Probleme conceptuale

în protecţia minorităţilor:

dezvoltarea legislaţiei internaţionale

Nigel S. Rodley

1. Introducere

Abia după sfîrşitul primului război mondial, problema drepturilor minorităţilor a ajuns în poziţia centrală pe care o ocupă astăzi în cadrul relaţiilor internaţionale şi al reglementării lor legislative. Fluiditatea conflictelor inter- comunitare din Europa Centrală, culminînd cu asasinarea, în 1914, a arhiducelui Ferdinand de Austria, la Sarajevo, în capitala a ceea ce azi numim Bosnia- Herţegovina, este de obicei considerată scînteia care a declanşat explozia „Marelui Război”. Dorinţa de a atenua acel conflict şi de a impune respectarea graniţelor retrasate după război a dus la stabilirea regimului tratatelor minorităţilor. A fost un sistem impus la început celor învinşi, de către puterile învingătoare, neinteresate într-un regim general de protecţie a minorităţilor (adică unul care ar fi aplicat restricţii asupra felului în care puterile învingătoare tratau ele însele propriile minorităţi). Sistemul a degenerat datorită incidentelor din cadrul Ligii Naţiunilor, care ar fi trebuit să-i supravegheze.

Preocuparea actuală pentru protecţia minorităţilor vine din abordarea acestei probleme după cel de-al doilea război mondial în Europa de Est. După o perioadă de transfer masiv de populaţie, în care Aliaţii — care au pus bazele Naţiunilor Unite¹—, fie că au fost implicaţi, fie la care au consimţit, mişcările minorităţilor au fost efectiv suprimate. În ciuda existenţei unor structuri constituţionale de natură federală (ca în Iugoslavia sau Uniunea Sovietică), care ar fi putut preconiza chiar dreptul la secesiune, realitatea conducerii totalitare, de către un partid unic, a făcut ca majoritatea diferenţelor sociale să fie împiedicate să-şi găsească exprimarea politică. Îndeosebi, aspiraţiile minorităţilor au fost îngheţate. Dar gheaţa care le-a învelit în timpul Războiului Rece, nu le-a distrus. Dimpotrivă, s-au conservat perfect pe o ordine de zi nefinalizată. Odată cu renunţarea la controlul sovietic în Europa de Est şi prăbuşirea Uniunii Sovietice însăşi, odată cu sfîrşitul Războiului Rece, s-a redeschis posibilitatea revenirii la priorităţi mai vechi. Din Bosnia în Azerbaidjan, din Georgia în Macedonia, lamentabilele consecinţe ţin capul de afiş al ştirilor.

Scopul acestui eseu nu este de a se adăuga deja vastei literaturi de analiză a cauzelor conflictelor inter-comunitare sau planurilor de soluţionare a problemelor minorităţilor². Nici nu încearcă, în mod direct, să reia sîcîitoarea problemă a definirii minorităţilor³, deşi subiectul are neîndoielnic relevanţă în problemele puse in discuţie. Şi, în sfîrşit, nici nu recapitulează întrebările legate de autodeterminare: care minorităţi constituie un popor îndreptăţit la autodeterminare? Cînd implică autodeterminarea dreptul la secesiune sau cel puţin la autonomie în cadrul unui stal existent? Şi, în acest caz, ce formă ar trebui să ia această autonomie?

Aici, obiectivul limitat este de a ne opri asupra felului în care dreptul internaţional priveşte cele trei probleme înrudite, care frămîntă discursul politic şi legal în acest domeniu. Prima este cum să împaci prevederea de a asigura drepturi speciale pentru membrii grupurilor minoritare, respectînd şi drepturile celorlalţi, adică respectînd principile nediscriminării şi egalităţii în faţa legii. A doua, cum să împaci statutele speciale pentru grupurile minoritare, cu respectarea drepturilor individuale ale membrilor minorităţii. Cea de-a treia, cum să împaci astfel de statute cu respectarea drepturilor minorităţilor din cadrul minorităţii.

2. Drepturi egale versus tratament special

În 1894 Anatole France vorbea despre „Maiestuoasa egalitate a Legii, care-i opreşte şi pe bogaţi, şi pe săraci să doarmă sub poduri, să cerşească pe străzi şi să fure pîine.”⁴ În această frază plină de înţeles, el surprindea tensiunea perenă, între formă şi substanţă, a legii. Aforismul demonstrează realitatea că o normă neutră, aplicată unor părţi de condiţie diferită, poale avea ca efect inegalitatea. Această inegalitate poate fi intenţionată sau întîmplătoare. Dar ea este reală şi, odată conştient percepută, aptă să genereze un sentiment al nedreptăţii profund alienant. Aplicarea unor principii care sună foarte nobil poate zăngăni cu ipocrizie. Ne putem hazarda să spunem că nici un alt factor nu a fost mai puternic în demonetizarea marxistă a unor concepte, — ca statul de drept şi drepturile omului —, decît denunţarea lor ca pură „legalitate burgheză”, deci neconcordanţa între retorica normativă şi realitatea practică.

Cum poate răspunde acestei critici teoria legală tradiţională? Într-un anume sens, ea nu poate s-o facă de una singură. Fără o organizaţie decisă să înlăture inegalităţile sociale reale şi corozive, legea e condamnată să perpetueze sau să fie considerată ca perpetuînd inegalităţile. Chiar şi acolo unde legea recunoaşte marile principii ale egalităţii conţinute, de exemplu, într-un act constituţional, nu există nici o garanţie că aceste principii vor promova egalitatea reală, şi nu una formală. Este improbabil ca asemenea principii, în sine, să ducă la abrogarea legilor care se aplică doar la suprafaţă, sau la o reorientare atît de radicală a societăţii încît să se promulge legi care ar elimina nevoia de a cerşi. Trebuie să existe un alt principiu la îndemînă, unul, de exemplu, garantînd protecţia socială sau locuinţe pentru populaţie, sau dreptul la muncă sau ajutor legal, în aşa fel încît nevoia de a cerşi să nu submineze legile care ţintesc s-o stopeze.

În mare, cam aceasta este abordarea dată de legea internaţională a drepturilor omului, deşi. în general, aceasta protejează mai puţin drepturile socio-economice decît cele civile şi politice. În particular, ea a ajuns să pretindă şi formal respectarea unor anume drepturi ale persoanelor aparţinînd minorităţilor. Din punctul acesta de vedere, prevederea–cheie este Articolul 27 al Pactului cu privire la Drepturile Civile şi Politice:

„În acele state în care există minorităţi etnice, religioase sau lingvistice, persoanele aparţinînd acestor minorităţi nu pot fi lipsite de dreptul de a avea, în comun cu ceilalţi membri ai grupului lor, propria lor viată culturală, de a profesa şi practica propria lor religie, sau de a folosi propria limbă.”⁵

Aici formularea negativă (nu pot fi lipsite de) nu este limitativă. Este în general acceptat faptul că un drept pozitiv este implicit⁶, iar cazuistica pe care o vom discuta confirmă acest lucru. Mai mult, recent adoptata Declaraţie cu privire la drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice se referă la asemenea persoane ca avînd „dreptul de a se bucura de propria lor cultură, de a-şi profesa şi practica propria religie şi de a-şi folosi limba proprie.”⁷ Această exprimare poale fi înţeleasă ca o întărire a abordării Articolului 27, deja discutat. De interes special sînt sferele de activitate acoperite: cultură, religie şi limbă. Este o listă scurtă, dar care surprinde esenţa a ceea ce par a fi caracteristicile definitorii ale minorităţilor implicate în tipurile de con- flict care au provocat o preocupare politică majoră. Noţiunea de „cultură”, separată de cele de religie şi limbă, este dezvoltată mai jos.

De obicei, o minoritate posedă mai mult de una dintre aceste caracteristici, ca element constitutiv care o distinge de majoritate. Mai mult, pentru că acest drept este formulat în termenii unui beneficiu de care să se bucure indivizii, chiar dacă, fireşte, în comunitate cu alţii, el se sustrage parţial temeiurilor unei definiţii a minorităţii. Se pune totuşi problema scopului acestor drepturi. Ce activităţi sînt subsumate dreptului de a se bucura de propria cultură, de a-şi profesa şi practica propria religie sau de a-şi folosi propria limbă?

În acest punct, problema poate fi restrînsă prin referirea la o declaraţie făcută de unul dintre statele–parte la Pact. În momentul ratificării Pactului, Franţa a declarat că „în lumina articolului 2 al Constituţiei Republicii Franceze [...] articolul 27 nu poate fi aplicat, în ceea ce priveşte Republica Franceză.” Acea prevedere constituţională afirmă că Franţa este o „republică, indivizibilă, seculară, democratică şi socială. Ea va asigura egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, fără deosebire de origine, rasă sau religie. Ea va respecta toate convingerile.” Invocînd acest principiu, Franţa a susţinut că „nu are minorităţi.”⁸ Ideea pare a fi că recunoaşterea existenţei minorităţilor pentru a corespunde scopurilor urmărite de Articolul 27 al Pactului este incompatibilă cu textul Articolului 2 al Constituţiei Franţei. Nu este clar ce anume în Articolul 27 atacă principiul păstrat cu sfinţenie în Articolul 2 al Constituţiei Franţei. Acel principiu, într-o formă sau alta, este prezent nu numai în sistemul legal francez, ci poate fi găsit în multe constituţii naţionale, ca şi în cîteva din prevederile Pactului. Cu toate acestea, numai Franţa a formulat o asemenea declaraţie. De ce? Nu pentru că Articolul 27 pretinde stabilirea unor drepturi de grup ca atare, din moment ce acesta este explicit formulat în termenii drepturilor individuale. O explicaţie oferită de un comentator autorizat, Alfred de Zayas, este că Franţa nu a dorit să-şi „asume vreo obligaţie la acţiune afirmativă, adică să asigure egalitatea în lege şi în fapt, prin măsuri pozitive adecvate.”⁹

Aici deja apare întrebarea ce „măsuri pozitive” pot fi pretinse şi dacă nu cumva aceste măsuri ar fi cerute oricum de prevederile Pactului, inclusiv acelea referitoare la nediscriminare şi tratament egal în faţa legii.

Există două asemenea prevederi. Prima este Articolul 2(1):

„Statele părţi la prezentul Pact se angajează să respecte şi să garanteze tuturor indivizilor care se găsesc pe teritoriul lor şi ţin de competenţa lor drepturile recunoscute în prezentul Pact, fără nici o deosebire în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe orice altă împrejurare.”¹⁰

Ghimpele în această prevedere este reafirmarea drepturilor fundamentale deja existente. Aceasta nu constituie un drept per se. Analogul ei în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este Articolul 14. Comparativ, iată cum sună Articolul 26 al Pactului:

„Toate persoanele sînt egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la protecţie egală din partea legii. Astfel, legea trebuie să interzică orice discriminare şi să garanteze tuturor persoanelor protecţie egală şi eficace contra oricărei discriminări în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe orice altă împrejurare.”¹²

Acesta este un articol de sine stătător, independent de alte prevederi, care stipulează dreptul autonom la egalitate în faţa legii şi la nediscriminare. Nu are nici un analog în Convenţia Europeană.

A. Drepturile religioase

Dreptul religios principal este cel care garantează membrilor unei minorităţi religioase dreptul de a-şi profesa şi practica religia. Declaraţia ONU privitoare la minorităţi confirmă acest drept [Articolul 2(1)].¹³ Demonstrabil este că prevederea aduce puţine în plus faţă de Articolul 18, care garantează „libertatea de gîndire, a conştiinţei şi a religiei” inclusiv „libertatea de a[-şi] manifesta religia sau credinţa prin ritual, respect, manifestare şi profesare”.¹⁴ Aici se poate ivi o problemă, anume impactul indirect asupra membrilor unei comunităţi religioase, a unei prevederi legale, neutre ca scop şi intenţie.

Aşa s-a întîmplat, de exemplu, în cazul Shirigh Bhinder contra Canada.¹⁵ O regulă de protecţie a muncii, cerînd purtarea căştilor în anumite locuri de muncă s-a lovit de obiceiul religios al sikh-şilor de a purta turbane. Comitetul Drepturilor Omului a luat în considerare posibilitatea ca aceasta să fie o violare a Articolelor 18 şi 26. S-a ajuns la concluzia că regula nu viola Articolul 18, pentru că era o limitare „justificată prin referire la argumentele expuse în Articolul 18, paragraful 3”. Paragraful 3 permite restrîngerea libertăţilor religioase atunci cînd este necesară protejarea anumitor interese, inclusiv a „sănătăţii”. De asemenea Comitetul a ajuns la concluzia că regula nu viola Articolul 26, deoarece măsura era „rezonabilă, avînd scopuri obiective compatibile cu Pactul.”¹⁶ A fost oricum evident că, dacă n-ar fi existat o asemenea justificare obiectivă, chestiunea ar fi putut ajunge la „discriminare de facto” sub Articolul 26. Comitetul a clarificat într-un Comentariu General faptul că acest articol „interzice discriminarea prin lege sau în fapt, în orice domeniu aflat sub reglementarea şi protecţia autorităţilor publice.”¹⁷

Acelaşi Comentariu General, ca urmare a jurisprudenţei asupra legislaţiei antidiscriminatorii în practica statală şi în înţelegerile regionale, ca şi a Convenţiei internaţionale pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, observă că „nu fiecare diferenţiere de tratament constituie o discriminare, dacă criteriile acestei discriminări sînt rezonabile şi obiective şi dacă scopul este atingerea unui scop legitim conform Pactului?”¹⁸ Comitetul a tratat Articolul 27 în acelaşi mod: fiind pregătit să considere un act sau o omisiune ca prima facie incompatibilă cu articolul, dar cu toate acestea legitime, avînd o justificare obiectivă. Comitetul ar fi putut de asemenea să se ocupe de această problemă, corelînd Articolul 18 (libertatea religioasă) cu Articolul 2(1).

Revenind, în cazul unui amestec direct în practica religioasă a unei minorităţi, aceasta pare să fie pe deplin apărată de Articolul 18. O măsură implicînd discriminarea de facto sau indirectă, pentru care nu există justificare obiectivă, va intra în conflict cu Articolul 26 (egalitate în faţa legii/nediscriminare) şi ar putea de asemenea intra în conflict cu Articolul 18 corelat cu Articolul 2(1) (nediscriminare în exercitarea drepturilor stipulate).

Alte probleme care se pot ivi în coexistenta credinţei majorităţii şi minorităţii nu sînt greu de imaginat. Acestea implică aspecte cum ar fi educaţia şi revendicarea de şcoli speciale, chiar segregate pe sexe, poligamia şi monogamia, prozelitismul şi rezistenţa la acesta, practici speciale de sacrificiu şi aşa mai departe. Toate acestea ridică problema care dintre aceste practici sînt permisibile într-o societate căreia ele îi sînt străine. Pot apărea chiar aspecte care necesită o demarcaţie între drepturi care potenţial se exclud, ca de exemplu libertatea religioasă/nondiscriminare pe baze religioase şi egalitate/nondiscriminare pe bază de sex. Şi totuşi nici unul dintre acestea nu parc să-şi găsească o soluţie în Articolul 27, care ar diferi de o soluţie bazată pe articolele fundamentale ale Pactului sau ale Convenţiei coroborat cu articolele referitoare la nondiscriminare.

B. Minorităţile lingvistice

Membrii minorităţilor vorbind o limbă diferită de a majorităţii vor avea, firesc, două preocupări principale în ceea ce priveşte limba. Prima este pur şi simplu să fie lăsaţi să-şi folosească limba maternă în vorbirea curentă. Cea de-a doua este protejarea ei împotriva presiunii limbii majoritare.

În cazul celei dintîi, fără îndoială că legislaţia internaţională a drepturilor omului va proteja dreptul minorităţilor de a-şi vorbi limba. Acest lucru este clar prevăzut în Articolul 27 al Pactului. Mai mult, contestarea acestui drept ar putea, de asemenea, să contravină termenilor direcţi ai Articolului 26. fiind o discriminare pe bază de limbă. Într-adevăr, chiar dacă în Pact dreptul de sine-stătător de a vorbi limba proprie nu este stipulat, orice amestec în exercitarea lui va contraveni dreptului libertăţii de exprimare (Articolul 19), fie coroborai cu Articolul 2(1), fie luat separat. Chiar dacă, surprinzător, nu au existat cazuri directe de acest fel, concluzia din urmă izvorăşte implacabil din recentul caz McIntyre contra Canada.¹⁹

În cazul McIntyre, membri ai minorităţii vorbitoare de limbă engleză din Québec au dat în judecată provincia a cărei legislaţie, ţintind să protejeze limba franceză, aplica restricţii privind folosirea limbii engleze în reclamele comerciale. Comitetul pentru Drepturile Omului nu a fost dispus să considere plîngerea ca pe o violare potenţială a Articolului 27, explicînd într-un mare număr de opinii separate²⁰ că Articolul 27 nu se aplică unui grup lingvistic majoritar în ţară, ca total, în ciuda faptului că era minoritar în unitatea jurisdicţională în cauză. Cu toate acestea, toţi membrii Comitetului, mai puţin doi, au fost de acord că măsurile în cauză violează Articolul 19(2) al Pactului, care protejează libertatea de expresie.²¹

Pe de altă parte, Comitetul n-a fost dispus să considere restricţiile impuse. ca violînd prevederile de nondiscriminare ale Articolului 26. Aceasta pentru că prevederile legislative:

„operează în scopul interzicerii folosirii reclamelor comerciale în aer liber, într-o altă limbă decît limba franceză. Interdicţia se aplică atît vorbitorilor de limbă franceză, cît şi celor de limbă engleză, astfel încît o persoană vorbitoare de limbă franceză care ar dori să-şi facă reclamă în limba engleză, pentru a-i atrage pe clienţii săi, vorbitori de limbă engleză, nu are voie s-o facă.”²²

Aici Comitetul pare să pună accentul nu atît pe drepturile lingvistice inerente ale autorilor comunicării, cît pe contextul în care acestea sînt exercitate ca formă eficientă de comunicare comercială. Este de asemenea curios că nici măcar folosirea unui nume comercial („Kelly Funeral House”), care contravenea legii provinciei, nu se află sub protecţia Articolului 26. Poate Comitetul a dorit să evite o previzibilă abordare analitică a Articolului 26, prin care s-ar fi ridicat întrebarea dacă discriminarea indirectă în cauză avea o justificare suficient de rezonabilă şi obiectivă. Dat fiind scopul acestei legislaţii — de a proteja limba minorităţii — Comitetul s-ar fi putut trezi angajat într-un act de echilibrare ale cărui efecte ar fi condus la rîndul lor la o revizuire a Articolului 19. Lăsînd la o parte asemenea speculaţii, trebuie să ne amintim că Articolul 26 implică şi discriminarea directă, şi pe cea indirectă şi nu se referă numai la minorităţi. Este discutabil dacă excluderea consideraţiilor de egalitate în faţa legii/non- discriminare făcută de Comitet ar trebui restrînsă la reclama comercială.

În orice caz, punctul central este acela că mesajul comercial într-o altă limbă decît cea oficială este protejat de Articolul 19. Este de neconceput ca ceea ce trece drept mesaj comercial să nu constituie şi expresia unor scopuri necomerciale.

Protecţia dreptului la folosirea limbii proprii, exprimată în Articolul 27. nu indică ce tipuri de folosire, dincolo de vorbirea obişnuită, se pol situa sub această protecţie. În orice caz, majoritatea tipurilor de folosire subînţelese se materializează în contextul eforturilor de a păstra limba minorităţii. Ce tipuri de utilizare care ţintesc la păstrarea limbii sînt deci protejate de amestec sau necesită chiar măsuri de sprijinire din partea statului?

Cazuistica actuală este limitată la contestări de către persoane care vorbesc limba dominantă şi la planuri de măsuri stabilite pentru a proteja limba percepută ca vulnerabilă.²³

Singurele cazuri de persoane căutînd să apere folosirea sau căutînd să obţină măsuri speciale de protecţie a unei limbi minoritare au fost cele intentate de bretoni împotriva Franţei (ţară care, să ne aducem aminte, a declarat Articolul 27 inaplicabil!). Comitetul a susţinut, cu tot dezacordul membrului britanic, Profesor Rosalyn Higgins, că declaraţia trebuie tratată ca o rezervă şi că, în consecinţă, Franţa nu e obligată la respectarea Articolului 27.²⁴ Unele dintre cazuri conţineau plîngeri că aşa-zisul tratament discriminator împotriva limbilor regionale, cum ar fi bretona (comparativ cu tratamentul favorizat al limbii franceze), nu putea fi reclamat în tribunalele civile franceze, pentru că acestea iau în considerare doar cauzele intentate în limba franceză. În plus faţă de Articolul 27, s-a pretins că şi alte articole, inclusiv 2, 19 şi 26 au fost violate. Comitetul pentru Drepturile Omului a respins cazurile ca fiind inadmisibile în temeiul neepuizării instanţelor locale. Comitetul a ajuns la concluzia că a cere reclamanţilor să folosească limba franceză pentru a contesta unele reguli conform cărora, ei ar fi avut voie să nu folosească limba franceză, nu era nerezonabil! Aflînd că ei vorbesc franceza, deşi nu ca limbă maternă, s-a considerat că remediile judiciare locale le erau la îndemînă. În această problemă şi Profesor Higgins a fost de acord.

Într-un alt caz, Guesdon contra Franţei²⁵, autorul s-a plîns, între altele, de violarea Articolului 26 pentru că a fost judecat în limba franceză (pentru delictul de a fi deteriorat semnele de circulaţie), în ciuda faptului că era vorbitor nativ de bretonă. Comitetul pentru Drepturile Omului nu a considerat aceasta drept o violare, pentru că el vorbea franceza destul de bine şi pentru că, în caz contrar, i s-ar fi pus la dispoziţie un interpret. De fapt, orice acţiune afirmativă necesară în lumina Articolului era potenţial la îndemînă. Implicită este absenţa exigenţei ca procedura să se desfăşoare în limba regională. Este departe de a fi clar dacă, în cazul în care Articolul ar fi fost aplicabil. Comitetul pentru Drepturile Omului ar fi decis că el a fost violat. Ar fi putut foarte bine să ajungă la concluzia că, la fel ca şi în cazul măsurilor de discriminare indirectă implicate de Articolul 26, lipsa clauzelor stipulînd procedura judiciară în limba locală ar fi fost justificată rezonabil şi obiectiv. Unor alţi doi bretoni, condamnaţi pentru deteriorarea semnelor de circulaţie (în semn de protest faţă de folosirea exclusivă a limbii franceze), li s-au respins plîngerile de a fi fost violat Articolul 19. Activitatea lor nu a fost considerată ca una dintre cele a căror libertate era garantată de acel articol.²⁶ Din nou, chiar dacă ar fi fost aplicabil, este îndoielnic că Articolul 27 ar fi convins Comitetul să îi trateze mai favorabil.

Unul dintre aspectele care preocupă minorităţile lingvistice este limba în care le sînt educaţi copiii. Nu există nici o lege internaţională (doar una regională) în această problemă. Un posibil ghid poate fi găsit în Declaraţia ONU privitoare la minorităţi. Pertinenta prevedere sună astfel:

„Statele ar trebui să ia măsurile adecvate încît, ori de cîte ori acest lucru este posibil, persoanelor aparţinînd minorităţilor să li se ofere şansa de a-şi însuşi limba maternă sau de a se instrui în limba maternă.”²⁷

Mai întîi de toate, hortativul „ar trebui” iese în evidenţă într-un text suprasaturat de folosirea peremptoriului „trebuie”. În al doilea rînd, calificarea „ori de cîte ori acest lucru este posibil” se apropie de eludarea ţelului principal, aparent din preocuparea pentru resurse şi „suveranitate internaţională”. După cum a declarat răspicat Patrick Thornberry, „acesta din urmă nu este un aspect neapărat evident”.²⁸ În al treilea rînd, ţelul însuşi este neclar. Interpretat în cea mai pozitivă lumină (din perspectiva limbii minoritare), el invită statele fie să asigure un sistem educaţional în care limba de instrucţie este limba minorităţii, fie să asigure o educaţie parţial în limba minorităţii.

Este clar că cei care au formulat Declaraţia nu erau pregătiţi să-şi exprime preferinţa pentru tendinţele segregaţioniste în educaţie ca opuse celor asimilaţioniste.

Acest consens guvernamental recent, grijuliu negociat, dar slab articulat, cu greu ar încuraja Comitetul pentru Drepturile Omului să interpreteze Articolul 27 ca pretinzînd o programă şcolară în limba maternă a minorităţii. În cel mai bun caz, ar putea cere învăţămîntul în limba maternă ca parte a programei şcolare. Odată mai mult, aceleaşi rezultate pot foarte bine fi impuse de Articolul 26.

Acest argument poate fi susţinut de Cazul lingvistic belgian²⁹ în conformitate cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Această Convenţie nu are nici o prevedere analogă Articolului 27 al Pactului, asupra drepturilor minorităţilor, ca atare. Nu are nici o clauză asupra nondiscriminării, de sine stătătoare, de felul Articolului 26 al Pactului. Cu toate acestea, Articolul 14, la fel ca Articolul 2(1) al Pactului, prevede nediscriminarea în cadrul exercitării drepturilor garantate de Convenţie³⁰. Acest articol, coroborat cu Articolul 2 al Primului Protocol al Convenţiei, care garantează „dreptul parental de a asigura [...] educaţia şi învăţămîntul în conformitate cu propriile convingeri religioase şi filozofice”³¹, a permis Curţii să descopere o violare. Absenţa educaţiei în limba franceză, în şcoli, într-o regiune monolingvă olandeză din Belgia, a fost considerată o discriminare pe temei lingvistic.

C. Drepturile culturale

Aşa cum nu există drept explicit de sine stătător în Pact, cu privire la limba proprie (altul decît în Articolul 27), la fel nu există un asemenea drept autonom de a se bucura de propria cultură. Dreptul de a lua parte la viaţa culturală este preconizat în Pactul internaţional asupra drepturilor economice, sociale şi culturale³². Totuşi, acel Pact nu este supus jurisdicţiei Comitetului pentru Drepturile Omului şi obligaţiile nu sînt, în principiu, peremptorii: conform Articolului 2(1), statelor li se cere doar să ia măsuri privind realizarea progresivă a drepturilor stabilite de acesta³³. Este deci posibil, de asemenea, să se găsească protecţia necesară vieţii culturale, independent de Articolul 27?

Aceasta ridică întrebarea ce practici sînt implicate într-o cultură. Orice analiză trebuie să recunoască faptul că practicarea religiei şi folosirea limbii sînt deseori componente esenţiale ale culturii. Din acest unghi, tot ce s-a spus pînă acum în ceea ce priveşte religia minorităţilor şi limba acestora se aplică şi practicii culturale. Artele sînt în mod tradiţional esenţiale în — şi deseori expresia principală a unei culturi. Orice amestec special în asemenea manifestări ale unei culturi minoritare nu numai că ar viola prevederile de nediscriminare ale Articolului 26 al Pactului, dar şi pe ale Articolului 19, garant al libertăţii de expresie, ambele luate în parte şi coroborate cu Articolul 2(1).

Dar o cultură e mai mult decît atît — sintetizată în expresia „mod de viaţă” —, este pachetul de practici economice şi sociale care dau simţul identităţii unei comunităţi. Asemenea activităţi pot fi obiectul principal al drepturilor conţinute în PIDESC sau se pot extinde mult dincolo de sfera drepturilor omului. În sensul Articolului 27 de exemplu, Comitetul Drepturilor Omului consideră cultura ca incluzînd creşterea renilor în cazul samilor suedezi³⁴ şi tradiţionala vînătoare, pescuitul sau punerea de capcane, în cazul indienilor nord–americani.³⁵ Activităţile de recreere, cum sînt sportul şi jocurile, trebuie la rîndul lor incluse. Includerea în ultimul tip de practici ale minorităţilor, acolo unde acestea sînt diferite de ale majorităţii, poate fi probabil legată de Articolul 26. Orice ingerinţă poate de asemenea fi incompatibilă cu dreptul la asociere liberă³⁶, fie ca atare sau coroborat cu Articolul 2(1). Într-adevăr, dacă ar fi să acceptăm provocatoarea teorie a lui John Packer, întreaga noţiune de drepturi ale minorităţilor s-ar contopi cu aceea acoperind sfera libertăţii de asociere.³⁷

Totuşi, cînd vorbim despre practicile economice, lucrurile se complică. Este în natura evoluţiei economice ca activităţile tradiţionale să poată deveni neeconomice. Vînătoarea trebuie să cedeze în faţa agriculturii, agricultura de subzistenţă cedează agroindustriei mecanizate. Viaţa industrială, urbană, ia locul vieţii agricole rurale. Industria serviciilor înlocuieşte industria grea. Avantajele comparative duc la mişcarea dintr-o societate în alta a specializării economice şi aşa mai departe. În mare măsură istoria este povestea societăţilor care îşi pierd o identitate economică şi adoptă o alta. De fiecare dată cînd acest lucru se întîmplă, relaţiile sociale, formulate sau formulînd activitatea economică, se schimbă. Cînd se închide o mină, o comunitate suferă o convulsie culturală, uneori fiind pe punctul de a se dezintegra. Legile internaţionale nu pot încerca să oprească timpul. Acest lucru nu este surprizător, căci majoritatea guvernelor au drept scop principal asigurarea creşterii economice maxime în societatea lor. Înseamnă oare că dacă guvernele evită discriminarea directă şi iau măsuri pentru a o limita pe cea indirectă şi pentru respectarea generală a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, nu mai este nevoie de măsuri pozitive sau „acţiuni afirmative” pentru păstrarea culturilor minoritare?

Cu siguranţă că litera Articolului 27 nu cere acţiuni afirmative dincolo de acelea necesare pentru evitarea discriminării indirecte. Acest lucru, în sine, este uşor de atins, deşi este atenuat de noţiunea de justificare rezonabilă şi obiectivă pentru a nu acţiona. Pe de altă parte, Articolul 4(2) al Declaraţiei ONU cu privire la minorităţi cere statelor „să ia măsuri pentru crearea condiţiilor favorabile care să permită persoanelor aparţinînd minorităţilor să-şi exprime caracteristicile şi să-şi dezvolte cultura, limba, religia, tradiţiile şi obiceiurile³⁸.” Acest limbaj peremptoriu, deşi într-un document care nu constrînge, reflectă probabil gîndirea legală oficială, chiar dacă nu ca o afirmare a opinio juris asupra unei reguli stabilite a dreptului general internaţional. Mai mult, aceasta este o specificare a obligaţiei generale a statelor semnatare ale Articolului 1(1) al Declaraţiei „să protejeze existenţa şi [...] identitatea minorităţilor de pe teritoriul lor şi [...] să încurajeze condiţiile de promovare a acestei identităţi.” În acest scop se vor adopta „măsuri legislative şi de alt tip³⁹”.

Deşi discutabil, acest limbaj ar trebui interpretat ca sugerînd nevoia de a crea structuri speciale pentru păstrarea cel puţin a unora din culturile minoritare. Acest lucru este evident mai ales în ceea ce priveşte culturile popoarelor indi- gene. S-au făcut deja referiri la practicile socio-economice tradiţionale ale indienilor nord–americani şi ale samilor suedezi.

Totodată, popoarele indigene au deseori o relaţie profundă şi. uneori chiar mistică, cu pămîntul. Acest lucru presupune tipuri de proprietate comunală, to- tal incompatibile cu modelele dominante de proprietate privată, ceea ce ar putea necesita sisteme de control exclusiv, pentru a evita profanarea locurilor cu o semnificaţie religioasă specială.

Comitetul pentru Drepturile Omului pare să fi interpretat Articolul 27 al Pactului în acest sens. În cazul Tribul de la Lacul Lubicon contra Canadei⁴⁰, Comitetul a susţinut că:

„dreptul protejat de Articolul 27 include dreptul persoanelor, în comunitate eu altele, de a se angaja în activităţi economice şi sociale care sînt parte a culturii comunităţii căreia îi aparţin.”⁴¹

Şi a ajuns la concluzia că:

„Nedreptăţile istorice [...] şi unele evoluţii mai recente ameninţă modul de viaţă şi cultura de pe malul Lacului Lubicon şi constituie o violare a Articolului 27, atîta vreme cît acestea vor continua.”⁴²

Nu este foarte clar care sînt nedreptăţile şi evoluţiile nefavorabile, dar acestea par să includă parcelarea iniţială de către guvernul Provinciei Alberta a terenurilor reclamate ca aparţinînd tribului, în conformitate cu dreptul aborigen sau în unele tratate ulterioare, la care se adaugă dezvoltări industriale recente mai ales în industria petrolului şi gazelor. în cadrul suprafeţei revendicate. Nu a fost nevoie de aprofundarea acestui punct de către Comitet deoarece Canada ,,îşi propune să rectifice situaţia prin orice remediu considerat potrivit de către Comitet.”⁴³ Remediul în chestiune includea o rezervă substanţială de teren pentru grup, stabilirea serviciilor comunitare şi o compensaţie bănească negociabilă.⁴⁴

D. Drepturi individuale sau drepturi de grup?

Cazul tribului de la Lacul Lubicon este deci un precedent cu autoritate în sprijinul propunerii ca orice încercare serioasă de a apăra culturile indigene să implice stabilirea sau menţinerea unor structuri şi sisteme speciale, inclusiv a unor arii rezervate sau autonome.⁴⁵ Aşa cum se va observa mai jos, propusa „declaraţie universală a drepturilor popoarelor indigene” va confirma, foarte probabil, acest lucru.⁴⁶ Philip Vuciri consideră că prevederea cu privire la structurile speciale înseamnă că legea va transcende tărîmul drepturilor individuale, exercitate în asociere cu alţii, trecînd spre tărîmul drepturilor de grup⁴⁷; drepturile în cauză vor fi acelea ale fiecărui popor indigen, ca popor. Nu este neapărat cazul aici. şi dacă este, aceasta poate să însemne că popoarele indi- gene sînt o categorie specială de minorităţi.

În primul rînd trebuie să observăm că însuşi conceptul de popoare indigene ca deţinătoare de drepturi este controversat. Titlul proiectului propus al „declaraţiei universale a drepturilor popoarelor indigene” nu a fost fixat. Limbajul este al Subcomisiei ONU pentru Prevenirea Discriminării şi Protecţia Minorităţilor, organ compus din experţi individuali cărora li s-a încredinţat conceperea textului.⁴⁸ Organismul–mamă al Subcomisiei, Comisia Interguverna- mentală pentru Drepturile Omului, s-a ferit să folosească această formulare, vorbind mai degrabă de un proiect al „declaraţiei universale a drepturilor indigene”⁴⁹. Aceasta nu este o întîmplare. Unul dintre punctele controversate ale Conferinţei Mondiale a Drepturilor Omului de la Viena, din iunie 1993 a fost dacă în două dintre cazuri se va face referire la „popor indigen” sau la „popoarele indigene”. Cea dintîi formulă a fost preferată.⁵⁰ Aceasta poate fi, desigur, doar o situaţie temporară, în aşteptarea unei hotărîri în cadrul definitivării unui eventual text final.

În al doilea rînd, rămîne deschisă posibilitatea ca responsabilitatea statelor în a lua anumite măsuri speciale şi în a asigura anumite facilităţi în scopul de a proteja şi păstra culturile indigene să decurgă din obligaţia de a evita discriminarea indirectă. Comentariul General al Comitetului pentru Drepturile Omului este ilustrativ. În acesta se consideră că:

„principiul egalităţii face uneori necesar ca statele–părţi să recurgă la acţiuni afirmative în scopul de a diminua sau elimina condiţiile care duc sau ajută la perpetuarea discriminării interzise de Pact. De exemplu, într-un stat în care condiţiile generale ale unei anumite părţi a populaţiei împiedică sau impietează asupra exercitării de către aceasta a drepturilor omului, statul ar trebui să întreprindă acţiuni specifice pentru a corecta acele condiţii. Asemenea acţiuni pot implica acordarea, pentru un timp, acelei părţi a populaţiei, a unui anumit tratament preferenţial faţă de restul populaţiei, în probleme specifice. Oricum, atîta vreme cît o asemenea acţiune este necesară pentru a corecta discriminarea în fapt, acesta este un caz de diferenţiere legitimă, în înţelesul Pactului. (Paragraful 10)”⁵¹

Prin această formulare Comitetul pare să recunoască necesitatea de a stabili măsuri speciale pentru a elimina discriminarea de facto.⁵² Rămîne, din punctul de vedere al statului, problema identificării grupurilor care ar trebui să beneficieze de măsurile şi facilităţile în cauză. Un test numeric bazat pe asocieri libere ar putea fi eficient în acest caz⁵³, dar nu asigură, în sine, că beneficiarii acelor prevederi vor fi aceia pentru care ele au fost elaborate, adică aceia care, în lipsa prevederilor, s-ar putea reclama ca victime ale discriminării indirecte.

O altă abordare posibilă este de a considera comunitatea indigenă ca o excepţie de la regula generală privitoare la minorităţi. Dreptul internaţional nu poate fi oprit în a decide să atribuie elemente de personalitate unor entităţi, altele decît statele.⁵⁴ Acest lucru ar veni clar în întîmpinarea dorinţelor organizaţiilor purtătoare de cuvînt ale comunităţilor indigene cărora le displace să fie tratate „doar” ca minorităţi. De exemplu, la Conferinţa de la Viena, reprezentanţii lor au reuşit să influenţeze cu succes în favoarea reflectării intereselor lor într-o secţiune a Declaraţiei separată de aceea privind minorităţile în general. Această cerere de tratament separat este fără îndoială parte a unei strategii de obţinere a recunoaşterii lor ca entităţi îndreptăţite la „autodeterminare”, în sensul unei independenţe suverane depline sau cel puţin parţiale. Dar este de asemenea probabil să fie rezultatul sentimentului acestor popoare de a fi fost supuse unei profunde nedreptăţi: ţinuturile lor invadate şi furate, populaţia decimată — cu sau fără intenţii de genocid — religia dispreţuită sau persecutată, pe scurt, modul lor de viaţă violat pînă la nimicire. Cu siguranţă acesta este unul din principalele motive pentru care îngrijorările lor au cîştigat o atenţie internaţională atît de semnificativ simpatetică. Un alt motiv poate fi sentimentul restului lumii că popoarele indigene reprezintă un important martor în viaţă al istoriei omenirii. La Earth Summit le-a fost de asemenea recunoscută contribuţia la „managementul şi dezvoltarea mediului înconjurător”⁵⁵. În varianta de acum, proiectul Declaraţiei drepturilor indigene este favorabil unei abordări din perspectiva drepturilor de grup, incluzînd un drept la „autodeterminare”.⁵⁶

De vreme ce trebuie garantate măsuri şi facilităţi speciale comunităţilor in- digene şi dacă natura specială a unor asemenea comunităţi sugerează o abordare care recunoaşte comunităţile ca grupuri avînd drepturi ca atare, ar fi necesar atunci să ne întrebăm dacă şi minorităţilor li se vor recunoaşte drepturi de grup. Cu siguranţă, argumentele particulare invocate mai sus pentru a justifica revendicarea drepturilor de grup de către comunităţile indigene, nu se aplică în mod curent minorităţilor „obişnuite”. Cu toate acestea, se pare că statele au considerat de multe ori necesară stabilirea de structuri speciale şi facilităţi pentru ocrotirea intereselor culturale, lingvistice, sociale şi politice ale unor asemenea minorităţi, mai ales în cazul minorităţilor naţionale şi etnice. Structurile constituţionale ale unor state sînt într-adevăr caracterizate de încercări evolutive de a împlini acest tip de ocrotire. Departe de a fi singurele, Belgia şi Canada sînt exemplele cele mai la îndemînă. Un exemplu local, contestat fără succes în baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, este existenţa în Irlanda de Nord a unui sistem electoral bazat pe reprezentare proporţională, care diferă de sistemul din restul Regatului Unit.⁵⁷ Oare rezultă de aici că asemenea structuri speciale sînt dictate de legea internaţională şi, dacă este aşa, înseamnă aceasta că legea internaţională recunoaşte sau ar trebui să recunoască drepturile de grup ale minorităţilor?

Problema legală rezidă în aparenta contradicţie dintre absenţa referirilor la drepturile de grup în Articolul 27 din Pact sau din mai ampla Declaraţie a minorităţilor, pe de o parte, şi utilitatea şi uneori chiar necesitatea măsurilor şi structurilor speciale pentru a transforma drepturile minorităţilor într-o realitate. Dar aparenta contradicţie nu este, poate, reală. Gama de posibile minorităţi, istoria ţărilor în care acestea trăiesc şi a relaţiilor lor cu alte comunităţi dintr-o ţară anume; locul şi reprezentarea lor în societate şi în politică în general; cît sînt de compacte sau dispersate, înrudirea cu comunităţi majoritare sau minoritare din alte ţări şi apropierea geografică au de alt tip cu acele ţări — toate acestea au greutatea lor în alegerea celor mai potrivite structuri pentru menţinerea şi protecţia modului lor de viaţă.

Chiar dacă dreptul internaţional ar cere recunoaşterea drepturilor de grup. acesta n-ar putea nici să identifice grupul, nici să fondeze instituţiile potrivite pentru fiecare societate dată. Acesta nu este în sine un argument împotriva existenţei unei norme legale largi, a cărei aplicare să rămînă la discreţia statelor. Acest lucru se întîmplă în alte cazuri. în dreptul internaţional, de exemplu legea mării care, în probleme–cheie, are ca scop în primul rînd acordurile dintre state şi. dacă demersul dă greş, aplică un standard vag de echitabilitate pentru soluţionarea disputelor. Oricum, în domeniul minorităţilor, dreptul internaţional pare incapabil de a identifica persoanele care ar fi deţinătorii drepturilor de grup. Se pare că guvernele lumii — legislatori, ca şi principali subiecţi ai legii — au refuzat cu hotărîre să accepte noţiunea de drepturi de grup pentru minorităţi (să ne amintim că drepturile, în Declaraţia ONU a Minorităţilor, sînt rezervate „persoanelor aparţinînd minorităţilor”). Nici nu este neapărat de dorit ca lucrurile să stea altfel. Este de înţeles că grupurile care sînt sau se consideră oprimate sau supuse unui alt tratament nedrept, la nivel naţional, vor dori să facă apel la legi deasupra acestui nivel.

Cu toate acestea, cu excepţia comunităţilor indigene, dreptul internaţional nu recunoaşte şi nu i se poale cere să recunoască minorităţilor drepturi de grup. ca atare. Este discutabil, dar chiar recunoaşterea drepturilor individuale ale minorităţilor ar putea fi redundantă, din moment ce acestea ar putea fi ocrotite foarte bine de o interpretare luminată a normelor împotriva discriminării, care acoperă discriminarea indirectă şi acţiunea pozitivă compensatoare, ca şi de dreptul la libertatea de asociere şi alte cîteva drepturi fundamentale. Potrivit unor principii normale de interpretare a tratatelor, se presupune că prevederile unui tratat nu sînt redundante. O asemenea presupunere este implicită în argumentarea noastră de pînă acum. Pe de altă parte, este departe de a fi clar ce contribuţie aduce Articolul 27 al Pactului, dincolo de evitarea consecinţelor unei interpretări eronate a altor prevederi. Iar dacă ar fi interpretat ca cerînd stabilirea unor structuri politice speciale pentru minorităţi, nu există nici un fel de indiciu privitor la conţinutul acestor structuri.

Interesant însă, exact acolo unde sînt în vigoare măsuri care ţintesc la asigurarea drepturilor minorităţilor, ne confruntăm cu cea de-a doua din problemele noastre conceptuale: nevoia de a împăca măsurile în cauză cu drepturile membrilor individuali ai comunităţilor minoritare.

3. Măsuri speciale versus drepturi individuale ale membrilor grupului minoritar

În secţiunea precedentă a fost examinată baza conceptuală a măsurilor speciale pentru grupuri minoritare. Necesitatea unor asemenea măsuri a fost evidentă. Urmează să ne oprim asupra implicaţiilor care ţin de drepturile omului în ceea ce priveşte membrii grupurilor minoritare, acolo unde asemenea măsuri sînt în vigoare.

Tipurile de probleme care pot apărea pot fi împărţite în două categorii: probleme care se referă la calitatea de membru al unui grup şi probleme care privesc respectarea drepturilor omului în cadrul grupului. În prima categorie s-au ivit dispute între indivizi care doreau să fie consideraţi membri ai grupului şi aceia care. pretinzînd că reprezintă grupul în întregul lui, resping revendicarea indivizilor particulari de a li se recunoaşte apartenenţa la grup. În ceea ce priveşte cea de-a doua categorie, în ciuda faptului că pînă acum n-au fost cazuri internaţionale, ne putem aştepta ca disputele să cuprindă întreg spectrul drepturilor omului. De exemplu, grupul ar putea adera la practici tradiţionale care neagă egalitatea între sexe a membrilor grupului sau restrîng libertatea de expresie sau de religie. Sau grupul s-ar putea angaja în practici tradiţionale de pedepsire a încălcării normelor de grup. care ar fi privite de comunitatea naţională sau internaţională ca pedepse interzise, crude, inumane sau degradante.

Înainte de a analiza mai departe aceste categorii, trebuie să ţinem minte două lucruri generale importante. S-a demonstrat că drepturile minorităţilor pot fi pur şi simplu o manifestare a drepturilor individuale. În orice societate se pot ivi conflicte de drepturi sau mai degrabă dispute la graniţa dintre un drept şi altul. De exemplu: libertatea de exprimare şi dreptul la intimitate sau libertatea întrunirii (dreptul de a demonstra) şi libertatea de mişcare. Pot apărea chiar potenţiale conflicte în cadrul unui anume drept dat: o religie dată poate nega dreptul, inerent noţiunii de libertate religioasă, ca o persoană să-şi schimbe religia sau să nu aibă religie. Măsuri de redresare a moştenirii de discriminare rasială sau sexuală pot duce la exact acest tip de discriminare. Această lucrare nu arc ambiţia să soluţioneze aceste veşnice întrebări. Mai degrabă le punem pentru a demonstra că acele categorii de dispute care se pot ivi între drepturile individuale şi drepturile de asociere ale membrilor minorităţii sînt de acelaşi ordin, ridicînd aceleaşi obstacole ca şi cele inerente noţiunii generale de drepturi ale omului. Mijloacele de a găsi soluţii aparentelor conflicte vor fi, deci, tot aceleaşi. Acest lucru va fi ilustrat de cazurile Lovelace şi Kitok de mai jos: doctrina justificărilor rezonabile şi obiective, folosite mai întîi pentru a reconcilia norma de nediscriminare cu celelalte drepturi ale omului sau cu anumite tipuri de acţiune afirmativă pentru a remedia o discriminare trecută, a ajuns să fie folosită pentru a valoriza extinderea Articolului 27 al Pactului, asupra drepturilor minorităţilor.

Această abordare este confirmată de Declaraţia ONU a drepturilor minorităţilor. Primele două paragrafe ale Articolului 4 sună după cum urmează:

„1. Statele vor lua măsuri, acolo unde este necesar, pentru a asigura persoanelor aparţinînd minorităţilor exercitarea deplină şi eficientă a tuturor drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, fără nici o discriminare şi în deplină egalitate în faţa legii.

2. Statele vor lua măsuri pentru a crea condiţii care să permită persoanelor apar- ţinînd minorităţilor să-şi exprime caracteristicile şi să-şi dezvolte cultura, limba, religia, tradiţiile şi obiceiurile, cu excepţia cazurilor cînd anumite practici constituie o violare a legii naţionale şi sînt contrare standardelor internaţionale.”⁵⁸

Mai departe, paragrafele 2 şi 3 ale Articolului 8 spun:

„2. Exerciţiul drepturilor prevăzute în această Declaraţie nu va împiedica nici o persoană de a se bucura de drepturile omului universal recunoscute şi de libertăţile fundamentale.

3. Măsurile luate de state pentru a asigura exercitarea efectivă a drepturilor prevăzute în această Declaraţie nu vor fi considerate prima facie contrare principiului egalităţii conţinut în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.”⁵⁹

După cum remarcam anterior, Declaraţia nu este obligatorie per se dar, ţinînd seama de al patrulea paragraf introductiv, Adunarea Generală s-a „inspirat din pre- vederile Articolului 27 al... Pactului.” Efectul paragrafelor citate, împreună cu gre- utatea întregii Declaraţii, ai cărei beneficiari sînt „persoanele aparţinînd mino- rităţilor”, mai degrabă decît minorităţile ca atare, poate fi rezumat după cum urmează:

1.Membrii minorităţilor sînt îndreptăţiţi să se bucure de drepturile omului în integralitatea lor. [Articolul 4(1) şi 8(2)].

2.Acolo unde se stabilesc măsuri speciale pentru protecţia şi păstrarea intereselor minorităţii, acestea nu intră per se în conflict cu principiile nediscriminării. [Articolul 4(2) şi 8(3)].

3.Mai mult, sarcina de a aduce dovezi va fi a celui care contestă o anume măsură, adică acela va trebui să demonstreze că potenţiala incompatibilitate a măsurii cu principiul nediscriminării nu are o justificare rezonabilă şi obiectivă, şi nu statul va fi cel care trebuie să justifice măsura ca fiind rezonabilă şi obiectivă. [Articolul 8(3)].

4.Sarcina de a aduce dovezi nu va fi neapărat aceeaşi în ceea ce priveşte disputele de demarcare cu alte drepturi ale omului. Pe de altă parte, fiindcă prezumţia prima facie din Articolul 8 (3) se aplică numai principiului nediscriminării, se poate pretinde ca măsura contestată să fie justificată ca o limitare rezonabilă şi obiectivă a acestor drepturi.

5.Mai mult, în cazul anumitor „practici care violează legea naţională şi standardele internaţionale”, s-ar părea că măsurile nu pot fi susţinute. [Articolul 4(2)]

Se poate observa, în fine, că, în prezenta versiune, proiectul Declaraţiei drepturilor indigene, în ciuda puternicei susţineri a drepturilor de grup, conţine şi următorul Articol 33:

„Popoarele indigene au dreptul să-şi promoveze, dezvolte şi menţină structurile instituţionale şi cutumele juridice distinctive, tradiţiile, procedurile şi practicile, în conformitate cu standardele drepturilor omului internaţional recunoscute.”⁶⁰

În plus, Articolul 43 prevede: „Toate drepturile şi libertăţile recunoscute prin aceasta sînt egal garantate indivizilor indigeni bărbaţi şi femei.”⁶¹ Acest document pare astfel să consfinţească existenţa disputelor de demarcare şi, în anumite privinţe, pare să le rezolve, cel puţin în cadrul comunităţii, în favoarea drepturilor individuale.

Al doilea lucru important este că numai anumite măsuri ridică problemele la care ne referim aici. Numai atunci cînd măsurile implică o cesiune de autoritate şi răspundere guvernamentală, se ridică propriu-zis probleme de drepturi ale omului.⁶² În consecinţă, problema se poate pune acolo unde sînt stabilite diverse zone autonome în care autoritatea conducătoare exercită puteri care, dacă ar S exercitate de o autoritate guvernamentală obişnuită, ar putea implica violarea drepturilor omului.

Deşi dispersată, există cazuistică şi în această problemă. Lovelace contra Canada⁶³ poate fi considerat un exemplu concludent.

Sandra Lovelace, indiană Maliseet, s-a născut şi a crescut în Rezervaţia Tobique. Conform secţiunii 12(l)(b) a Actului Indian, ea şi-a pierdut statutul de indiană prin căsătoria cu un non-indian. După divorţ ea a căutat să se întoarcă în rezervaţie, dar n-a putut, nemaifiind considerată ca avînd statutul de indiană. În cazul unui bărbat, lucrurile nu ar fi stat la fel. Comitetul pentru Drepturile Omului a considerat că e vorba despre o violare a Articolului 27 al Pactului „coroborat cu alte prevederi la care ne-am referit.”⁶⁴ Comitetul accentuase mai înainte nevoia de a interpreta Pactul, în scopul de a vedea dacă există o justificare rezonabilă şi obiectivă pentru restricţia „statutară”, în lumina altor prevederi ale Pactului, „cum ar fi articolul 12 (libertatea de mişcare), 17 (neinterferenţa în intimitate şi familie)... şi de asemenea prevederile împotriva discriminării, cum ar fi articolele 2, 3 (nondiscriminare pe temeiuri de sex) şi 26.⁶⁵ Comitetul nu a crezut că „a-i refuza Sandrei Lovelace dreptul de rezidenţă în rezervaţie este rezonabil sau necesar pentru păstrarea identităţii tribului.”⁶⁶

Canada a căutat să justifice secţiunea 12( l)(b) a Actului Indian. Aşa cum se observa în Raportul Comitetului:

„Ea (Canada) a accentuat cu atît mai mult necesitatea respectării Actului Indian ca instrument conceput pentru protecţia minorităţii indiene, în concordanţă cu Articolul 27 al Pactului. O definiţie a Indianului a fost inevitabilă, din perspectiva privilegiilor speciale asigurate comunităţii indiene, în particular a dreptului lor de a ocupa terenurile rezervaţiei. În mod tradiţional, pentru a hotărî în revendicările legale, s-a ţinut cont de descendenţa pe linie paternă. Deoarece, în plus, în societăţile de fermieri ale secolului al XIX-lea, se resimţea ameninţarea pămînturilor rezervaţiei mai degrabă de către bărbaţii non-indieni, decît de femeile non-indiene, documente legale ca acela din 1869 au prevăzut că o femeie indiană care se mărită cu un bărbat non-indian îşi pierde statutul de Indian. Această motivaţie este încă validă.”⁶⁷

Canada a arătat de asemenea că se gîndea la o revizuire a Actului, inclusiv a secţiunii desuete 12(1)(b), dar că aceasta va necesita „consultarea indienilor înşişi, ale căror opinii sînt divizate în ceea ce priveşte problema drepturilor egale.”⁶⁸

Comitetul n-a reuşit să explice de ce asemenea: consideraţii nu erau suficient de rezonabile pentru a justifica discriminarea pe bază de sex. Fără îndoială că unul dintre motive a fost faptul că era vorba de o restricţie statutară şi încă de una inclusă în aceasta. S-a raportat că, în cazul Tribului de la Lacul Lubicon⁶⁹. Canada a amendat ulterior Actul, în conformitate cu Lovelace. în aşa fel încît să lase grupului relevant „control total privind calitatea de membru.” Dacă s-ar prezenta Comitetului un caz similar cu Lovelace, cu excluderea efectuată în conformitate cu regulile tribului mai degrabă decît cu statutul, este greu de spus care ar fi atitudinea Comitetului. Oricum, cazul Kitok sugerează că abordarea nu ar diferi fundamental.

Kitok contra Suediei a demonstrat că libertatea de mişcare şi restricţionarea drepturilor familiei nu vor împiedica neapărat Comitetul de a considera că un anume aranjament este justificat.⁷⁰ Ivan Kitok este un membru al unei familii sami, care se ocupă cu păşunatul renilor într-un sat sami. El şi-a pierdut dreptul de a se ocupa cu păşunatul, părăsind satul cu trei ani în urmă. Nu i s-a dat voie să se întoarcă (atunci cînd i-au permis-o mijloacele financiare) la modul de viaţă la care era îndreptăţit, deşi i s-a dat voie să se ocupe de alte activităţi, cînd şi cînd: Comitetul a tratat excluderea de jure ca pe una implicînd răspunderea părţii statale, în conformitate cu Actul de păşunare a renilor din 1971, în ciuda argumentului Suediei că conflictul era de fapt unul între domnul Kitok şi comunitatea sami.⁷¹ Comitetul a decis că legea aplicată de sat, excluzîndu-1 pe Kitok, avea „o justificare rezonabilă şi obiectivă şi [era] necesară pentru con- tinua viabilitate şi bunăstare a comunităţii în întregul ei.”⁷²

Acest caz indică faptul că, chiar atunci cînd calitatea de membru este hotărîtă de grup, responsabilitatea statului este implicată suficient prin simpla existenţă a legislaţiei investind grupul cu puterea de a lua decizii. Existenţa unei asemenea legislaţii poate foarte bine să fie inevitabilă. De aici poate să rezulte, deci, că partea statală se poate aştepta oricînd să fie chemată să justifice o anumită decizie de excludere.

Comitetul nu a explicat de ce, în ciuda „gravelor îndoieli”⁷³, nu a găsit nici o violare „după o recapitulare atentă a tuturor elementelor implicate în acest caz”⁷⁴. Poate fi relevant că s-a considerat că „în acest context [...] domnului Kitok i se permite, deşi fără a fi îndreptăţit, să-şi păşuneze şi să-şi păstorească renii, să vîneze şi să pescuiască.” Ar putea fi relevant şi faptul că nu s-a implicat nici un alt fel de discriminare.

Putem doar face presupuneri privind atitudinea pe care ar fi avut-o Comitetul în cazul unei dispute implicînd drepturi concurente între un individ şi comunitate, referitor la activităţile şi comportamentul în comunitate. În acest context, se poate întîmpla ca multe dispute să se rezolve în conformitate cu legile calităţii de membru, mai ales dacă primul recurs la îndemînă „majorităţii” comunităţii este sancţiunea de excludere.

Din Lovelace şi Kitok, un observator ar putea trage concluzia că Comitetul nu ar decide cu uşurinţă în favoarea majorităţii. Dacă este atent în examinarea excluderilor din rîndul membrilor (o problemă care. la nivel statal, este analogă naţionalităţii şi este o chestiune în care dreptul internaţional detestă să intervină). Comitetul va fi probabil şi mai prudent cînd este implicată nerespectarea de către „majoritate” a drepturilor individuale ale membrilor comunităţii, chiar dacă această nerespectare se manifestă ca o hotărîre de excludere. Cu toate acestea Comitetul va trebui să ţină cont de faptul că Articolul 4(2) al Declaraţiei ONU a minorităţilor trece implicit povara de a aduce dovezi, de la reclamantul indi- vidual, asupra statului. Oricum, efectul final al acestei treceri poate fi ceva mai mult decît a convinge Comitetul să afirme mai clar de ce consideră că acţiunea „majorităţii” nu este justificată.

4. Drepturile „minorităţilor duble” în zonele locuite de minorităţi

Ultima problemă este situaţia minorităţilor din cadrul minorităţilor sau a aşa-numitor „duble minorităţi”. În îndoielnica măsură în care dreptul internaţional recunoaşte ceva numit drepturi ale minorităţilor, deosebite de dreptul la egalitate în faţa legii şi dreptul la nediscriminare. Comitetul pentru Drepturile Omului nu a fost înclinat să vadă sfera Articolului 27 ca aplicabilă unei minorităţi dintr-o provincie, care este majoritară în statul luat ca întreg.⁷⁵ Această perspectivă, justificat controversată în însuşi cadrul Comitetului, nu a împiedicat să se considere într-un caz anume ca o violare a garanţiei libertăţii de expresie stipulată de Articolul 19. Această obstrucţie face nesigură poziţia membrilor unui grup care este o minoritate atît în subentitatea (acolo unde ea există) altui grup minoritar cît şi în cadrul statului ca întreg. Nu se poate sugera că dubla minoritate nu se bucură sau n-ar trebui să se bucure de aceleaşi drepturi cu subentitatea respectivă, drepturi de care s-ar fi bucurat în absenţa unei asemenea subentităţi. Orice altă concluzie ar fi incompatibilă cu valorile demnităţii umane, subliniind noţiunea de respect pentru limbile, religiile şi culturile minoritare. Dimpotrivă, aceleaşi valori ar putea fi invocate pentru a determina Comitetul să-şi revizuiască excluderea de la prevederile Articolului 27 a membrilor majorităţii dintr-un stat. care sînt minoritari într-o subentitate, sau să restrînsă aplicarea acestei excluderi la utilizarea limbii materne in comerţ.

Din nou, reluînd tema prezentată în prima parte a acestei lucrări, s-ar putea ca noţiunea de drepturi ale minorităţilor (alta, poate, decît aceea de drepturi indigene) să fie şi să trebuiască să fie tratată ca o diversiune conceptuală. În joc sînt, în primul rînd, egalitatea în faţa legii, nediscriminarea (directă sau indirectă) şi respectul pentru drepturile fundamentale ale omului, fiecare în parte şi toate la un loc. Rămîne ca disputele de demarcare să fie rezolvate prin testul justificării rezonabile şi obiective.

Încheiere

De la terminarea prezentului articol, Comitetul pentru Drepturile Omului a adoptat un Comentariu General asupra Articolului 27 al Pactului/Drepturile minorităţilor.⁷⁶

Părerea autorului este că, reflectînd jurisprudenţa Comitetului în această problemă, acesta confirmă în mare analiza conţinută în acest articol. Deşi este adevărat că, în Comentariul General, se tinde spre accentuarea unei diferenţieri între drepturile protejate de alte articole pertinente (asupra nediscriminării şi egalităţii în faţa legii), nu se identifică în general care este semnificaţia legală a diferenţei. În măsura limitată în care acest lucru se face totuşi, accentul pare să se pună, încă o dată — confirmînd prezentul articol — pe drepturile comunităţilor indigene.

NOTE

1. Alfred de Zayas, The International Judicial Protection of the Rights of Peoples and Minorities, în Peoples and Minorities in International Law, p. 253, pp. 258–59 (ed. C. Brölmann et al. 1993).

2.  Scrieri recente şi valoroase despre minorităţi includ: The Rights of Peoples (integral) (ed. J. Crawford, 1988) şi, în special Brownlie, The Rights of Peoples in Modern International Law, în The Rights of Peoples, supra, la 7; R. Falk The Rights of Peoples (Particular Indig- enous Peoples), in The Rights of Peoples, supra, la 17; Crawford, The Rights of Peoples: Peoples or Governments’? în The Rights of Peoples, supra, la 55; Nettheim, ‘Peoples’ and Populations’: Indigenous Peoples and the Rights of Peoples, în The Rights of Peoples, supra la 107; Triggs, The Rights of Peoples’ and Individual Rights: Conflict or Harmony?, în The Rights of Peoples, supra la 141, Glazer, Individual Rights against Group Rights, în Human Rights (E. Kamenka şi A. Erh–Soon Tay, editori, 1978); Edward Arnold, Human Rights (1978), p. 87; Hurst Hannum, Contemporary Developments in the International Protection of Minorities, 66 Notre Dame L. Rev. 1431(1991); Asbjorn Eide, Protection of Minorities Possible Ways and Means of Facilitating the Peaceful and Constructive Solution of Problems Involving Minorities, Progress Report, U.N. Doc. E/CN. 4/Sub 2/1990/46 şi Second Progress Report, U.N. Doc E/CN 4/sub. 2/ 1992/37 şi Add. 1 şi 2; M. Freeman, Minority Rights and Ethnic Conflict: A Problem of Liberal–democratic Theory and Practice, conferinţă susţinută în cadrul Comitetului de cercetare a Sociologiei Dreptului al Asociaţiei Internaţionale de Sociologie, Onati, Spania, iulie 1993; Alfredsson şi de Zayas, Minority Rights Protection by the United Nations, 14, HUM. RTS. L. J. 1 (1993).

3.  Una dintre cele mai acute şi conceptual acceptabile dintre acestea este, după cunoştinţa mea, J. Packer, On the Definition of Minorities, în The Protection of Ethnic and Linguistic Minorities in Europe 23, (J. Packer şi Κ. Myntti editori, 1993), care acoperă in extenso literatura existentă. Vezi de asemenea Geoff Gilbert, The Legal Protection Accorded to Minor- ity Groups in Europe, 23 Netherlands Yearbook of International Law 67 (1992); O. Andrysek, Report cm The Definition of Minorities (Netherlands Institute of Human Rights, SIM Spe- cial No. 8, 1989).

4.  A. France, Le lys rouge, cap. 7 (1894), apud The Concise OXFORD Dictionary of Quotations (1981) [traducerea autorului şi, respectiv a traducătorului în limba română].

5.  Pactul internaţional asupra drepturilor politice şi civile [de aici înainte PIDPC], adoptat în data de 16 decembrie 1966, intrat în vigoare la 23 martie 1976 , G. A. Res. 2200(ΧΧΠ), 21 U.Ν. GAOR Supp. (No. 16), la 52, Doc. ONU A/6316 (1966).

6.  Vezi, de ex. Thornberry, The UN Declaration on the Rights of Persons Belonging to National or Ethnic, Religious and Linguistic Minorities: Background, Analysis and Observa- tions, în The UN Minority Rights Declartion 11, R 22–23 (A. Phillips et al. editori, 1993).

7.  G. A. Res 47/135, 18 dec. 1992, Anexa , art. 2, în 14 HUM. RTS. L. J. 54–56 (1993).

8.  V. Guesdon contra Franţei, Raportul 2 al Comitetului pentru Drepturile Omului, 1990, doc. ONU, A/45/40, Anexa IX G, la par. 5. 6.

9.  de Zayas, supranota 1, la 267 (cu sublinieri).

10.  PIDPC, supranota 5, art. 2(1).

11.  Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (de aici înainte Convenţia Europeană), semnată la 4 nov. 1950, intrată în vigoare la 3 sept. 1953, 213 U. N. T. S. 222.

12.  PIDPC, supranota 5, art. 26.

13.  Supranota 7.

14.  PIDPC, supranota 5, art. IX.

15.  Comunicarea 208/1986, al 2-lea Raport al Comitetului pentru Drepturile Omului, 1990, doc. ONU, A/45/40, Anexa IX. E.

16.  Id. la par. 6. 2.

17.  Comentariu General 18(37), Raportul 1 al Comitetului pentru Drepturile Omului, 1990, Doc. ONU, A/45/40, Anexa VI. A, la par. 12.

18.  Id. la par. 13.

19.   Comunicările nr. 359/1989 şi 385/1989, doc. ONU CCPR/C/47/D/359/1989 şi 385/1989/Rev. 1, din 5 Mai 1995 (data publicării).

20.   Herndl, Wennergren, Evatt, Ando, Bruni Celli şi Dimitrijevic.

21. Sadi (neepuizarea remediilor locale) şi Ndiaye (restricţii justificate în temeiul „siguranţei lingvistice”).

22.  PIDPC, supranota 5, art. 26, par. 11.5.

23.  Ca în cazul Québec tocmai luat în discuţie sau cazul lingvistic belgian, infranota 29 şi textul însoţitor.

24.  T. K. contra Franţei, Comunicarea nr. 220/1987. Raportul 2 al Comitetului pentru Drepturile Omului, 1990, doc. ONU, A/45/40, Anexa X. A. la Appendix II; şi M. K. contra Franţei, Comunicarea nr. 222/1987, Raportul 2 al Comitetului pentru Drepturile Omului, supra, Anexa X. B. , Appendix II.

25.  Raportul 2 al Comitetului pentru Drepturile Omului, A/45/40, Anexa IX. G.

26.  S.G. contra Franţei, Comunicatul nr. 347/1988, Raport al Comitetului pentru Drepturile Omului, 1992. doc. ONU A/47/40, Anexa X. F. şi G. B. contra Franţei, Comunicarea nr. 348/1989, Raport al Comitetului pentru Drepturile Omului, supra. Anexa X. G.

27.  Declaraţia ONU a Drepturilor Minorităţilor, supranota 7, art. 4(3).

28.  Thornberry, supranota 5, la 49.

29.  Decizia din 23 iulie 1968, 6 Ct. Eur. (ser. A), la 252 (1979–80).

30.  Art. 14 spune: „Drepturile şi libertăţile cuprinse în această Convenţie (s.n.)vor fi asigurate indivizilor fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau altele, origine naţională sau socială, asociere cu o minoritate naţională, avere, naştere sau alt statut.” Convenţia Europeană, supranota 11, art. 14.

31.  Protocol Opţional la PIDPC, adoptat la 19 dec. 1966, intrat în vigoare la 3 ian. 1976, G. A. Res. 2200 (XXI), 21 UN GAOR. Supp. (No. 16) 59, doc. ONU A/6316 (1966), art. 2

32.  Pactul internaţional al drepturilor economice, sociale şi culturale (de aici înainte PIDESC), adoptat la 19 dec, intrat în vigoare la 3 ian. 1976, G. A. Res. 2200 (XXI), 21 UN GAOR, Supp. (N. 16) 49, doc. ONU A/316 (1966), art. 15.

33.   Id, art. 2(1).

34.   Kitok contra Suediei, Com. nr. 197/1985, Rap. al H. R. Comm, 1988, 1988. doc. ONU A/43/40, Anexa VII. G.

35.   Ominayak, Şeful tribului de la Lacul Lubicon contra Canadei, Com. nr. 167/1984, Raportul 2 al Comitetului pentru Drepturile Omului, 1990, doc. ONU A/45/40, anexa IXa.

36.   PIDESC supranota 32, art. 21.

37.   Packer, supranota 3, la 42–50.

38.   Declara/ia ONU a Minorităţilor, supranota 7, la art. 4(2).

39.   Id. , art 1(1)–(2).

40.   Tribul de la Lacul Lubicon contra Canadei, supranota 35.

41. Id. par. 32. 2. 42 Id. par. 33

43.  Id.

44.  Pe de altă parte, Comitetul n-a găsit nici o violare a Articolului 1 al Pactului (dreptul la autodeterminare), susţinînd că acesta nu este un drept individual şi deci nu este supus petiţiei individuale conform Protocolului Opţional al Pactului,

45.  Cf. opiniei individuale a Dl. Ando care a considerat că „dreptul de a se bucura de propria cultură nu ar trebui înţeles ea implicînd faptul că modul tradiţional de viaţă al tribului trebuie păstrat intact cu orice preţ”. El şi-a exprimat în consecinţă „rezerva la afirmaţia categorică anume că dezvoltări recente ar fi ameninţat existenţa ... tribului şi constituie o violare a Articolului 27.” (Tribul Lacului Lubicon contra Canadei, supranota 35, Appendix 1)L.

46.  Vezi, în general, Stamatopoulou, Popoarele Indigene şi Naţiunile Unite: Drepturile Omului şi dinamica dezvoltării lor, 16 HUM. RTS., Q 58(1994).

49. ***** Ramaga, The Group Concept in Minority Protection, 15 HUM. RTS., Q 575( 1993)

48.  Vezi rez. 1992/1993, Report of the Sub-Commission on the Prevention of Discrimi- nation and Protection of Minorities on Its 44th Session, doc. ONU, E/CN/1993/2; E/CN/4.

49.  Rez. 1993/31, Comisia pentru Drepturile Omului — Raport la a 49-a sesiune, doc, ONU, E/1993/23; doc ONU E/CN/1993/122.

50.  Declaraţia şi Programul de Acţiune de la Viena, Doc. ONU, A/CONF/15/7/23 adoptate de Conferinţa Mondială a Drepturilor Omului, Viena 14 25 iunie 1993.

51.  Comentariul General 18(37). supranota 17.

52.  Logic, ar ti posibilă coroborarea art. 2(1) cu art.26, pentru a restrînge sfera art.26 de a interzice numai discriminarea directă. Comitetul pentru Drepturile Omului nu a ales clar această această abordare. Îi sînt recunoscător colegului meu de la Universitatea din Essex, dr. Geoff Gilbert, pentru a-mi fi atras atenţia asupra acestei posibilităţi.

53.  Comitetul a acceptat un asemenea test în Kitok contra Suediei, supranota 34.

54.  Aceasta este, la bază, abordarea Conveţiei OIM (nr. 169), privind popoarele indigene şi triburile, în ţările independente, 27 iunie 1989, în 2 International Labor Conventions and Recommendations, 1919–1989, la 1436 (1992).

55.  Declaraţia de la Rio asupra Mediului înconjurător şi Dezvoltării, doc. ONU A/CONF. 151. 5/ Rev. 1(1992), 31 ILM 874, adoptată de Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediul înconjurător şi Dezvoltare, Rio de Janeiro, 3–14 iunie 1992, Principiul 22.

56.  Doc. ONU E/CN. 4/ Sub 2/1993/29, supranota 48, art. 3.

57.  Lindsay et al. contra Regalului Unit, App. nr. 8364/78, 15 Com. Eur. despre Deciziile şi Rapoartele D.O. (Consiliul Europei) 247 (1979).

58.  Declaraţia ONU asupra Drepturilor Minorităţilor, supranota 7, la art. 4(l)–(2).

59.  Id. la art. 8(2)–(3).

60.         Convenţia OIM (No. 169) privind popoarele indigene şi triburile, supranota 54.

61.         Id la art. 43.

62.  Vezi în general Rodley, Pot grupurile de opoziţie armată să violeze drepturile omului?, în Human Rights in the Twenty-first Century — A Global Challenge, 297 (K. Mahoney şi P. Mahoney editori, 1993).

63.  Comunicatul nr. R 6/24. Raport al Comitetului Pentru Drepturile Omului. 1981, doe. ONU, A/36/40, anexa XVIII.

64.  Id. par. 117.

65. Id la par. 16.

66. Id la par 17

67. Id la par 5

68. Id

69.  Tribul de la Lacul Lubicon contra Canadei, supranota 35, la par. 26. 5.

70.  Comunicatul nr. 197/1985, Raport al Comitetului pentru Drepturile Omului, 1988. Doc. ONU, A/43/40, Anexa VII. G.

71.  Id. la par. 9. 4.

72.  Id. la par. 9. 8.

73.  Id. la par. 9. 6.

74.  Id. la par. 9. 8.

75.  Cazurile clin Québec. Vezi textele însoţitoare, supranota  19.

76.  Vezi Comentariul General 23 (50) asupra Articolului 27 Drepturile Minorităţilor. 1994, Doc. ONU CCPR /C/ 21 Rev. 1. la 5. în HUM. RTS L. J 234 326 (1994).

Traducere de Alina Cadariu

*

Nigel S. RODLEY Profesor de drept şi decanul Facultăţii de Drept a Universităţii Essex din Colchester, Anglia. Este de asemenea membru al Consiliului Internaţional al Drepturilor Omului la Centrul Carter al Universităţii Emory.

^*Nigel S. Rodley, Conceptual Problems in the Protection of Minorities: International Legal Developments, în Human Rights Quarterly, Volume 17, Number 1, (1995). pp. 48–71, republicat cu permisiunea editorilor, The Johns Hopkins University Press.