Autodeterminare în Europa de Est ieri şi azi

Pierre Kende

Unul dintre conceptele politice centrale ale studiilor de istorie naţională, teorie a statului şi drept internaţional ale lui István Bibó este autodeterminarea. Am putea afirma că problema autodeterminării este unul dintre punctele cardinale, dacă nu chiar cheia de boltă a gîndirii lui Bibó. Lucrarea publicată iniţial în engleză (Paralizia comunităţii internaţionale a statelor şi remediile sale, 1976) se axează în fond pe problema autodeterminării.

Să începem cu rememorarea tezelor din lucrarea amintită. Poziţia lui Bibó poate fi rezumată, în opinia mea, la două teze fundamentale, la care pot fi adăugate cîteva observaţii complementare. Cele două teze sînt:

1. În epoca contemporană orice legitimitate a autorităţii publice „poate fi întemeiată doar pe principiul suveranităţii poporului şi al autodeterminării”. Nu a fost întotdeauna astfel, dar de la 1918, în Europa, fără îndoială este. Autodeterminarea şi suveranitatea poporului sînt singurele principii valide ale legitimităţii moderne, dacă „valid” este sinonim cu purtătorul celui mai larg consens.

2. Conţinutul autodeterminării – prin natura sa – „un principiu democratic şi de libertate”, este comparabil cu cel al suveranităţii poporului. Dar în timp ce suveranitatea poporului se referă la un cadru statal dat şi la funcţionarea acestuia, autodeterminarea ridică într-un anumit fel tocmai problema acestui cadru statal, cu repercusiuni şi asupra aspectelor sale teritoriale. Principiul autodeterminării este expresia dreptului popoarelor de a dispune de propriul teritoriu.

Să vedem acum care sînt observaţiile complementare la cele două principii fundamentale enunţate. Aş dori să subliniez trei asemenea observaţii corelate temei expunerii mele: a) „În faza actuală a conştiinţei colective autodeterminarea este orientată în primul rînd în scopul întemeierii statelor naţionale.” Asupra acestei afirmaţii, respectiv asupra actualităţii acestei teze voi reveni ceva mai tîrziu. b) Principiul autodeterminării şi al suveranităţii poporului nu poate fi anulat nici de pericolul naţionalismului agresiv, nici de cerinţa integrării internaţionale la nivel superior, nici de dreptul istoric al statului, nici de principiul etnic tratat în mod artificial, şi în general, de către nici un fel de raţiune pragmatică – strategică, economică sau de altă natură. c) Cerinţa stabilităţii teritoriale limitează oarecum aplicabilitatea principiului autodeterminării, dar n-o anulează, relativa stabilitate a statutului teritorial fiind una dintre condiţiile practice ale funcţionării normale a comunităţii internaţionale. În acest context, István Bibó subliniază însă în mod categoric că în conflictul dintre autodeterminare şi stabilitate teritorială nu se ciocnesc două principii, ci un principiu şi o necesitate pragmatică. La aceasta s-ar putea adăuga doar constatarea că în capul multora stabilitatea teritorială apare ca principiu, dacă nu de-a dreptul ca sacralitate. Din două direcţii chiar: atît din punctul de vedere al stabilităţii relaţiilor internaţionale, cît şi din cel al integrităţii statelor existente. Ar fi dificil să numim un singur stat care să nu considere propria integritate teritorială ca fiind sacră. Deşi Bibó nu pomeneşte de acest lucru, din urmărirea atentă a disputelor interstatale despre autodeterminare reiese cu certitudine această constatare.

*

Este evident pentru oricine că anul 1990 a deschis un capitol nou atît în istoria principiului, dar mai ales în cea a practicii autodeterminării. Scopul propriu- zis al prelegerii mele îl constituie analiza problemelor ivite din 1990 încoace. Am ales ca punct de pornire fundamentarea teoretică a lui Bibó, tocmai deoarece găsesc că niciodată n-au fost mai actuale ideile sale decît în acest ultim deceniu al mileniului nostru. Cînd a apărut pentru prima dată „Paralizia comunităţii internaţionale”, ba chiar şi mai tîrziu, prin anii ’80, cînd lucrarea devenise în sfîrşit accesibilă şi în limba maghiară, mulţi au considerat-o ca pe cea mai academică şi pur teoretică lucrare a gînditorului. S-ar putea ca această apreciere să fi fost valabilă la acea oră. Ceea ce surprinde însă pe cititorul de astăzi este tocmai opusul acestei aprecieri. Aproape fiecare propoziţie a studiului conţine un mesaj de profundă actualitate. Uneori ai impresia că Bibó a scris această carte în urma învăţămintelor trase de pe urma războiului civil iugoslav izbucnit în 1991!

Să urmărim deci problemele nou ivite în legătură cu autodeterminarea. Îmi voi grupa ideile în jurul a şase subiecte (ce fel de comunităţi? ce conţinut? referiri teritoriale; limitele principiului; modalitatea aplicării; problematica specifică a teritoriilor mixte). Analizele mele se vor concentra de asemenea în mod prioritar asupra zonei europene.

1. Ce fel de comunităţi pot revendica dreptul la autodeterminare?

Întrebarea ne readuce de fapt la cunoscuta dispută de drept internaţional – şi dispută teoretică în acelaşi timp –, şi anume: ce fel de comunitate umană poate fi considerată popor distinct? Care este factorul determinant: convieţuirea pe un anumit teritoriu, soarta istorică comună, limba comună, comunitatea religioasă? Nu vom afla un răspuns univoc la această întrebare, după cum nici la definirea comunităţii numită „naţiune”. (Orice teoretician al problemei naţionale care se respectă cît de cît ştie că naţiunile lumii, mai exact, comunităţile recunoscute astfel, nu pot fi puse pe un singur calapod: cîte naţiuni, atîtea definiţii. ) Îndrăznesc să afirm că, totuşi, avem două puncte de referinţă.

Primul are un caracter politic. Putem vorbi despre un popor de sine stătător doar în cazul unei comunităţi umane ajunse la un nivel de organizare politică şi de conştiinţă de sine, datorită cărora se poate trezi la conştiinţa colectivă a comunităţii – nu doar în presimţirile unor profeţi –, cu individualitatea şi unicitatea sa colectivă de natură naţională sau teritorială sau de orice fel.

Această specificitate de grup însă poate determina definiţia de popor – şi acesta va fi cel de al doilea punct de referinţă –, doar în cazul în care din punctul de vedere al apartenenţei individuale are un caracter determinant. Căci nu toate notele distinctive oferă o bază suficientă pentru aceasta. În definitiv, în sînul tuturor naţiunilor existente vom găsi subdiziuni bazate pe deosebiri regionale, sociale sau culturale. Chiar şi în cazul naţiunilor considerate cele mai unitare. Populaţia Ungariei, de exemplu, este compusă din credincioşi şi necredincioşi, în cadrul credincioşilor din catolici, protestanţi, evrei etc., ceea ce nu înseamnă – şi nici nu a însemnat vreodată în istorie – că, să zicem, catolicii sau protestanţii sau evreii alcătuiesc un „popor” distinct în cadrul naţiunii, sau o „naţiune” distinctă în cadrul statului. Dacă însă conştiinţa individualităţii distincte precede orice diferenţă atunci – şi numai atunci! – aceasta contribuie la constituirea ca popor. În această situaţie deosebirea poate să fie şi religioasă (un exemplu concludent este Bosnia cu cele trei comunităţi religioase), după cum poate fi lingvistică, teritorială, istorică sau altcumva, după caz.

Practic însă, comunitatea autodeterminată mai posedă un dublu criteriu: voinţa şi puterea. În istorie şi politică aceşti factori nu pot fi neglijaţi niciodată. Într-un caz dat nu este suficient pentru declararea dreptului la autodeterminare ca respectiva comunitate să-şi afirme individualitatea politică distinctă; mai e nevoie s-o facă cu o anumită greutate, adică să fie în posesia unor mijloace care să dea conţinut pretenţiei de autodeterminare. Aceasta nu este doar o chestiune cantitativă, ci şi o problemă de organizare practică şi de capacitate de acţiune politică. Un handicap numeric poate fi compensat prin prezenţa unei personalităţi a cărei influenţă spre exterior şi a cărei forţă pot echivala cu puterea unei armate imaginare. În privinţa constituirii Cehoslovaciei un astfel de rol a fost jucat de către T. G. Masaryk (care, pentru orice eventualitate, a organizat şi o armată...). O comunitate fără voinţă nu poate accede la autodeterminare.

2. Care este conţinutul principiului autodeterminării ?

În mod fundamental: „dreptul popoarelor de a dispune de propriul teritoriu” (Bibó, Op. cit.). Este foarte importantă înţelegerea aspectului subliniat în mod repetat de către Bibó, şi anume că din punct de vedere istoric acest principiu este de sorginte absolut nouă. Pînă la finele veacului al XVIII-lea stăpînirea teritoriilor se făcea pe baza dreptului monarhic-dinastic la care nu prea se aplica posibilitatea amendamentelor şi contestaţiilor. Deşi istoriografiile naţionale urmăresc cu predilecţie istoria conştiinţei naţionale cu multe secole în urmă, în realitate ipoteza unei astfel de continuităţi este cît se poate de înşelătoare. Este adevărat că majoritatea popoarelor constitutive de stat – ungurii, polonezii, francezii etc. – posedau conştiinţa apartenenţei culturale, respectiv politice comune, încă de la începuturile epocii moderne, dar conştiinţa putea exista pentru că existau şi cadrele statale. Iar ideea acestora era legată de realitatea politică – sau chiar mistica – regatelor sau principatelor respective. Dreptul asupra teritoriului Ungariei nu aparţinea poporului ungar, ci sfintei coroane.

Astfel, atîta timp cît a dominat neştirbit epoca dreptului dinastic, puteau exista şi diferite schimburi teritoriale, fără să se ceară acordul popoarelor interesate. Pentru loialitatea popoarelor era suficient ca puterea principelui să corespundă criteriului legitimităţii dinastic-monarhice. Şi tocmai acest lucru s-a schimbat în mod radical odată cu Revoluţia Franceză. Din moment ce suveranitatea a trecut de la domnitor asupra poporului, însăşi chestiunea stăpînirii unui anumit teritoriu a apărut într-o lumină nouă. din motivele amintite deja în paragraful 1. Comunitatea ridicată la conştiinţa unei existenţe politice independente poate să facă contestaţie împotriva faptului că de teritoriul său dispune un cadru statal independent de ca şi superior ci, fie el regat, imperiu austriac, rus, otoman sau chiar Republică Veneţiană.

Iar dacă înaintăm de la un conţinut mai general al autodeterminării spre evoluţii contemporane mai speciale, atunci trebuie să analizăm mai îndeaproape ceea ce semnifică principiul autodeterminării pentru comunităţile care nu dispun de teritoriu statal independent. În acest sens mai restrîns, principiul autodeterminării poate fi descompus în două principii negative:

• „În legătură cu noi să nu decidă nimeni în absenţă.” Reformulat într- o revendicare minimală cu conţinut pozitiv, acest principiu presupune o reprezentare – şi dacă e posibil, o reprezentare adecvată – în organismele decizionale legitime ale statului şi administraţiei publice.

• Nemulţumirea faţă de cadrul statal dat. Aceasta conduce adesea la aspiraţia realizării propriului stat naţional. În principiu, din această nemulţumire nu rezultă în mod necesar respingerea radicală a status quo-ului teritorial, adică o tendinţă de separare. Pot fi imaginate şi alte variante, ca de exemplu: a) o autoadministrare mai deplină în cadrul unei unităţi statale mai mari (autonomie teritorială); b) o mai amplă posibilitate de a dispune în chestiunile legate de valorile culturale şi economice; c) cererea de drepturi suplimentare, în cazul obţinerii cărora comunitatea respectivă acceptă cadrul statal dat, sau nu (rămînere condiţionată).

Bibó însuşi a opinat în acest sens despre autodeterminare, accentuînd importanţa recunoaşterii principiului însuşi de către toţi cei interesaţi. Dar recunoaşterea în sine a principiului nu înseamnă inevitabilitatea separării, ci prevede, în conţinutul său, libertatea fiecărei comunităţi coerente de a decide unde vrea să aparţină.

3. Aspectele teritoriale ale autodeterminării

La o analiză mai minuţioasă a acestei problematici trebuie să distingem trei cazuri fundamentale. Deoarece dacă plecăm de la o unitate teritorială – pe care o putem numi pentru simplificare, regiune –, aplicarea principiului autodeterminării se va deosebi după cum populaţia care se pronunţă în numele ei, o locuieşte în mod exclusiv, majoritar sau mixt. Exclusivitatea se mai numeşte şi omogenitate etnică. În realitate se întîmplă foarte rar ca o regiune să fie locuită în exclusivitate de o populaţie anume. Pentru a se putea pronunţa în numele ei este suficient să formeze o majoritate covîrşitoare. Conştiinţa solidarităţii politice a populaţiei regiunii poate fi împărtăşită şi de cei care după criterii strict etnice nu aparţin acestei comunităţi. (De exemplu, aspiraţiile de independenţă ale naţiunilor baltice au fost împărtăşite de cele mai multe ori şi de ruşii care locuiau acolo, după cum a rezultat din analiza statistică a referendumurilor.) În schimb poate fi perturbantă prezenţa unei minorităţi în aplicarea principiului autodeterminării în cazurile în care realitatea unităţii etnice este indiscutabilă. Un exemplu elocvent este Irlanda de Nord, unde adepţii şi adversarii rămînerii în cadrul Regatului Unit sînt divizaţi nu prin etnie, ci prin religie (protestanţii sînt împotriva separării, catolicii pentru).

Una dintre cele mai controversate şi, din toate punctele de vedere, cea mai dificilă problemă a aplicării teritoriale a principiului constă în stabilirea dimensiunii regiunii care se autodetermină. Există oare o limită minimă teritorială a autodeterminării, respectiv condiţii de natură obiectivă cum ar fi viabilitatea (economică etc.)? Ca să fie şi mai clară întrebarea: poate să revendice autodeterminare politică un oraş sau chiar un sat?

Răspunsul meu, la prima vedere, ar putea fi surprinzător: da. Pînă şi o mică comunitate poate să-şi revendice acest drept dacă locuitorii acesteia posedă o conştiinţă politică distinctă faţă de populaţia zonelor învecinate. Asemenea cazuri există şi în realitate, ca să nu pomenesc decît de Andora, San Marino sau Lichtenstein. Conceptul separării politice a fost analizat în paragraful 1.

Să vedem, ce ar putea să contrazică această afirmaţie? Coeziunea economiei naţionale, respectiv viabilitatea? Dar nu ştim oare că în condiţiile economiei moderne de schimb frontierele politice nu stau neapărat în calea unei integrări mai largi? Capacitatea de autoapărare? Acesta este neîndoielnic un contraargument, în aşa măsură, încît limita teritorială inferioară a independenţei este determinată probabil de o realitate politică legată de el. Dar în interiorul unei comunităţi internaţionale de state în care domneşte dreptul, deci sînt respectaţi şi cei slabi, această limită inferioară poate fi mult extinsă. Nu numai minirepublici de tipul Andorei, dar chiar state ca Luxemburg, Danemarca sau Austria cu greu ar putea să-şi păstreze independenţa, dacă ea n-ar fi garantată de dreptul internaţional.

Argumentul cel mai des invocat împotriva autodeterminării unei regiuni date sună astfel: acest teritoriu în mod obiectiv (naţional, istoric, geografic) „aparţine altundeva”. Triestul şi împrejurimile sale, de exemplu, a fost chiar şi în secolul nostru, un oraş-stat autonom, fapt împotriva căruia patrioţii naţionali italieni au invocat argumentul că Triestul „aparţine” de Italia unitară şi indivizibilă. Să recunoaştem că argumentul este cel puţin îndoielnic, deoarece poate fi opus nu numai independenţei oraşului-stat, ci şi pretenţiilor de independenţă ale oricărei comunităţi naţionale. Astfel, adepţii şi apărătorii imperiului rus ar putea afirma liniştiţi: „voi, ucrainienii, sînteţi parte integrantă a imperiului rus, în mod natural şi dintotdeauna”. Într-un anumit sens este chiar aşa. Sau să luăm exemplul Austriei: în 1918 majoritatea covîrşitoare a germanilor austrieci opinau că ţara lor face parte din Germania unitară. (Unificarea a fost împiedecată atunci de către puterile învingătoare ale Antantei.) După aceea, la populaţia Austriei s-a format conştiinţa existenţei separate şi odată cu ea, exigenţa independenţei naţionale. Acest lucru n-ar putea însă împiedeca pe nici un naţionalist-populist, adept al Germaniei Mari, să susţină că Austria, atît istoric cît şi cultural, este parte integrantă a Germaniei. (Despre acest lucru, de altfel, şi liderul actual al celui de al treilea partid politic austriac gîndeşte la fel.) Argumentul apartenenţei este deci neliniştitor; dacă ar fi fost opus de fiecare dată autodeterminării, nici un dominion şi nici o colonie nu s-ar fi putut rupe de metropolă.

4. Dreptul la autodeterminare este absolut sau limitat?

Răspunsul la prima parte a întrebării nu poate fi decît negativ, clarificarea lui însă poate fi făcută doar prin analiza limitelor sale. E bine să deosebim două tipuri de limite: prima se referă la comunitatea care se autodetermină, iar cealaltă la popoarele care trăiesc împreună, respectiv în jurul acesteia. rimul tip de limită a autodeterminării provine din constatarea că nu întotdeauna stă în interesul grupului dat să tindă spre autodeterminare şi separare, chiar dacă, în principiu – adică politic – ar fi capabil să-şi instituţionalizeze separarea. Această tendinţă poate fi contrazisă de bunăstarea grupului, de coeziunea cu alte populaţii sau unităţi teritoriale, ori tocmai de raţiunea practică după care comunitatea în cauză nu ar fi capabilă să supravieţuiască singură. Cînd în secolul trecut s-au unificat regiunile italiene, multe comunităţi politice de veche tradiţie au renunţat – unele în mod voluntar –, să-şi menţină independenţa. Acest exemplu demonstrează destul de convingător că dreptul la autodeterminare nu este absolut. Să amintim pe scurt şi limitele provenite din drepturile comunităţilor învecinate. Fără a recurge la analize şi demonstraţii mai detaliate, aş dori să atrag atenţia asupra a trei astfel de tipuri de limite:

a) drepturile, aspiraţiile culturale şi interesele vitale ale celorlalte populaţii care convieţuiesc în regiunea în cauză (voi reveni asupra acestui aspect în paragraful 6.);

b)interesele comunităţilor (statelor) învecinate;

c) drepturile şi pretenţiile invocabile de statul care stăpînise pînă atunci teritoriul.

Este de menţionat că aceste limite nu sînt doar pragmatice, recunoaşterea lor nu este justificată doar de considerente de Real-Politik, ci pot fi opuse şi principial aspiraţiilor de autodeterminare ale unor populaţii. Ignorarea lor poate duce la conflicte grave, care pot fi soluţionate doar dacă alături de dreptul la autodeterminare sînt luate în considerare şi amintitele limitări exterioare.

5. Modalitatea de aplicare

Această problemă este aparent mai puţin de tip principial decît cele anterioare. Dar dacă scopul autodeterminării este extinderea domeniului drepturilor omului şi afirmarea mai deplină a regulilor democraţiei, atunci nu poate fi indiferentă modalitatea de aplicare a principiului. Într-un anumit sens, toate problemele democraţiei sînt şi probleme procedurale.

Dacă abordăm chestiunea din acest unghi, este evident că un proces de autodeterminare trebuie să coreleze în mod ideal trei puncte de vedere:

a) procedura decizională trebuie să decurgă în aşa fel încît să poată fi exprimată în mod liber, fără nici o presiune din afară, voinţa reală a majorităţii numerice de pe teritoriul vizat;

b)pe de altă parte, trebuie să fie prezent în decizie şi interesul celorlalte părţi vizate (minorităţi, vecini etc.). Această cerinţă constituie de fapt problema limitelor;

c) procedeul să nu aducă atingere, pe cît posibil, drepturilor universale ale omului şi cetăţeanului, ci, din contră, să le întărească.

În practică se întîmplă rar ca punctele de vedere amintite să se sincronizeze de la sine sau să ajungă la armonic pur şi simplu prin negocierile părţilor afectate. Datorită acestui fapt, aplicarea principiului autodeterminării ridică aproape în mod automat problema unei instanţe nepărtinitoare, dar eficiente. Întrucît lucrarea lui István Bibó, luată ca bază, se referă tocmai la această cerinţă, cel mai indicat ar fi să-i dăm cuvîntul:

„În legătură cu problema aplicării principiului autodeterminării şi a stabilirii frontierelor, conţinutul sentinţei unei instanţe ar consta, în marc, în tranşarea următoarelor probleme: Cînd principiul autodeterminării ar putea însemna dreptul unui întreg popor la existenţă statală independentă, şi cînd dreptul populaţiei unui anumit teritoriu de aderare la un stat deja existent? Cum se poate şti dacă în spatele unei aspiraţii sau mişcări de constituire statală independentă se află o reală dorinţă de devenire şi separare naţională, o reală capacitate de devenire naţională? Cum poate fi pus în slujba măririi stabilităţii internaţionale evenimentul de excepţie al modificării de frontiere, cu deosebită atenţie asupra proceselor de formare a naţiunilor? Cum se poate realiza voinţa unei populaţii? Cînd poate fi presupusă o voinţă populară, deductibilă din fapte incontestabile sau din apartenenţă naţională, şi cînd trebuie chestionată populaţia şi în mod formal, prin referendum? După ce criterii se poate afla voinţa populară iară a o chestiona sau mai exact: unde şi cînd trebuie aplicat criteriul frontierelor stabilizate istoric pentru separarea naţiunilor, eventual unde şi cînd criteriul hotarelor etnice sau lingvistice, şi unde şi cînd, eventual, alt criteriu? În cazul chestionării, al referendumului, cum ar trebui puse întrebările în mod real, just şi practic? Cum trebuie interpretate răspunsurile intervievaţilor, dacă acestea ridică probleme? Dacă voinţa populaţiei în cauză – fie ea voinţă presupusă sau exprimată – este divizată teritorial, care voinţă să se realizeze, vreau să spun, care să fie soluţia în cazul teritoriilor cu populaţie mixtă şi voinţă opusă? Ce drepturi oferă sau poate oferi autodeterminarea pentru minorităţi, ce fel de teritorii pot sau trebuie considerate ca unităţi indivizibile şi despre soarta cărora se decide prin majoritate, şi care să fie teritoriile despre divizarea cărora trebuie decis pe baza anumitor criterii sau prin referendum? Cu alte cuvinte, cînd se referă voinţa populară la întregul teritoriu controversat şi cînd doar la apartenenţa habitatului nemijlocit? Care este soluţia atunci cînd populaţia – în mod voluntar sau silit –, şi-a schimbat domiciliul sau s-a transferat? Ce fel de drepturi la autodeterminare au populaţiile mutate relativ de curînd pe un anumit teritoriu, dar integrate deja într-o oarecare măsură? În ce situaţii se poate admite transferul sau schimbul de populaţie, şi în ce condiţii? Ce fel de clauze sau recomandări pol fi asociate sentinţelor unui arbitraj? Din ce motive şi pînă la producerea căror evenimente este justificată suspendarea aplicării sentinţei?”

Toate acestea sînt întrebări profetice a căror forţă nu este diminuată de numeroasele experienţe de acest fel furnizate de primele decenii ale secolului

XX, (schimbul de populaţii greco-turce, referendumurile care au însoţit tratatele de pace din 1919, arbitrajul germano-italian din 1938 şi 1940 în privinţa frontierelor Ungariei, evacuările din 1945 etc.). István Bibó a putut să fie profetic pentru că a reuşit, în calitatea sa de istoric, să aprofundeze analiza tuturor acestor amare experienţe ale secolului XX.

6. Problematica specială a teritoriilor mixte

Oricine ştie că una dintre particularităţile demografice ale Europei Centrale şi de Est, este caracterul etnic-mixt al teritoriilor. Cu toate acestea, şi în această diversitate etnică există gradaţii. Polonia de astăzi nu poate fi asemănată cu Iugoslavia, dar nici măcar cu România. Sînt considerate ca avînd o populaţie mixtă şi astăzi regiuni ca Bosnia, Voivodina şi, în sens mai larg, teritoriile transilvane. Slovacia include o importantă minoritate maghiară, dar este îndeobşte cunoscut faptul că cea mai mare parte a acesteia se delimitează geografic de teritoriile mai nordice locuite de slovaci. Nici judeţele secuieşti din România nu pot fi considerate propriu-zis ca regiuni etnic-mixte. Din cele de mai sus reiese că existenţa sau inexistenţa diversităţii etnice depinde, după caz, de modul de trasare a frontierelor. Voivodina şi Banatul sînt mixte, după cum este şi Bosnia-Herţegovina, dar Slovacia sau provincia românească Transilvania nu pot fi caracterizate peste tot astfel.

Cazul teritoriilor mixte ridică de fapt două întrebări speciale: a) este îndreptăţită oare lăsarea deciziei despre soarta acestor teritorii exclusiv pe mîna majorităţii naţional-etnice?; b) există oare vreo reţetă pentru păstrarea în acelaşi cadru a două sau mai multe comunităţi naţionale cu tradiţii diferite care, în acelaşi timp, să corespundă şi principiului autodeterminării?

Răspunsul la prima întrebare ne reîntoarce la problematica limitelor. Adică este evident că, alături de voinţa majorităţii, se cuvin a fi luate în considerare şi doleanţele celorlalte comunităţi convieţuitoare. Aceasta este poate morala cea mai importantă a războiului izbucnit în 1991 în Iugoslavia. Frontierele interne ale Iugoslaviei au fost trasate într-o manieră atît de nefericită (în anumite cazuri nici nu se putea fi altfel, dacă ne gîndim la originea istorică a regiunilor!), încît separarea juridică a „produs” în mod automat importante minorităţi. Acest lucru a fost prevăzut şi luat în calcul de liderii Bosniei-Herţegovinei, nu şi de forţele naţionale croate. (E o altă poveste, că liderii minorităţii sîrbe au respins în ambele cazuri compromisurile posibile şi s-au postat pe poziţiile unei Serbii Mari care făcea imposibile tratativele şi, probabil, şi viaţa normală.) Moldova despărţită de Uniunea Sovietică este un alt exemplu elocvent al producerii de minorităţi prin trasarea frontierelor. Acest lucru însă nu constituie o noutate în Bazinul Carpatin de la 1918 încoace.

Să urmărim acum răspunsurile la întrebarea a doua. Dar să recunoaştem înainte de toate că nu există o reţetă uşor aplicabilă, şi că nici una dintre soluţii nu este „de la sine înţeleasă”. Mai mult ca sigur că ne aflăm în faţa celei mai dificile probleme politice a lumii moderne. În secolul trecut nici nu se bănuia aceasta. Nu numai în ochii socialiştilor, dar şi în cei ai liberalilor – să ne amintim doar de metafora „celor două naţiuni” al lui Disraeli –, părea că societatea este divizată cel mai profund prin aşa-zisele diferenţe de clasă. Dezvoltarea economică a secolului XX a relativizat însă faliile economice; proletariatul şi burghezia nu mai formează nici în Anglia „două naţiuni”. Dimpotrivă, importanţa diferenţelor etnice şi culturale în loc să scadă, a crescut. Cauzele acestui fenomen, după cum am mai avut prilejul să constatăm, urmărindu-l pe Bibó, sînt conexe cu acea mare cucerire a epocii moderne, care este denumită în mod curent suveranitatea poporului. Problema autodeterminării izvorăşte exclusiv din relaţia dintre popoare suverane, epocile loialităţii dinastice necunoscînd aceste griji.

Convieţuirea are o reţetă tradiţională probată: sistemul autoguvernărilor cantonale. Dar după cum se vede şi din exemplul Elveţiei, funcţionarea sistemului presupune o minimă separaţie geografică, cel puţin la nivelul inferior – adică cel cantonal. Pot fi imaginate desigur şi cantoane mixte, dar stabilitatea Elveţiei este dată probabil de caracterul de excepţie ale acestora, cazul de bază fiind cel de separaţie lingvistică. Tocmai din această raţiune cantonul Jura, avînd conştiinţă franceză, a fost despărţit de cantonul Bernei. Într-un cuvînt, nici sistemul cantonal nu poate fi aplicat în situaţia unei mixturi demografice depline.

O altă propunere de soluţionare este legată de activitatea a doi socialişti austrieci (Karl Renner şi Otto Bauer). Ei au fost cei care, la începutul secolului, au încercat să găsească o cale acceptabilă pentru rezolvarea problemelor diversităţii demografice a Monarhiei. Sistemul politic instituţional propus de Renner-Bauer pleca de la împrejurarea că pe teritoriul Monarhiei diferitele elemente etnice trăiesc într-un amestec fără ieşire, adesea chiar în cadrul unui teritoriu restrîns, respectiv, în interiorul unui oraş sau comune. În practica Monarhiei Habsburgice era curentă existenţa unor oraşe sau regiuni tri- sau cvadrilingve, nemaivorbind de celelalte deosebiri religioase sau culturale, care constituiau o linie de demarcaţie suplimentară. Renner şi Bauer porneau de la constatarea că separarea etnică în cele mai multe cazuri nu numai că nu este posibilă, dar nici nu este de dorit. Astfel a fost elaborată ideea autonomiei naţionale personale, preluînd de fapt modelul de la autoguvernarea bisericilor. Şi în cazul bisericilor indivizii, respectiv familiile, decid singuri apartenenţa lor la comunitatea confesională, de unde derivă, pe de o parte, nişte obligaţii (de exemplu plata taxei bisericeşti), pe de alta drepturi specifice (cum ar fi la reformaţi posibilitatea candidaturii la alegerile de presbiteri). Bisericile, indiferent dacă cunosc sau nu democraţia internă, posedă mecanisme ale autoguvernării (consiliile episcopale etc. ), iar în cadrul Monarhiei aceste organisme aveau o importanţă definitorie în sistemul instituţional al învăţămîntului. Acest lucru a fost posibil datorită existenţei legitimităţii distincte a bisericilor, care funcţiona de fapt în paralel cu puterea cezaro-crăiască. Acest model a fost transpus de către Renner şi Bauer în “limbajul” naţional-etnic; autoguvernarea bazată pe principiul personal ar fi putut funcţiona în cazul fiecărui grup etnic – indiferent de suprapunerile teritoriale şi neperturbate de acestea –, aidoma sistemului autonomiilor bisericeşti. Este semnificativ faptul că această soluţie a fost redescoperită şi însuşită cel puţin de către un grup naţional minoritar, şi anume de maghiarii din Voivodina. (De atunci a fost integrată în Programul său şi de către UDMR, n. red.)

Însă oricare dintre cele două reţete (sistemul cantonai şi autonomia personală) poate fi aplicată în practică doar dacă în cadrul statului cu populaţie mixtă nu există “naţiune dominantă”, faţă de care celelalte comunităţi etnice să reprezinte minorităţi de rangul doi. Din păcate, conceptul de stat naţional duce în mod necesar la o astfel de discriminare între grupul majoritar şi cele minoritare. Atunci cînd, un grup majoritar se proclamă, într-un anumit cadru politic, drept popor constitutiv de stat, se subînţelege în mod tacit că celelalte popoare nu au vreo legătură cu statul, în cadrul căruia nu pot fi decît minorităţi tolerate. Din acest punct de vedere chiar şi revendicarea unor drepturi suplimentare pentru minorităţi poate deveni o armă cu două tăişuri, deoarece astfel discriminarea minorităţii faţă de majoritatea identificată în mod curent cu statul devine şi mai accentuată.

Această raţiune i-a îndemnat pe unii lideri ai maghiarilor din Transilvania, ca în situaţia creată după 1990 să revendice pentru populaţia maghiară statutul de „co-naţiune”. Personal consider această pretenţie nu numai firească, dar şi necesară, ba mai mult, aş extinde-o la toate minorităţile mai semnificative din Europa Centrală şi de Est. Aş menţiona că într-o lucrare din 1990 şi eu am formulat o teză asemănătoare. Modelul propus de mine se baza pe ruptura totală cu noţiunea de stat-naţional; toate statele din regiune sînt clădite pe comunităţi de naţiuni, ca urmare nici forma politică nu poate fi alta decît „comunitatea naţională”. În interiorul statului comunităţilor naţionale ar putea fi practicată atît calea autoguvernării cantonale, cît şi sistemul autonomiilor personale.

În încheiere m-aş referi la cîteva idei mai generale despre funcţionarea principiului autodeterminării în istoria europeană a secolului nostru.

Înainte de toate trebuie să constatăm că ideea este revoluţionară, dacă nu chiar subversivă. După cum am mai subliniat, acest principiu a fost înălţat printre pilonii sistemului de drept internaţional de secolul XX. Ceilalţi doi piloni ai acestuia sînt: suveranitatea statelor şi inviolabilitatea frontierelor. Problema cu principiul autodeterminării naţionale este că el conţine posibilitatea unei provocări faţă de celelalte două principii cardinale. El acceptă suveranitatea statelor existente numai dacă aceasta are acordul deplin al populaţiilor sale. El nu constituie o ameninţare la adresa inviolabilităţii frontierelor numai dacă acestea corespund aşteptărilor teritoriale ale comunităţilor capabile de autodeterminare. Dacă nu este aşa însă, atunci principiul autodeterminării funcţionează ca un factor potenţial de instabilitate, periclitează stabilitatea frontierelor şi pune sub semnul întrebării suveranitatea statelor.

În spaţiul central-est-european această posibilitate este cu atît mai mare cu cît frontierele şi cadrele statale nu sînt rezultatul unor îndelungate – şi ca urmare, în mod organic receptate – evoluţii, ci mai ales consecinţe ale unor dictate, ale unor presiuni ale marilor puteri. Nu este mai puţin adevărat că voinţa marilor puteri a aplicat peste aceste decizii şi parafa dreptului internaţional, ceea ce nu înseamnă însă că aceste sentinţe au fost acceptate fără crîcnire, respectiv fără sentimentul frustrării, de către toate populaţiile vizate. Nimic nu demonstrează mai bine imensa cantitate de frustrare acumulată în acest spaţiu decît destrămarea spectaculoasă a cadrelor statale federative în perioada de după 1990.

În urma transformărilor istorice din 1989-90, Europa s-a reîntors într-un anumit sens la disputele naţionale ale începutului de secol. S-a redeschis acel dosar juridic internaţional care cuprindea faimoasele puncte ale preşedintelui Wilson, puse pe masa tratativelor de pace din 1918, şi despre care puterile occidentale credeau că după 1945 s-a închis definitiv. După 1990 nu numai că am reintrat în epoca dezbaterilor wilsoniene, dar se pare că acestea sînt mult mai complicate astăzi decît oricînd. Sînt mai complicate, pe de o parte, pentru că mult mai multe comunităţi s-au ridicat la nivelul la care aspiră la separarea naţională decît oricînd pînă la 1945, pe de alta, pentru că nu există un for de decizie evident, sau mai exact, o autoritate care să-şi poată impune voinţa, indiferent dacă celor interesaţi le place sau nu.

Ieşirea din această dilemă nu este prea uşoară. Am intrat într-o epocă în care statele – tocmai pentru că se bazează pe principiul suveranităţii poporului - îşi demonstrează din ce în ce mai greu legitimitatea. Ca să-şi păstreze stabilitatea sînt nevoite să recurgă mereu la electorat, să demonstreze că se bucură de sprijinul şi aprobarea cetăţenilor, şi de loialitatea reală a acestora. Cu mai bine de un secol în urmă, Renan a afirmat despre naţiunea politică că aceasta este „un plebiscit zilnic”. La Renan, aceasta nu era decît o metaforă, dar spre sfîrşitul secolului al douăzecelea aceasta s-a transformat într-o necesitate practică, politico- juridică. Dacă nu există acordul populaţiilor conlocuitoare, însăşi existenţa paşnică a statului devine îndoielnică. Am convingerea că în Europa Centrală şi de Est doar atunci se vor linişti spiritele, şi doar atunci va exista o pace durabilă, creativă, cînd logica autodeterminării va putea fi valorificată pînă la ultimele sale consecinţe. Acest lucru însă, după cum bine ştim, nu este simplu, deoarece ridică în multiple puncte necesitatea modificării cadrelor statale existente. În consens cu István Bibó consider că stabilitatea frontierelor nu este sacră, ci o oportunitate practică. Tot în spiritul lui Bibó consider că popoarele au dreptul la autodeterminare pe acele teritorii pe care le locuiesc din strămoşi. În acelaşi timp nu cunosc o problemă mai delicată decît modificarea frontierelor, respectiv a cadrului statal. Există chiar şi teritorii „blestemate”, unde nicicum nu se poate face dreptate, şi unde în cele din urmă ideea schimbului de populaţie este de luat în consideraţie.

Este de la sine înţeles că atît modificările de frontiere cît şi schimburile de populaţie pot fi imaginate numai prin mijloace paşnice, cu cel mai larg acord al celor interesaţi. Procedura corectă şi convingătoare presupune, de asemenea, acel non-partizanat prevăzut de Bibó, după care aplicarea practică nu poate fi opera celor interesaţi, şi cu atît mai puţin a autorităţilor unei părţi aflate în dispută. Există oare în viitorul apropiat perspectiva unei astfel de proceduri nepărtinitoare şi a forului decizional internaţional care s-o aplice? Deocamdată aceasta este încă o utopie. Dar pacea va fi asigurată în zonă doar dacă utopia va îmbrăca încetul cu încetul conturul realităţii. □

Traducere de Elek Szokoly

(Regio, 1993, anul 4., Nr. 1)