Untitled-1
Dezbatere
Reforme amînate – reforme necesare
La
21 mai 2005, Centrul Intercultural al Ligii Pro Europa a organizat
la Cluj conferinţa naţională „Reforme amînate – reforme necesare pentru
integrarea României în Uniunea Europeană”. Structurată pe trei sesiuni
(Sesiunea I : „Spre o compatibilitate structurală a României cu statele
membre UE. Reforme constituţionale. Reforma justiţiei. Reforma
sistemului politic. Reforma teritorial-administrativă”, sesiunea II :
„Coerenţa sistemului politic. Reprezentarea şi autonomia culturală a
minorităţilor. Legislaţia electorală”, seciunea III : „Descentralizare şi
regionalizare în statele membre UE. Modele posibile pentru România.
Autonomia regională”), conferinţa a reunit figuri de primă mărime ale
sferei academice şi societăţii civile, dar şi politicieni : Zoe Petre,
Péter
Eckstein-Kovács, Valentin Constantin, Barna Bodó, Daniel Barbu,
Smaranda Enache, Gabriel Andreescu, Zsolt Szilágyi, Liviu Antonesei,
Adrian Moraru, István Haller, Adrian Sorescu, Gusztáv Molnár, Ovidiu
Pecican, Tibor T. Toró, Alexandra Ionescu, Miklós Bakk, Elek Szokoly.
Textul de faţă constituie o selecţie din
intervenţiile celei de-a doua
sesiuni.
Autonomia
culturală a minorităţilor naţionale
Smaranda Enache: Intenţia
noastră este ca, în cazul în care nu putem reforma
sau
reinventa sistemul, statul, să vedem care dintre numeroasele legi pe care le
avem
şi care, totuşi, poartă şi ele o parte de vină pentru disfuncţiile pe care
le-am
evocat
împreună, ar putea fi ameliorate. Ar trebui să avem în vedere coerenţa
sistemului
politic şi situarea în cadrul acestuia a reprezentării şi autonomiei
culturale
a minorităţilor, un subiect care este de actualitate, pentru că, înţeleg,
Guvernul
României a căzut de acord asupra legii minorităţilor, însă nu se ştie
încă în ce variantă. De asemenea, ar trebui să avem în vedere, în acest
context,
legislaţia electorală
şi legea partidelor.
Gabriel Andreescu: În opinia mea, proiectul de lege a
minorităţilor naţionale
suferă, în primul rînd, de pe urma faptului că este un text făcut în grabă,
lucru ce
reiese din faptul că anumite prevederi din text, în chip evident, ar trebui
enunţate
în mod diferit; pe de altă parte, nu apar în text anumite lucruri pe care
practica
noastră de 15 ani le-ar fi bine-motivat. Dincolo de asta, avem de discutat
structura
de ansamblu a proiectului, iar aici intervin trei subteme separate: tema
recunoaşterii
minorităţilor naţionale, deci cui se adresează acest proiect, pe cine are în
vedere;
tema acestei încercări de a ratifica într-o constituie a minorităţilor naţionale
monopolul actual în ceea ce priveşte reprezentarea politică a minorităţilor
naţionale; şi, în sfîrşit, tema autonomiei culturale.
În
legătură cu subiectul proiectului de lege a existat o propunere de lege, la
început, care a fost aplaudată, dar care nu a avut nici un fel de succes, în
cele din
urmă. În proiectul de lege care e consacrat în totalitate minorităţilor
istorice, se
enunţă o listă a minorităţilor naţionale istorice, acceptate ca atare. Aceasta
nu
face altceva decît să prezinte minorităţile din Parlament, unele cu mari
probleme
de legitimitate – macedonenii-slavi, de exemplu, sau rutenii. Acestea sînt teme
care i-au inflamat la un moment dat nu numai pe cei interesaţi de subiect, ci şi
pe
grupul parlamentar al minorităţilor naţionale, atunci cînd urma să se voteze
prezenţa celor pomeniţi în Parlament. În mod firesc, după opinia multora, ar
trebui
alcătuită o listă de criterii, iar diferitele comunităţi să vină în faţa unei
instituţii
care să le recunoască sau nu ca minoritate naţională.
Marea
problemă, legată de cel de-al doilea aspect, o reprezintă faptul că se
pun nişte condiţii prohibitive organizaţiilor minorităţilor naţionale care ar
urma
să intre în competiţia de reprezentare politică. De această dată, spre
deosebire de
legea alegerilor locale, avem o reglementare uniformă – atît organizaţiile care
se
află în Parlament, cît şi cele din afara lui ar trebui să se supună aceloraşi
reguli care ne plasează într-o situaţie interesantă, în care reguli egale în raport cu
situaţii
foarte diferite regenerează o discriminare indirectă. Condiţiile impuse de
proiectul
de lege, în particular în privinţa marilor minorităţi, maghiari şi romi, sînt
absolut
prohibitive şi într-un mod evident în contradicţie cu realitatea: de ce să
impui ca
Partida Romilor şi alte organizaţii să nu funcţioneze regional, să nu
construiască
entităţi politice regionale, în condiţiile în care minoritatea romă este prin
excelenţă
o comunitate structurată pe loialităţi locale? Ce s-a întîmplat în anul 2004 la
alegerile locale este mai mult decît semnificatriv în acest sens. Datorită
monopolului Partidei Romilor, numărul consilierilor locali romi s-a redus
semnificativ şi, desigur, cei ce au ajuns acolo erau departe de a reprezenta
cunoaşterea realităţilor locale şi interesul local.
În
legătură cu autonomia culturală, aş saluta acest pas, singurul pas de fapt
nou al proiectului de lege. În opinia mea, sînt însă anumite lucruri pe care
proiectul
nu le realizează corespunzător: fiind vorba de instituirea unor organisme de
drept public
cu competenţe specifice, ar trebui ca toate competenţele să fie clar enumerate, iar procedurile limpede enunţate, lucru care nu se întîmplă, ceea ce
asigură
viitoarelor grupuri politice o capacitate arbitrară de a decide în interiorul
autonomiei locale, ceea ce ar putea însemna printre altele şi decizii cu
caracter
discriminatoriu. De pildă, noi hotărîm să dăm un aviz conform negativ în cazul
cutărei persoane care candidează, să zicem, pe postul de inspector şcolar pe
domeniul limbii maghiare şi care nu poate să aibă această calitate pentru că
este
un simpatizant al Consiliului Naţional al Secuilor, iar nu al UDMR-ului.
Cred
că s-ar putea face un lobby în această fază normativă, în următoarele
luni, pentru amendarea proiectului de lege, în primul rînd prin eliminarea
prevederilor ce limitează competiţia egală între organizaţiile aparţinînd
minorităţilor naţionale. În al doilea rînd, cred că acest proiect de lege ar fi
mult
mai simplu şi mai consistent dacă reprezentarea parlamentară s-ar include în
competenţele autonomiei culturale – aceasta întrucît reprezentarea parlamentară
nu este o reprezentare politică, ci o reprezentare a identităţii culturale,
deci este
absolut firesc să intre în acest ansamblu de competenţe. Încă o observaţie,
acest
proiect de lege arată cum arată pentru că reprezentanţii din grupul parlamentar
al
minorităţilor naţionale simt că au putere şi o folosesc pentru ca să impună
anumite
reguli de joc. Regulile de joc sînt folosite de cîţiva ani de zile pentru
interese
absolut private şi nu pentru interese comunitare. Bunăoară, mărturie stă în
acest
sens modul în care se folosesc banii de la buget de către organizaţiile din
Consiliul
Minorităţilor Naţionale: statului i se cere de această dată să dea mai mulţi
bani,
bani care merg pe linia autonomiilor culturale, dar o linie rămîne pentru
asistarea
organizaţiilor din Consiliul Minorităţilor Naţionale, de această dată în mod
determinat prin lege, pentru activitatea proprie. Această folosire abuzivă a
banului
public este una din marile probleme ale sistemului nostru legislativ şi,
plecînd de
aici, aş spune, a felului în care se formează astăzi Parlamentul României sub
presiunea unor grupuri.
Acest
lucru se vede foarte bine şi în ce priveşte cultele. Există o mulţime de
reglementări care explică de ce statul trebuie să dea bani cultelor. Interesant
este
că, potrivit noului proiect, există obligativitatea ca liderii cultelor să aibă
acceptul
preşedintelui statului, o reglementare aflată în mod evident în contradicţie cu
autonomia cultelor şi cu principiul libertăţii religioase, care sînt unanim
acceptate.
Deja, cultele au avut mai multe întîlniri în care şi-au exprimat mai multe
nemulţumiri faţă de prevederile legii, însă nici una dintre ele n-a ridicat
această
problemă fundamentală de autonomie, pentru că prevederile proiectului de lege
asigură accesul la diferite resurse publice într-o măsură chiar mai mare decît
se
întîmplă acum. şi, oricum, se
întîmplă excesiv. Are loc un fel de troc: mai puţină
libertate şi mai mulţi bani, lucru valabil şi în ce priveşte organizaţiile
spirituale.
Organizaţiile spirituale se pot înregistra oficial numai dacă au 300 de membri.
De ce
organizaţiile spirituale nu s-ar înscrie cu acelaşi număr de membri ca o
organizaţie a maghiarilor sau una care promovează resursele etnoculturale, nu
este deloc clar. Constatăm însă că lipsa de libertate a asociaţiilor spirituale
se
bucură de avantajul de a scăpa de diferite taxe, taxe pe clădiri, de exemplu asociaţiile neguvernamentale nu se bucură în acest moment de o astfel de excepţie.
De ce organizaţiile de drepturile omului trebuie să plătească pentru sediu, iar
o
organizaţie care se ocupă nu de chestiunile mari ale statului, de care se ocupă
autorităţile statului, ci de viaţa spirituală a membrilor, are un astfel de
regim?
Logica asta se reflectă de altfel în ideea generalizată că în România cultele
sînt
legate de un parteneriat cu statul, poziţie pe care nici un alt corp social nu
îl are.
Iată, deci, o logică care reflectă şi un stat slab, şi un stat omnipotent, dar
mai ales
un stat captiv grupurilor de presiune, în care cetăţeanul, contribuabilul, cel
care
ar trebui avut în vedere prioritar, contează în ultimul rînd.
Smaranda Enache: Într-un fel se intră în Parlamentul
României astăzi, şi sa intrat vreme de 15 ani, dacă erai membru al unei minorităţi, şi altfel dacă
erai
membrul unui partid. La un moment dat, coerenţa sistemului ne va obliga însă să
reflectăm asupra acestor duble standarde.
Zsolt Szilágyi: Problema României în 2005 este una absolut structurală şi
dacă vrem să schimbăm ceva, trebuie să atacăm structura existentă a statului
român.
Ca cetăţean care are nevoie de libertăţi fundamentale, ca transilvănean, ca maghiar
şi ca romano-catolic, constat că Bucureştiul creează în viaţa mea mai multe
probleme decît rezolvă şi că nu este în stare să administreze resursele
existente,
viaţa comunităţilor şi viaţa cetăţenilor, aşa
cum ar fi de aşteptat. Din această cauză,
cred că în calitate de cetăţean care are nevoie de libertăţi
fundamentale, cu cît am
posibilitatea de a-mi administra mai multe lucruri, cu cît scap de
atotputernicia
Bucureştiului, cu atît devin mai liber. Reforma trebuie, aşadar, să aibă în
vedere
realizarea unor autonomii care să mă scape de autoritarismul dominant şi
ineficace
al puterii centrale. Din acest punct de vedere, reforma poate fi numai şi numai
structurală, să atace miezul problemei. Sistemul politic care s-a dezvoltat
este
învechit, elita politică este strîns legată prin socializare de baza
socio-culturală a
vechiului sistem comunist şi „securizat”, elita politică a devenit una
oligarhică.
Tranziţia,
trecerea de la un sistem la altul, conţine un nivel de agresiune în
viaţa publică extrem de ridicat, fapt care indică instabilitatea sistemului. E
suficient
dacă ne gîndim în acest sens la mineriade, la Tîrgu-Mureş, la procesele
decizionale
care nu ţin cont de ideea consensului civic, ci folosesc forţa brută a majorităţii,
care se poate percepe într-un anumit sens ca prezenţa unei agresiuni împotriva
unei minorităţi, indiferent despre ce colectivitate vorbim. Acest sistem greşit
a
încercat prin tehnici de legitimare să aplice reforme superficiale care sînt
cîteodată îmbrăcate
în forme europenizate, cum este de altfel şi proiectul legii minorităţilor,
de acum. Legea partidelor politice, legea alegerilor locale, legea alegerilor
parlamentare, legea minorităţilor, de fapt, sînt vîrfurile icebergului care
arată cît
de ineficace este acest sistem şi cît de puternică este tendinţa de
autoconservare
şi reflexul de autoapărare al oligarhiei politice existente în momentul actual.
Acum
trei săptămîni, un cotidian din Bucureşti a organizat un seminar pentru
tinerii politicieni pe care i-a întrebat dacă există o generaţie tînără. Pentru
mine a
fost clar că nu poate exista o generaţie tînără în politica românească, în
momentul
în care ea pune în pericol poziţiile oligarhiei. Tinerii pot participa în
procesul
politic actual numai dacă legitimează sau contribuie la tehnicile de
legitimizare
ale actualului sistem. Regionalismul şi descompunerea puterii centrale pot fi o
cale, dar nu aş spune că rezolvă totul. Aş face mai degrabă trimitere la Robert
Dahl şi la conceptul lansat de el, de „societate poliarhică”, în care există
mai
multe centre de putere; însă revin la ideea iniţială, cu cît scap în mai multe
dimensiuni de atotputernicia Bucureştiului – amintesc Bucureştiul nu ca loc
geografic ci ca structură de putere – cu atît simt că sînt mai liber şi cu atît
statul
român sau societatea în care trăiesc va fi mai eficientă.
Legea
partidelor, din punctul de vedere al nivelului democraţiei, ne situează
între Kazahstan şi Rusia. Mă refer la
tabelul comparativ întocmit de Pro Democraţia
în 2001, atunci cînd am votat această lege – am fost numai noi, domnul deputat
Toró şi cu mine, şi nu spun acest lucru ca să ne lăudăm, ca să vă exemplific
cît de
atipici eram noi pentru elita parlamentară – numai noi am fost cei care am îndrăznit
să propunem ca acest criteriu de 25.000 de semnături să fie eliminat şi ca să
se
facă o distincţie clară – pe care n-a făcut-o domnul senator Eckstein,
prietenul şi
fostul nostru coleg – între un drept fundamental care este dreptul la libera
asociere
şi dreptul de a participa la alegeri. L-am întrebat pe colegul din Austria,
Cristian
Passin, aici de faţă, şi mi-a spus că în Austria o persoană poate să înfiinţeze
un
partid. În Franţa e nevoie de trei persoane. În schimb, în Kazahstan e nevoie
de
50.000 de persoane, în Rusia de 10.000 şi între acestea două ne aflăm noi, cu
25.000. Kazahstanul s-a trezit cu un raport OSCE, Rusia este considerată ca
nefiind
parte din lumea democratică şi, în acest timp, România negociază cu Uniunea
Europeană. Noi cînd am întrebat de ce 25.000, de ce nu 250 sau de ce nu
250.000,
cine stabileşte că trebuie să fie 25.000 de persoane, ni s-a răspuns: dacă
românii
trebuie să strîngă 25.000 de semnături, şi voi, maghiarii, trebuie să strîngeţi
25.000
de semnături. Egalitate formală, bineînţeles, discriminare clară, ce face parte
din
acel etnobusiness care a fost amintit şi de domnul Andreescu şi care a devenit
în
15 ani politica reprezentării minorităţilor. Sistemul a fost suficient de
corupt încît
să corupă şi forţele curate iniţial şi să le facă parte a sistemului prin
tehnicile de
legitimare. Elita politică a UDMR-ului este mult mai interesată acum în
monopartidism, în sistemul partidului unic, şi nu numai din considerente
politice, ci
şi din considerente economice. Cînd împarţi miliarde de lei anual, cînd ai o
clientelă care să se întindă în toată Transilvania, de la presă şi pînă la
sfera
academică, bineînţeles că lupţi pentru pradă, nu pentru principii. şi atunci
cînd
lupţi pentru pradă, pentru legitimare, ai
nevoie de violenţă. Violenţa în cazul nostru
s-a produs prin aducerea unei forţe exterioare în cadrul comunităţii:
PSD-ul şi
guvernarea centrală au dat o mînă de ajutor la instituirea şi menţinerea
monopartidismului. Este o violenţă, o agresiune în cadrul comunităţii, care
împiedică articularea liberă a voinţelor politice.
Legea
minorităţilor, autonomia în general, trebuie să aibă patru criterii: unul,
comunitatea alege în mod democratic o conducere, o entitate, care are instituţii,
are garanţii instituţionale şi financiare pentru a exercita anumite puteri.
Această
lege, din punctul de vedere al acestor patru criterii, dă un răspuns greşit,
antidemocratic. Modul de alegere este total nedemocratic, nu asigură competiţia
liberă,
nu asigură articularea liberă, tocmai prin alegerea sistemului de vot. Al
doilea
criteriu: proiectul nu prevede competenţe decizionale, ci doar competenţe consultative, deci depinzi iar de puterea centrală. Apoi, nu există clar garanţii
instituţionale, iar baza financiară este absolut şubredă. Din acest punct de
vedere,
legea minorităţilor, chiar dacă atacă o problemă tabu şi se poate considera că
după 15 ani în sfîrşit se codifică ceva, lucru inimaginabil înainte, deci există
un
lucru pozitiv în faptul că a apărut un proiect de lege din partea politicii
oficiale,
care însă dă patru răspunsuri absolut greşite şi care ridică semne de întrebare
foarte-foarte mari.
Delegarea
puterii, împărţirea puterii politice este singura soluţie în viziunea
mea. Regionalizarea, transferul puterii centrale pe o axă verticală este unul
dintre
elementele necesare, însă transferul orizontal către alte entităţi care nu sînt
constituite neapărat pe criteriul regional trebuie să fie la fel de accentuat
ca şi
regionalizarea, subsidiaritatea în administraţia centrală. şi din acest punct
de vedere
eu cred că am făcut cu legea minorităţilor naţionale la fel cum s-a solidarizat
societatea civilă referitor la legea partidelor. Deci trebuie să atacăm şi
problema
asta, sînt mai multe comunităţi, romii, maghiarii şi alte comunităţi care sînt
interesate, dar pachetul în ansamblu trebuie să fie considerat ca un pachet de
reformă structurală în care să fie înclusă şi reforma administrativă, legea
partidelor,
legea alegerilor, legea minorităţilor. Dacă nu facem acest lucru, vom fi
întotdeauna
codaşii regiunii, codaşii Europei.
Liviu Antonesei: Cred că e clar pentru toată lumea că avem un sistem blocat,
sistemul politic din România, instalat în ’90 în continuarea celui de înainte
de ’90,
consacrat prin Constituţia din ’91, nemodificat esenţial prin Constituţia
revizuită,
un sistem eşuat. Ne aflam, aşadar, în faţa unui eşec pe care trebuie să ni-l
asumăm,
problema este dacă chiar putem ieşi din această fundătură şi pe ce cale putem
ieşi.
Statul
român este un stat captiv: avem nişte elite politice care de fapt sînt elite de
pradă, şi nu numai elitele politice sînt aşa, dacă ne uităm la domnul Simion şi
la
domnul Uricaru vedem ce elite culturale
avem. şi de aceea, resursele sînt insuficiente.
şi atunci apare această lăcomie maladivă. Cît optimism mai pot avea, nu
vine din
interiorul sistemului, pentru că am participat doi ani la o tentativă de
înnoire din
interiorul sistemului politic, mă refer la URR, şi am văzut clar că nu se
poate. Este
absolut imposibil, pentru că consensul care s-a realizat la mijlocul anilor ’90
a fost
un consens malign, care avea ca obiectiv menţinerea sistemului. Orice sistem
are
tendinţa să se autoconserve, nu interesează performanţele, cît menţinerea, iar
clasa
politică are interesele ei legate de menţinerea acestui sistem, interese nu
numai de
conservare ci şi de autoreproducere. Să ne uităm la cazul rus: cînd Elţîn l-a
pus la
putere pe Putin, l-a pus cu o condiţie: „să nu te atingi, domnule, de corupţia
mea şi
a familiei mele” şi acest radical care îi închide pe oligarhi, nu s-a atins de
familia lui
Elţîn. Este un tîrg în interiorul clasei politice actuale, care este o elită de
pradă,
diferenţiată pe partide.
Singurul
lucru care mă bucură este că după alegerile din 2004 a fost măcar o
rotaţie, nu mai sînt numai aceleaşi figuri, că te-ai săturat să tot îl vezi pe
Năstase,
mai vrei să vezi şi şuviţa lui Băsescu. Eu sînt tot mai convins că de fapt
sistemul
de dinainte ne-a determinat şi alegerile din toamna asta, că de fapt
intelectualii
l-au votat pe Băsescu, iar prostimea pe Năstase, iar noi avem iluzia că s-a
produs
o schimbare. În realitate nu s-a produs nimic, e clar pentru toată lumea. În
sistemul
comunist – de el este vorba, vorbim de Priboi, de Năstase însuşi – nu cred că
s-a
produs o schimbare radicală şi nu cred că această putere va produce schimbarea
radicală. Consilierii lui Iliescu sînt la Cotroceni, unele posturi sînt păstrate
goale,
iar în ce priveşte doamnele blonde, nu vă supăraţi, ce treabă au unele cu
expertiza
acolo, nu ştiu. şefii seviciilor secrete sînt bine mersi, acestea au fost lăudate.
Unde-i schimbarea? S-a cerut procesul comunismului, s-au cerut scuze? Domnul
Băsescu a spus că se gîndeşte, de două luni se gîndeşte. De ce era aşa de
dificil să
transferi statului succesor scuzele, e vorba de simple scuze, domnule, am greşit,
ne cerem scuze de la cei care au suferit. Nu s-a întîmplat nici asta. Tot ceea
ce sa spus aici este adevărat. Curtea constituţională, legea minorităţilor, toate
astea
nu se vor schimba cu actualul sistem politic. E foarte limpede. şi atunci e
vreo
speranţă? Eu nu cred că e chiar vorba de faptul că justiţia e un mort, eu cred
mai
degrabă că este muribund, dar cu o agonie din asta lungă pînă ne omoară şi pe
noi. Deci nu va muri pînă ce nu ne omoară, să fie foarte limpede.
Dar
n-aş vrea să fiu pesimist total. Eu văd două şanse de salvare ca, să spun
aşa. Una ţine totuşi de presiunea Uniunii Europene, de care nici o putere,
indiferent
care ar fi ea, nu va putea să nu ţină seamă, să facă măcar reforme cosmetice.
Nimeni nu va instala un regim brutal în România, dar aceste reforme rămîn pur
cosmetice, forme fără fond, atît timp cît noi vom adapta legi şi instituţii nu şi procedee,
problema României este că facem reforme de ochii Europei, după aia le
punem în cui. Asta s-a întîmplat şi sub prima modernizare a României, problema
e a fondului, or fondul nu pot să-l stimulez decît creînd ceea ce nu există,
dacă
vrem să ajungem la respectul legii, la funcţionarea instituţiilor, respectul
procedurilor, chiar ai nevoie de societate civilă. Asta e o chestiune de educaţie
care durează mult.
Pe
de altă parte, sigur că ONG-urile pot fi factori de presiune ai societăţii
civile, mai fac un protest, mai sună la Strasbourg, mai adună semnături. Ce să
aşteptăm de la sistem? Ca sistemul politic să fie de acord că sistemul politic
e
hipertrofiat, că e aberant să ai două camere, care şi după modificarea constituţiei
fac acelaşi lucru, cînd am putea avea o singură cameră cum a fost în toate ţările
care s-au apucat de reformă? Nu poţi să ai aproape la fel de mulţi parlamentari
ca
Statele Unite. Or, noi le cerem politicienilor să facă asta?! N-au vrut nici măcar
să
schimbe legile referitoare la sistemul electoral. La un moment dat, îmi făceam
speranţe că în momentul în care se va schimba sistemul de vot şi se va ajunge să
poţi alege candidatul va fi bine. Ei, nu va fi bine. Cine are bani să facă
campanie
se află pe lista celor 300 cei mai bogaţi oameni din România, care sînt şi acum
în
Parlament. Nu se mai intră pe liste, se intră altfel. În România e totul
altfel. S-a
mers pe votul pe liste, pentru că asta va întări, chipurile, partidele, şi din
partide
au ieşit nişte
structuri mafiote de fapt. Incredibil, în România totul funcţionează
altfel decît în restul lumii; în alte părţi s-ar fi consolidat partidele, nu poţi
să faci
politică fără partide, este limpede. E probabil de preferat un sistem mixt. Ca
sistemul acesta să fie performant, sînt necesare modificări constituţionale în
primul
rînd, care să se refere la schimbarea structurii parlamentului. Dacă nu, nu
putem,
îi împuşcăm, dar vin alţii.
Alte
modificări constituţionale ţin de ceea ce spunea domnul Daniel Barbu:
controlul puterilor. Putem admite că la noi sînt împărţite puterile, dar în ce
priveşte
controlul lor reciproc, sîntem la nivelul zero. Or, America funcţionează pentru
că
are o constituţie bună, care permite, ba chiar încurajează o bună funcţionare.
Constituţia noastră este extrem de stufoasă, de tip franţuzesc. Ce, o constituţie
trebuie să prevadă totul? Nu, trebuie să prevadă esenţialul, restul e treaba
altor
legi, e treaba tribunalului, a judecătorului. Dar nimeni nu va face asta în
actualul
sistem politic, chiar dacă vom avea rotaţie la guvernare. În ce măsură putem,
aşadar, reforma sistemul? Prin transfuzie de la Uniunea Europeană şi prin
anticorpi
produşi de societatea civilă. Vor trece legile Macovei? Da, dar de ce? Pentru că
sa deşteptat sistemul? Vor trece pentru că nimănui nu-i convine căderea
guvernului,
nu pentru că ar fi generoşi politicienii noştri.
Culte,
minorităţi. Avem un Departament al Cultelor, care avea sens în
comunism, atunci era Securitatea care supraveghea bisericile, cultele. Acum ce
rost are, ce face? E aberantă chestiunea în sine.
Problema europeană. Nici celelalte ţări nu au meritat să
adere şi nu merităm
nici noi. Pentru ce s-a forţat intrarea unor noi membri? Reformele interne ale
UE
s-au amînat an de an şi atunci, la alegeri, e mult mai bine să spună că vin
românii
şi le iau slujbele. E mult mai simplu decît să faci reformele de care Uniunea
Europeană are nevoie, pentru că altfel se va prăbuşi. şi atunci e indiferent
dacă
intrăm sau nu, dacă UE nu înţelege că trebuie să se reformeze ea însăşi.
Adrian Moraru: Poate unul dintre cele mai importante lucruri, din punctul
nostru de vedere, chiar înainte de schimbarea sistemului electoral, ţine şi de
Coaliţia
pentru un Parlament Curat de care s-a amintit mai devreme; este o altă cale de
a
responsabiliza clasa politică sau de a evalua clasa politică. Nu cred că trebuie
să
evaluăm, nu cred că trebuie să judecăm parlamentarii dacă nu şi-au plătit întreţinerea
la bloc şi nici dacă între timp au migrat către trei partide. Nu că lucrurile
acestea nu
sînt importante, sînt importante, dar cred că esenţa judecării unui parlamentar
este
modul în care el îşi face treaba în Parlament: cum votează el. Noi, lucrul
acesta, nu
îl ştim. Domnul Szilágyi ne-a spus că împreună cu domnul Toró au propus idei,
înţeleg că şi la votul final au votat împotrivă, dar n-a rămas nicăieri şi
nimeni nu ştie
cum au votat ei doi. IPP-ul tocmai a declanşat o campanie în acest sens. şi am
avut
o întîlnire, inclusiv cu domnul Eckstein şi cu preşedinţii celor două comisii
juridice,
cu liderii partidelor parlamentare şi
liderii de grupuri parlamentare, care ne-au promis
(nu ne-am bucurat cînd am văzut că intră Codul electoral în dezbatere în
Parlament,
credeam că mai e cale lungă pînă să fie adoptat) că vor introduce votul
nominal,
celebrul roll-call american, în care te ridici în picioare şi spui: eu
sînt pentru/
împotrivă. Există această procedură, chiar dacă ea este foarte rar folosită.
Ceea ce
dorim noi este ca de cîte ori se apasă pe buton în cadrul mecanismului de vot
prin
cartelă, să se treacă lista direct în procesul verbal, să ştim cum se votează.
E doar o
problemă tehnică şi nu necesită mult timp. La Camera Deputaţilor, orice vot
nominal necesită cel puţin 45 de minute ori o
oră, pentru că trebuie făcut prin ridicarea în
picioare şi declarare, dar la Senat acest lucru poate fi introdus de
mîine, dacă lucrul
acesta se doreşte. şi cred că asta ar putea fi cu adevărat o schimbare în
atitudinea
parlamentarilor. Asta, pe de o parte.
Într-un
nou sistem electoral, eu am un singur punct de vedere, poate nu
neapărat conturat asupra unei reforme, ci unul care nu s-a mai susţinut aici.
Legat
de acest sistem uninominal, care, aşa cum spunea domnul Barbu, e mai degrabă
un vot majoritar, nu discutăm de vot uninominal, ni s-au promis nişte sisteme
electorale, aşa-zise majoritare, care de fapt nu erau majoritare şi sub ele se
ascund
tot nişte liste. Adică, pe de o parte votezi cu omul, pe de altă parte, intră
aceea
masă de manevră de oameni sau de parlamentari care nu sînt atît de dragi
cetăţenilor, alegătorilor, dar tot intră acolo. şi aş vrea să fiţi atenţi la
întrebările
care s-au pus în sondajele de opinie, în care au fost întrebaţi cetăţenii dacă
sînt de acord
să aleagă persoane şi nu liste, iar ei au spus: vrem să alegem persoane. Cred
că îi păcălim pe alegători dacă le propunem modele în care le propunem să aleagă
persoane şi de fapt băgăm prin spate şi nişte persoane de pe liste. Nu sînt
neapărat
convins că lucrul acesta ar fi oportun, a avea un sistem majoritar, sau poate
doar
la o cameră, dar cred că atunci ar trebui să avem un sistem pur majoritar.
Cred
că ar trebui să discutăm şi de o reducere drastică a parlamentarilor. Dacă
am avea cel puţin Senatul ales prin vot majoritar, cred că doi senatori pe
circumscripţie ar fi arhisuficienţi şi am face pe plac şi domnului Năstase
pentru că
unul ar fi probabil din partea reşedinţei de judeţ şi celălat ar fi din România
rurală.
Un
alt lucru pe care noi l-am observat în ultima vreme, ce ţine şi de problema
finanţării campaniei electorale, dar şi din
persperctiva libertăţii de exprimare invocate
aici de domnul Barbu, este difuzarea unui clip care eventual poate fi
considerat
politic. Cred că se îngrădeşte libertatea de exprimare, nu cred că partidele
politice
trebuie să se exprime numai în campania electorală. Oricum, toate partidele fură
startul întotdeauna, înainte de începerea campaniei electorale oficiale, cred că
acest
sistem, care este de sorginte sovietică – aghitaţia electorală – ar
trebui desfiinţat şi
să adoptăm alte modele – poate că eu sînt mult prea pro-american şi sînt mult
prea
mult atras de acele modele în care partidele pot să-şi facă campanie permanent,
pot
să dea spoturi electorale oricînd, nu neapărat cu candidaţi, dar în care să-şi
prezinte
diversele atitudini. Din nou fac referire la sistemul american, a existat un
celebru
caz
cu o serie de senatori americani şi comisia electorală federală în care mult lăudata
Curte de Justiţie
Americană a stabilit că în societatea modernă exprimarea nu mai
poate să aibă loc decît susţinută de un puternic suport financiar. Cred că
această
limitare a cheltuielilor strict la perioada campaniei electorale este o problemă
de
îngrădire inclusiv a libertăţii de exprimare.
Legat
de legea partidelor aş vrea să spun că, pe lîngă raportul din Kazahstan,
există şi un raport OSCE. Făcînd sesizare la Delegaţia Comisiei Europene,
Delegaţia şi-a declinat competenţa de a analiza legislaţia şi atunci a trimis-o
biroului de instituţii democratice şi drepturilor omului din structura OSCE din
Varşovia, care a făcut o analiză şi, din nefericire, nici n-a spus că este
restrictivă,
dar nici că este foarte bună legea. A lăsat-o aşa în coadă de peşte. Există şi
un
raport OSCE făcut de Daniel Finn, un foarte vechi colaborator al IFES, care a
fost contractat de Biroul din Varşovia al OSCE. Eu aici vă propun o alternativă
la
această teribilă problemă cu listele, fie la înscrierea partidelor, fie la
înscrierea
candidaţilor la preşedinţie, vreau să vă spun că s-au verificat listele doar la
minorităţi, nu şi la candidaţii la preşedinţie, de către Biroul Electoral
Central, în
alegerile din anul trecut. În sistemul anglosaxon nu vii cu liste să te înscrii
în
cursă, ci depui o garanţie financiară. În această privinţă, există în diverse
state,
diverse metode: fie îţi recuperezi banii dacă depăşeşti un prag, fie proporţional
cu voturile exprimate ş.a.m.d. Această garanţie nu este o sumă foarte
consistentă, astfel
încît să-ţi reducă substanţial dreptul de a candida. Se vede foarte clar cîţi
bani depui şi cîte voturi obţii, pe cînd la noi, cu listele acestea este o adevărată
mascaradă, nu le verifică nimeni.
În ce priveşte problema finanţării organizaţiilor cetăţenilor
minorităţilor naţionale,
vreau să vă spun că
în forma actuală se comite o ilegalitate pentru că sumele primite
de organizaţiile reprezentate în Parlament în clipa de faţă, inclusiv în Hotărîrea
de
Guvern se spune foarte clar că o parte din
această sumă pe care ei o primesc în spiritul
legii partidelor pentru cheltuieli administrative, pentru activităţile
culturale există o
defalcare separată în Hotărîre. Pe de o
parte această Hotărîre de Guvern n-are cum să
bată legea, pentru că legea finanţării partidelor spune foarte clar cine
primeşte din
organizaţiile din Parlament. Pe de altă
parte, cele două minorităţi importante primesc
de două ori şi jumătate mai mulţi
bani decît poate să obţină un partid care obţine 90%
din mandatele din Parlament. Conform
algoritmului de alocare a subvenţiei bugetare,
nu poţi să depăşeşti o sumă situată aproximativ între 400-450 mii de dolari, pe
cînd pe
partea aceasta depăşesc un milion de dolari atît maghiarii cît şi romii.
Aici se vede
foarte clar captivitatea acestor minorităţi prin sumele acestea de bani.
O
altă instituţie pe care ar trebui s-o împămîntenim în România şi de care nar mai trebui să ne temem legat de alegeri este votul prin poştă. Votezi la secţia
ta
sau votezi prin poştă. Soluţia adoptată la cel de-al doilea tur al alegerilor
din anul
trecut a fost cam neconstituţională şi e adevărat că, vrînd să scăpăm de o
belea,
am acceptat ca unor oameni care mergeau într-o localitate în care n-aveau cum să
voteze, să li se interzică dreptul de a vota. Cred că este foarte simplu, a
venit
momentul să ne încredem în sistemul prin poştă şi cine nu este în localitate să
solicite acest lucru şi să voteze prin poştă; indiferent unde eşti, în
Bantustan sau
la munte cu cortul, votezi prin poştă.
În
ce priveşte Uniunea Europeană, noi mergem şi spunem că este o problemă
cu funcţia publică şi cu funcţionarii publici, iar comisarul de aderare care se
ocupă
de funcţia publică spune că în Romînia încă de acum doi ani s-a rezolvat
problema
cu funcţia publică. Nu mai avem un aliat în Uniunea Europeană şi, culmea, se
observă că deja la Bruxelles unii dintre cei mai reformişti pe domeniul
conflictelor
de interese şi corupţie sînt noile ţări aderate, pentru că o parte dintre
deputaţii de
acolo chiar sînt de o altă factură.
Legat
de factura oamenilor politici şi de faptul că există o oligarhie şi un
cerc închis care nu se poate penetra, vreau să vă spun că nu sînt de acord cu
acest
lucru, s-a observat şi cu schimbarea asta de putere, nu există alţi oameni. Nu
cred
că există un cerc închis, ci cred că Romînia are o problemă de resurse umane,
nu
cred că există oameni care stau deoparte, cred că sînt suficiente semnale că
este
loc pentru oameni capabili, dar nimeni nu vrea să meargă acolo. Eu unul vă spun
că n-aş dori să mă duc să lucrez la stat, dar nu e vorba numai de mine, ştiu
lucrul
acesta din foarte multe alte direcţii.
S-a susţinut aici că România suferă de boala suprareglementării.
De pildă,
cred că legea finanţării partidelor este cea mai bună din toate ţările din
Europa de
Est. Problema noastră este că n-o aplicăm. Aşadar, problema noastră nu este că
am căzut în păcatul suprareglementării, ci că aceste reglementări nu se aplică.
István Haller: Voi face o foarte scurtă trecere în revistă a problemelor cu
care eu mă confrunt cînd analizez democraţia din România. După 15 ani de
democraţie în România, confundăm încă trei drepturi: dreptul de asociere,
dreptul
de a participa la alegeri şi dreptul de a primi finanţare publică. În momentul
de
faţă parlamentarii consideră că aceste trei drepturi sînt inseparabile şi că,
în
momentul în care există un partid, neapărat trebuie să aibă dreptul de a
participa
la alegeri şi neapărat trebuie să aibă dreptul de a primi finanţare publică,
sediu
ş.a.m.d. Dacă separăm aceste trei drepturi, observăm că problemele se soluţionează
practic în mod automat şi pentru minorităţi.
Prima
problemă o reprezintă dreptul de asociere. Dreptul de asociere nu poate
fi limitat pe baza unui număr. Convenţia Europeană prevede în ce condiţii
dreptul
de asociere poate fi limitat şi nu se
aminteşte de nici un criteriu numeric. Prin urmare,
orice grup format din 2-3-4-5 persoane poate să formeze un partid
politic, similar
cu organizaţiile neguvernamentale. Al doilea drept este dreptul de a participa
la
alegeri. Au fost
amintite două criterii posibile, primul criteriu este cel al susţinerii,
deci ca să fii consilier local la Bobohalma trebuie să obţii 500 de semnături,
pentru
a fi primar în Tîrgu-Mureş trebuie să obţii 5000 de semnături, ca să fii
parlamentar,
senator de judeţul Mureş, trebuie să obţii 20.000 de semnături. Am dat aceste
cifre
ca pe un exemplu, dar ideea este că se poate reglementa în mod cifric cine şi
cum
poate participa la alegeri. În momentul de faţă nu pot participa la alegeri
locale
decît acele partide care există pe plan naţional. De exemplu, dacă există o
asociaţie
care doreşte să promoveze curăţenia în municipiul Cluj, care nu doreşte să se
ocupe
de problemele mari ale societăţii din Romînia, ea nu poate să aibă consilieri
locali
care să impună politica acestui partid în acest oraş.
A treia problemă este dreptul de a primi finanţare
publică. În momentul de faţă
există un pregnant
centralism politic în România: doar acele partide pot să obţină
finanţare publică care au reprezentanţi în Parlament. Dacă un partid politic
are
consilieri locali, are primari, nu beneficiază de absolut nici o finanţare
publică. În
mod normal, legea finanţării partidelor politice ar trebui să stipuleze finanţări
şi la
acest nivel. Bunăoară, dacă un partid are consilieri, el poate să obţină o
anumită
sumă, dacă are consilieri judeţeni, o altă sumă, dacă are primar o altă sumă ş.a.m.d.
Se poate elabora un algoritm prin care şi partidele locale, care participă la
alegeri
locale şi cîştigă alegerile locale, să aibă o finanţare publică în mod normal.
Şi
haideţi să vedem ce s-ar întîmpla dacă aceste principii s-ar aplica în
domeniul minorităţilor naţionale. În primul rînd, nu ar mai apărea aceea
problemă cu
15 judeţe, 25.000 de semnături, 10% semnături, pentru că – dreptul de asociere
fiind garantat – eu cu soţia şi cu vecinul meu de la etajul II formăm o
organizaţie.
Putem să participăm la alegeri dacă obţinem un anumit sprijin.
Al
doilea criteriu de participare la alegeri ar fi cel economic, potrivit căruia
eu ar trebui să dovedesc că am posibilităţile financiare de a desfăşura o
campanie
electorală. În situaţia în care am strîns să zicem 5.000 de semnături şi obţin
12
voturi la alegeri, în mod normal, statul ar putea să-mi impună anumite plăţi
pentru
că se poate ridica problema fraudei strîngerii de semnături.
Şi
revin la problema participării la alegeri a minorităţilor. În mod normal,
dacă eu am o anumită susţinere la Odorheiul Secuiesc, pot să particip la
alegeri
pentru că am reuşit să strîng acel număr de semnături ca în judeţul meu să
particip
la alegerile pentru consiliul local sau să particip la alegeri şi să am un
candidat
pentru primărie în localitatea mea. Totodată, în momentul în care asociaţia
Uniunea
Democrată a Rutenilor din România are trei consilieri judeţeni, are 25 de
consilieri
locali şi are patru primari, obţine finanţare publică pe baza existenţei
acestor
consilieri şi nu ca un dar din partea statului. Aşadar, în situaţia în care
separăm
cele trei drepturi, în care stabilim criterii exacte, în care stabilim cînd şi
cum pot
fi ele aplicate, acest lucru rezolvă şi o mare parte din problemele minorităţilor
naţionale şi democraţiei din România.
S-a
amintit de legea minorităţilor, aflată în stadiul de proiect. Noi am fi dorit
ca în prealabil să existe o consultare a societăţii civile din România şi nu ca
un
grup să elaboreze o lege şi după aceea să încremenească în acel proiect de lege
şi
să se opună oricăror posibile modificări. De exemplu, referitor la legea
privind
combaterea discriminării a existat o colaborare între organizaţii
neguvernamentale
şi guvern; în noua lege privind combaterea discriminării există un astfel de
parteneriat între organizaţii şi guvern. Nu înţeleg de ce UDMR-ul nu a dorit să
existe o consultare prealabilă cu organizaţiile neguvernamentale care activează
în
domeniul drepturilor minorităţilor pentru ca deja din prima fază proiectul să
aibă
o structură democratică. A doua problemă cu această lege este inconsecvenţa
definirii minorităţilor. Domnul Andreescu a amintit, de exemplu, că în
proiectul
de lege macedonenii ar reprezenta o minoritate etnică în România doar pentru că
au un reprezentant, deşi reprezentantul respectiv nu a fost votat de
macedo-slavi,
întrucît macedo-slavii, conform recensămintelor din România efectuate din anii
’30 pînă în 2000, nu există. De vreme ce nu există, nu ştiu cum se încadrează
în
aceea definiţie că există de 100 de ani, adică de la fondarea statului român
modern. Aşadar, lista aceea şi definirea nu sînt compatibile. Totodată, eu
consider că
din această lege lipseşte procedura prin care o comunitate poate să solicite
recunoaşterea ca minoritate naţională. De exemplu, în România există o
comunitate
a huţulilor. Eu, personal, nu ştiu dacă ei sînt sau nu minoritate naţională. Ei
nu
sînt pe listă pentru că nu au obţinut un număr suficient de voturi ca să intre
în Parlament.
Aceasta nu înseamnă, însă, că ei nu sînt minoritate naţională, doar
pentru că sînt numai 1200 şi nu au primit 1500 de voturi, cît trebuiau să obţină
ca
să aibă un parlamentar. În situaţia în care această comunitate ar dori să fie
reprezentată în Parlament ca minoritate naţională, ce face ea, cui se adresează?
Care este procedura, cine acceptă, cine respinge, care ar fi modalitatea de
atac
împotriva deciziei? O astfel de procedură trebuie inclusă în lege.
A
treia problemă a acestei legi este că construită pe un sistem nedemocratic. De
exemplu, în momentul de faţă, Inspectoratul şcolar Judeţean numeşte directorul
de
şcoală. În proiectul de lege este prevăzut că UDMR-ul va numi directorii de şcoală
în
liceele maghiare. Nu mi se pare democratic, eu cred că liceul însuşi trebuie să
decidă
cine să-i fie director; nici Inspectoratul şcolar Judeţean şi nici UDMR-ul nu
au, nu
pot să aibă ingerinţă în problema internă a unui liceu. Totuşi, această
prevedere ar
putea avea un efect foarte interesant. Eu prevăd că în momentul în care această
lege
se va vota şi autonomia culturală va funcţiona, în România se vor descentraliza
şi
cultura şi educaţia, deoarece va fi o reacţie
de felul „de ce să aibă numai minorităţile
această autonomie?”. Eu sper că această prevedere din lege va avea un efect
foarte
pozitiv, de descentralizare a învăţămîntului
şi culturii în ansamblu şi, deja, am aflat că
doamna ministru Mona Muscă doreşte să descentralizeze cultura (între
timp, a
demisionat – n. red.) ceea ce, aşa cum am
mai zis, ar fi foarte benefic pentru România.
Al patrulea
principiu greşit este îngrădirea participării la alegeri. Nu înţeleg
de ce organizaţiile minorităţilor naţionale nu pot participa la alegerile
locale, dacă
au un anumit număr de susţinători, într-o localitate, într-un judeţ.
Al
cincilea principiu greşit al acestei legi este omiterea unor drepturi garantate
de tratatele internaţionale. România a ratificat, de exemplu, Convenţia-Cadru
pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale. De vreme ce România a ratificat
Convenţia, principiile şi drepturile prevăzute de aceasta ar trebui să apară şi
în
legea minorităţilor naţionale.
Al
şaselea principiu greşit este modul în care se prevede în această lege
organizarea alegerilor interne. Practic, la capitolul 5, intitulat autonomia
culturală,
se consideră că comunităţile etnice pot organiza, dacă doresc, alegeri interne.
Deci, este la latitudinea lor dacă doresc să fie democratice sau dacă doresc să
fie
totalitare. Eu cred că pentru toate comunităţile ar trebui să existe ca obligaţie,
dacă doresc să înfiinţeze autonomia culturală, să organizeze alegeri interne
care
să stabilească cine să facă parte din acele consilii naţionale ale autonomiei
culturale, iar nu organizaţiile să decidă. Am convingerea că în momentul în
care
cele trei drepturi vor fi separate şi în mintea parlamentarilor, în Parlament
se vor
rezolva o mulţime de probleme privind participarea minorităţilor la alegeri.
Adrian Sorescu: Din punctul
de vedere al Asociaţiei Pro Democraţia, reforma
electorală ar trebui
să vizeze trei componente, care trebuie să facă obiectul a trei paşi
distincţi, care ar putea fi parcurşi succesiv. Prima componentă ar trebui să se
refere la lucrurile de natură tehnică ce vizează administrarea procesului
electoral
precum şi a celor ce ţin de drepturile şi obligaţiile, pe de o parte, ale alegătorilor
şi,
pe de altă parte, ale actorilor competiţiei electorale. Cea de a doua componentă
ar
trebui să vizeze modificarea modului de alegere a consiliului local şi al
consiliului
judeţean – şi aici fac o paranteză, în aceşti ultimi ani, în care s-a adus în
discuţia
publică problema sistemului de vot, s-a discutat foarte puţin sau mai deloc
despre
alegerea autorităţilor locale. Or, din punctul nostru de vedere, de fapt cu
asta ar
trebui să se înceapă, deoarece consilierii locali ar trebui să fie aleşii care
să fie cel
mai aproape de cetăţeni, iar ei în realitate se află cel mai departe. Aleşii
consiliilor
locale sînt cei care îşi dezvoltă activitatea în cel mai profund anonimat,
pentru
cetăţeanul român administraţia publică locală înseamnă primar. Nimic altceva.
Or,
din punctul nostru de vedere, alegerea acestor reprezentanţi ar putea să
determine o
cu totul altă relaţie între cetăţeni şi reprezentanţii lor în aceste foruri,
respectiv
consiliul local şi consiliul judeţean. Cea de a treia componentă ar urma să fie
modificarea sistemului de vot pentru Camera Deputaţilor şi Senat.
De
ce aceşti trei paşi, abordaţi succesiv? Pentru că primul dintre ei poate fi
rezolvat foarte uşor sau, mai precis spus, poate să întrunească foarte uşor
consensul
în Parlament, avînd în vedere că este vorba de nişte chestiuni pur tehnice, din
care nimeni nu are a-şi asigura un avantaj, altul decît acela de a participa
într-o
competiţie electorală corectă. Bineînţeles,
pornesc de la prezumţia de bună intenţie
a celor care se află acolo. Această componentă ar trebui să se refere la
reglementări
vizînd actorii competiţiei electorale, birourile electorale de la toate
nivelele plus
autoritatea electorală permanentă, deci este vorba de rezolvarea problemei care
caracterizează aceste organisme. Nu mai intru în amănunte privind problemele
legate de reglementarea campaniei electorale, inclusiv participarea mass media
la
campania electorală, rezolvarea problemelor legate de modul cum se votează în
ziua votării, respectiv cine unde votează şi prin ce procedeu şi, în fine,
asigurarea
transparenţei şi corectiturdinii procesului de numărare a voturilor şi
stabilirii
rezultatelor. Ei bine, vor putea fi rezolvate astfel problema incoerenţei şi a
neuniformităţii care există în legislaţia electorală, nenumăratele paralelisme,
sumedenia de trimiteri de la o lege la cealaltă, deficienţe care ar putea fi
înlăturate
prin adoptarea unei legi unice care să asambleze toate reglementările
referitoare
la alegeri şi la referendumuri, indiferent de tipul alegerilor respective, prin
legea
pe care noi am numit-o, aşa cum este numită şi în multe alte ţări: Cod
Electoral.
După cum spuneam, consensul în rezolvarea acestor probleme ar putea fi atins
destul de uşor, avînd în vedere şi ceea ce s-a petrecut în timpul alegerilor
din
noiembrie 2004, şi situaţia jenantă în care autorităţile române au fost puse,
nevoite
fiind să dea explicaţii organismelor
internaţionale cu privire la ceea ce s-a întîmplat.
şi mă gîndesc cînd spun aceste lucruri, bineînţeles, la fenomenul
votului multiplu sau
al turismului electoral. şi vă mai reţin atenţia cu o scurtă paranteză pentru că,
pînă acum, atît noi cît şi alţii s-au referit la indiciile pe care le-am avut
vizavi de
acest fenomen, la mişcările de populaţie care au fost observate în ziua
alegerilor,
asociate cu alte fenomene, precum controlul total al secţiilor de votare de către
primari şi găştile locale sau mobilizarea forţată a alegătorilor de către autorităţi
sau organizaţiile locale ale partidelor politice. După consumarea acelui
moment,
am realizat un studiu, o analiză a ceea ce s-a întîmplat în judeţul Ilfov.
Ne-am
concentrat asupra Ilfovului pentru că era unul din judeţele în care am remarcat
aceste probleme la scară foarte largă şi în al doilea rînd, şi poate mai
important,
Judecătoria Buftea a fost una dintre foarte puţinele instanţe care ne-a permis
accesul la listele permanente şi suplimentare cu alegătorii care votaseră în
noiembrie, fără să ne perceapă pentru aceasta taxe de timbru de 7.000 de lei pe
pagină, taxă la care instanţele au dreptul. Aşadar, ne-am apucat de lucru în
judeţul
Ilfov şi am introdus într-o bază de date numele şi datele a 9.322 de alegători
de pe
liste permanente dintr-un număr de comune şi secţii de votare. După aceea, pe
aceşti 9.322 de alegători i-am căutat pe listele suplimentare din alte secţii
de votare,
şi: i-am găsit pe listele respective pe 351 din ei, un număr ce reprezintă
3,76%.
După părerea mea, o fraudă de asemenea mărime într-un judeţ este inadmisibilă
pentru o ţară care are pretenţia de a fi numită democratică, şi mai cu seamă
pentru
una care doreşte să intre în Uniunea Europeană. Mai vreau să menţionez faptul că
acest procent este unul minimal, avînd în vedere că au dispărut liste de alegători
dintr-un număr de şapte secţii de votare de pe teritoriul judeţului Ilfov, iar
în al
doilea rînd am mai observat un fenomen: din declaraţiile pe care unii dintre
cei
implicaţi în acest fenomen ni l-au dat atît în faţa sau, mă rog, în spatele
camerelor
de luat vederi, dar şi în scris, am depistat următoarea tehnică utilizată cei
care au
pus la cale acest procedeu, şi anume să nu-i treacă pe respectivii pe listele
electorale
din secţiile în care votau în mod ilegal, „înscriindu-i” în dreptul numelor
altora,
despre care ei ştiau sau îşi imaginau că nu vor veni la vot pentru că lipseau
din
localitate sau din ţară. Deci, acest 3, 76% este doar o parte din ceea ce noi
am fi
putut depista la nivelul judeţului Ilfov şi care se referă exclusiv la turismul
electoral din interiorul judeţului Ilfov, nu şi la cel care a constat în deplasarea
alegătorilor din Bucureşti în judeţul Ilfov sau în Prahova ş.a.m.d. Plecînd de
la
această realitate, noi ne-am fi aşteptat, avînd în vedere şi declaraţiile
noilor aleşi,
că la relativ scurt timp după alegerile din noiembrie se va proceda la reforma
legislaţiei electorale, cel puţin sub aceste aspecte, lucru despre care nu se
mai
vorbeşte în ultima vreme.
Un
al doilea aspect care ar fi trebuit să grăbească această reformă este spectrul
alegerilor anticipate. Este prima dată cînd
se vorbeşte de alegeri anticipate, nu despre
oarecare deputat sau senator rătăcit, se vorbea de asta şi la nivelul
conducerii PSD
acum cîtva timp, dar acuma vorbeşte preşedintele statului, vorbesc liderii
partidului care
l-au susţinut şi, într-adevăr, după părerea mea, şansele ca acest guvern şi ca
această majoritate parlamentară să apuce să parcurgă un mandat întreg sînt
nule.
În
ceea ce priveşte sistemul de vot, mi-aş permite să mă refer la ceea ce
spunea domnul Barbu. Votul uninominal este o sintagmă care e înrădăcinată în
limbajul public şi care este folosită cu largheţe chiar în manuale, în lucrări
de
specialitate…, şi cred, de aceea, că cel mai important lucru este să ne gîndim
ce
înseamnă, de fapt, această sintagmă. Ea se referă la ideea de a alege un om
într-o
circumscripţie uninominală. Discuţia care se poartă în societatea românească,
de
ceva vreme, este despre acest tip de vot şi votul pe liste. Asta arată
sondajele de
opinie la care se făcea referire. În cadrul sondajelor de opinie, oamenii asta
sînt
întrebaţi: vreţi să se aleagă persoana sau vreţi să votaţi în continuare pe
listă? Cei
care vor să aleagă o persoană într-o circumscripţie uninominală sînt în proporţie
de 60%, cei care doresc să voteze liste sînt în proporţie de 15%. Noi susţinem
un
sistem care îmbină această modalitate de selecţie personalizată cu
reprezentarea
proporţională. Nu trebuie confundat modul în care votează cetăţeanul cu
sistemul
electoral căruia acest tip de vot îi este circumscris, pentru că poţi alege o
persoană
aşa cum fac britanicii sau aşa cum fac francezii, sau aşa cum fac germanii,
italienii
sau maghiarii, deci, în cadrul unor sisteme diferite. Cum spuneam, noi propunem
un sistem care îmbină această selecţie
personalizată cu reprezentarea proporţională:
dacă la nivelul unei regiuni, noi am propus ca circumscripţiile de votare să
fie
regiunile de dezvoltare, poate fi vorba şi de judeţe, deci, dacă la nivelul
regiunilor
avem de ales 10 deputaţi, circumscripţia respectivă ar urma să se împartă în
cinci
circumscripţii uninominale, în fiecare dintre aceste circumscripţii uninominale
ar
urma să fie desemnat alesul cu cele mai multe voturi, după care se trece la cea
de
a doua fază a distribuirii celorlalte cinci mandate şi, pentru asta, s-ar face
suma
voturilor obţinute pentru fiecare partid politic s-ar face suma obţinută de toţi
cei
cinci candidaţi ai săi din cele cinci circumscripţii uninominale, iar pe baza
acestei
sume s-ar stabili la cîte din cele zece mandate ar trebui să aibă dreptul
fiecare
partid politic şi, realizînd diferenţa dintre acest număr şi numărul de mandate
deja obţinute în acele circumscripţii uninominale, fiecare partid ar mai primi
sau
nu din aceste cinci mandate încă unele. Nu este invenţia noastră, este exact
algoritmul folosit în Germania pentru alegerea Bundestagului, însă spre
deosebire
de acolo, la noi lista ar urma să fie înlocuită cu suma voturilor candidaţilor
circumscripţiei uninominale, iar mandatele nu ar mai fi direcţionate către
liste, ci
către o parte din cei care au candidat şi nu au fost aleşi în prima fază. Aşa că,
vizavi de ceea ce se spunea mai devreme, nu ar mai fi vorba de introducerea în
Parlament „pe sub masă” a unor candidaţi de pe liste. Vizavi de ceea ce spuneam
adineaori că s-a întîmplat la primul tur al alegerilor din noiembrie 2004, eu
nu
înţeleg de ce soluţia adoptată pentru cel
de al doilea tur a fost una neconstituţională.
A fost o soluţie nefericită şi noi am militat pînă cu trei zile înainte
de al doilea tur de
scrutin pentru adoptarea altor soluţii care să înlăture problema semnalată în
primul tur de scrutin, ameninţînd şi de fapt declarînd la un moment dat că nu
vom
mai observa al doilea tur de scrutin, pentru că nu avea rost.
Ideea
cu asigurarea dreptului constituţional la vot, în opinia mea, este
următoarea: sînt multe state, cum ar fi, de exemplu, ţările din spaţiul
exiugoslav (nu
e cel mai bun exemplu de democraţie, dar modelul nu e de desconsiderat), în
care ai
garantat prin Constituţie dreptul de a vota, dar în ziua alegerilor,
neaflîndu-te în
localitatea ta de domiciliu, votezi dacă vrei, dacă nu, cu părere de rău, asta
e situaţia.
Ideea este următoarea: statul îţi asigură dreptul constituţional de a vota, dar
nu ştiu
în ce măsură este obligat să-ţi aducă secţia de votare la scara blocului sau să
te
transporte pe tine la secţia de votare. Nu te afli în localitatea în care
locuieşti în ziua
alegerilor, asta nu este vina statului, poate să fie vina şefilor sau autorităţilor,
a
familiei, a cui te-a trimis după cartofi.
În nici un caz, noi nu susţinem această soluţie,
dar sîntem de acord cu votul prin corespondenţă, soluţie normală, pentru
că este cea
mai sigură procedură de a asigura exercitarea dreptului de vot pentru cei care
în
ziua alegerilor nu se află în localitate. În America, se practică. În Marea
Britanie, în
ciuda incidentului Birmingham, se foloseşte şi se va folosi votul prin
corespondenţă
şi, după părerea noastră, aceasta este soluţia. Pentru acel moment, decembrie
2004,
asta era singura soluţie. N-am mai vorbit de
faptul că s-a asigurat, totuşi, posibilitatea
pentru
cetăţenii care nu se aflau în localitatea de reşedinţă de a vota, prin
organizarea
de secţii de votare.
Noi propusesem cel puţin una în fiecare localitate, partidele
care au participat la negocieri au spus că doar la secţiile de votare
organizate în gări
şi autogări. De fapt, în autogări nici n-au mai fost.
Liviu Antonesei: Mi s-a părut, în special la colegii maghiari, că îşi pun
mari
speranţe în aceste procese de descentralizare, regionalizare, autonomizare. Aş
vrea să fim un pic mai puţin exaltaţi şi un pic mai sceptici pentru că
autonomia
locală existentă în România, atîta cîtă este, deja a produs baronii locali. şi
nu ne
fereşte de lucrul acesta simpla descentralizare şi regionalizare. Dacă nu
schimbăm
sistemul, vom face baroni şi mai mari, şi locali, şi etnici. Deci nu e o soluţie,
nu e
un panaceu. E ceva ce poate conduce spre mai bine pentru că cel de la faţa locului
ştie mai bine ce se întîmplă, cunoaşte mai bine problemele decît unul de la
Bucureşti, dar în nici un caz nu cred că această soluţie singură ne salvează de
riscul baronilor locali – cu cîtă descentralizare există a apărut Sechelariu, a
apărut
Mazăre, a apărut Funar
Şi
a doua problemă: nu cred că vor fi alegeri anticipate în România pentru
simplul motiv că nu poţi să le faci. Desigur, ar fi bine să avem un sistem care
să
permită anticipatele mai uşor, pentru că, din cînd în cînd e nevoie de
anticipate.
Or, în România, ca să faci anticipate, nu poţi prin legislaţie, ci numai prin
bîlci. şi
mă îndoiesc că îşi vor asuma bîlciul – mai puţin domnul Băsescu – pentru că politicienii
români ştiu că bîlciul va duce la scăderea performanţei şi nu la ridicarea
ei. Cînd a venit guvernul Văcăroiu, toţi am crezut că va dura trei zile. A fost
cel
mai lung guvern postrevoluţionar al României.
Alpár Szász: Doresc să aduc în discuţie cele două feţe
ale aceleiaşi monede
sub două aspecte: această sintagmă sau expresie de „vot uninominal” este un misnomer, un nume greşit pentru un concept. Dacă mă uit cum votez actualmente
în
România, văd nişte liste, iar în capul lor denumirea unui partid. Uninominal.
Deci
şi actualmente cred că votez uninominal; mi se pare mult mai corectă distincţia
dintre sistemele majoritar şi proporţional. Domnul Kolumbán ne-a propus aici să
privim problema într-o perspectivă sistemică. Cred că dacă privim în manieră
sistemică, trebuie să privim şi sub aspectul elementelor. şi, într-adevăr, s-ar putea
ca în politică, schimbînd încet-încet piesele unui Trabant să ajung la
Mercedes.
Experienţele din deceniul trecut, experienţa neo-zeelandeză şi cea italiană
cred că
ne arată acest lucru. Italienii au elaborat şi adoptat o constituţie nouă, un
sistem
electoral nou care este total diferit după ’92-’93 faţă de ceea ce avuseseră
anterior.
Cred
că una dintre problemele majore, pe care o întrezăreşte domnul Haller, şi
anume înzestrarea anumitor partide etnice cu resurse prea multe şi competenţe
prea
multe datorită actualei propuneri de legi a minorităţilor naţionale va fi
într-adevăr
rezolvată
în momentul în care, după cum bine a spus domnul Andreescu, vom separa
entitatea de drept
comun, partidul politic, de entitatea de drept public, şi anume
autonomia culturală şi instituţiile acesteia. În ceea ce priveşte în general
instituţiile,
eu sînt perfect de acord cu domnul profesor Barbu, aceste schimbări şi reforme
implică paradoxuri, şi am şi spus un paradox, putem să schimbăm întregul sistem
dacă-i schimbăm elementele. şi mă gîndesc la nişte elemente care ţin de tradiţia
instituţională a României. Nu a fost amintită Curtea cu Juri, nu s-a insistat
aici pe
existenţa celor două camere şi pe întrebarea dacă ar trebui să eliminăm una din
ele.
Sînt sceptic în această privinţă şi lăsaţi-mă
să spun că nu sînt fanul nici unui model,
nici al celui american, nici al celui german, cu toate că România copiază
Franţa,
Ungaria copiază Germania şi am putea aduce o serie de alte exemple.
În
ceea ce priveşte numărul parlamentarilor, mi-am permis nişte calcule foarte
succinte pe baza regulii care spune că dacă populaţia a două ţări se raportează
rădăcina cubică a două numere, atunci raportul acestor numere ne dă raportul
dintre parlamentele celor două ţări şamd. Am ajuns la concluzia că trebuie să
avem un Parlament aproximativ de 2,2 ori mai numeros decît al Sloveniei şi de
1,
3 ori mai puţin numeros decît al Italiei, deci aproximativ orice număr între
200 şi
400 este acceptabil. Dacă dorim să economisim bani prin reducerea numărului,
putem s-o facem, întrebarea este însă dacă acest lucru ajută la ceva.
Şi
acuma ajungem, cred, la problema cea mai dureroasă pe care o avem cu
toţii, şi anume sistemul electoral. Ce fel de sistem electoral să avem, ce fel
de parlament
şi ce fel de parlamentari dorim? Se pune de asemenea problema
controlului, a selecţiei acestora. Există acestă metodă, fără vreun control, şi
anume
depunerea acelei garanţii care pînă la urmă, în ţările în care se aplică, este
o sumă
modică în raport cu venitul cetăţenilor, echivalentul a 50 de lire în India şi
1000
de lire în Marea Britanie, dacă nu mă înşel. Aici există pericolul de a avea
foartefoarte mulţi independenţi şi, eventual, un parlament destul de pestriţ. Mă tem
să
nu ne creăm un sistem politic care să ne ducă la un parlament asemănător celui
al
Ucrainei sau al Rusiei. În ceea ce priveşte modalităţile de control, m-am tot
gîndit:
actualmente, lista este alcătuită de partide, iar în momentul în care partidele
politice
vor avea controlul asupra acelui singur candidat care va candida din partea lor
într-o circumscripţie, vor avea putere şi mai mare. Eu mă tem de acest lucru,
drept
pentru care tind să mă raliez ideii lui Bakk Miklós, şi anume de avea în
continuare
un fel de listă, însă o listă în care controlul asupra ordinii intrării
parlamentarilor
în legislativul românesc s-o aibă electoratul. Dacă o anumită persoană va obţine
mai multe voturi – numele ei figurînd pe o listă alcătuită alfabetic –, atunci
se va
rescrie lista. Cu alte cuvinte, voturile electorilor vor rescrie lista.
Adrian
Moraru: Un lucru
pe care l-am uitat: cred că poate ar trebui să
medităm la ideea, tot ca în sistemul american, să reînnoim jumătate din
parlament
la doi ani. Aşa, modificarea de forţe în Parlament se va face mult mai repede şi
va
fi mai conectată la
opinia publică, dar şi aşteptările politicienilor vor fi mai mici.
Două
lucruri, pe scurt, fără să intru în detalii, două reforme cu adevărat
profunde în administraţia publică: trecerea poliţiei la comunităţile locale,
chiar
cu acelaşi risc de creare a mafiilor locale, va duce şi la nişte bune practici,
inclusiv
la căderea unor capete în localităţile în care poliţia nu va fi subjugată de
politic. A
doua problemă (cei de origine maghiară mă pot înţelege mai bine) – ideea unui
secretar al localităţii, un funcţionar, un city manager. Am fost şi am
stat de vorbă
cu secretarul din Nyíregyháza şi cu cel din Debrecen, şi am avut un şoc
cultural
cînd, în timpul alegerilor, am întrebat dacă au vreo problemă în cazul că o să
piardă socialiştii. şi au zis: care-i problema?, eu rămîn aici, eu sînt funcţionar;
eu
mă ocup de asfaltarea şi măturatul străzilor, nu primarul – nu ca la noi, unde
primarul e cel care se ocupă de deszăpezirea străzilor.
Daniel Barbu: O să am un lucru foarte scurt de spus şi apoi o întrebare
legată de Legea minorităţilor către cei
trei domni care au abordat problema: domnul
Andreescu, domnul Szilágyi şi domnul Haller.
Micul
comentariu: studiile electorale în mediul academic sînt foarte bine
dezvoltate şi putem şti care este mărimea medie ideală a unui Parlament. Ea
este
calculată, de regulă, prin extragerea rădăcinii
cubice din numărul total al populaţiei,
deci, în cazul nostru, o cameră a deputaţilor ideală ar fi de 280 de
membri. E un
lucru foarte clar dacă ne luăm după teorie. Rareori parlamentele se calibrează după
teorie, dar dacă vrem să inventăm un sistem foarte riguros şi atent la ştiinţă,
ar trebui să avem o cameră inferioară de 280 de membri.
În
al doilea rînd, cînd eram eu tînăr, erau cărţuliile alea mici – o serie de
ştiinţă popularizată. Eu am sentimentul că în toată această dezbatere pe
marginea
sistemului electoral românesc ne aflăm într-o situaţie de ignoranţă popularizată.
Nu există o alegere între persoane şi liste, decil cine a făcut chestionarul şi
l-a pus
aşa, a greşit. O asemenea alegere nu există, oamenii niciodată nu aleg
persoane.
Nici măcar în Anglia. Poate, cu excepţia sistemului majoritar într-un singur
tur, în
Statele Unite. Putem vorbi de persoane versus partide. Oamenii aleg întotdeauna
partide şi lucrul acesta nu li se spune, celor care fac sondaje şi iau bani
pentru
asta, pentru că ei pun întrebări proaste. Se pun întrebări proaste din ignoranţă,
rea
voinţă, din interese foarte concrete. Vorbesc aici sub controlul domnului
profesor
Michael Schafir, care este political scientist după toate standardele
occidentale,
nu ca mine, cu studii în România, dacă spun ceva greşit, vreau să mă oprească şi
să-mi atragă atenţia că am greşit. Sistemul german este un sistem proporţional
cu
bonus, nu un sistem mixt, se alege lista şi, în plus, cel care cîştigă lista
mai ia un
candidat în plus pe aceea mică circumscripţie uninominală. Este exact ceea ce
propuneţi dumneavoastră. Oamenii vor vota tot partide şi, în plus, proporţionalitatea va creşte. Dumneavoastră, Pro Democraţia, propuneţi un sistem
electoral care nu e deloc majoritar, ci este foarte-foarte proporţional. şi atunci,
care
este caracterul uninominal?; spuneţi: vrem ca oamenii să aleagă persoane, după
aceia, spuneţi în aceeaşi propoziţie: sîntem mîndri că-i proporţional. Este
absolut
iraţională poziţia dumneavoastră.
Ce
înseamnă a vota persoane în România? Vă dau două exemple despre cum
persoanele nu sînt votate în România şi vă dau exemple din zodii politice
foartefoarte diferite. La alegerile din ’90 a existat o listă cu doar patru persoane,
cap de
listă Andrei Pleşu. La alegerile din ’90 legea electorală şi calculele
succesive
spuneau că cine ia 32.000 de voturi intră în Parlament. A intrat, de pildă,
Partidul
Liber-Schimbist, condus de domnul Cazimir. Andrei Pleşu nu a luat 32.000 de
voturi în Bucureşti, deşi era imediat după revoluţie, în Piaţa Universităţii
erau
32.000 de oameni în permanenţă şi aceştia nu l-au votat pe Andrei Pleşu. În anul
1996 Miron Cosma, cealaltă zodie politică, a candidat independent în judeţul
Hunedoara, ca şef al unui sindicat de peste 100.000 de membri. Îi trebuiau în
jur
de 43.000 de voturi pentru ca să fie ales senator independent. A luat mai puţin
de
10.000 de voturi. Nimeni nu votează persoane, lumea votează partide. Indiferent
cum sînt croite circumscripţiile, uni- sau plurinominale, indiferent cît de
proporţional e sistemul, sistemul poate fi mai mult sau mai puţin proporţional;
sistemul pe care îl avem noi e un sistem relativ disproporţional, e un sistem
care
iroseşte voturi, se pierd foarte multe voturi, o cincime dintre alegători nu-şi
văd
votul valorificat prin reprezentare în Parlament. Acesta era comentariul,
despre o ignoranţă
care este răspîndită cu agresivitate în jurul acestei chestiuni de vot
uninominal, de persoane vs. liste; în toate cazurile se aleg partide. În
Anglia, cu
sistem majoritar simplu, oamenii votează, cu cîteva excepţii tot, partide.
Şi
eu cred că minorităţile şi cultele trebuie legate cel puţin filosofic cînd
vorbim de chestiunea reglementării. Dar, iată întrebarea mea foarte simplă şi,
dacă vreţi, stupidă, spre care mă îndeamnă sensibilitatea mea liberală: avem
nevoie
de astfel de legi? Pe mine mă deranjează cînd deschid legea şi citesc: „statul
recunoaşte minorităţile”. E nevoie ca statul să îl recunoască pe domnul Zsolt
Szilágyi ca maghiar? E maghiar, indiferent că cineva recunoaşte sau nu ... Nu
am
un răspuns, tocmai de aceea întreb, pentru că aţi explorat mult mai mult decît
mine aceste chestiuni. Admit că poate exista nevoia unor legi privitoare la
exercitarea unor drepturi culturale, etnice, dar nu o lege a minorităţilor;
minorităţile, bisericile nu cred că pot face subiectul reglementării decît cu
riscul
evocat de Adrian Moraru, al suprareglementării. Deja avem enorm de multe
suprareglementări, mai reglementăm şi viaţa minorităţilor naţionale, mai
reglementăm şi viaţa bisericilor. În acest paradis al suprareglementării, şarpele
veninos îl constituie recunoaşterea din partea statului. Nu trebuie ca statul să
recunoască ceva, statul trebuie să administreze. Ce trebuie să facă statul şi
nu
face? Nu să dea legea cultelor, ci să ajute cetăţenii să-şi apere bunurile în
caz de
inundaţie, de exemplu. Lucru de care statul român este incapabil; nu are nici
intenţia, nici măcar intenţia nu o are, nu
voinţa sau competenţa, nici măcar dorinţa
de a-i ajuta pe cetăţeni să-şi apere viaţa şi avutul nu o are. De ce să
dăm statului
puteri pe care n-ar trebui să i le dăm? Să-l obligăm mai întîi să ne apere viaţa
şi
avutul. şi după ce vedem că e capabil să o facă, mai discutăm şi chestiunea
reglementărilor în domenii ceva mai sofisticate decît simpla protecţie
împotriva
puhoaielor...
Zsolt Szilágyi: De recunoaşterea existenţei mele eu nu am nevoie, însă dacă
nu mi se recunoaşte existenţa şi dacă se mai şi codifică acest lucru, atunci
statul
respectiv nu este legitim. Nu este pentru mine legitim un sistem juridic, un
întreg
establishment care spune că statul român se bazează numai pe unitatea
poporului
român. şi dacă eu nu mă consider, cultural vorbind, parte a poporului român,
atunci eu sînt exclus din această constituire – o chestiune simbolică, însă
care
poate avea consecinţe juridice. Am nevoie, într-un stat modern, de recunoaşterea
dreptului de autoadministrare în ce priveşte treburile care decurg din
apartenenţa
mea la o colectivitate anume; eu, dacă sînt romano-catolic, am exigenţa ca
statul
să recunoască autonomia bisericii mele. Chiar şi în ce priveşte inundaţiile – aşa
cum spunea domnul Moraru – dacă poliţia şi toată apărarea civilă nu ar fi
excesiv
centralizate şi ar fi, dimpotrivă, pe mîna
comunităţii locale, se poate ca şi intervenţia
în cazul acestor inundaţii să fi fost mult mai eficientă.
Dacă eu, comunitate maghiară, am pierdut 200.000 de cetăţeni
în zece ani
(asta arată recensămîntul), înseamnă că are loc o inundaţie permanentă care îmi
răreşte rîndurile şi mă ameninţă cu extincţia; atunci, în cazul în care aş fi
avut
dreptul la autoadministrare, aş fi putut face faţă acestei indundaţii, naturale
sau
nu. Nu cred că este un panaceu descentralizarea/regionalizarea în sine, cred
însă
că o schimbare structurală care să ia prerogative de la Bucureşti, poate fi
ceva de
genul panaceului. Dacă Bucureştiul şi-a dovedit incapacitatea de a administra
această structură care se numeşte stat, dacă mai toate deciziile importante
care
provin din acest mod de gîndire sînt greşite sau semigreşite, atunci ar trebui
să
încercăm altceva: să mutăm în mod fizic centrul de putere în mai multe părţi
din
acest stat sau să dăm prerogative decizionale mai multor minorităţi – nu am
nimic
cu bucureştenii, cînd vorbesc de Bucureşti, ca centru de putere, vorbesc de un
anume stil de a lua decizii, de un anumit stil de a pregăti deciziile, de a
considera
provincia ca fiind supusă centrului şi de un anumit mod de a conduce, şi aceste
lucruri sînt cu toatele greşite.
Şi
ultima chestiune, legată de violenţă: trecerea de la sistemul partidului unic
la multipartidism, în cazul comunităţii maghiare este marcată de violenţă. Acum
două luni, semnatarii noştri au fost chemaţi de poliţia din Satu-Mare şi din Sălaj
(mulţi dintre ei, cu zecile) să fie investigaţi şi chestionaţi pentru semnăturile
date
pentru alegerile locale de anul trecut.
După ce Uniunea Civică Maghiară n-a fost lăsată să
candideze, după ce au trecut
toate,
după ce de la ziariştii români din Bucureşti, prieteni de-ai noştri, ştiu că
Alianţa
DA a avut liste cu
cetăţeni care au votat de şapte-opt ori, după ce cele 260 de mii de
semnături adunate pentru domnul Markó au fost acceptate în trei ore, noi am
depus
26 de mii de semnături şi am fost controlaţi
săptămîni întregi şi, într-adevăr, s-au găsit
nereguli, însă probabil că şi la alţii s-ar fi găsit; după toate
acestea, consider că am
toată îndreptăţirea să (mă) întreb dacă se
aplică tuturor acelaşi tratament sau sistemul
se autoapără dat fiind faptul că s-a încheiat un deal între
puterea centrală şi o elită a
unei comunităţi, elită care practică un etnobusiness pe faţă?
Aşadar,
în momentul de faţă eu, ca cetăţean, ca maghiar, ca romano-catolic şi
ca ardelean, ce încredere mai pot să am în instituţiile statului, dacă acest
sistem
şi-a construit chiar şi versiunea maghiară în 15 ani? Singura şansă este această
solidaritate iniţiată de Liga Pro Europa.
Gabriel Andreescu: Că este nevoie de o lege a minorităţilor
o spune
Constituţia, că ai nevoie de un plus de reglementări pentru exercitarea
drepturilor
prevăzute de Constituţie. În cazul american, ai autonomie, ai libertăţi pe care
statul le apără, nu e nevoie de un plus de reglementări. Constituţia română nu
dă
numai drepturi şi libertăţi în domeniul minorităţilor sau al cultelor şi asta
trebuie
spus răspicat, ci dă şi nişte privilegii: aceste corpuri sociale se bucură de
prestări din
partea autorităţilor publice de care nu se bucură alte comunităţi, nu se bucură
chinezii care vin sau nu se bucură bahaii şi, normal, într-o astfel de situaţie
trebuie
să conturezi limita, genul privilegiilor acordate de statul român. Aceasta se
întîmplă
evident la nivelul legislaţiei comune. Nu este numai cazul nostru. De exemplu,
ai
o problematică cum e cea a Tirolului de Sud. În acea situaţie descoperi că
statul
are nevoie să reglementeze raporturi intercomunitare necesare pentru zona
respectivă pentru a rezolva o problemă socială, raporturi care îşi găsesc
cadrul
constituţional dar pe care, desigur, cadrul instituţional nu l-ar putea
acoperi.
Supranormativismul este cu siguranţă de evitat, noi ne aflăm în supranormativism
indiscutabil, dar un anumit grad de normativism în cadrul constituţional
existent
este absolut necesar.