Untitled-25
Recenzii
Între negare şi trivia lizare prin comparaţie.
Negarea Holocaustului
în ţările postcomuniste
din Europa Centrală şi
de
Est
Michael
Shafir
Polirom, 2002, 160 p.
„Cartea lui Shafir nu va trece
neob servată. Sînt atinse cîteva subiecte extrem
de sensibile: sînt pomenite personalităţi
din spaţiul public românesc, istorici,
scriitori, politicieni, jurnalişti, profesori.
Citarea lor va stîrni cele mai multe
|
|
controverse“
prevestea, în prefaţă, Stelian Tănase. Dar cum cartea a fost prea
bine scrisă, extrem de sistematizată şi suficient argumentată nu a iscat vîlva,
cei
vizaţi neavînd cum să combată pe „unul dintre cercetătorii cei mai informaţi“
(p.
9), fapt observat şi de Marco Maximilliam Katz (director al Centrului de
Monitorizare şi Combatere a Antisemitismului): „Presupun că una din cauzele
acestei ignorări trebuie căutată în faptul că (...) Shafir exemplifică cu nume şi
date. Mulţi din cei care s-au recunoscut, sau ar fi trebuit să se recunoască
(...) au
preferat să ignore volumul.“1
Cartea domnului Shafir ar trebui însă readusă în actualitate
şi forţată să fie
observată. ªi asta pentru că proiectul Legii privind interzicerea organizaţiilor
şi
simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob înregistrat la Senat pe 28
martie
2002 a reuşit abia în 6 mai 2005 să fie adoptat de acest for (cu 99 de voturi
pentru),
după trei ani de certuri. Urmează însă ca drumul anevoios să continue în Camera
Deputaţilor
Negarea
Holocaustului în ţările poscomuniste este de diverse tipuri surprinse
de autor gradal, în primele patru capitole. Primul capitol al volumului, „Moştenirea
«uitării statal organizate»”, demonstrează cum istoriografia sovietică s-a străduit
să naţionalizeze şi în acelaşi timp să
internaţionalizeze Holocaustul. Efectele acestei
„uitări“” organizate se perpetuează, iar această „moştenire“ nu-i
afectează doar
pe cei care s-au identificat cu valorile regimurilor comuniste.
Negarea integrală, preluată după „modelul occidental”, este
cel mai uşor de
identificat şi are reprezentanţi în toate ţările Central şi Est Europene atît
printre
politicieni cît şi printre jurnalişti, scriitori şi chiar profesori
universitari. Adepţii
negării integrale susţin că: lagărele nu au existat, cyclon z este un
insecticid, nu
era posibilă fizic uciderea atîtor evrei, evreii au emigrat în fapt în SUA,
evreii au
murit din cauza bombardamentelor engleze şi americane etc.
Mai
periculoasă este însă negarea deflectivă: „negarea deflectivă nu neagă
Holocaustul ca atare, ci transferă
culpabilitatea asupra membrilor altor naţiuni a căror
pondere ar fi nesemnificativă” (p. 49). Negarea deflectivă cunoaşte trei
forme: vina
aparţine în totalitate germanilor (negaţionişti care recunosc existenţa
Holocaustului
dar consideră că singurii vinovaţi sînt nemţii),
vina aparţine evreilor şi vina aparţine
„perifericilor“: „O formă mai
versatilă a negaţionismului deflector admite participarea
unor membri din propria naţiune la crimă, considerînd-o însă a fi fost
un fenomen
periferic, o aberaţie absolut marginală în
istoria unei relaţii, altfel, imaculată cu evreii.“
(p. 66) Ca ilustrare a acestui tip de negaţionism, Shafir aduce în
memoria cititorilor
discursul lui Ion Iliescu, care arată că
pogrom nu este un cuvînt românesc, iar vinovaţi
pentru eventuala participare la Holocaust sînt exclusiv gardiştii. Deflectarea
vinovăţiei
asupra evreilor cunoaşte cinci
tipuri de explicaţii: argumentul deicidului, enciclopedia
teoriilor conspirative (Hitler, marioneta sioniştilor care doreau legitimarea
unui stat),
legitima apărare, explicaţiile reactive şi
evreii ca autori ai Holocaustului.
Cea
de-a patra formă de negare este cea selectivă, tratată în capitolul al IV-
lea: „negaţionismul
selectiv este un hibrid (...) între negarea integrală şi
negaţionismul deflector. El neagă integral Holocaustul – dar negaţia este
aplicată
numai cazului specific al propriei ţări. Cu alte cuvinte, negaţionismul
selectiv
acceptă existenţa Holocaustului în alte locuri, dar neagă orice participare a
membrilor propriei naţiuni la implementarea acestuia“ (p. 89). Acest tip de
negaţionism este caracteristic în special României.
Capitolul
al V-lea tratează un alt tip de distorsionare intenţionată a istoriei şi
anume „Triviliazarea prin comparaţie a Holocaustului.“ Acest tip de
trivializare
se realizează „fie prin recurgerea la «umanizarea» istoriei locale în comparaţie
cu
atrocităţile comise de nazişti, fie prin compararea Holocaustului cu suferinţele
în
masă la care au fost supuse largi pături ale unei populaţii – sau omenirea în
general – de-a lungul istoriei“ (p. 107)
Dincolo
de rigoarea omului de ştiinţă („lucrarea de faţă este concepută de un
politolog şi scrisă în jargonul disciplinei” p. 18), de claritatea sistematizării
(cartea
poate fi utilizată cu succes ca un manual) cartea domnului Shafir este exemplul
cel mai bun pentru memoria democrată2. Scrisă datorită unor oameni
care dovedesc
că „este posibil”3, cartea ar trebui să fie bibliografie obligatorie
pentru cei care
încă ne amintesc că uneori este şi „imposibil“.
Note:
1.
Interviu
publicat în Divers, nr. 1(147)/2004, https://www.divers.ro/cgi-bin/
buletin_ro.py?id=147
2.
„O memorie democrată nu trebuie nici să se înşele asupra
doliului (...) nici să se lase
copleşită de căutări identitare (trecutul traumatizant
acordă sens viitorului meu), nici să se preteze
la
intrigi politice. Ea trebuie să cunoască şi să înţeleagă tragedia tuturor
celorlalţi“ – p. 132
3.
„Proiectul acestui volum s-a născut, probabil la
Tîrgu-Mureş (...) Le sînt deci îndatorat
Smarandei şi lui Elek, dar le sînt îndatorat mai presus
de toate pentru că ei demonstrează ceas de
ceas
că este totuşi posibil!“, p. 17