Untitled-1
Forme
de autonomie şi condiţiile
de realizabilitate ale acestora
Levente
Salat
Felul în care se poate vorbi despre autonomie în interiorul
unei comunităţi
politice este un indicator important al nivelului culturii politice ce
caracterizează
comunitatea respectivă. Este un fenomen larg răspîndit ca membrii comunităţilor
majoritare, dominante în cadrul statelor, să se situeze pe o poziţie îndeobşte
potrivnică autonomiei atîta vreme cît vor considera că în ea pot identifica
ameninţări la adresa integrităţii teritoriale a statului vizat, iar minorităţile,
pe care
tradiţiile le fac teoretic apte de exerciţiul autonomiei, să vadă în aceasta o
garanţie
a rezolvării, pe cale instituţionalizată, de regulă constituţională, a
problemelor cu
care se confruntă. De asemenea, este un fenomen general faptul că autonomiile
reuşite din diferitele colţuri ale lumii presupun colaborarea majorităţilor şi
a
minorităţilor implicate. Pentru a le asigura durabilitatea, este absolut
necesar să
se acorde atenţie reproducerii la un nivel corespunzător a culturii politice în
contextul fiecărei comunităţi implicate. În absenţa acestei împrejurări, nici
cel
mai echilibrat şi cel mai grijuliu proiectat sistem instituţional autonom, nici
implicarea actorilor internaţionali nu vor reuşi să asigure un aranjament
stabil.
Ce
se poate observa la noi, în raport cu cele menţionate, în privinţa planurilor
de autonomie ale maghiarilor din România? Se poate observa, pe de o parte, că
opinia publică a maghiarilor din România tratează acest proiect fie ca pe un
slogan lipsit de conţinut, inoperaţionalizabil în condiţiile date, fie ca pe un
fetiş ale
cărui consecinţe nu ajung să fie conştientizate îndeajuns. Opinia publică
românească, pe de altă parte, diabolizează încercările de autonomie ale
maghiarilor,
invocînd „conspiraţii” ce ascund tendinţe de separatism, autoizolare, segregare
şi
bantustanizare, ori de cîte ori problema ajunge să devină obiectul disputei
politice.
Avem de a face, prin urmare, pe de o parte cu un fetiş, pe de alta cu un
construct
diabolic – ambele atitudini fiind dovezi ale lipsei de cultură politică şi
indicînd
faptul că este nevoie încă de foarte multe eforturi pentru a se putea vorbi şi
la noi despre
autonomie, cu şanse reale de reuşită şi fără consecinţe nefaste pentru
evoluţia democraţiei în contextul societăţii româneşti.
Condiţiile înţelegerii
reciproce
O
condiţie semnificativă a apropierii perspectivelor este de obicei luarea în
calcul a împrejurărilor care influenţează în mod hotărîtor evoluţia opiniei
partenerului de dialog. Unul dintre argumentele care apar frecvent în discuţiile
de
acest fel este acela că, în timp ce grupurile etnice majoritare lasă în urmă
naţionalismul etnic, promovînd un nivel mai avansat al solidarităţii comunitare
–
ce poate fi caracterizat, în contextul statului de drept modern, prin conceptul
de
naţionalism civic –, minorităţile care aspiră la autonomie etnică se
opun
modernizării, invocînd spiritul naţionalismelor din secolul XIX. Într-adevăr,
acest
argument pare întemeiat şi greu de combătut la prima vedere. Dacă vom cîntări,
însă, mai atent realizările concrete, individuale ale conceptului, vom
descoperi că
practica diferă în puncte esenţiale de teorie. După cum Will Kymlicka,
politologul
canadian din ce în ce mai des citat şi la noi, arată în mai multe lucrări ale
sale,
neutralitatea etnoculturală a statelor naţionale moderne atît de des pomenită,
de
cele mai multe ori nu este altceva decît un mit grijuliu construit şi temerar
promovat,
nesusţinut de nimic în realitate: întregul sistem instituţional al statelor naţionale
moderne are menirea de a promova cultura dominantă a naţiunii dominante.
Politicile instituţiilor de stat în domeniul educaţiei, al culturii, privind
limba în
care se poate comunica în relaţia cu instituţiile statului şi – nu în ultimul
rînd – în
domeniul imigrării, servesc acest scop1. Ernest Gellner, un alt
teoretician renumit,
susţinea că aceste politici nu sînt accidentale. În contextul modelelor
dominante
ale modernităţii, performanţa comunitară a naţiunilor a presupus organizarea
spaţiului naţional în aşa fel încît aceasta să asigure un nivel înalt al
mobilităţii
sociale şi al solidarităţii comunitare, pe de o parte prin funcţionarea unei
pieţe
dinamice a forţei de muncă, generatoare de progres bazat pe competiţie, pe de
altă parte cu ajutorul serviciilor sociale clădite pe principiul reciprocităţii.
Pentru
a crea condiţii prielnice acestor evoluţii, s-a dovedit indispensabil ca o limbă
comună să monopolizeze spaţiul public, sistemul educaţional public să fie aliniat
la standardele unitare, iar spaţiul public să fie populat cu simboluri naţionale,
sărbători oficiale legate de istoria naţiunii titulare în stat, etc.2
Privind
din această perspectivă, ne putem da seama care este una dintre
condiţiile esenţiale ale înţelegerii reciproce dintre majoritate şi minoritate.
Minorităţile trebuie să înţeleagă, înainte de toate, că intransigenţa
lingvistică,
sensibilitatea faţă de simbolurile naţionale şi rigiditatea politicilor educaţionale
pot fi interpretate şi altfel decît ca manifestări ale naţionalismului
distructiv,
îndreptate împotriva minorităţilor. De exemplu, observaţia frecvent întîlnită
în
discursul public – conform căreia studiile universitare absolvite în limba
maghiară sînt
în dezavantajul tinerilor ce doresc să trăiască în România şi să se afirme pe
piaţa autohtonă a forţei de muncă – poate fi înţeleasă şi ca o manifestare a
responsabilităţii faţă de organizarea spaţiului comun, administrat în favoarea
fiecărui cetăţean al statului român, chiar dacă din perspectiva minoritară este
aproape imposibil ca această logică majoritară, considerată de maghiari ca o
ameninţare la adresa viitorului minorităţii, să fie astfel percepută.
Pe de altă parte, ca
o altă condiţie a apropierii punctelor de vedere, majoritatea
trebuie să înţeleagă şi să accepte că demersurile sale legitime de organizare a
spaţiului naţional în conformitate cu normele modernităţii produc dezavantaje
serioase pentru minorităţile care ţin la limba şi identitatea lor. Pentru un
cetăţean
care nu s-a socializat în cultura dominantă, este nevoie de o muncă aproape
dublă,
de efort dublat permanent, dacă doreşte să devină competitiv în sistemul
instituţional al culturii majoritare şi, în acelaşi timp, are ambiţia să rămînă
informat
şi activ la nivelul cerinţelor contemporaneităţii şi în cultura proprie.
Povara dublă
Nu
toţi pot sau doresc să îşi asume în mod egal şi cu toate consecinţele
implicite această povară dublă. Una dintre formele individuale de rezistenţă
frecvent întîlnite este asimilarea voluntară în cultura dominantă, lucru
fundamentat
sau justificat în
marea majoritate a cazurilor chiar prin motivul că „acolo – în
cealaltă cultură – sînt
mai multe posibilităţi de afirmare”. Dar, în esenţă, şi
emigrarea, stabilirea în ţara-mamă este o variantă individuală de
împotrivire,
congruentă cu asimilarea: în ambele cazuri esenţa este eliberarea individului
de
sub influenţa consecinţelor diversităţii culturale şi a poverii duble ce rezultă
din
această diversitate.
Variantele
comunitare de respingere a poverii duble sînt şi ele de două feluri.
O astfel de soluţie este aleasă de religii izolaţioniste, dornice să-şi menţină
cultura
lor premodernă, care recurg la metoda auto-izolării, încercînd să se
delimiteze cît
mai ermetic de lumea din jur, ale cărei ideologii şi cuceriri tehnologice sînt
văzute
ca ameninţătoare pentru propria lor cultură. Comunităţile amish, mennoniţii sau
dukhoborii, care trăiesc pe continentul nord-american, servesc ca exemple de
astfel
de cazuri de auto-izolare. Deseori, aceste religii trăiesc, practic, în comunităţi
autarhice din toate punctele de vedere, reducînd la minim contactul cu lumea
din
jur, nu rareori cu preţul încălcării grave a drepturilor fundamentale,
individuale
ale membrilor.
Celălalt
tip de reacţie comunitară la povara dublă apare atunci cînd comunităţi
minoritare concentrate teritorial, cu un număr relativ mare de membri, capabili
de
susţinerea unui sistem instituţional independent şi cu tradiţie de autoguvernare
fiind interesaţi în asigurarea condiţiilor instituţionale ale continuităţii
existenţei
comunitare pe meleagurile natale – se hotărăsc să păşească şi ele pe drumul bătut de
majoritate: să-şi organizeze spaţiul propriu comunitar în conformitate cu cerinţele
modernităţii, asemănător felului în care comunităţile culturale formatoare de
state
îşi organizează spaţii lor naţionale. Varianta instituţionalizată a acestei opţiuni
este
autonomia, în diferitele ei forme, care, din acest motiv, doar prin
asumarea
consecinţelor unei grave inconsecvenţe poate fi etichetată ca o manifestare
premodernă, specifică naţionalismelor din secolul XIX. În acelaşi timp, este
important de observat că, deşi dreptul individului la asimilare voluntară şi la emigrare
este de netăgăduit, în cazul în care presiunea la care sînt supuşi membrii
comunităţii
minoritare este considerabilă, atunci trebuie luate în considerare acele
procese cu
efect de avalanşă care pot, prin efectele lor, să destabilizeze în mod dramatic
comunităţile minoritare. Este vorba, pe de o parte, de presiunea exercitată din
partea
structurilor instituţionale ale statului care reprezintă interesele culturii
dominante,
pe de altă parte, de presiuni care stimulează emigraţia – care, în anumite situaţii,
pot
fi intensificate de puterea de absorbţie exercitată de ţara-mamă, cum este şi
cazul
minorităţii maghiare din România.
Avînd
în vedere că, de obicei, teritoriile care aspiră la statutul de autonomie
nu sînt nici ele mai omogene, din punct de vedere etnic, decît statul faţă de
care
sînt formulate pretenţiile de autonomie, de regulă este nevoie de multă
inteligenţă
politică şi disponibilitate la compromis pentru ca aranjamentul care instituţionalizează autonomia să fie acceptabil pentru toate părţile. Fapt este că
pretenţiile
la autonomie, motivate în mod corespunzător şi proiectate prin luarea în
considerare
a intereselor tuturor părţilor, nu pot fi respinse de majoritate decît cu preţul
unui
semnificativ deficit al democraţiei şi cu asumarea unei tendinţe către
hegemonia
etnocratică.
Exemple din lumea întreagă
Într-adevăr,
putem întîlni în lumea întreagă exemple variate de diferite structuri
de autonomie care s-au dovedit capabile să gestioneze în mod eficient
problemele
controversate printr-o comunicare constantă susţinută între majoritate şi
minoritate.
Doar în Europa există cel puţin şaisprezece state care recunosc – într-o formă
sau alta
– autonomia minorităţilor care trăiesc pe teritoriul lor, aceste aranjamente
fiind în
beneficiul a nu mai puţin de cincizeci de minorităţi regionale sau lingvistice.
Pe plan
mondial pot fi întîlnite numeroase exemple de diferite forme de autonomie pe
continentul american, în Asia sau în Africa, precum şi în Australia sau Noua
Zeelandă.
În
pofida acestui fapt, autonomia pe criterii etnice nu are o structură universal acceptată, cu valoare de model. De obicei, formele de autonomie întîlnite
pe
diferitele continente, pe lîngă salvgardarea integrităţii teritoriale a
statelor vizate,
se dovedesc potrivite pentru asigurarea condiţiilor – legale, politice, instituţionale
şi culturale – necesare pentru păstrarea identităţii minorităţilor
marginalizate în
spaţiul public al statului care le găzduieşte.
Esenţa formelor de autonomie care s-au dovedit viabile pe
termen lung este
împărţirea puterii pe baza consensului dintre majoritate şi minoritate, şi
promovarea, prin acest fel, a principiului subsidiarităţii: dreptul minorităţilor
de
a lua decizii în problemele care le vizează în mod exclusiv. Structurile
instituţionale
ale autonomiei care s-au dovedit sustenabile au de obicei un rol şi în
eficientizarea
structurilor democratice, în promovarea pluralităţii politice, în ridicarea
calităţii
integrării sociale şi în sporirea gradului de performanţă în economie.
Pentru
succesul structurilor autonome este nevoie, de obicei, de îmbinarea
fericită a mai multor factori – premise istorice, tradiţia guvernării în
regiunea
vizată, caracteristicile etno-demografice ale teritoriului, dimensiunea comunităţilor
care formulează pretenţii la autonomie, conjunctura internaţională, etc. Rezultă
de aici că este deosebit de riscant să tragem concluzii generalizatoare din
oricare
exemplu de succes, sau să argumentăm noile planuri de autonomie prin referire
la
alte cazuri concrete.
Deşi
exemplele de autonomie funcţionale şi sustenabile sînt, după cum am
mai amintit, aranjamente instituţionale bazate pe împărţirea puterii politice,
ar fi
o greşeală să nu luăm în considerare faptul că, într-o anumită măsură, acestea
recurg la logica separării: în toate exemplele incluse în cazuistica
deosebit de
variată şi bogată a fenomenului se validează teoria conform căreia problemele
controversate dintre majoritate şi minoritate devin mai uşor gestionabile prin
reducerea suprafeţelor de contact. Ca rezultat al negocierilor privind conţinutul
şi forma instituţională a autonomiei, minorităţile ajung să fie învestite cu
anumite
competenţe – deşi, de obicei, semnificativ limitate – şi, prin aceasta, încetează
să
fie expuse deciziilor luate de majoritate privind unele aspecte critice ale
existenţei
lor comunitare. Potenţialul de rezolvare a conflictelor în formele de autonomie
se
bazează pe ipoteza că nevoia de interacţiune între comunităţi se restrînge cu
atît
mai mult cu cît mai multe competenţe sînt delegate către instituţiile autonome
administrate de reprezentanţii acestora, numărul oportunităţilor de conflict scăzînd
în consecinţă.
Este
interesant de menţionat că, de regulă, structurile autonome de succes,
pe lîngă logica mai sus menţionată, aplică într-o oarecare măsură şi logica
contrară.
Pentru ca instituţiile autonomiei să-şi poată desfăşura activitatea fără
dificultate,
este nevoie de regulă ca minorităţile să participe în mod direct şi la exercitarea
puterii centrale, demonstrînd prin aceasta interesul pentru integrarea în
structurile
statului respectiv. Reprezentarea proporţională a minorităţilor în diferitele
instituţii
de stat aduce, de obicei, stabilitate structurilor politice cuprinse în formele
de
autonomie, forţînd părţile potenţial conflictuale în roluri de parteneri de
coaliţie.
Astfel se creează premisele pentru abordarea eficientă a unor situaţii
imprevizibile
care decurg din exercitarea autonomiei, precum şi pentru adaptarea părţilor la
noile provocări.
Cele mai frecvente forme de
autonomie
Realizările
concrete ale aspiraţiilor de autonomie ale minorităţilor se situează
pe o scală largă şi oglindesc, într-o măsură apreciabilă, contextualitatea unor
cazuri
concrete, ceea ce – ca o componentă a greutăţilor multiple ale generalizărilor
teoretice –, conduce şi la dificultăţile implicite ale categorisirii.
Deşi
în această privinţă părerile specialiştilor sînt împărţite, există un consens
funcţional între diferiţii autori referitor la faptul că autonomia are două
variante
de bază, care se completează reciproc: autonomia teritorială şi cea
personală.
Principiul teritorialităţii conferă prerogativele de autonomie tuturor
locuitorilor
unei regiuni, în timp ce în cazul principiului personal dreptul de
autoadministrare
este rezervat unei comunităţi, constituit pe baza unei sau unor caracteristici
distinctive ale membrilor. Aceste caracteristici pot fi foarte variate, religia,
etnicitatea
sau limba maternă fiind doar cîteva din variabilele posibile. Principiul
personal
poate fi combinat cu cel teritorial dar numai în acel cazuri, în care
principiul
personal este cel primordial. De exemplu, este o inconsistenţă logică să spunem
că regiunea X a unei ţări este autonomă, dar dintre locuitorii acestei regiuni
numai
aceia sînt autonomi care se caracterizează printr-o valoare anume a variabilei
Y.
În schimb, nu reprezintă nici o problemă să ne imaginăm o situaţie în care cetăţenii
cu caracteristica Y ai unei ţări sînt autonomi dacă trăiesc pe
teritoriul regiunii X.
În cazul în care principiul teritorial este dorit să fie primordial,
înzestrarea
membrilor unei anume comunităţi cu prerogativele autonomiei este posibilă
doar
prin structuri suprapuse ale autonomiei.
Unii
amintesc şi autonomia culturală ca cea de a treia variantă a formelor de
autonomie; mai nou însă, din ce în ce mai mulţi analişti sînt de părere că
aceasta
din urmă este congruentă cu autonomia personală, pe cînd alţii consideră că
elementele sale se regăsesc atît în exemplele de autonomie teritorială cît şi
în
cazurile de autonomie personală. Făcînd abstracţie de aceste suprapuneri
frecvent
întîlnite în practică, conceptul de autonomie culturală se referă la
prerogative
care au legătură numai cu păstrarea identităţii culturale a membrilor, acest
lucru
însemnînd de regulă competenţe extrem de variate, dar incluzînd de cele mai
multe
ori prerogative legate de limbă, de patrimoniul material şi spiritual, religie
sau
chiar elemente de drept „comunitar” (customary law). Autonomia culturală
este
legată de cele mai multe ori de autonomia personală, dar în principiu pot
exista şi
autonomii culturale coroborate cu principiul teritorialităţii.
Toate
formele de autonomie, indiferent de principiul care stă la baza acestora,
presupun două componente esenţiale. Acestea – utilizînd terminologia lui Max
Weber – sînt autonomia propriu-zisă (dreptul de a decide ordinea internă
a unei
organizaţii sau a comunităţii), şi caracterul autocefal (dreptul de a
desemna o
persoană, de regulă din interiorul comunităţii, investită cu autoritatea
necesară
care să garanteze respectarea ordinii interne).3
Autonomia teritorială
Autonomiile
teritoriale de
succes sînt implementate pe teritorii cu statut special, teritorii în care o comunitate etnoculturală, considerată minoritară la
nivel
de ţară, alcătuieşte o majoritate relativă în teritoriul respectiv,
constituindu-se
într-o comunitate care dispune de o reţea dezvoltată de instituţii, se caracterizează
prin tradiţii de autoguvernare şi care aspiră la statutul de autonomie în baza
unui
consens interior.
Statutul
special al teritoriului în cauză este garantat de constituţia statului
respectiv şi prezintă, în general, următoarele caracteristici:
1.definirea
în constituie a competenţelor autonome;
2.definirea
statutului limbii sau a limbilor folosite în teritoriul respectiv;
3.principiile
de funcţionare ale reţelei instituţionale care deserveşte nevoile
educaţionale şi culturale ale majorităţii locale;
4.structura
politică, administrativă şi decizională a autorităţilor autonome;
5.
limitele autonomiei financiare;
6.mecanismele
de supraveghere internaţională (bi- sau multilaterale);
7.discriminarea
pozitivă sau alte măsuri de protecţie pentru cetăţenii care, ca
membri ai culturii
majoritare, reprezintă minoritate locală în teritoriul respectiv.
În
anumite situaţii, teritoriile cu statut special deţin şi competenţe privind
politica de control
al imigraţiei atît pentru cetăţenii străini, cît şi pentru cetăţenii
statului respectiv
care provin din alte regiuni. Această competenţă vizează, în
mod evident,
protejarea de către minoritate a statutului său de majoritate relativă
în regiune, dar
presupune în acelaşi timp limitarea dreptului constituţional de a
alege liber rezidenţa.
Acest detaliu dovedeşte elocvent cît de dificil este să se
ajungă la un consens între majoritate şi minoritate în ceea ce priveşte
sistemul
instituţional al autonomiei: din partea unei majorităţi este aproape exagerat să
ne
aşteptăm la acceptarea limitării unor astfel de drepturi constituţionale, în
absenţa
acestora însă chiar şi cel mai atent conceput proiect de autonomie, susţinut cu
sinceritate de majoritate, ar putea deveni lipsit de scop dacă majoritatea –
invocînd
drepturile sale constituţionale – destabilizează minoritatea pe propriul
teritoriu
de rezidenţă al acesteia.
Conform
rezultatelor intermediare ale unei cercetări care se desfăşoară în prezent
la Facultatea de ştiinţe Politice a Universităţii Babeş-Bolyai, în cel puţin 44
de state
ale lumii (din 191 în total) se cunosc 116 aranjamente de autonomie teritorială,
din
care 48 sub formă federală, 30 de teritorii autonome care coincid cu subunităţi
administrative şi 38 de teritorii cu statut special care nu se suprapun peste
subunităţile
administrativ-teritoriale. În plus faţă de cele menţionate, numai pe teritoriul
Statelor
Unite se cunosc 225 autoguvernări tribale ale comunităţilor băştinaşe.
Inventarul
comunităţilor mobilizate din punct de vedere etnopolitic, realizat
de T. R. Gurr la Universitatea din Maryland în cadrul programului Minorities
at Risk,
aminteşte, în
raportul dat publicităţii în 2003, nu mai puţin de 70 de comunităţi
care în perioada 1950-2003 au recurs la violenţă pentru dobîndirea autonomiei, şi
alte 76 de comunităţi care militează pentru acest scop prin mijloace politice
paşnice.4
Autonomia
personală
Din
perspectiva istoriei ideilor politice, conceptul de autonomie personală a
apărut în lucrările autorilor austro-marxişti, Otto Bauer şi Karl Renner, care
la rîndul
lor fac trimitere la o lucrare a lui Rudolf Springer, întitulată Lupta naţiunilor
din
cadrul Austriei pentru stat. Bauer, de exemplu, defineşte conceptul de
autonomie
personală ca o asociere fără bază teritorială a persoanelor care aparţin unei
comunităţi
naţionale. Organizaţia – de preferat de drept public, în opinia lui Bauer – care
ia
naştere în urma acestei asocieri ar avea sarcina să se îngrijească de nevoile
de ordin
lingvistic şi cultural al membrilor, şi să gestioneze fondurile necesare pentru
acest
scop. Lipsa de importanţă a principiului teritorialităţii este ilustrată în
felul următor
de Bauer: două sau mai multe autonomii culturale ar putea coexista într-un oraş
aidoma
convieţuirii mai multor confesiuni. În condiţiile în care comunităţile naţionale
îşi
asigură premisele supravieţuirii culturii lor prin instrumentele autonomiei
culturale,
motivele pentru care aceste naţiuni sînt mobilizate în contextul „luptei pentru
stat”
dispar – opinează Bauer. Asimilare va exista şi în aceste condiţii, adaugă
autorul, dar
aceasta va fi
urmarea unor procese sociale fireşti, şi nu consecinţa sistemelor de
instituţii politice
legal consfinţite care urmăresc în mod explicit acest scop.
Ca
şi condiţii practice de instituţionalizare ale autonomiei culturale, Bauer
aminteşte registrul membrilor (cu referinţă la Renner), coroborarea
principiului
personal cu cerinţele organizării în teritoriu, şi nevoia organelor
de conducere
(în legătură cu aceste două aspecte din urmă face trimitere la Springer).
În
contextul contemporaneităţii, instituţionalizarea autonomiei personale se
dovedeşte utilă în acele cazuri în care minorităţile aspirante la autonomie trăiesc
în condiţii de diaspora pe un teritoriu dominat de o altă cultură, şi, din
această
cauză, sau din alte motive, de exemplu de ordin politic, nu există condiţii
pentru
instituţionalizarea autonomiei teritoriale pe criterii etnice. La ora actuală,
pe
continentul european se cunosc diferite forme ale autonomiei culturale în cel
puţin
10 state, de care beneficiază cel puţin 30 de minorităţi naţionale.
Succesul
autonomiei personale este mai probabil atunci cînd aceasta este
instituţionalizată ca o completare a autonomiei teritoriale, avînd ca scop
protejarea
intereselor minorităţilor ce trăiesc în afara teritoriilor cu statut special.
După unele
păreri, autonomia personală se poate dovedi adecvată şi în privinţa comunităţilor
de romi, însă această presupunere nu este dovedită deocamdată de cazuri concrete, cu excepţia autoguvernărilor rome din Ungaria, a căror eficienţă este
încă
discutată. Apariţia şi activizarea elitei politice roma pe întreg cuprinsul
Europei
Centrale şi de Est conferă, totuşi, o anumită plauzibilitate acestei
presupuneri.
Exerciţiul autonomiei personale în cazul unei minorităţi
înseamnă că o organizaţie
cu personalitate juridică va fi investită cu competenţele de autoguvernare, în
numele
şi în interesul membrilor, în limitele permise de legislaţie. Pentru aceasta,
organizaţia
trebuie să fie persoană juridică înregistrată conform dreptului public (sau,
după caz,
cel privat), trebuie să aibă un număr suficient de mare de membri înregistraţi,
sau cel
puţin reprezentativ în comparaţie cu numărul total al membrilor minorităţii
respective, şi trebuie să desemneze acele organe care, în condiţiile respectării
democraţiei
interne, vor face posibilă exercitarea competenţelor speciale. Funcţionarea cu
succes
a autonomiei personale presupune o cultură politică matură şi în general este
dificil
de gestionat pentru că formele cele mai răspîndite de guvernare – şi, implicit,
autoguvernare – sînt legate de principiul teritorial. Exemplul cel mai frecvent
întîlnit
privind posibilitatea autoguvernării independente de principiul teritorial,
bazate pe
participare individuală benevolă, este oferit de diferitele biserici.
Caracterul
privat – dacă din raţiuni ce ţin de contextul unor situaţii concrete
se optează pentru această variantă – nu împiedică organizaţia care îşi asumă
competenţele autonomiei personale să exercite sarcini de interes public: să
administreze şcoli particulare, teatre, biblioteci, edituri, instituţii cu
caracter social şi de mass media sau să gestioneze bunuri comunitare.
Elementul
critic al autonomiei personale este măsura în care organizaţia reuşeşte
să atragă un număr
suficient de mare de membri. În cazuri ideale, persoana juridică
căreia îi revine
sarcina de a exercita competenţele de autoguvernare include cetăţeni
înregistraţi ca membri, care aparţin de aceeaşi minoritate, indiferent de
domiciliu.
Înscrierea în astfel de organizaţii poate fi făcută exclusiv pe bază de
voluntariat.
În
conformitate cu reglementările legale ale vieţii asociative, organizaţia care îşi
asumă exercitare competenţelor de autonomie personală poate reglementa toate
aspectele vieţii interne şi întreaga activitate a organizaţiei prin intermediul
consiliilor
de conducere alese, respectînd regulile democraţiei interne. Cu cît mai multe
aspecte
ale vieţii comunitare sînt vizate de aceste reguli de funcţionare internă, cu
atît mai
critică este reprezentativitatea organizaţiei din perspectiva ansamblului
comunităţii
minoritare, precum şi afirmarea consecventă a principiilor democraţiei interne.
Deşi
asocierea pe baza consimţămîntului liber exprimat rezolvă, în principiu,
problema
reprezentativităţii – cei care nu fac uz de posibilitatea înscrierii nu vor
avea nici o
bază pentru a critica din afară activitatea organizaţiei sau deciziile luate în
mod legitim de reprezentanţii acesteia – nu este greu de înţeles că o organizaţie
care numără
cîteva mii de membri înregistraţi nu poate pretinde pe drept exercitarea
autonomiei
individuale în numele unei minorităţi de un milion şi jumătate.
Ce anume determină, în general,
succesul unei autonomii?
Yash
Ghai, pe baza mai multor studii de caz, a încercat să tragă unele concluzii
în ceea ce priveşte încercările, mai mult sau mai puţin reuşite, ale unor
minorităţi de
a dobîndi autonomia în cele mai diverse regiuni de pe mapamond.5
Concluziile
lui Ghai însumează condiţiile şi premisele care ajută, respectiv împiedică, obţinerea
autonomiei şi funcţionarea cu succes pe termen lung a sistemului instituţional
al
acesteia. Pornind de la concluziile sale, voi enumera în cele ce urmează cîteva
constatări pe care ar fi recomandabil ca elita politică a maghiarilor din
România
să le ia în calcul atunci cînd îşi formulează declaraţiile politice referitoare
la
autonomie, şi îşi face publice propriile proiecte de autonomie.
1. În general, cele mai mari şanse pentru obţinerea
autonomiei se înregistrează
în perioada schimbărilor de regim, sau imediat după astfel de evenimente. Putem
cita ca exemplu în acest sens Spania după răsturnarea regimului Franco, cazul
Iugoslaviei şi al Uniunii Sovietice după căderea comunismului, al unor state
africane după retragerea puterilor coloniale, precum şi al Ciprului sau al
Chinei
(în privinţa provinciei Hong Kong) în context asemănător.
2. Şansele obţinerii autonomiei sînt
semnificative atunci cînd comunitatea
internaţională îşi asumă un anumit rol în realizarea sau în salvgardarea
acesteia.
Putem menţiona ca exemple relevante Bosnia-Herţegovina, Kosovo, Crimeea,
Palestina, Catalonia şi Ţara Bascilor, Cipru, Sri Lanka şi Tirolul de Sud.
3. În ceea ce priveşte sustenabilitatea şi
succesul autonomiilor, şansele cele
mai mari pentru realizarea acestora se regăsesc în statele de drept, cu tradiţie
democratică
consolidată. Exemplele care pot fi menţionate în acest sens sînt Canada
şi Australia şi, mai recent, Spania, iar contra-exemplul ce poate fi citat este
cazul
Chinei, unde autonomiile exitente sînt mai degrabă de faţadă.
4. Autonomia poate fi obţinută şi menţinută
cel mai uşor în cazurile în care
ambiţiile pentru autonomie ale minorităţilor concentrate teritorial nu
periclitează
suveranitatea sau integritatea teritorială a statului. Relevantă în acest sens
este
autonomia regiunilor lingvistice care nu au ambiţii de separatism şi, astfel,
nu
prezintă nici o problemă pentru India, comparativ cu Caşmirul, al cărui statut
constituie subiectul unor dispute între India şi Pakistan.
5. Sistemul instituţional al autonomiei
poate constitui subiectul unor acorduri
şi poate fi funcţional dacă implică mai mult de două comunităţi etnice. Privind
dificultăţile pe care le întîmpină autonomiile bipolare putem invoca exemplele
Ciprului, Palestinei şi Sri Lankăi, iar pentru structurile autonome multipolare
putem
menţiona cazurile Canadei, Nigeriei şi Spaniei.
6. Acele configuraţii de autonomie care au
luat naştere ca urmare a unor
negocieri democratice, cu participarea tuturor părţilor implicate sînt, în
general,
mai viabile decît cele care s-au constituit sub presiunea actorilor internaţionali.
Această concluzie este exemplificată de autonomiile postcoloniale de scurtă
durată,
impuse de raporturile de forţe pe plan internaţional, dar nesusţinute de realităţile
interne ale statelor devenite independente. Dar tot aici putem menţiona cazul
Regiunii Autonome Maghiare Mureş, impuse României de către Moscova. Ca exemplu
foarte grăitor de funcţionalitate rezultată din negocieri putem menţiona
Africa de Sud, unde, în 1994, s-a reuşit instaurarea unui sistem funcţional al
autonomiei pe criterii etnice prin implicarea principalelor părţi vizate.
7. Pentru sustenabilitatea autonomiilor este
deosebit de important ca sarcina
soluţionării unor situaţii conflictuale care apar pe parcurs să revină unor
instanţe
independente de gestionare a conflictului. Deoarece configuraţiile de autonomie
sînt îndeobşte constituţionale, cele mai potrivite instanţe pentru această
sarcină
se dovedesc a fi curţile constituţionale, dacă independenţa acestora este
garantată.
În Spania şi în Africa de Sud, aceste sarcini revin curţilor constituţionale,
iar în
Canada ele sînt îndeplinite de Curtea Supremă.
8. În ceea ce priveşte sustenabilitatea
configuraţiei, planificarea atentă a
cadrului instituţional al autonomiei este de o importanţă majoră. Deşi în
practica
internaţională nu există norme sau reguli referitoare la conţinutul şi
structura ideală
a configuraţiilor autonome, pe baza studiilor comparative privind cazurile
încununate de succes şi cele eşuate se poate conclude că garanţiile constituţionale,
democraţia internă, separarea puterilor decizionale şi executive, precum şi
atenţia
acordată minorităţilor din interiorul minorităţii care administrează autonomia –
fie aceasta o a treia minoritate, fie o minoritate locală care aparţine
culturii
dominante – sînt factori decisivi ai succesului sau eşecului. Pentru protecţia
împotriva discriminării minorităţilor din interiorul minorităţii se pot înfiinţa
organe
reprezentative speciale (ca, de exemplu, în Estonia), coaliţii care asigură
reprezentare proporţională sau suprareprezentare (de exemplu în Sri Lanka,
Bosnia- Herţegovina, Kosovo) sau teritorii autonome în interiorul autonomiilor
(în China, de exemplu).
9.
Autonomia pe criterii etnice nu conduce, de regulă, la secesiune, dimpotrivă:
autonomiile funcţionale încununate de succes previn sau împiedică apariţia unor
tendinţe secesioniste. Deşi putem da exemple pentru ambele cazuri, studiul
cazuisticii internaţionale a configuraţiilor de autonomie poate convinge pe
oricine
că acele aranjamente de autonomie care rezultă din negocieri purtate cu răbdare
şi pregătite cu profesionalism, incluzînd toate părţile implicate, pot conduce
la
configuraţii stabilizatoare, suficient de flexibile.
Concluzii
Autonomiile
sînt configuraţii politice foarte variate, profund contextuale ale
convieţuirii consensuale dintre majoritate şi minoritate, care – în cazul
proiectării
şi funcţionării în condiţii de profesionalism – se dovedesc a fi instrumente
eficiente
pentru protecţia minorităţilor în aproape toate regiunile lumii. Secretul reuşitei
acestora, pe lîngă specificul trecutului istoric şi al tradiţiilor democratice,
rezidă
în faptul că ele realizează şi susţin un echilibru între interesele particulare
şi
comune ale celor vizaţi, şi instituţionalizează o proporţie adecvată
între separare şi
integrare: ele presupun un sistem instituţional care separă culturile
diferite
doar într-o anumită măsură, avantajoasă pentru ambele părţi, dar asigură prezenţa
acestora în spaţiul public comun, în condiţiile toleranţei mutuale şi a
respectului
reciproc. Înfiinţarea şi funcţionarea cu succes a autonomiilor nu sînt însă
sarcini
uşoare: ele presupun cultură politică de înalt nivel şi experienţă în
administrarea
instituţiilor democraţiei.
Pentru
a putea vorbi cu şanse mai reale de reuşită despre revendicările de
autonomie ale maghiarilor din România, multe lucruri ar trebui să fie altfel:
atît
partea română, cît şi minoritatea maghiară din Transilvania ar trebui să îşi
modifice
semnificativ poziţiile. Majoritatea ar trebui să realizeze că autonomia, în
pofida
opiniei larg răspîndite, este, în esenţă, o formă de integrare politică şi
că, în
majoritatea cazurilor, ea duce la stabilitate, deci merită să fie asumate
eforturile
presupuse de ea. Reprezentanţii şi purtătorii de cuvînt ai maghiarilor din
România
trebuie să realizeze pe de altă parte că autonomia nu este un panaceu şi ea nu
poate fi dobîndită în urma unor declaraţii politice unilaterale: pentru
realizarea şi
funcţionarea eficientă a diferitelor forme de autonomie este nevoie de înţelepciune
politică şi mult profesionalism – în mod cert de mai multe decît cele de care a
dat
dovadă în cele de pînă acum elita politică a maghiarilor din Transilvania.
Note:
1. W. Kymlicka: Multicultural
Citizenship. Oxford: Clarendon Press, 1995.
2. E. Gellner: Nations
and Nationalism. Oxford: Blackwell, 1983.
3. M. Weber:The
Theory of Social and Economic Organizations. New York-London: The
Free Press, 1964.
4. Semnificaţia
acestor date trebuie interpretată ţinînd cont de următoarele: în cele 191 de
state ale lumii, recunoscute de comunitate internaţională (ONU, 2004) trăiesc
5.000 de etnii
(conf. Human Development Report 2004. Cultural Liberty in today s diverse
world, New York:
UNDP, 2004) şi se vorbesc între 4.000-6.000 de limbi diferite (David Crystal: The
Cambridge
Encyclopedia of Language. Cambridge: Cambridge University Press, 1997). În
Europa, în cele
45 de state, dintre care 36 cu populaţii ce numără peste 1 milion de persoane,
trăiesc 87 de etnii
şi se vorbesc 90 de limbi. Din cele 87 de etnii, 26 sînt prezente prin comunităţi
însemnate în cel
puţin 5 state. Din limbile vorbite pe continentul european 53 nu sînt limbi
oficiale în nici un stat,
iar 31 sînt vorbite în cel puţin 2 state. Comunităţile etnice non-dominante din
cadrul statelor
europene formează 337 de minorităţi, dintre care 5 numără între 5-10 milioane
de membri,
numărul membrilor în cazul altor 4 comunităţi etnice se situează între 2-5
milioane, iar în cazul
a 12 minorităţi naţionale europene numărul membrilor este între 1-2 milioane.
(conf: Pan,
Christoph–Pfeil, Beate Sibylle: National Minorities in Europe. Handbook. Wien:
Braumüller,
2003.) Conform datelor dintr-un recent raport al UNDP, există doar 30 de state
în care ponderea
minorităţilor naţionale şi religioase este sub 10%; în 42 de state acest
procentaj se situează în
intervalul 10-25%; iar în 110 state minorităţile reprezintă peste 25% din
populaţia totală a ţării.
(Human Development Report 2004. Cultural Liberty in today s diverse world, New
York: UNDP
2004). Această grăitoare discrepanţă dintre aranjarea etnopolitică a lumii
(definită prin existenţa
celor 191 de state) şi diversitatea etnoculturală ce caracterizează majoritatea
statelor de pe glob
generează importante consecinţe. Conform datelor culese în cadrul proiectului Minorities
at Risk , există 284 de comunităţi etnoculturale
non-dominante care sînt mobilizate din punct de
vedere etnopolitic, urmărind îmbunătăţirea situaţiei lor politice, culturale
sau economice prin
diferite mijloace, inclusiv prin violenţă. Numărul total al membrilor celor 284
de comunităţi este
estimat a fi în jurul a 18% din populaţia totală a lumii. (conf. https://www.cidcm.umd.edu/inscr/
mar/definition.asp).
Raportul UNDP amintit estimează că 518 milioane de persoane (reprezentînd
129 de comunităţi minoritare) trăiesc în condiţii de marginalizare culturală şi
lingvistică, 750 de
milioane de persoane (189 de comunităţi) sînt discriminate din punct de vedere
economic, iar
832 de milioane de oameni (191 de comunităţi) sînt marginalizaţi din punct de
vedere politic. În
majoritatea cazurilor cele trei forme de discriminare se suprapun, numărul
persoanelor care
suferă din cauza a cel puţin unei forme de marginalizare fiind apreciat a fi de
891 de milioane.
Acest lucru înseamnă că din populaţia totală a globului o persoană din şapte
are de suferit din
cauza aparteneţei la o cultură care nu este dominantă în stat.
5. Y. Ghai (ed.): Autonomy and Ethnicity.
Negotiating Competing Claims in Multi-ethnic
States. Cambridge: Cambridge University Press, 2000.
*
Levente SALAT este politolog, conferenţiar
la Facultatea de ştiinţe Politice
şi Administraţie Publică din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj,
vicerector
al aceleiaşi universităţi. Specializat în etnopolitică, relaţiile etnice din
România,
cercetarea comparată a încercărilor instituţionale de integrare a diversităţii
din
ţările Europei Centrale şi de Est, multiculturalism şi interculturalitate din
perspectiva
filosofiei politice normative. Autor al volumelor Etnopolitika – a
konfliktustól
a méltányosságig. Az autentikus kisebbségi lét normatív alapjai
(2001), Multiculturalismul liberal. Bazele normative ale existenţei minoritare
autentice (2001), co-editor – împreună cu Smaranda Enache – al volumului
Relaţiile româno-maghiare şi reconcilierea franco-germană (2004), împreună cu
Monica Robotin – A New Balance: Democracy and Minorities in Post-Communist Europe (2003), împreună cu Lucian Năstasă – Maghiarii din România şi
etica minoritară (1920-1940) (2003).