţia privind
alegerile locale
să apară din nou posibilitatea ca organizaţiile neguvernamentale să participe
la
acestea cu candidaţi proprii. Acest lucru era posibil pînă nu demult, dar din
cauza
scandalului din UDMR, tocmai acest lucru a fost extirpat din legea noastră. Nu
are
nimeni de ce să se teamă de sindicate sau de ONG-uri că participă la alegeri,
pentru
că ONG-urile existente la ora actuală pot să-şi găsească un sprijin în comunităţile
locale şi, într-adevăr,
există toate probabilităţile să prezinte oameni mai credibili
drept candidaţi. Ideea ar fi să umplem acest vid de putere – eu aş folosi mai
degrabă
conceptul de „vid de conducere locală” – cu oameni noi, care nu provin din
sfera de
partid, oameni independenţi sau care sînt înrolaţi în societatea civilă, oameni
activi
care au credibilitate în comunităţile locale şi care au arătat ce au fost în
stare să facă
vreme de 15 ani. Dacă s-ar întîmpla acest lucru, după aceea cu aceşti oameni
s-ar
putea iniţia o nouă discuţie despre o reorganizare a sferei politice.
Aş
gîndi această strategie în două etape. Prima etapă ar fi să rezolvăm vidul de
democraţie la nivel local, după care să urmeze o reorganizare a partidelor pe
baza
acestui şoc local. Dacă la alegerile locale
s-ar adeveri că partidele mari din parlament
au pierdut locurile din consiliile
locale, atunci ele ar fi silite să se trezească la realitate
şi, astfel, ar realiza că cetăţenii vor cu totul altceva decît lucrurile
care figurează în
agenda politicienilor. Pentru aceasta ar trebui însă să existe o coordonare
puternică
între organizaţiile societăţii civile. Ar
trebui să abandonăm acest rol de watch-dog, să
stăm şi să aşteptăm să fim fentaţi de fiecare dată de politicieni.
Înainte de alegeri
purtăm discuţii, ei ne promit, noi spunem
da, vă dăm sprijinul, după care nu se întîmplă
nimic. Eu cred că o atitudine civică
la nivel local înseamnă să iei responsabilitatea în
mînă şi să încerci să rezolvi problemele comunităţii, din domeniul tău
de expertiză.
Evident,
această problemă ne conduce la întrebarea unde este şi unde nu este
societate civilă în România? Probabil sînt zone unde societatea civilă este mai puternică,
zonele urbane, respectiv zona Transilvaniei, şi sînt zone unde societatea
civilă este mai puţin organizată şi mai puţin activă. Acea hartă de distribuţie
regională a voturilor ar putea să fie şi mai puternic conturată în urma răspunsului
dat la întrebarea de mai sus. Bănuiesc că ar împinge puţin partidele politice să
fie
mai active în zonele unde societatea civilă este mai slabă.
Ştiu
că este foarte radical ceea ce spun, pentru că asta înseamnă ca societatea
civilă care, prin definiţie, este non-politică, să intre în jocul politic. Nu ştiu
dacă
liderii societăţii civile ar fi dispuşi să facă acest lucru. Această dilemă a
fost tot
timpul prezentă în istoria politică a României de după ’89, dacă ar fi să ne
gîndim
doar la Alianţa Civică şi Partidul Alianţei
Civice. Modelele acestea nu au funcţionat.
Cînd societatea civilă emană din ea, însăşi o structură politică, aceea
ori devine la
fel cum sînt celelalte, ori moare. Ar trebui să ne gîndim cumva să avem o
guvernare
locală civică. Şi atunci nu ar mai fi nevoie de acea „emanaţie”. Numai după ce
la
nivel local se întîmplă umplerea acestui vid democratic şi pot să emit mesaje şi
să
rezolv probleme locale, numai după aceea se poate discuta despre o restructurare
a sferei politice şi a statului român.
Există
un element comun în ambele modele pe care le-am luat în discuţie:
comunitatea locală. Şi în varianta regională, şi în varianta centralistă,
comunitatea
locală există. Autonomia locală se bucură de consens la ora actuală, nimeni nu
tăgăduieşte dreptul la
autonomie locală. Ar trebui să umplem prima dată cu
substanţă această
autonomie locală şi după aceea să construim, de jos în sus,
structurile regionale adecvate. Eu nu cred că în România se poate construi o
structură regională prin regionalizare, pentru că avem un stat foarte slab,
care nu
poate să-şi impună structurile în teritoriu, şi avem o societate care s-a obişnuit
să
supravieţuiască prin trăirea unor libertăţi care ies din sfera publică şi din
cea
politică. Întrucît sistemul partidului comunist era insuportabil, românii s-au
obţinuit
să-şi trăiască existenţa în alte sfere – şi nu s-au dezbărat încă de această
obişnuinţă.
La noi nu există o astfel de atitudine: sînt nemulţumit de partide şi atunci mă
apuc
să fac ceva să le schimb sau să pun altceva în locul lor. Nu, dacă sînt profund
nemulţumit de partide, atunci îmi fac o viaţă în care nu sînt partide: mă dedic
în
totalitate familiei sau vieţii religioase, mă retrag la munte, mă duc la ţară.
Se pare
că avem o strategie de evitare a conflictelor politice. Nu sîntem înclinaţi
spre
competiţie şi spre cooperare. Trebuie să ţinem cont de aceste tendinţe.
Eu
văd foarte pragmatic lucrurile. Prima bătălie: trebuie să reintroducem
participarea societăţii civile la alegerile locale. A doua bătălie: trebuie să
participăm
la alegerile locale, să vedem cît am cîştigat, iar după aceea să avem o
coordonare
în sfera civilă şi să discutăm cu sfera politică pentru alegerile generale. Dacă
ar
exista o putere locală în mîinile sferei civile, atunci am putea să negociem o
restructurare teritorial-administrativă a ţării şi eventuale modificări ale
Constituţiei
în direcţia regionalismului. După aceea, vom vedea dacă partidele vor fi
cooperante în această direcţie sau va trebui să înfiinţăm un nou
partid care să intre în competiţie
cu ele. Asta este
viziunea mea.
– Consideraţi că deficitul de conducere
de care pomeneaţi s-a înregistrat şi
în Occident şi că partidele regionale şi regionaliste din Occident sînt un răspuns
la un asemenea deficit?
Da, în măsura în care procesul de integrare europeană
transferă tot mai multe
competenţe Bruxelles-ului, oamenii simţind că deciziile nu se mai iau aproape
de
ei. Problemele de guvernare locală şi de autonomie, de regulă, sînt importante şi
atrag oamenii să participe. Societatea civilă e foarte activă în Occident şi
are peste
tot posibilitatea să participe la alegerile locale. Alegerile locale au în
Occident cu
totul alt regim decît alegerile naţionale: se organizează în alte etape, în alţi
ani,
există sisteme diferite; n-are nimic de-a face parlamentul cu consiliul local.
Acesta
este un lucru important, pe care ar trebui să îl avem în vedere.
A
doua problemă a partidelor regionale este că poţi să ai un partid activ regional, dar dacă nu ai o structură regională, impactul lui are toate şansele să
fie
unul minim. Menirea unui partid regional este să afirme interesele regiunii
pentru
care el s-a format. Dacă înfiinţezi un partid transilvănean, atunci ar trebui să
existe
Transilvania ca
structură mentală de comunitate şi oamenii să realizeze că noi
trebuie să trimitem
nişte băieţi zdraveni la Bucureşti ca să ne reprezinte pe noi,
transilvănenii. Însă evoluţia politică din România a reuşit să separe deja
aceste
zone, au urmat clivaje ideologice şi, prin aceasta, a ţinut în frîu dezvoltarea
unei
conştiinţe regionale. La ora actuală toţi cei care trăim în Transilvania avem
deja o
identitate liberală, o identitate PSD, sîntem transilvăneni social-democraţi
sau
liberali. Nu mai este atît de uşor să aduci laolaltă toate aceste ideologii
separate
care sînt deja în competiţie şi pentru care există deja resurse alocate şi poziţii
cîştigate în economie, politică, administraţie. Este mai uşor să ai partide
regionale,
acolo unde există regiuni. Este foarte dificil să ai un partid regional fără să
ai
regiuni, pentru că atunci se iveşte o problemă de identificare: eu vin să lupt
pentru
ceva care o să apară dacă eu cîştig. Este o buclă dificilă. Din punct de vedere
politic, alegătorul o să spună că ceva nu e credibil, că oamenii aceştia apără
un
regat care nu există. Din acest motiv spun că trebuie început de la nivelul
local.
Administraţia publică locală există. Ea va exista şi în viitor, indiferent dacă
vor fi
regiuni sau dacă vor fi sau nu state federale. Este o poziţie legitimă ca tu să
vii şi
să spui unui oraş sau unui sat: vreau să fac cutare lucru şi cutare lucru, votaţi-mă.
După ce am acces în puterea locală pot să spun: structura judeţeană nu mi-a dat
bani, nu mă sprijină, condiţionează resursele de la centru de comportamentul
meu
politic. Se pot ataca anumite lucruri despre care nu se vorbeşte în momentul de
faţă, cum ar fi faptul că sînt alocaţi bani pentru asfaltarea unei străzi, dar
sînt aduşi
prin firma care va face asfaltarea respectivă. Primarii deja ştiu cu cine
trebuie
să stea de vorbă la Braşov sau la Bucureşti ca să obţină fondurile. Dacă nu cîştigă
licitaţia firma respectivă, banii nu vin. Sînt nişte lucruri care ţin de corupţie,
nu de
funcţionarea sistemului actual, şi care trebuie demascate. Asta se poate face
doar
dintr-o poziţie legitimă, de nişte oameni care sînt profesionişti, care nu îşi
fac
neapărat o problemă de existenţă din politică şi care pot spune: „Acesta e
mandatul
meu, m-am angajat să duc la capăt cutare lucru şi, după ce reuşesc, pot să mă
duc
înapoi, am un loc de muncă, am o profesie, am un salariu.” Ar trebui găsită
acea
tranziţie în care politicienii sau conducătorii (vorbeam despre vidul de
conducere)
să nu fie aşa de coruptibili. La noi, problema este că, dacă un politician nu
mai
este senator, parlamentar, secretar de stat, primar ş.a.m.d., atunci crede că
nu mai
e nimic, că nu mai poate să meargă înapoi la catedră sau înapoi la o firmă.
Singurul
loc de unde poate să scoată bani şi unde poate să îşi conceapă existenţa este
sfera
politică. Lucrul acesta perverteşte. Este clar că e calea cea mai scurtă spre
corupţie.
Societatea civilă (unde oamenii s-au obişnuit cu problemele financiare, s-au
obişnuit cu transparenţa) ar putea genera oameni incoruptibili, care nu fac
compromisuri pentru poziţii şi pentru bani, oameni care sînt în stare să
colaboreze
şi care au soluţii bazate pe proiecte şi programe concrete. Sfera civilă a învăţat această lecţie în 15
ani.
–
Ni se serveşte regulat de către clasa politică falsul argument că nu ne
putem regionaliza din cauză că avem deja regiunile de dezvoltare şi că, în
momentul în care ne-am propune să facem un alt tip de regionalizare, ne-am tăia
singuri conducta de bani care ne vin de la Bruxelles, că, oricum, ne-a rămas
puţin timp pînă la aderarea la Uniunea Europeană şi nu se poate pune problema,
priorităţile sînt cu totul altele, iar după aderare e puţin probabil ca
Bruxelles-ul
să accepte o asemenea restructurare. Iarăşi nu avem timp, cum spunea Iliescu,
atunci, în ’90 nu aveam timp, în cei 15 ani care au trecut de atunci nu am avut
timp, niciodată nu avem timp pentru lucrurile cu adevărat importante.
Chiar şi drumul cel mai lung începe cu primul pas. Faptul că
nu avem timp să
facem primul pas este extrem de greu de acceptat şi este de acum limpede că nu
am
vrut să facem primul pas. Răspunsul la această întrebare vine din partea Delegaţiei
Uniunii Europene la Bucureşti şi a fost rostit de Jonathan Scheele în urmă cu
aproximativ un an, cu ocazia vizitei în judeţele
Covasna şi Harghita, cînd preşedintele
Consiliului Judeţean Covasna i-a
explicat că vrea să refacă harta regiunilor şi să facă
regiuni de dezvoltare în Secuime.
Jonathan Scheele a răspuns că structura actuală este
cuprinsă deja în documentele de aderare a României şi că orice
modificare a acestor
capitole ar împiedica sau ar prelungi procesul de integrare. Subliniez, nu a
spus că
orice modificare a structurilor regionale,
ci a capitolelor. Acum, din moment ce tratatul de aderare este deja semnat, e încă şi mai dificil să se
modifice aceste lucruri. Aceasta
este, însă, o
abordare birocratică, clar că Uniunea Europeană care are un proces de
planificare a bugetului pe 7 ani, proces
care începe cu ani înaintea perioadei de bugetare
propriu-zise, funcţionează potrivit unei multitudini de mecanisme care
trebuie
coordonate şi că este dificil, ca atare, pentru România să modifice un capitol
al
dezvoltării regionale. Totuşi, nu este un inconvenient sau o piedică de
principiu, ci,
pur şi simplu, comoditate birocratică. Este
mai dificil pentru birocraţii de la Bruxelles
să facă ajustări din mers la aceste procese de planificare bugetară.
Dacă ar exista o voinţă politică reală în România,
atunci această voinţă politică
ar fi acceptată şi la
Bruxelles, mai ales că cifrele care indică gradul de absorbţie a
fondurilor de preaderare sînt dezastruoase. La Sapard nu am depăşit 40% şi
Sapardul este o picătură de apă pe lîngă sumele
care trebuie să vină prin fondurile structurale.
În primul an de la aderare, România
va deveni în principal un contributor la Uniunea
Europeană. O situaţie de felul în care îi iei cerşetorului de pe stradă
banii ca să
contribui la parcarea maşinilor sau ceva de genul acesta. Tot aşa a păţit şi
Ungaria,
a dat mai mult decît a primit, pentru că nu avea structurile necesare.
În momentul de faţă, cele opt regiuni de dezvoltare din
România nu pot fi socotite
regiuni cu adevărat,
ele neavînd personalitate juridică; nu există regiuni, ci numai
aceste agenţii de dezvoltare şi o structură ierarhică legată de Ministerul
Integrării
Europene, ce poate fi
schimbată de la o zi la alta. Problema este fals prezentată. La
noi,
problema nu este că avem o structură regională, dar nu sîntem mulţumiţi de ea şi
vrem să facem alta,
mai adecvată. Problema este că nu avem o structură regională
propriu-zisă, ci nişte agenţii regionale
care nu sînt altceva decît nişte biroruri, aşa cum
sînt birourile Ministerului Comunicaţiilor
sau ale oricărui alt minister. Sînt zece oameni
în nişte birouri şi mişcă ceva bani.
La asta se reduce totul. Nu există o comunitate, nici
un fel de legături, nu au loc alegeri. E o falsă problemă.
Problema
trebuie pusă altfel: vrem să avem structuri regionale în România?
Şi dacă da – şi se pare că da, din moment ce s-a încercat să se facă această
structurare –, atunci s-o facem cu adevărat şi s-o facem respectînd dorinţele
cetăţenilor. Întrebăm oamenii, organizăm referendumuri privind localităţile, de
ce
regiune anume vor să aparţină, fără graniţe, şi, de asemenea, întrebăm cetăţenii
dacă vor, de pildă, să facă parte din regiunea Transilvania sau din regiunea Ţării
Secuilor? Şi aşa se naşte harta. Ea nu trebuie făcută pe masa de lucru, pentru
că
oamenii ştiu unde aparţin şi unde vor să le fie soluţionate problemele. Ar fi
un
proces extrem de interesant şi foarte dinamic, pentru că ar mobiliza comunităţile
locale. Evident că ar porni o întreagă luptă de lobby şi implicare, un şir de
promisiuni din partea oraşelor către sate ş.a.m.d. Asta ar trebui să fie. E
foarte
simplu, extrem de simplu, dar politicienii nu vor să elibereze această energie,
să îi
lase pe cetăţenii înşişi să spună cum vor să fie organizată ţara.
Interviu
realizat de Doina Baci
Interviu cu Gábor Kolumbán
*
Gábor KOLUMBÁN (n.1959), lector universitar la Universitatea Sapientia,
Facultatea de Ştiinţe Economice şi Umane, doctorand la Universitatea din Pécs
(Ungaria) în domeniul economiei şi politicilor regionale. Pînă în anul 2000
activ
în politică: preşedintele Consiliului Judeţean Harghita în perioada 1996-2000 şi
membru în Delegaţia României la Consiliul Europei în perioada 1997-2000 (Camera Puterilor Locale şi Regionale, în cadrul căreia a deţinut funcţia de preşedinte
al Comisiei de lucru pentru regionalism, federalism şi minorităţi).