Editorial

Incursiunea noastră în universul drepturilor minorităţilor continuă în acest număr cu adăugarea unor noi nuanţe dezbaterii drepturi individuale şi/sau drepturi colective. Fideli opţiunii exprimate în numărul anterior, vom pune accentul de astă-dată pe autori şi realităţi din Europa Centrală şi de Est, pe implicaţiile acestei discuţii asupra noii arhitecturi a zonei în chestiune.

Interesul pentru minorităţi este diferit în Occident de cel din Europa Centrală, ceea ce se explică în primul rînd prin istoria diferită a celor două jumătăţi ale continentului, în special după cel de-al doilea război mondial, fapt ce conduce, în mod inevitabil, la diferenţe de abordare. Dacă pentru statele occidentale, chestiunea este tot mai mult una morală – asimilarea minorităţilor istorice s-a încheiat în linii mari în secolul trecut, acum predominînd regretele tardive sau gesturile compensatorii –, în ţările din fostul bloc sovietic chestiunea minorităţilor continuă să fie una de stabilitate internă şi securitate regională.

O altă deosebire: în majoritatea statelor vest-europene chestiunea minorităţilor istorice a fost reglată mai ales prin mecanisme constituţionale sau tratate bilaterale, fiind tot mai mult subordonată priorităţilor decurgînd din integrarea, bazată pe delegare de suveranitate şi subsidiaritate, în sistemele supranaţionale. Este relevant faptul că nici tratatul de la Maastricht, nici alte documente importante ale UE nu abordează în mod expres problema minorităţilor. Ea a căpătat, acolo unde remediile constituţionale au fost ineficiente, accente diferite, multe din comunităţile considerate şi tratate pînă recent ca minorităţi, revendică statute concurente cu cel al naţiunii (bascii, catalanii, ş.a). Problema frontierelor s-a estompat în aşa mare măsură, încît un belgian germanofon va avea de ales între o universitate germană la Eupen şi una tot germană, dar eventual mai renumită, la Heidel- berg. Apropierea tot mai semnificativă a nivelelor de trai, a condiţiilor sociale, a dus la dilatarea „spaţiului vital” al naţiunilor vest-europene, prin simpla transparentizare a frontierelor şi globalizare a informaţiei, punînd în paranteză disputele teritoriale.

În Est, dimpotrivă, a devenit tot mai dificilă păstrarea identităţii comunitare uneori, chiar în locul de baştină. Nu e o anecdotă de salon faptul că, într-o singură viaţă de om, cutare locuitor din această zonă a trecut prin cinci cetăţenii, fără a-şi părăsi satul natal. La toate acestea s-a adăugat cortegiul de umilinţe şi represiuni ale celor ostili „dubioasei” duble loialităţi care caracterizează aceste populaţii (cea faţă de naţiunea politică şi cea faţă de naţiunea culturală). Comunismul a accentuat contraselecţia elitelor şi anatemizarea diferenţierilor, făcînd din idealul de egalitate al Revoluţiei Franceze o religie a omogenităţii etnice, lingvistice, confesionale şi desigur, ideologice. Dar e important de subliniat că comunismul s-a suprapus perfect pe o doctrină preexistentă lui, consacrînd totalitarismul naţional ca unică legitimitate istorică. Prezenţa minorităţilor pe un teritoriu dat era resimţită, în cel mai bun caz ca o sursă de probleme, dacă nu chiar ca o injustiţie istorică şi o ameninţare perpetuă. Elitele culturale au contribuit din plin la legitimarea morală a vendettei istorice, la glorificarea pînă la apoteoză a războaielor intraeuropene. După căderea comunismului, problema minorităţilor n-a dispărut, nu s-a rezolvat şi nu a fost depăşită. Explicaţia stă în faptul că dincolo de percepţiile culturale, de dimensiunile politice sau implicaţiile economice, chestiunea minorităţilor traduce, în jumătatea ex-comunistă a Europei, acel malaise endemic de a renunţa la utopia statului naţional, relevînd o criză structurală a mentalităţii colective, inclusiv a aranjamentului statal.

Este deci cu atît mai explicabil că întreaga zonă este în căutare de modele. Volumul de faţă, chiar dacă nu explicit, le trece în revistă pe cîteva dintre ele. Unul ar putea fi inspirat din practica occidentală ai cărei piloni sînt morala şi pragmatismul. În vest, chestiunea dreptului la alteritate a fost în linii mari laicizată, banalizată, chiar transferată din metafizică în administraţie. Aceasta nu înseamnă că reflecţia intelectuală a dispărut întru totul de pe acest tărîm. O demonstrează analiza impactului pe care legislaţia internaţională de protecţie a comunităţilor indigene o are asupra cadrului legislativ de protecţie a minorităţilor în general şi căreia îi consacrăm un spaţiu adecvat. Un alt model este recursul la forme de autonomie care au fost capabile — e drept, în cu totul alte condiţii şi cu dramatice imperfecţiuni — să permită coexistenţa, într-un spaţiu dat, a mai multor limbi, religii şi tradiţii a căror concurenţă n-a mers niciodată atît de departe încît să desfiinţeze pluralismul local. Este modelul regional, trăit cu mai mult sau mai puţină armonie, bunăoară în Transilvania, fondat în primul rînd pe subsidiaritate relativă şi sta- tus-quo cultural. Istoria unor comunităţi (armenii, în acest caz) este dovada unei toleranţe pe care ironia detractorilor săi n-o scoate nicidecum din competiţie. Nu în ultimul rînd, această zonă produce ea însăşi, sub valuri de entuziasm sau oprobriu, inovaţiile sale locale chemate să fie o alternativă la posibile violenţe.

Reluînd, chestiunea minorităţilor relevă, în ţările noastre, o criză structurală a menta- lităţii colective. O mentalitate pe care îşi propune s-o ia cu asalt şi volumul de faţă al Alterei.

Publicarea unora dintre studiile din acest volum nu ar fi fost posibilă fără a mabilul concurs al Johns Hopkins University (SUA) şi al Revistei ΔEMOΣ (Ucraina).