Ecumenica

Biserica Ortodoxă şi promovarea abstinenţei cu bani americani

Liviu Andreescu

În luna aprilie a anului 2005, presa de largă circulaţie din România şi agenţiile media occidentale au anunţat un „ambiţios parteneriat” între „români şi americani” în lupta împotriva SIDA. Iniţiativa, cunoscută şi sub numele de Alianţa pentru întărirea programelor comunitare în domeniul HIV/SIDA şi al combaterii violenţei domestice în România, reuneşte guvernul SUA prin Agenţia Statelor Unite pentru Dezvoltare Internaţională (USAID), Biserica Ortodoxă Română (BOR), Organizaţia Internaţională pentru Caritatea Creştin Ortodoxă (IOCC)¹ şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării (MEC). Proiectul are în vedere acţiuni la nivel comunitar care urmăresc prevenirea infectării cu HIV printr-un mesaj ce pune accentul pe abstinenţa sexuală şi fidelitatea faţă de partener, prin campanii de educare a publicului şi de afirmare a valorilor compasiunii şi non-discriminării. Acţiunile de prevenire a SIDA urmează să fie acompaniate, în mai multe dintre cele 15 judeţe cuprinse în prima fază a proiectului, de o iniţiativă împotriva violenţei în familie.

Programul implementat iniţial în 13 episcopii, prin intermediul unor asociaţii de tineri şi al unor comitete filantropice parohiale, mobilizează pentru o perioadă de 3 ani 5,4 milioane de dolari (dintre care 2 milioane furnizate de USAID şi restul de ceilalţi parteneri) şi 2.600 de preoţi, profesori de religie, studenţi teologi şi asistenţi sociali ortodocşi. Gîndit, în primul rînd, ca un proiect de instruire a tinerilor, programul implică, ca şi componentă majoră, educarea în privinţa infectării cu HIV şi a violenţei domestice prin adaptarea mai multor ore anuale de religie desfăşurate în şcolile publice.

Guvernul american, combaterea SIDA şi organizaţiile religioase

Cum a ajuns, totuşi, guvernul american să finanţeze o iniţiativă care implică cel mai important cult religios din România, alături de o organizaţie de caritate ortodoxă pan-americană? Explicaţia rezidă într-un număr de evoluţii care s-au pus în mişcare în politica internă şi internaţională americană. Mai întîi, în anul 2003 Congresul SUA a aprobat o lege care majora substanţial ajutorul extern pentru combaterea SIDA, atribuind simultan, într-o mişcare care rupe cu tradiţia anterioară, o parte considerabilă a fondurilor serviciilor de asistenţă pentru persoane infectate. Ca urmare, activităţile de prevenire, ce pînă de curînd ocupaseră poziţia principală în programele finanţate de Statele Unite, au scăzut în importanţă (primind cam a cincea parte din suma totală). În plus, la presiunea grupurilor conservatoare, o treime din bani au fost rezervaţi programelor de prevenire bazate pe abstinenţa pînă la căsătorie.

Cea de-a doua tendinţă relevantă pentru cazul de faţă priveşte acordarea de finanţare, pentru implementarea unor proiecte publice, organizaţiilor religioase sau cu afiliere religioasă. Cum tradiţia constituţională americană a trasat o linie destul de fermă de separaţie între stat şi biserică, capacitatea organizaţiilor religioase de a participa la competiţia pentru proiecte publice a făcut subiectul unui număr de restricţii specifice în ultima parte a secolului trecut. (Ceea ce nu înseamnă că acest tip de organizaţii nu au fost parteneri relativ constanţi ai guvernului american în programele sociale.) De pe vremea preşedinţiei lui Bill Clinton, dar mai ales în ultimii ani, executivul american a luat o serie de măsuri menite să facă regulile jocului mai „echitabile”, îndepărtînd marea parte a restricţiilor impuse asociaţiilor cu profil religios. Tot mai multe asemenea asociaţii au preluat servicii sau proiecte publice finanţate din bani federali.

De altfel, interesul statului american pentru implicarea organizaţiilor religioase în furnizarea serviciilor publice s-a putut observa bine şi în cazul iniţiativei legislative anti-SIDA menţionate mai sus. Pe lîngă decizia de a impune un prag minim de finanţare pentru programele de prevenire prin abstinenţă, în general provincia organizaţiilor religioase, grupările conservatoare au reuşit să introducă şi o prevedere ce le asigura pe cele dintîi că nu vor fi nevoite să participe la acţiuni faţă de care au dubii de natură morală şi/sau religioasă (cum ar fi distribuirea de prezervative); respectiv, că organizaţiile nu vor fi discriminate în procesul de selecţie datorită refuzului de a se angaja în asemenea acţiuni. În fine, la fondurile pentru combaterea SIDA au acces doar organizaţiile care menţin o „politică explicită” de condamnare a traficului de persoane şi prostituţiei. (Această ultimă prevedere, care aşează semnul egal între cele două practici şi apare şi în alte acte legislative, a pus deja în dificultate mai multe ONG-uri de profil din România şi din lumea întreagă.)

În condiţiile date, nu e greu de înţeles de ce guvernul american a ales două organizaţii ortodoxe pentru implementarea, în ţară, a unui program anti-SIDA bazat pe abstinenţă. Pe de-o parte, angajamentul cabinetului Bush de a combate flagelul la nivel mondial are o puternică componentă ideologică conservatoare, vizibilă în natura programelor finanţate şi în condiţiile fără precedent de care se bucură asociaţiile religioase în competiţia pentru fonduri. Pe de cealaltă parte, guvernul american pare hotărît să sporească participarea grupărilor religioase la furnizarea serviciilor publice în general. Prin urmare, o organizaţie precum Biserica Ortodoxă Română a devenit un candidat recomandabil pentru politicile umanitare ale guvernului american.

Roadele strategiei de prevenire prin abstinenţă

Campania de prevenire a infectării cu HIV prin abstinenţă, care ia amploare în Statele Unite de mai mulţi ani, nu a convins pe toată lumea. Un raport al Human Rights Watch, bazat pe un studiu de caz în statul Texas, arăta că ofensiva prevenirii prin abstinenţă a dus la o dezinformare sistematică a tinerilor, dar şi a publicului în ansamblu, mai ales cu privire la utilizarea corectă a prezervativelor.² Studii foarte recente realizate peste Ocean sugerează, de asemenea, că una dintre principalele strategii de promovare a abstinenţei, „jurămintele de virginitate” (premaritală), nu are un impact asupra gradului de infectare cu boli cu transmitere sexuală, chiar dacă tranziţia la viaţa sexuală se face mai tîrziu şi numărul de parteneri în general, şi de parteneri monogami în particular, este mai mic.³ Conform autorilor, explicaţia constă în tendinţa celor care încalcă jurămîntul – şi deci a persoanelor comparativ mai expuse la programele de prevenire prin abstinenţă – de a nu folosi prezervative, sau de a le folosi mai prost decît persoanele care nu fac asemenea legăminte.

Deşi autorităţile americane au generat multă vîlvă în privinţa succesului strategiei ABC (acronimul pentru „abstinenţă, fii fidel, prezervative în cazuri de risc ridicat”) în Uganda, ţară unde incidenţa infectării cu HIV a scăzut spectaculos în ultimii ani, mulţi comentatori pun la îndoială contribuţia programelor de abstinenţă în acest sens. Conform unui alt raport al organizaţiei de drepturile omului menţionată, „Strategia Globală Americană anti-SIDA a evoluat într-un climat de cenzură şi distorsionare a informaţiilor cu privire la prezervative şi relaţiile sexuale protejate.”⁴ Acest trend a inclus modificarea datelor făcute publice de agenţii guvernamentale precum Centers for Disease Control, USAID şi altele, în sensul excluderii unor informaţii despre utilizarea prezervativelor, sau furnizarea de informaţii ştiinţific inexacte menite să descurajeze utilizarea mijloacelor contraceptive în cauză.⁵ Mizînd pe formula promovării abstinenţei, administraţia Bush a numit în poziţii cheie în instituţiile de resort suporteri ai programelor bazate exclusiv pe abstinenţă.

Abstinenţa, acum şi în România

Dacă prevenirea SIDA prin abstinenţă pînă la căsătorie rămîne o idee controversată în Statele Unite, introducerea sa în România prin proiectul implementat de BOR şi IOCC şi finanţat de USAID comportă dificultăţi sporite.

În mare, acestea ţin de două sfere distincte: calitatea implementării, aşa cum poate ea fi anticipată în clipa de faţă; posibilele efecte ale derulării programului asupra vieţii religioase şi libertăţii de conştiinţă. În cele ce urmează, mă voi referi, pe rînd, la aceste două teme.

Prima chestiune discutabilă priveşte, aşadar, chiar ideea de a purta o campanie anti-SIDA şi împotriva violenţei în familie prin intermediul BOR. Desigur, baza socială a principalului cult din România îl recomandă pe acesta ca o organizaţie ce poate ajunge în zone pe care nici măcar braţul lung al statului nu le poate atinge, cel puţin nu într-un mod care să impună respectul pe care l-ar putea trezi Biserica.⁶ Aşa cum scria un analist al rolului instituţiei cu pricina, „[c]u excepţia celor trei judeţe populate în majoritate de maghiari ... BOR este practic prezentă instituţional în toate statele şi oraşele României, fiind, în multe sate izolate sau care aparţin unei comune, singura instituţie activă comunitar (la nivel religios, sociocultural şi chiar politic). Aceasta face ca, dacă excludem poliţia şi administraţia locală de stat, BOR să nu poată fi concurată de nici o altă instituţie civilă sau guvernamentală pe plan demografic şi administrativ.”⁷ Or, s-ar putea argumenta că Biserica Ortodoxă ar fi, prin extinderea sa teritorială şi capacitatea sa de mobilizare socială, un vehicul ideal al luptei împotriva SIDA şi a violenţei în familie.

Mai mult, cum Alianţa pentru întărirea programelor comunitare presupune alocarea de către partenerii USAID a unei sume relativ consistente pentru activităţi de caritate şi sociale (rămîne de văzut cît din aceasta va fi „în natură”), implicarea bisericii are şi avantajul de a da un impuls conştiinţei caritative a principalului cult din România. Odată bulgărele urnit la vale, el ar putea cîştiga rapid în consistenţă. Prin urmare, nu e greu de văzut de ce un finanţator extern ar putea aprecia “activele” BOR, fie că e vorba de capitalul său uman, de cel social, sau de acela financiar.

Experienţa BOR în privinţa combaterii SIDA şi a violenţei în familie

Toate acestea, însă, nu trebuie să împiedice o examinare a capacităţii Bisericii Ortodoxe de a susţine în mod real un proiect precum cel asumat. Activităţile de caritate ale cultului au rămas, pînă acum, un fenomen periferic. În ciuda unor iniţiative izolate remarcabile, Bisericii Ortodoxe îi lipseşte – în România, ca şi în statele vecine – o tradiţie şi un interes pronunţat în această direcţie. IOCC, partenerul BOR în proiect, plănuieşte un program de pregătire a 2.600 de persoane, preoţi şi profesori de religie, întru educarea enoriaşilor şi a elevilor. Trainerii vor avea însă de luptat cu letargia caritativă a Bisericii, nemaivorbind de ideologia semi-oficială a organizaţiei, homofobă şi opusă ideii de emancipare socială a cel puţin unora dintre categoriile defavorizate ce ar trebui cuprinse în proiect.

În spatele limbajului esopic al condamnării păcatului şi al iubirii faţă de păcătos practicat de mulţi membri ai BOR s-a ascuns pînă astăzi o ostilitate abia reţinută faţă de homosexuali. Nu arareori, aceştia sunt prezentaţi ca şi „vehiculele nefaste prin care se transmite SIDA”⁸ (fraza aparţine unuia dintre reprezentanţii moderaţi ai Bisericii; sublinierea aparţine autorului). Iar cumplita boală capătă uneori forma unei pedepse divine în timp ce bolnavul, se înţelege, îmbracă identitatea unui păcătos care-şi merită flagelul. Va putea antrenamentul primit de „agenţii” ortodocşi ai „luptei anti-SIDA”, cu aerul său uneori greu de evitat de mantra impusă de birocraţia occidentală, să topească antipatia Bisericii faţă de comunitatea gay şi membrii săi? Să nu uităm că, cu precădere între 1995 şi 2000, Biserica Ortodoxă a susţinut oficial, printr-o campanie sistematică şi adesea vehementă, criminalizarea relaţiilor homosexuale liber consimţite. Va putea delincventul de ieri fi slujit cu empatie de aprigul său denunţător?

Nici în cazul violenţei în familie palmaresul BOR, privit în ansamblu, nu pare să fie cu mult mai bun. Eternul îndemn ca femeia să fie supusă bărbatului, parte din atmosfera fiecărei cununii religioase, ar putea fi expediat rapid ca un ritual caduc. Puţinele studii care s-au scris în ţară pe această temă demonstrează, însă, că asemenea atitudini reprezintă, în interiorul BOR mai mult chiar decît în cazul altor culte, un reflex de mentalitate.⁹ E drept că mesajul supuşeniei în sfera casnică apare compatibil, la nivel strict logic, cu acela al anti-violenţei. Pare la fel de netăgăduit, totuşi, că relaţia practică între cele două e problematică obedienţa femeii în viaţa privată încurajează violenţa în familie şi atitudinea tolerantă a societăţii în ceea ce o priveşte.

Rămînînd în sfera violenţei casnice, desigur că aceasta nu are în vedere numai relaţiile dintre soţi, ci şi pe acelea dintre părinţi şi copii. Or, judecînd după informaţii – încă nesistematizate în România – cu privire la „climatul” orelor de religie, ideea conform căreia „bătaia e ruptă din rai” e departe de a fi străină educatorilor proveniţi din sînul facultăţilor de teologie ortodoxă, atît la nivelul a ceea ce se predă, cît şi la nivelul a cum se predă. Pe de altă parte, deasupra multora dintre orele de religie care se desfăşoară astăzi în şcolile ţării pluteşte, dincolo de „detaliul” aplicării sau neaplicării pedepselor corporale, un aer autoritarist şi punitiv. Copiii sunt învăţaţi să vadă lumea în culori maniheiste – un univers în care răsplata este întotdeauna proporţională cu actul imoral şi adeseori (în scop educativ) chiar disproporţionată.

Chiar manualele de religie, publicate sub oblăduirea Patriarhiei, impun un model punitiv care nu se sfiieşte de dimensiunea corporală. Un copil etern neastîmpărat vinovat de a fi zgîndărit un cuib de păsărele se vede articulat de Dumnezeu, fiind proiectat direct la sol de pe o scară ce îi cade (grafic) pe membre şi abdomen. Rîndunelele ciripesc fericite, mulţumindu-i Atotputernicului pentru pedeapsa meritată aplicată.¹⁰ Dar dincolo de violenţa fizică exhibată, manualele de religie insuflă copiilor şi un sentiment apăsător de vinovăţie – şi, prin extensie, aşteptarea unei pedepse, care ar putea fi şi corporală – pentru vini din cele mai diverse. Într-un alt exemplu, copiii sunt puşi să aleagă între creştinii „buni” şi „răi”, grupul din urmă incluzîndu-i şi pe aceia a căror unică vină e de a nu fi mers la biserică şi de a nu se fi închinat cu frecvenţa cuvenită. Iar eticheta de „rău” nu poate fi spălată, judecînd după detaliile poveţei, nici de activităţi altruiste sau în folosul familiei ori comunităţii.

Prin urmare, dată fiind gama de poziţii pe care Biserica Ortodoxă le afişează astăzi în privinţa homosexualilor, rolului femeii în familie, sau educaţiei copiilor, a investi această instituţie cu un rol principal în iniţiativa anti-SIDA şi împotriva violenţei casnice se arată un pariu riscant. De ce am acorda încredere unei organizaţii conservatoare, care pretinde că poate să educe populaţia în lupta împotriva infectării cu HIV şi a violenţei, atîta vreme cît BOR s-a arătat, pînă acum, inamicul mai multor sub-categorii importante de victime, ori pur şi simplu autoritaristă ca mentalitate şi insensibilă la substratul social şi ideologic al violenţei casnice? Şi, pentru a privi dintr-o perspectivă transatlantică, de ce ar avea contribuabilul american încredere în Biserica Ortodoxă Română?

Biserica Ortodoxă şi politicile abstinenţei

Un al doilea motiv de îngrijorare priveşte detaliile care au transpărut, pînă acum, în privinţa strategiei concrete de combatere a infectării cu HIV. Proiectul discutat are în vedere prevenirea prin promovarea abstinenţei sexuale pînă la căsătorie.¹¹ Formula abstinenţei se referă la tinerii necăsătoriţi; în privinţa persoanelor căsătorite, se va merge pe ideea promovării fidelităţii în cadrul cuplului. Aceasta este, într-adevăr, aşa cum am sugerat şi mai sus, politica oficială a guvernului american, şi a USAID în particular, de un număr de ani încoace.¹² Mai mulţi critici, printre care se numără Human Rights Watch în rapoartele privind rezultatele politicilor similare din Texas şi Uganda, afirmă însă că strategia s-a arătat defectuoasă. Aceasta în primul rînd fiindcă soluţia ideologizată şi pudibondă a prevenirii prin abstinenţă şi fidelitate a fost permanent gîndită, de adepţii ei conservatori de la nivelul finanţatorului şi de nu mai puţin conservatorii săi implementatori, drept un înlocuitor, şi nu un mecanism complementar, al educaţiei sexuale şi informării cu privire la utilizarea prezervativelor.

E drept că USAID sprijină, în principiu, o abordare comprehensivă, „echilibrată” a prevenirii infectării cu HIV, care include „abstinenţa, fidelitatea/ reducerea numărului de parteneri, şi utilizarea corectă şi consecventă a prezervativelor în cazul persoanelor cu un grad mare de risc de transmitere a sau infectare cu HIV”.¹³ Dar alegînd Biserica Ortodoxă Română pentru proiectul de faţă, agenţia americană pune sub semnul întrebării angajamentul său faţă de o asemenea strategie globală. În plus, chiar dacă USAID a finanţat alte proiecte anti-SIDA concentrate pe strategiile complementare abstinenţei şi fidelităţii, există pericolul ca un mesaj de tipul celui ce ar putea emana de la BOR să intre în concurenţă, mai degrabă decît în rezonanţă, cu mesajele care ar trebui să îl completeze.

Deocamdată, lipsa de simpatie a Bisericii Ortodoxe faţă de predarea educaţiei sexuale în şcoli este cunoscută. Astfel, „în urma analizei programei de educaţie pentru sănătate în învăţămîntul public, Sfîntul Sinod … atrage atenţia asupra unor elemente profund dăunătoare educaţiei tinerilor, în vădită contradicţie cu morala creştină, şi cheamă factorii responsabili la reconsiderarea acestora, în consultare cu reprezentanţii Bisericii.”¹⁴ Programul materiei „Educaţie pentru sănătate” elaborat de Ministerul Educaţiei şi Ministerul Sănătăţii a fost analizat de BOR (laolaltă, trebuie precizat, cu membrii altor asociaţii creştine). Rezultatul a venit sub forma un raport conform căruia „forma sub care sînt prezentate elevilor unele aspecte ale vieţii sexuale [relaţiile homosexuale, auto-erotismul ş.a.m.d.] este dea dreptul îngrijorătoare.”¹⁵

Tot Biserica Ortodoxă s-a arătat, la nivel cvasi-oficial, împotriva oricăror mijloace de contracepţie „artificiale şi naturale”, numind planningul familial, printr-unul dintre reprezentanţii săi larg popularizaţi în mediul duhovnicesc, „un laborator al pruncuciderii”.¹⁶ Or, dacă BOR nu admite nici măcar calendarul OginoKnaus, e de presupus că utilizarea prezervativelor – fie şi ca mijloc de prevenire a SIDA – este cu atît mai respingătoare pentru reprezentanţii cultului în cauză.

Pe de altă parte, prin proiectul de faţă, profesorii de religie vor avea atribuţiuni formale în sensul educaţiei sexuale şi a prevenirii violenţei familiale. „Memorandumul de înţelegere” semnat de USAID, BOR, IOCC şi MEC prevede că „în judeţele ţintă unde programul va aborda atît problematica HIV/SIDA, cît şi a violenţei domestice, se vor aloca patru ore pe an pentru aceste două subiecte. În judeţele unde proiectul va aborda doar problematica HIV/SIDA, se vor aloca doar două ore cu această temă în fiecare an, la fiecare clasă.” (Anexa B, pct.2)

Conform declaraţiilor unor reprezentanţi ai USAID, programa după care se vor desfăşura orele urmează să fie elaborată de grupuri de specialişti în domeniile relevante şi, ulterior, aprobată de clerul ortodox. Conform regulilor de finanţare impuse de legislativul american, acesta din urmă nu poate fi obligat să discute cu copiii teme neagreate de Biserica Ortodoxă. În conjunctura de faţă, se arată important ca programa să rămînă compatibilă cu conţinutul orelor de educaţie sexuală. Sarcina nu va fi, probabil, una uşoară.

Mai mult decît atît, rămîne un subiect cîtuşi de puţin marginal acela al interesului statului, în principiu, faţă de promovarea abstinenţei pînă la căsătorie. De ce ar fi statul român interesat să susţină o asemenea practică? De ce nu ar sprijini, de pildă, experimentalismul sexual al tinerilor adulţi, în condiţii de siguranţă şi informare, înainte de căsătorie? Nu e greu de găsit temeiuri pentru care formula din urmă ar fi preferabilă. În plus, în condiţiile în care politicile privind abstinenţa şi fidelitatea se desfăşoară într-un mediu social retrograd, în care şi una şi cealaltă sunt impuse cu precădere femeilor şi sancţionate de regulă în cazul acestora, „prevenirea prin abstinenţă” s-ar putea dovedi potrivnică ţelului egalităţii dintre sexe. Desigur, acestea sînt teme care trebuie dezbătute în detaliu, pe baza unor date empirice. Dar tocmai din acest motiv, respectiv datorită absenţei unor asemenea dezbateri şi studii empirice, e de recomandat ca „prevenirea prin abstinenţă” să nu se transforme într-o politică sancţionată de stat.

Biserica Ortodoxă, învăţămîntul public şi neutralitatea statului

În al treilea rînd, în România, implicarea BOR în programul de prevenire a infectării cu HIV cade peste deja problematica influenţă exercitată de această organizaţie în învăţămîntul de stat şi în societate în ansamblul său. Eforturile vizibile ale Bisericii majoritare de a îşi impune programul doctrinar în rîndurile tinerilor prin intermediul şcolilor publice¹⁷ primeşte astfel un impuls încurajator şi noi oportunităţi de manifestare, din chiar partea autorităţilor care ar fi trebuit să limiteze natura activităţilor expansive ale BOR.

Deja, participarea elevilor la orele de religie se desfăşoară într-un context profund viciat. Acesta îmbină intimidarea potenţialilor refuznici (de către profesorii de religie, alţi profesori şi/sau administraţie), o organizare a orarului menită să impună materia (plasată în miezul programului), şi prevederi legislative (statutul ambiguu de materie facultativă parte a trunchiului comun) şi practice (la orele de religie înscrierea se face practic din oficiu) proiectate în acelaşi scop. Introducerea la orele de religie a unor teme speciale precum prevenirea HIV sau sexualitatea, de interes general şi pentru care profesorii de religie nu dispun de o calificare specială, nu face decît să sancţioneze pozitiv, încă o dată, încercarea BOR de a confisca conştiinţele tinerilor prin strategii care merg de la educaţia confesională pînă la afişarea de simboluri religioase ortodoxe în instituţie, ori construirea de biserici şi capele în incinta şcolilor şi liceelor.

Altfel spus, atît statul român (implicat în proiect prin Ministerul Educaţiei), cît şi statul american (ca finanţator şi sponsor ideologic) vor trebui să aibă în vedere nu doar chestiuni ce ţin de capacitatea organizaţiilor finanţate de a duce la capăt, în mod adecvat, un proiect de anvergură, ci şi, mai general, dinamica vieţii religioase din România contemporană. Sînt mari şanse ca impulsul acordat acum prezenţei ortodoxe în şcoli să accentueze starea precară a libertăţii de conştiinţă şi religie în învăţămîntul public preuniversitar. Mărind scara de analiză, iniţiativa de a angaja 2.600 de preoţi, teologi şi profesori de religie ortodocşi în lupta împotriva SIDA şi a violenţei casnice ar putea să dezechilibreze şi mai tare raporturile profund inegale dintre Biserica Ortodoxă şi celelalte culte sau grupări religioase sau non-religioase.

Dacă complezenţa arătată pînă acum de statul român principalului cult din ţară aruncă o lumină de predictibilitate asupra modului în care MEC s-a grăbit să sancţioneze pozitiv proiectul, sprijinul american apare mai degrabă surprinzător. Guvernul american publică anual, de ceva vreme, un raport privind libertatea religioasă (şi) în România. Rapoartele au criticat implicit, cu reţinere diplomatică dar şi constanţă, poziţia BOR în societatea românească.

Într-adevăr, nu mai tîrziu de anul trecut raportul american nota o intensificare a disputelor dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică privind restituirea lăcaşurilor de cult confiscate acesteia din urmă.¹⁸ Tema a angajat sistematic eforturile guvernului american în dialogurile sale cu autorităţile române. Or, în condiţiile în care guvernul american cunoaşte prea bine configuraţia vieţii religioase din ţară, ba chiar o condamnă periodic, nu e deloc clar de ce ar sprijini o iniţiativă de tipul celei discutate aici, implicînd un actor ale cărui presiuni sociale şi politice constante ameninţă libertatea religioasă a membrilor religiilor minoritare.¹⁹

Două ipoteze – care nu se exclud reciproc – par de luat în calcul în această privinţă, cel puţin într-o primă instanţă. Conform uneia, guvernul american ar dori să contribuie la transformarea din interior a Bisericii Ortodoxe, prin implicarea acesteia în proiecte care ar da o nouă dimensiune, mai deschisă, mai modernă, activităţilor organizaţiei cu pricina. De remarcat deocamdată numai că, din cîte îmi dau seama, nu se întrevede la nivelul BOR ca ansamblu nici o intenţie de reformă în domenii de importanţă centrală. Dimpotrivă, presiunile în vederea adoptării unei legi a cultelor care privilegiază Biserica Ortodoxă, discursul antigay pricinuit recent de revelaţiile unor călugări ortodocşi, încălcările libertăţii de conştiinţă în şcoli şi licee, spitale şi penitenciare, sau campania de colonizare a spaţiului public, se menţin pe coordonatele anterioare.

Conform ipotezei secunde, finanţarea de către agenţia guvernamentală americană a unui proiect care implică BOR şi IOCC face parte dintr-o strategie globală a statului american de a înrola organizaţiile religioase sau afiliate religios pe agenda sa socială şi umanitară, acasă şi peste hotare. O asemenea strategie globală ar obliga agenţii federale precum USAID să cheltuiască fonduri importante pentru politicile abstinenţei şi deci să caute activ parteneriate cu cele mai importante organizaţii religioase locale pentru a cheltui fondurile. La urma urmelor, o circulară transmisă de Colin Powell în 2002 angajaţilor USAID recomanda acestora promovarea prevenirii infectării cu HIV prin programe de abstinenţă, mai degrabă decît prin proiecte care să susţină utilizarea prezervativelor.²⁰ Iar USAID a înfiinţat de curînd un centru special de lucru cu organizaţiile religioase.

În spaţiul public american a curs multă cerneală pe această temă şi nu e aici locul pentru a analiza, măcar schematic, argumentele pro şi contra implicării asociaţiilor religioase în programe sociale şi umanitare finanţate de stat. Pe de altă parte, cooptarea BOR într-un proiect precum cel de faţă sugerează că politica guvernului american, aplicată fără atenţia cuvenită acordată contextului local (dacă nu chiar împotriva cunoaşterii acestuia), s-ar putea dovedi riscantă.

Ar merita insistat, în acest punct, şi asupra altui amănunt. În politica sa de finanţare a organizaţiilor religioase, guvernul federal american pleacă de la premisa că o organizaţie religioasă nu este, din principiu, mai predispusă decît o organizaţie seculară să folosească banii federali în scopuri improprii (cum ar fi, în cazul organziaţiilor dintîi, prozelitismul sau alte activităţi „intrinsec religioase”). Pentru a rezolva problema administrării neconforme a fondurilor, agenţiile federale sau statale se bazează, aşadar, pe un proces de monitorizare a activităţilor proiectului finanţat.

Strategia poate să dea roade în contextul unor programe de scurtă durată, sau care implică un număr relativ scăzut de activităţi, ori un număr nu foarte mare de persoane, ori o arie geografică redusă – şi mai ales într-o societate în care relaţiile între grupările religioase rămîn echilibrate la nivel naţional. Va fi mult mai dificil pentru USAID să monitorizeze, în manieră convingătoare, activităţile a 2.600 de preoţi şi profesori ortodocşi desfăşurate în 15 judeţe ale ţării pe o perioadă de 3 ani. Cu atît mai mult cu cît cultul căruia aceştia i se supun a demonstrat pînă astăzi, în domeniile cuprinse în proiect, o mentalitate potrivnică celei ce i se solicită acum, laolaltă cu tendinţe evidente de prozelitism. Pentru a asigura conformitatea şi transparenţa programului, ar fi indicată monitorizarea externă programului de către una sau mai multe asociaţii cu profil relevant (lupta împotriva SIDA, protecţia unora dintre categoriile sociale implicate, promovarea libertăţii religioase).

Discriminarea religioasă

Una dintre chestiunile ridicate de proiectul Alianţei priveşte discriminarea pe criterii religioase în privinţa beneficiarilor. Regulamentul de finanţare al USAID specifică cu claritate faptul că organizaţiile religioase care primesc fonduri guvernamentale americane nu pot discrimina, pe bază de religie, categorii de potenţiali beneficiari. Fireşte, la nivel principial, nimic nu împiedică un preot sau asistent social ortodox să furnizeze servicii unor persoane de alte religii. USAID se arată convinsă în documentele sale publice că procesul de monitorizare, cuplat cu sancţiuni în cazurile în care se constată abateri, va rezolva satisfăcător această problemă. Pe de altă parte, din motivele amintite anterior, sarcina pare să fie substanţial mai dificilă în cazul vastului program avut în vedere aici. La urma urmelor, în România preoţii ortodocşi au refuzat în destule situaţii să permită înmormîntarea unor persoane de alte confesiuni în cimitire publice.²¹ Relaţiile inter-confesionale din ţară au fost marcate, de-a lungul ultimilor 15 ani de libertate, de agresiuni ortodoxe, orchestrate de oameni în sutană, împotriva membrilor unor minorităţi religioase.²² Decizia de a acorda, unei organizaţii cu un palmares de antipatie faţă de minorităţile religioase, încrederea că va putea distribui în mod echitabil, fără preferinţe confesionale, asistenţa în prevenirea SIDA şi a violenţei casnice rămîne riscantă.

De altfel, unii reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe nici nu par să fi înţeles clar că programul este menit, conform Memorandumului, „să schimbe atitudini şi să promoveze un comportament pozitiv în rîndul membrilor Bisericii Ortodoxe Române şi al populaţiei în general.” (cap. IX) Constantin Stoica, purtătorul de cuvînt al Patriarhiei Române, declara unui post de radio că programul doreşte „conştientizarea în comunităţile de credincioşi a pericolului infestării cu virusul HIV/SIDA…”²³

De altfel, în cel puţin o privinţă proiectul discriminează direct împotriva membrilor altor confesiuni sau persoanelor non-teiste. El acordă o bună parte din asistenţă prin orele de religie. Or, profesorii de religie cuprinşi în program sînt ortodocşi, ceea ce se traduce prin faptul că predau ore de religie ortodoxă unor clase compuse din copii care aparţin acestei confesiuni. Serviciile furnizate ca parte a programului finanţat de USAID au, altfel spus, şi o dimensiune intrinsec confesională. Elevii neortodocşi, ca şi cei ortodocşi care au ales să nu participe la orele de religie, vor rămîne pe dinafara acestei secţiuni importante a programului, ei neputîndu-se din principiu califica ca şi beneficiari în circumstanţele de faţă. Cel puţin această componentă a programului se arată direct discriminatorie. Iar Ministerul Educaţiei patronează, prin modificarea curriculară menţionată în memorandum, o formă de discriminare.

Prozelitism ortodox pe bani americani?

O temă înrudită, în context, cu aceea a discriminării este tema prozelitismului. Nu voi mai insista asupra presiunii confesionale la care Biserica Ortodoxă supune societatea românească în ansamblul ei, şi care nu exclude pericolul instrumentalizării proiectului finanţat de USAID în vederea atragerii de adepţi. Pe de altă parte, agenţia americană prevede direct în regulamentul său de finanţare faptul că „Organizaţiile care primesc asistenţă financiară directă de la USAID pentru orice program USAID nu se pot angaja în activităţi inerent religioase, precum activităţile de cult, instruirea religioasă sau prozelitismul, ca parte a programelor sau serviciilor finanţate prin intermediul asistenţei financiare USAID.”²⁴ Regulamentul prevede separarea în timp sau spaţiu a activităţilor inerent religioase de cele finanţate. Permite însă derularea acţiunilor din proiect în interiorul lăcaşurilor de cult sau al altor incinte care conţin însemnuri sau simboluri confesionale, precum şi invitarea beneficiarilor să participe la activităţi inerent religioase, atîta timp cît acestora li se specifică clar că participarea rămîne voluntară şi nu condiţionează accesul la asistenţă.

Cum se vede, regulamentul – de dată recentă – se arată extrem de permisiv, atît în privinţa tipurilor de activităţi tolerate, cît şi în aceea a locului unde pot avea loc activităţile respective. Aşa cum remarcam anterior, reglementările laxe, poate mai uşor de aplicat corect în Statele Unite datorită unui sistem politic şi social echilibrat, vor fi mai greu de implementat în România. (Deşi, chiar şi peste Ocean programele de abstinenţă au fost uneori asociate activităţilor de propovăduire a cretinismului.)²⁵

Dincolo de acest aspect însă, programul Alianţei pare să încalce chiar şi prevederile liberale ale regulamentului de finanţare USAID în cel puţin un punct: acesta din urmă include explicit instruirea religioasă printre activităţile „inerent religioase” pe care recipienţii de fonduri guvernamentale americane nu le pot desfăşura în decursul procesului. Or, proiectul administrat de BOR şi IOCC presupune şi predarea unor ore de religie în şcolile publice. Cum, în configuraţia de faţă, aceste ore urmează o formulă confesională, şi cum finanţarea USAID este, în sensul regulamentului, „directă”,²⁶ structura proiectului încalcă slaba protecţie oferită împotriva utilizării banilor publici americani pentru activităţi de prozelitism religios.

În al doilea rînd, simpla condiţie pusă organizatorului care invită beneficiarii la activităţi religioase de a specifica faptul că participarea rămîne voluntară nu este, atunci cînd beneficiarii programului sînt copii, suficient de puternică pentru a opri abuzuri de conştiinţă. Spre deosebire de eventualii beneficiari adulţi, copiii sînt mai uşor de influenţat, atît datorită autorităţii formale şi informale a educatorilor (cu atît mai mult atunci cînd aceştia sînt şi profesorii obişnuiţi de religie), cît şi datorită presiunii de grup. Pentru a preveni încălcarea libertăţii religioase a copiilor care ar putea participa la program, organizatorii vor trebui măcar să se asigure de acordul părinţilor cu privire la invitarea copiilor lor la activităţile religioase.

Mai mult decît atît, în formula existentă, programul finanţat de USAID pare să presupună că un părinte care şi-a dat acordul ca copilul său să participe la orele obişnuite de religie, în configuraţia lor curiculară actuală, îşi va da automat acordul ca tînărul sau tînăra respectivă să ia parte şi la orele de religie în care educatorii sînt investiţi cu prerogative în domeniul educaţiei sexuale. Or, o asemenea presupoziţie automată nu pare îndreptăţită. Pot exista părinţi care să obiecteze la ideea că un preot sau teolog ortodox le-ar instrui copiii în domeniul sexualităţii, nu însă şi la aceea că acelaşi preot sau teolog le-ar instrui copiii în domeniul religiei ortodoxe conform actualei programe şcolare. Din nou, acordul părinţilor ar trebui solicitat expres de organizatori.

În concluzie

Parteneriatul dintre guvernul american, cel mai important cult din România, o organizaţie ortodoxă pan-americană şi Ministerul Educaţiei cade pe un teren accidentat. Dincolo de atuurile incontestabile deţinute de BOR în privinţa capacităţii sale de a derula o acţiune de proporţii, precum cea avută în vedere de programul Alianţa pentru întărirea programelor comunitare în domeniul HIV/SIDA şi al combaterii violenţei domestice în România, toate datele vorbesc împotriva implicării Bisericii Ortodoxe într-o iniţiativă de o asemenea anvergură şi cu o asemenea miză. E discutabil în ce măsură specialiştii IOCC vor putea pregăti în timp util şi în mod satisfăcător un număr de nu mai puţin de 2.600 de preoţi, asistenţi sociali şi profesori de religie ortodocşi, în condiţiile în care asistenţa socială rămîne, în România, un domeniu slab profesionalizat, iar subiecţii trainingului nu s-au dezvoltat profesional într-un mediu cu tradiţie caritativă. Apoi, modul în care BOR a tratat pînă acum chestiuni sociale intim legate de temele programului, în particular anumite categorii sociale (homosexuali, femei, copii), sugerează nu doar o inapetenţă generală, ci de-a dreptul un antagonism între scopurile iniţiativei şi capacitatea organizaţiei de a le atinge.

În al doilea rînd, opţiunea prevenirii infectării cu HIV prin programe de abstinenţă pînă la căsătorie nu pare cea mai indicată în context românesc şi, judecînd după experienţele altor comunităţi, nici în alte contexte. În măsura în care, aşa cum o arată anumite studii, formula abstinenţei duce la o mai slabă familiarizare cu mijloacele contraceptive – lucru plauzibil, date fiind coordonatele ideologice ale BOR şi ale sponsorului american –, soluţia s-ar putea dovedi contraindicată. Dincolo de aceasta, însăşi ideea susţinerii abstinenţei pînă la căsătorie ar putea intra în conflict cu alte valori sociale (precum egalitatea între sexe) pe care statul român le urmăreşte în paralel cu combaterea SIDA.

În fine, problema cea mai gravă ridicată de selectarea Bisericii Ortodoxe pentru programul combaterii infectării cu HIV şi a violenţei casnice rămîne, în opinia mea, aceea a impactului asupra rolului BOR în societatea românească în general, şi în învăţămîntul public în mod special. Programul are toate şansele să întărească poziţia de audienţă captivă în care Biserica Ortodoxă a plasat o bună parte din societatea românească, precum şi să înrădăcineze în şcolile şi liceele ţării formula nefericită a educaţiei religioase confesionale desfăşurată sub presiune.

Fireşte, toate cele de mai sus rămîn deocamdată ipoteze şi predicţii. Totuşi, dată fiind istoria postdecembristă (şi nu numai) a celui mai mare cult din România, decizia guvernului american şi a guvernului român de a îşi lua Biserica Ortodoxă ca partener într-o iniţiativă de asemenea natură şi amploare se arată deconcertantă.

Note:

1.    Fondată în 1992, IOCC este braţul umanitar al Conferinţei Americane a Episcopilor Ortodocşi. Organizaţia activează în România din 2000, printre altele în domeniul asistenţei pentru victimele inundaţiilor.

2. Human Rights Wacth, Ignorance Only: HIV/AIDS, Human Rights and Federally Funded Abstinence-Only Programs in the United States, Vol.14, Nr.5(G), September 2002.

3. Hannah Brückner, Peter Bearman, After the Promise: the STD Consequences of Adolescent Virginity Pledges, Journal of Adolescent Health 36 (2005), p.277.

4. Human Rights Wacth, The Less They Know, the Better: Abstinence-Only HID/AIDS Programs in Uganda, Vol. 17, No. 4(A), March 2005, p.23.

5. Chris Mooney, Misleading.gov, The American Prospect, April 11, 2005; Human Rights Watch, The Less They Know, the Better; Richard Lewontin, “Dishonesty in Science”, New York Review of Books, Vol.51, No.18, November 2004 (citînd un raport al Union of Concerned Scientists, semnat printre altele de douăzeci de premiaţi Nobel); Adam Clymer, Critics Say Government Deleted Website Material to Push Abstinence, New York Times, November 26, 2002.

6. Unul dintre argumentele care stau la baza acestei aprecieri este cota înaltă de încredere, relativă şi absolută, de care se bucură Biserica Ortodoxă România în rîndurile populaţiei. Totuşi, trebuie spus că statisticile care atribuie bisericii o cotă de încredere de peste 80% sînt contestabile. Printre altele, ele intră în conflict cu alte cercetări de acelaşi tip, care indică procentaje de încredere mult mai reduse. De exemplu, un studiu al Centrului pentru studierea opiniei şi pieţei Taylor Nelson Sofres cita cifra de 36,4%, cu 5 procente mai mică decît, de pildă, încrederea în presă (Parlamentul, lider în topul neîncrederii, Evenimentul, 26.07.2003). Conform Eurobarometrului 62, realizat în toamna anului 2004, 82% dintre români au cea mai multă încredere în biserică, pe o listă în care instituţia cu pricina se află laolaltă cu instituţiile autorităţilor politice din România şi Europa, armata, ori organele media. Dar răspunsul la întrebarea pusă de organizatorii sondajului rămîne un indicator extrem de primitiv. E foarte posibil ca răspunsul să fi sunat foarte diferit dacă în loc de „biserică” lista de instituţii, organizaţii şi grupuri ar fi inclus, să zicem, „preoţimea”. O posibilă sugestie în acest sens o oferă Bulgaria, unde deşi 81% dintre creştini găsesc că Biserica Ortodoxă Bulgară a fost alături de naţiune în trecut şi va rămîne şi pe viitor, o majoritate (53%) rămîne critică faţă de rolul Bisericii în clipa de faţă. (Peter-Emil Mitev şi Atanas Matev, Bulgarian Civil Society and the Problems of the Bulgarian Orthodox Church, în S. Devetak, L. Kalcina, M.F. Polzer, coord., Legal Position of Churches and Religious Communities in South-Eastern Europe, Ljubljana-Maribor-Vienna, ISCOMET, 2004, p.83). Fără a sugera că experienţa bulgară este comparabilă în această privinţă cu cea românească (mai ales că BOR nu a suferit în sînul său o schismă profundă de tipul celei din BOB), statistica oferită de Eurobarometru e prea simplă pentru a spune suficient despre modul în care românii privesc astăzi Biserica Ortodoxă.

7. Alexandru Tudor, Suveranitatea naţională şi Biserica Ortodoxă Română din perspectiva integrării europene, în Suveranitate naţională şi integrare europeană, Iaşi, Polirom, 2002, p.196.

8.   Vasile Răducă, Ghidul creştinului ortodox, Bucureşti, Humanitas, 1998, p.160.

9. Emil Moise, Interpretarea Bibliei, sursă a discriminărilor în practica religioasă, Journal for the Study of Religions & Ideologies 6 (Winter 2003).

10. Îi mulţumesc lui Emil Moise pentru această ilustraţie.

11. Toate comunicatele de presă legate de proiect pe care le cunosc nu menţionează, de altfel, şi o altă strategie.

12. Vezi Christina Larson, Pork for Prudes: How Conservatives Score, While Teaching Kids Do Not, Washinton Monthly, September 2002.

13. Aşa numita strategie ABC. Vezi USAID, HIV/STI Transmission and Condoms (May 2005), https://www.usaid.gov/our_work/global_health/aids/TechAreas/prevention/ condomfactsheet.html.

14. Conform comunicatului Biroului de Presă şi Comunicaţii al Patriarhiei, nr.4457, 12 noiembrie 2003.

15. Simona Gheorghe, Ministerul Educaţiei, corigent la educaţia sexuală, Evenimentul zilei, 17 mai 2004.

16. Tezele pot fi regăsite în lucrarea Pr.Prof.Ilie Moldovan, „Darul sfînt al vieţii şi combaterea păcatelor împotriva acestuia. Aspecte ale naşterii de prunci în lumina moralei creştine ortodoxe” (1997), mai ales cap.III. Aşa cum observă cercetătorii de origine română Lucian Turcescu şi Lavinia Stan, prin distribuirea largă (şi excepţională) a pamfletului lui Moldovan printre preoţi, punctul acestuia de vedere cu privire la contracepţie se bucură de recunoaşterea tacită a BOR. Lucian Turcescu şi Lavinia Stan, Religion, Politics and Sexuality in Romania, Europe-Asia Studies 57.2 (March 2005), p.310, nota 33.

17.    Vezi Emil Moise, Relaţia stat-biserică în privinţa educaţiei religioase în şcolile publice din România, Journal for the Study of Religions & Ideologies 7 (Spring 2004). A se vedea şi Raportul Asociaţiei Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă, Construcţia de lăcaşuri de cult în România după 1989 şi impactul său asupra libertăţii de conştiinţă şi secularităţii statului, Bucureşti, 2005 (www.humanism.ro), în special cap.2.1.

18.    Raportul notează următoarele: „Guvernul SUA abordează teme legate de libertatea religioasă cu guvernul [României] ca parte a politicii sale generale de promovare a drepturilor omului. Ambasada SUA a ridicat în repetate rînduri chestiunea restituirii proprietăţilor religioase, în special a bisericilor greco-catolice…” US Department of State, International Religious Freedom Report 2004: Romania, https://www.state.gov/g/drl/rls/irf/2004/35479.htm.

19.    Nu mai devreme de 23 mai 2005, Camera Reprezentanţilor a adoptat Rezoluţia nr.191 prin care cere autorităţilor române să restituie mai multor comunităţi religioase, şi în primul rînd celei greco-catolice, proprietăţile confiscate de regimul comunist (Ion Zubaşcu, Congresul SUA face presiuni dure asupra României să restituie proprietăţile bisericeşti, România liberă, 4 iunie 2005). Deşi, aşa cum este firesc, solicitările sînt adresate statului român, criticat pentru inacţiunea din trecut şi reglementări sau aranjamente inechitabile, textul Rezoluţiei arată că autorii săi cunosc foarte bine natura implicării Bisericii Ortodoxe în procesul de retrocedare (menţionînd, spre exemplu, componenţa părtinitoare a comisiilor de retrocedare, sau campania de distrugere a bisericilor greco-catolice de către comunităţile ortodoxe).

20. John Donnelly, HIV rate may be declining in Africa, Boston Globe, 11 May 2003, p. A1.

21. A se vedea, de pildă, cazurile prezentate în Raportul din 2005 al Solidarităţii pentru Libertatea de Conştiinţă (www.humanism.ro).

22.  Gabriel Andreescu, Biserica ortodoxă română ca actor al integrării europene, www.osf.ro, mai ales cap.1 şi 2.

23.      Citat în BOR se implică în prevenirea şi combaterea HIV şi a violenţei domestice, Catholica, 19 aprilie 2005, sublinierea mea.

24.   https://www.usaid.gov/our_work/global_partnerships/fbci/fbocomments_101304.doc.

25.      În 2002, de pildă, programul de educaţie prin abstinenţă al statului Louisiana a fost declarat anticonstituţional de curţile de justiţie datorită unor asemenea asocieri.

26.      Finanţarea este „directă” atunci cînd fondurile se acordă de o agenţie publică printr-o procedură de selecţie şi contractare a organizaţiei care urmează să furnizeze serviciile finanţate. În cazul finanţării „indirecte”, banii ajung la aceasta din urmă prin intermediul beneficiarului, care primeşte fondurile şi este liber să aleagă furnizorul serviciilor.

*

Liviu ANDREESCU (n.1974), licenţiat al Facultăţii de Litere, Universitatea din Bucureşti, doctorand în ştiinţe Politice la şcoala Naţională de Studii Politice şi Adminstrative (Bucureşti), între 2005-2006 bursier Fulbright la Institute of ChurchState Studies, Baylor University (SUA), membru fondator al Solidarităţii pentru Libertatea de Conştiinţă, a publicat studii în revistele 22, Contrapunct şi Observator Cultural. Colaborator la volumul colectiv coordonat de Gabriel Andreescu, Naţionalişti, antinaţionalişti: O polemică în publicistica românească (1996).