Convergenţe transilvane

Federalism şi naţionalism

în Monarhia Austro-Ungară:

Teoria lui Aurel C. Popovici*

Victor Neumann

*Acest text prezintă un fragment din istoria intelectuală care a generat ideologiile politice româneşti moderne şi contemporane. El are în centrul atenţiei opera lui Aurel C. Popovici, respectiv, modul în care se afirmă doctrinele politice româneşti prin intervenţia intelighenţiei. Neglijenţele ori exagerările acesteia se vor reflecta în ideile dominante ale secolului al XX-lea.

Preocupările, ipotezele sau controversele din Europa Centrală şi Est-Centrală în legătură cu federalizarea pe regiuni istorice sau cu federalizarea întregii zone prin construirea unei entităţi suprastatale, indică o idee care nu a fost nicicînd lipsită de un anume interes şi de un oarecare realism. O reconsiderare a diferitelor teorii ale federalizării fostei Monarhii Austro-Ungare va oferi o perspectivă mai amplă şi mai nuanţată asupra trecutului şi asupra eventualelor repere pentru prezent şi viitor. Cercetările dedicate doctrinelor politice profesate în Europa Centrală şi Est-Centrală la 1900 sînt lămuritoare pentru opţiunile unui segment al elitelor din fosta monarhie. Interpretările, mai cu seamă acelea privind conceptul de federalism, au atras atenţia cercurilor intelectuale şi politice.

În absenţa efortului de evaluare critică a trecutului, apelul la izvoare sau la erudiţie pare aproape inutil, dacă nu cumva chiar capabil să inducă în eroare cititorii. Mă gîndesc la precaritatea teoretică a studiilor, indicînd perpetuarea limbajelor confuze din existenţa cărora nu rezultă o suficientă distanţare de doctrinele supuse analizei. Adesea, cercetătorii proveniţi din Europa Centrală şi Est-Centrală ignoră contribuţiile aduse de ştiinţele sociale. Vechea asociere a istoricilor cu oficiile propagandei din statele fasciste sau comuniste a lăsat urme în ceea ce priveşte orientările istoriografice, detectabile nu doar în limbaj, ci şi în modul de a gîndi şi de a valorifica informaţiile bibliografice. Pe de altă parte, cercetătorii occidentali care se ocupă de fenomenele Europei Centrale (Mitteleuropei) intervin cu un set de analize sau scheme interpretative ce nu se aplică întocmai la realităţile politice şi sociale ale zonei în discuţie¹.

În asemenea împrejurări, pare aproape de prisos să ne întrebăm de ce harnicul cercetător este în stare să reconstituie biografia domestică a unui personaj istoric, dar aproape întotdeauna face abstracţie de evoluţia, e drept, sinuoasă, a referinţelor sale intelectuale şi a gîndirii sale politice. În cel mai fericit caz, o tratează liniar şi admite că tezele de acum un veac sînt imposibil de discutat dintr-o perspectivă comparativă şi critică. Karl Renner, Aurel C. Popovici, Oszkár Jászi, Frantisek Palacky au invocat federalismul ca pe o formulă posibilă de guvernare a fostei monarhii. Dezicerea de acest episod al scrierilor lor s-a făcut pornind de la observaţia că statul-naţiune întruchipează cea mai evoluată formă de administraţie modernă, care nu poate fi pusă la îndoială. Dar şi această reţinere a devenit irelevantă atîta vreme cît textele însele – cele mai bune exemple pentru amintita cheie interpretativă sînt volumele lui Aurel C. Popovici, Die Vereinigten Staaten von Gross-Österreich (Statele Unite ale Austriei Mari) şi Naţionalism sau democraţie. O critică a civilizaţiunii moderne – permit mutarea accentului pe ideea naţională. Adesea, reconstituirile istorice ori acelea dedicate teoriei politice, au ocolit examinarea conţinutului cărţilor referind la federalism din pricina prejudecăţilor ori intereselor ideologice de moment.

S-a întîmplat ca după cel de-al doilea război mondial – ce-i drept, rar – lectura cărţilor cu un conţinut pro-federalist să fi fost făcută din unghiul de vedere marxist. O asemenea abordare în cazul lui Karl Renner putea fi relativ favorabilă, dacă ea ţinea seama de orientarea social-democrată a ideologului şi politicianului austriac. În examinarea scrierilor lui Aurel C. Popovici, lectura prin grila marxistă a provocat reacţii de respingere pe motivul orientării naţionaliste. Modelul propus de Oszkár Jászi a fost aşezat sub semnul întrebării, invocîndu-se orientarea kossuthistă de către unii, cea nostalgic-aristocratică, de către alţii. După ce ideologia comunistă se combinase cu etno-naţionalismul, Oszkár Jászi a devenit un subiect de controversă în relaţiile dintre istoricii români şi maghiari. Uneori, în situaţiile enumerate, s-a petrecut o distanţare faţă de orientarea teoretică a gînditorilor politici de la începutul veacului XX, fără ca aceasta să fi condus la necesara problematizare².

Ataşamentul unor intelectuali contemporani faţă de profesiunea de credinţă naţionalistă a ideologilor de la 1900, 1930 şi a protocroniştilor din anii ‘60-‘80 ai epocii Ceauşescu indică faptul că opţiunea interpretativă a continuat să fie dominată de conjuncturi şi interese partizane, dezvăluind relaţia între studiile istorice şi clişeele politice. Neaşteptat şi descurajant este faptul că mulţi cercetători tineri preferă o direcţie asemănătoare, problema identităţilor culturale, naţionale, confesionale, fiindu-le insuficient cunoscută. Sînt şi cîteva excepţii. Într-un studiu pe marginea ideilor federaliste româneşti exprimate de Aurel C. Popovici, Marius Turda introduce binevenite nuanţe şi utile note cu privire la contextualizarea federalismului şi la înţelegerea sensurilor multiple ale geografiei culturale şi politice a Europei Centrale³. Problematizînd cazul românesc, el explică opţiunile transilvano-bănăţene pentru integrarea europeană, respectiv, oportunităţile deschise de Imperiul Habsburgic şi Monarhia dualistă pentru asumarea setului de valori occidental⁴.

Conflictul între federalism şi etno-naţionalism (acesta reprezenta şi mai reprezintă paradigma dominantă în mediile culturale şi politice ale Europei Centrale şi ale Europei de Sud-Est) a fost mai accentuat în ultima perioadă de existenţă a Monarhiei Austro-Ungare şi el a avut consecinţe importante pentru evoluţia politică a micilor state-naţiuni formate după primul război mondial. Teoria politică a lui Aurel. C. Popovici⁵ viza pe de-o parte federalizarea monarhiei, pe de alta, supralicita teza etno-naţionalistă. În calitate de autor al cărţii, Die Vereinigten Staaten von Gross-Österreich, (Statele Unite ale Austriei Mari, Leipzig, 1906, ediţia în română a apărut pentru prima oară în traducerea lui Petre Pandrea, Bucureşti, 1939) şi de participant la dezbaterile iniţiate de cabinetul oficial al prinţului austro-ungar, Franz Ferdinand, Aurel C. Popovici a atras numeroşi adepţi. Ţinînd seama de contribuţiile de pînă astăzi, am să arăt şi neajunsurile teoriei lui Popovici, respectiv, ce fel de contradicţii conţin textele sale şi de ce erau ele în mare măsură contraproductive pentru o teorie federalistă. De altfel, aşa cum voi avea ocazia să observ, ideile lui Popovici au stîrnit nu numai curiozitate, cît mai ales critica observatorilor şi ideologilor timpului care discutaseră ori contribuiseră direct la formularea aceleiaşi teorii, dar în termeni mai raţionali. Studiul meu va stărui asupra particularităţilor teoriei federaliste a lui Popovici şi va arăta de ce aplicarea ei, atunci, sau mai tîrziu, ar fi produs grave discriminări şi interminabile războaie civile.

Mediul politic vienez

Pentru a înţelege problema ridicată de intelighenţia de la 1900 ne va fi de folos reconstituirea – chiar dacă parţială – a mediului politic al vremii, explicînd concurenţa tezelor care au prefigurat identităţile singulare sau pe acelea plurale. Discrepanţele economice şi sociale deveniseră o problemă în relaţiile dintre formaţiunile statale sau suprastatale europene. Atari argumente ar fi irelevante în cazul în care nu am admite faptul că marile puteri nord şi vest-europene (Germania, Franţa, Marea Britanie) erau afectate de dimensiunea şi de forţa ce o degaja monarhia dualistă. Comunicarea cu Orientul şi cu Rusia ţaristă era adesea mijlocită de Viena. Exploatarea materiilor prime şi extinderea spre a Est şi Sud-Est a comerţului continua să depindă şi de „bunăvoinţa” Vienei. Impactul ideilor liberale în Răsărit era controlat de aceeaşi structură statală a Europei Centrale.

Pe de altă parte, se cuvine să observăm că diversitatea comunităţilor lingvistice din interiorul entităţii statale austro-ungare nu declanşase nici un fenomen politic insolvabil pe parcursul secolului al XIX-lea. Cosmopolitismul prinsese teren în secolul al XVIII-lea, supravieţuind iluminismului şi concurînd cu ideea de „naţiune politică” în sens francez sau cu cea de „etno-naţiune” în accepţiune germană. Revoluţiile liberal-naţionaliste şi războaiele civile de la mijlocul secolului al XIXlea, respectiv, confruntările doctrinare din epoca monarhiei dualiste au demonstrat necesitatea proiectelor de reformare a statului. Cert este că – pornind de la uzitarea diferită a conceptelor-cheie ale lumii moderne: naţiune, etnicitate, popor, revoluţie, stat, imperiu, federaţie, democraţie, problemele privitoare la dogmă aveau să genereze teorii politice propunînd construcţia unei alte lumi central şi est-central europene. Inspirată de mutaţiile culturale şi de gîndirea politică franceză, Austria promovase ideile ce i se păreau convenabile pentru conservarea dominaţiei sale asupra unui vast teritoriu. Sub presiunea propagandei romantice şi neoromantice prusiano-germane, însăşi Casa imperială avea să-şi schimbe optica. Mai tîrziu, chiar prinţul Franz Ferdinand părea să arate „înnoirea” ideologică a Casei imperiale. Cert este că în locul viziunii cosmopolite de inspiraţie iluminist-iosefinistă, mediile cultural-politice austro-ungare din a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-au lăsat cucerite de limbajele derivate din agresiva idee a Volksgeist-ului.

Viaţa monarhiei dualiste se complicase pe fondul războaielor pierdute la mijlocul secolului al XIX-lea, cînd Prusia şi Franţa promovaseră o politică explicit antiaustriacă. Dorinţa extinderii teritoriale ori a lărgirii sferelor de influenţă în dauna monarhiei multiculturale din Europa Centrală era o realitate care se actualiza cu ocazia fiecărui război şi a fiecărui tratat de pace. Incompatibilitatea sistemelor administrative nu trebuie nici ea subestimată, Prusia şi Franţa intrînd într-un amplu proces de modernizare încă din anii războaielor napoleoniene. Dificultăţile Imperiului Habsburgic au apărut după 1848, ca urmare a receptării tîrzii a mesajelor Revoluţiei franceze. Cele dintîi ample revolte interne împotriva Habsburgilor au fost acelea de la 1848. Doar puţine dintre grupurile cultural-politice ce populau imperiul se pronunţaseră cu adevărat împotriva sistemului instituit de către Casa imperială. Revoluţia ungară a reprezentat o excepţie, în vreme ce revoluţia cehă şi-a propus instituirea unei federaţii central-europene. Pentru majoritatea populaţiilor însă, loialitatea faţă de împărat rămăsese esenţială, ceea ce avea să contribuie la supravieţuirea imperiului pînă la începutul secolului al XX-lea. Atunci, ca şi mai tîrziu, puţini gînditori politici au luat în considerare dorinţa imperiului ţarist de extindere a sferei sale de influenţă în Balcani şi în Europa Centrală. Alternativele locale, propuse începînd cu anul 1848 şi epuizate la începutul secolului al XX-lea, au fost inspirate în mică măsură de interesele comune ale zonei. De aici a început, cum obiectiv formulase sociologul István Bibó, „mizeria micilor state est-europene”⁶, construite în spaţiul fostei monarhii dualiste.

Spre deosebire de mediile vieneze, încă influenţate de ideologia iosefinismului, intelighenţia comunităţilor lingvistice ne-germane preluase la mijlocul secolului al XIX-lea sursele de inspiraţie prusace, socotind că acestea îi erau necesare în formularea teoriilor identităţii naţionale şi în emanciparea de sub diferitele servituţi administrative. Fenomenul avea să genereze la nivelul imperiului o segregaţie galopantă. Anul 1848 a reprezentat un prim moment în acest sens. Presiunile ideologice şi militare exterioare şi interioare au condus la compromisul austroungar din 1867, indicînd un mare impas al guvernării. Contradicţiile intercomunitare ce se vor vedea începînd cu anul 1890, au generat un al treilea moment tensionat în interiorul monarhiei⁷. Răspîndirea rapidă a ideologiei etno-naţionale în mediile intelectuale ceh, slovac, maghiar, sîrb, croat, român, ucrainean, rutean avea să provoace mari neînţelegeri între comunităţile respective şi între acestea şi stat. Descoperindu-şi identitatea într-un timp foarte scurt, principala aspiraţie a liderilor culturali şi politici din regiune devenise aceea de a-şi conduce singuri propriile popoare şi de a ţinti la o autonomie a grupurilor cărora le aparţineau. Era şi o foarte bună ocazie a acestor noi cercuri oligarhice de a accede la putere.

Doctrina statului-naţiune promovată de Franţa fusese receptată în spaţiul Europei Centrale, avînd să joace şi ea un rol în subminarea administraţiei imperiale. Dacă la nivelul politicii interstatale, Austro-Ungaria se confrunta cu ţări precum Franţa şi Germania, în interior, ea avea să facă faţă din ce în ce mai greu nemulţumirilor venite dinspre diversele comunităţi lingvistice şi religioase. Deosebirile de vederi politice dintre cele două jumătăţi ale monarhiei contribuiseră la declanşarea crizei identitare, autorităţile vieneze şi budapestane multiplicînd disfuncţionalităţile printro gestionare insuficient de abilă. O precizare se impune, fără ca ea să fie decisivă în dezvăluirea neajunsurilor: dacă experienţa Vienei în ce priveşte arta guvernării era una de lungă durată, aceea a Budapestei (proaspăt ridicată la rangul de capitală imperială, cu atribuţii excesiv de mari pentru resursele sale administrativ-politice) era una limitată. Acesta a fost un aspect ce a generat dificultăţi sociale, neînţelegeri şi competiţii pe considerente identitare. Cele şase grupuri lingvistice diferite nu beneficiaseră de o doctrină atrăgătoare, cărturarii şi politicienii din capitala ungară a monarhiei dovedindu-se insuficient pregătiţi pentru a formula şi a accepta o ideologie a relaţiei majoritate-minorităţi. Politica Budapestei nu fusese modernizată în profunzime, accesul la luarea deciziilor politice fiind limitat de apartenenţele socială şi culturală. Deficienţele în guvernarea părţii răsăritene a imperiului s-au mai datorat întîrziatei democratizări a instituţiilor şi promovării doctrinei naţionaliste de către cercurile intelectuale. Acesta a fost contextul în care intelighenţia regională avea să reflecteze la variantele de reorganizare a monarhiei. Una dintre ele făcea trimitere explicită la conceptul de federalism.

Utilitatea unei formule de coabitare paşnică a comunităţilor monarhiei dualiste, precum şi nevoia adoptării formelor de guvernare care să contribuie la modernizarea socială şi economică a regiunilor Europei Centrale, au generat aprinse dezbateri. Eforturi în acest sens au avut loc, dar nu e mai puţin adevărat că partizanatele au provocat conflicte aparent insurmontabile. Reorganizarea ridica serioase semne de întrebare în privinţa reuşitei. Reforma a devenit scadentă în momentul în care cele două concepte-cheie care au făcut posibilă unitatea imperială, Kaisertreue şi Hausmacht s-au uzat. Este vorba despre acelea care indicau unitatea imperiului, respectiv, ataşamentul necondiţionat faţă de împărat, socotit reprezentantul lui Dumnezeu pe pămînt. Cu alte cuvinte, cultul persoanei suveranului era echivalent cu ataşamentul faţă de stat. Toate datele invocate mai sus au încercat să refacă acel context politic în care a apărut şi s-a discutat teoria federalizării, una dintre puţinele care îşi propuseseră salvarea Monarhiei Austro-Ungare.

M-am întrebat de ce, de pildă, Aurel C. Popovici a preferat dezbaterea unei asemenea doctrine de vreme ce mulţi învăţaţi români ai epocii îmbrăţişaseră deja ideea statului naţional incluzînd Transilvania Banatul şi Bucovina Vechiului Regat al României? În ce anume consta originalitatea acestui demers românesc privind federalizarea imperiului? Vom înţelege mai bine genul confruntărilor între centru şi periferie în monarhia dualistă prin intermediul reflecţiilor politice cuprinse în volumul Stat şi Naţiune. Statele Unite ale Austriei Mari? Pe de altă parte, cred că se cuvine ca amintita lucrare să fie analizată şi prin prisma radicalismului ideologic naţionalist pe care l-a îmbrăţişat şi promovat autorul ei. Teoria federalistă formulată de Popovici trebuie evidenţiată aşa cum şi-a dorit autorul ei, adică, în relaţie cu sensul etnicist-rasist (adică, protofascist) al identităţilor colective. Ar trebui să luăm în considerare faptul că amalgamarea lucrurilor nu este specifică doar volumului Statele Unite ale Austriei Mari, ea regăsindu-se şi în Naţionalism sau democraţie. O critică a civilizaţiunii moderne. Amintitul amalgam fusese prezent la mulţi dintre „virtuozii noii tonalităţi” din regiunile Europei Centrale şi de Sud-Est, el inducînd în eroare istoricii interesaţi să sublinieze existenţa unei teorii federaliste ce ar prefaţa preocuparea actuală a Uniunii Europene pentru organizarea şi administrarea continentului.

În sfîrşit, ceea ce interesează este evoluţia gîndirii politice la populaţiile locuind la marginea monarhiei. Cît priveşte Transilvania şi Banatul, ideologia profesată de gruparea gînditorilor români reprezentată de Aurel C. Popovici va putea fi privită astfel în comparaţie cu aceea a altor personalităţi, reprezentînd celelalte comunităţi lingvistice sau religioase care coabitau în monarhia dualistă⁸. Mă voi rezuma aici la comparaţii (care mi s-au părut a fi necesare) ale ipotezelor lui Popovici cu acelea formulate de Oszkár Jászi şi Karl Renner, doi gînditori care abordaseră diferit problema federalizării imperiului.

Drepturile naţionalităţilor în viziunea lui Aurel C. Popovici

Era posibil ca teoria de inspiraţie pangermanică să fi fost complementară doctrinei federale? Erau utile momentului accentele acute din dezbaterile ideologice? Era motivată revolta împotriva valorilor liberalismului şi raţionalismului? Era Popovici cu adevărat nemulţumit de activitatea politică a imperialilor sau era dornic să-şi exprime doar dezacordul în chestiunea privind politicile Ungariei? Există un lucru comun între limbajul său – ideologul român se inspiră din radicalii austrieci ai epocii, Georg von Schönerer şi Karl Lueger – şi doctrinele îmbrăţişate pe parcursul secolului al XX-lea în statele-naţiune ale Europei Est-Centrale? Indignat de propaganda ungară, Aurel C. Popovici îşi începe pledoaria pentru federalizare cu observaţia că oficialii ignoră naţionalităţile, „adevărata problemă a trăiniciei sau a pieirii acestui imperiu”⁹. Ce spunea el?

„Francezii, de pildă, au studiat problemele noastre legate de chestiunea naţionalităţilor, precum şi cele austriece şi ungare, mult mai aprofundat decît noi înşine. O privire asupra literaturii lor în această chestiune este, la prima vedere, edificatoare. Şi deoarece de la început politica noastră a naţionalităţilor a fost lipsită de scopuri dure şi precise, ea a trebuit să trăiască de azi pe mîine, mulţuminduse cu paleative, reuşind prin jumătăţi de măsuri să reducă la tăcere pe unele dintre naţionalităţile din cuprinsul imperiului şi să îndîrjească pe altele”¹⁰.

Potrivit lui, naţionalităţile din monarhie ar fi fost interesate doar de aspiraţiile lor particulare, fiindu-le indiferent ce se va întîmpla cu monarhia. Aurel C. Popovici consideră că nimeni nu era în măsură să contrazică necesitatea conservării structurii administrative a imperiului. Ceea ce îl preocupă este faptul că naţionalităţile nu pot susţine un program de guvernare care să conţină soluţionarea propriilor lor probleme. Întîrzierea puterii dualiste de a afla soluţii mulţumitoare pentru toţi locuitorii indică, la rîndul ei, existenţa unei autorităţi incapabile să menţină unitatea statală. Constituţiile austriacă şi maghiară nu consună cu idealurile naţiunilor şi naţionalităţilor, de vreme ce nu le acordă şansa dezvoltării libere. Egalitatea în drepturi revendicată de toate părţile este iluzorie, în ciuda faptului că a fost deseori scoasă în evidenţă ca fiind extrem de importantă pentru o viaţă paşnică. Cînd afirmă că germanii înşişi se află în pericol din cauza tendinţelor de maghiarizare sau de slavizare, autorul se apropie de una dintre motivaţiile demersului său.

„Dorinţele maghiare de multă vreme nu mai cunosc nici o limită. Cu toate acestea, an cu an li se aduc mereu cele mai grele jertfe în dauna unităţii şi comunităţii imperiului. Iar drept răspuns, maghiarii au spart unitatea vamală, au maghiarizat partea armatei comune pentru a putea apoi, invocînd o necesitate cu totul firească, să despartă Ungaria de imperiu păstrînd Uniunea personală, dar preferînd sigur să o abandoneze şi pe aceasta”¹¹

Că dualismul era o formă de guvernare ambivalentă care risca în orice moment să dispară, este adevărat. O comunitate de interese fusese din ce în ce mai dificil de menţinut pe fondul contradicţiilor dintre monarhie şi liberalism ori dintre monarhie şi naţionalism. Nu mai puţin adevărat este că partea de răsărit a monarhiei se confrunta cu stîngăcii administrative şi chiar cu o radicalizare a relaţiilor dintre conducători şi supuşi. În interpretarea lui Aurel C. Popovici însă, vina marilor disfuncţionalităţi o purta cu deosebire administraţia de la Budapesta. De aici şi pînă la mutarea accentului pe segregare era doar un pas¹². Prilejul va fi speculat în încercarea dezvoltării unei teorii etno-naţionale de inspiraţie romantic germană. Anii 1890-1910 au reprezentat o perioadă propice, în care a avut loc o adevărată schimbare în politica Austro-Ungariei: triumful marilor agitatori. Liberalismul austriac – acela care dăduse tonul în orientarea capitalistă – a pierdut terenul în favoarea ideologiei lui Volkman. Viena însăşi trecea „de la politica raţiunii la politica fanteziei”¹³, avîndu-l drept ghid pe Karl Lueger, primar al Vienei între 1897 şi 1910. În The Nationalisation of the Masses. Political Symbolism and Mass Movement in Germany from the Napoleonic Wars to the Third Reich, George Mosses la descris pe acest politician popular din Viena ca pe un„virtuoso, influenţînd instinctele psihologice ale largilor mase de adepţi, iar el trăia în mijlocul agitaţiei constante ale lucrătorilor vienezi, a artiştilor şi burghezilor, făcîndu-şi prezenţa simţită la fiecare festival popular. Partidul Socialist creştin a adoptat simbolul unei căi albe şi a unei pînze roşii cu o cruce albă cusută pe ea. Aceste simboluri erau omniprezente ori de cîte ori apărea primarul”¹⁴.

Resentimentele pun stăpînire pe o parte a populaţiei monarhiei, incitată de intelectualii revoluţionari a căror supremă dorinţă era exprimarea drepturilor istorice ale obştii. Federalizarea presupunea – atunci ca şi în alte perioade – o minimă armonizare a identităţilor particulare în beneficiul interesului general¹⁵. O asemenea accepţiune părea străină gîndirii etno-naţionaliştilor, în mijlocul cărora Aurel C. Popovici făcuse o carieră aparent strălucită. Dubla perspectivă teoretică – naţionalistă şi federalistă – a gînditorului politic român nu poate fi trecută cu vederea. Ideile luminate ale cetăţeniei austriece şi cosmopolitismului au fost respinse, noua soluţie politică bazîndu-se pe ideea „esenţială” a etno-naţiunii. Această orientare conserva diferenţele de bază dintre grupurile etno-lingvistice şi amplifica fricţiunile dintre ele. O asemenea orientare fusese stimulată mai ales de cabinetul paralel aceluia al împăratului Franz Josef, anume, de cabinetul prinţului Franz Ferdinand. Nu este vorba de o înrudire cu intelectualii vienezi de provenienţă burgheză care conservau viziunea liberală. Nu intră în discuţie nici asemănarea cu social-democraţii din provinciile imperiului care pledau pentru păstrarea statului centralist şi a orientării sale cosmopolite. Aurel C. Popovici nu participase la experimentele culturale ale capitalei. Cultivase, în schimb, o critică a sistemului statal austro-ungar.

„Nimeni nu este mulţumit în acest vast imperiu. Toate naţionalităţile sunt învrăjbite şi aruncă asupra cercurilor vieneze răspunderea pentru această nemulţumire generală. Cei mai nemulţumiţi sînt totuşi maghiarii, adică tocmai aceia care timp de aproape 40 de ani au fost alintaţi, cărora li s-a îngăduit tot ce li se putea îngădui, de dragul cărora şi nu numai al lor a fost provocată întreaga situaţie actuală, acest bellum omnium contra omnes, acei maghiari care au fost hrăniţi şi îndopaţi cu toate concesiunile posibile”¹⁶.

În fapt, în interiorul monarhiei existau multe alte motive de insatisfacţie: rămînerea în urmă a economiei; insensibilitatea guvernanţilor faţă de problemele dreptăţii sociale; lipsa de coeziune a liberalilor şi conservarea intervenţionismului statal în economie; birocraţia centralistă îngreunîd afirmarea provinciilor; proasta sincronizare a instituţiilor Budapestei şi Vienei; cheltuielile disproporţionate pricinuite de împărţirea puterii între Budapesta şi Viena. Toate acestea erau argumente reale, unele dintre ele stimulîd critica sau atitudinea moralistă a lui Popovici. Cert este că amintitele trăsături care indicau criza statală au subminat discursul tolerant al Vienei, care multă vreme asigurase supravieţuirea imperiului prin emanciparea şi apropierea grupurilor care populau imperiul.

La sfîrşitul secolului al XIX-lea a avut loc o tranziţie de la egoismul aristocraţiei dominante la egoismul colectivist, aşa încît o parte importantă a intelighenţiei Europei Centrale avea să profite de noua situaţie. Anii 1900 reprezintă pentru Europa Centrală şi Est-Centrală marea intrare în arenă a maselor. George Mosses conclude că mişcările de masă au o lungă istorie înainte de a fi eficient folosite de nazişti şi fascişti „prin ridicarea naţionalismului, care se baza pe Volk, la o entitate ţinută compact de miturile şi simbolurile ei istorice”.

„Asemenea mişcări de masă cereau un stil politic nou care să transforme gloata într-o forţă coerentă, iar naţionalismul în folosirea noii politici s-a dovedit a fi cultul şi liturghia care putea realiza acest scop”¹⁷.

Concurenţa comunităţilor cultural-lingvistice în speranţa dobîndirii de drepturi egale avea loc în temeiul teoriei moderne a naţionalismului. Acesta ieşise în evidenţă cu mult mai mult decît rezolvarea raţională a problemei statale. Partea bună a doctrinei luministe fusese aproape uitată. Echilibrarea lucrurilor prin crearea unui mecanism federal nu avea nici o şansă de izbîndă în condiţiile supralicitării tensiunilor intercomunitare.

În vreme ce Popovici căuta să mute centrul de greutate al responsabilităţilor crizei la Budapesta, gînditorul maghiar Oszkár Jászi găsea că Viena era cea care a făcut schimbarea constituţională care a condus la sistemul dualist, iar absolutismul habsburgic era profund afectat de „lovitura primită din partea adversarului său naţional şi liberal”. Jászi preciza că la 3 iulie 1866, cînd s-a semnat compromisul, criza imperiului era atît de evidentă încît acesta a fost nevoit să renunţe la pretenţiile sale în raport cu Prusia şi să cedeze Veneţia viitorului stat italian. Jászi era sigur că acesta a fost momentul de cotitură din istoria monarhiei. Naţiunile slave şi toţi nemaghiarii – scrie el în cartea Dezmembrarea monarhiei austr o-ungare – îşi exprimaseră de la bun început dezamăgirea faţă de proiectele dualiste. Jászi credea că pînă şi Franisek Palacky – cel care la 1848 numise imperiul o necesitate istorică – susţinea că „ziua proclamării dualismului este în mod necesar ziua de naştere a formei mai puţin dorite a panslavismului”. Gînditorul ceh evidenţiase o schimbare de optică între 1848 şi 1865, naţionalismul său devenind mai agresiv în contextul noii organizări. Aşa se face că „majoritatea” germană din parlament rămăsese singură, celelalte naţiuni părăsind adunarea din pricina unor „neconcordanţe cu dreptul la libertate naţională”.

„Cel de-al doilea congres slav de la Viena”, scrie Jászi, „şi-a exprimat adeziunea cu privire la monarhia cu cinci centre de putere şi a prezentat proiectul de federaţie între cele cinci mari naţiuni ale monarhiei în acord cu viziunea dualistă ungară. În aceeaşi lună – cînd proiectul de acord dualist a ajuns în faţa parlamentului austriac – un număr mare de politicieni cehi, croaţi, ruteni şi sloveni în frunte cu Palacky şi Rieger au purces la Moscova ca să-şi exprime în faţa lumii convingerea că după victoria dualismului slavii îşi vor găsi speranţele numai în Rusia”¹⁸.

Cînd „trăinicia” sistemului dualist a devenit clară, toţi reprezentanţii naţiunilor şi naţionalităţilor aveau să revină în viaţa politică. Să fi fost vorba de nehotărîrea lor, de incapacitatea creării unor structuri administrative viabile la nivelul regiunilor sau de un anume spirit duplicitar? Problemele cărora le căutau soluţionarea erau reale, iar găsirea unor rezolvări presupunea implicarea oamenilor cu o inteligenţă strălucită, deci, cu o capacitate deosebită de înţelegere a faptelor şi de elaborare a ideilor care urmau să fie puse în practică.

Pentru Popovici, aşa-zisa delimitare pe criterii de apartenenţă etnică avea prioritate. El a distins trei curente în cadrul luptei naţionalităţilor, toate apărute ca urmare a Revoluţiei de la 1848: unul german-centralist; altul, istorico-politic (avînd ca susţinere centralismul germano-ungar); al treilea, etnic-naţional. Popovici a explicat structura imperială anterioară dualismului prin conceptul de polietnic, prin urmare tot ceea ce privea politica Austro-Ungariei trebuia să fie tangent în primul rînd cu problema grupurilor etnice. Fiu al unei familii modeste din Banat, gînditorul român parcursese treptele afirmării identificîndu-şi propriile neajunsuri materiale şi spirituale cu cele ale comunităţii din care provenea. Transferul dinspre particular spre general fusese stimulat de asemănările derivate din condiţia vitregă a naţionalităţilor din imperiu. Situaţia din Transleithania – unde reprezentanţii sîrbilor, românilor şi slovacilor deveniseră foarte activi începînd cu alegerile parlamentare din 1905 – îl stimulase o dată în plus să aducă în discuţie etnicitatea ca valoare identitară supremă. Pentru el, aceasta era o orientare ideologică generatoare de drepturi politice pentru naţiune. Revoluţionarea organizării statale trebuia să corespundă înainte de toate acestei aspiraţii.

De aici, pasiunea sau, uneori, tonul excesiv – mergînd pînă la intoleranţă – al textelor sale. Popovici critica faptul că statul habsburgic nu era întemeiat pe unitatea etnică. Nu numai că aşa ceva nu era cu putinţă, dar acest fel de a gîndi politica nu avusese sorţi de izbîndă nicăieri. Exemplul elveţian invocat de federalistul român nu a fost urmat şi de o argumentare raţională, din care să reiasă că experienţa cantoanelor putea deveni o alternativă administrativă viabilă în monarhia dualistă. Orientarea etnicistă nu avea antecedente în imperiu şi nici nu era posibilă promovarea ei la rang de principală doctrină în cazul în care se urmărea supravieţuirea statului. Condiţia de cetăţean şi funcţiile impresionante ale acesteia în conservarea unităţii imperiale nu au avut parte de o dezbatere din partea lui Popovici. La întrebarea, care este cauza pentru care politica naţionalităţilor are „rezultate funeste” atît în Austria cît şi în Ungaria, el găsise următorul răspuns:

„Cauza este şi nu poate fi alta decît lipsa totală de înţelegere pentru adevăratele impulsuri care mînă luptele naţionale şi că, în mod permanent, nu se ţine seamă nici de soarta imperiului, nici de condiţiile sale de existenţă, nici de menirea sa firească. S-a menţinut în schimb stăpînirea neînfrînată a unora dintre naţionalităţi, tocmai în acest imperiu polietnic par excellence şi plin de enclave”¹⁹.

„Un stat cu o moştenire polietnică”, scria Popovici, „îşi poate continuu a existenţa într-un regim absolutist în care una dintre naţii devine dominantă. Într-o asemenea împrejurare, perspectiva ar fi asimilarea minorităţilor de către grupul privilegiat”. A doua posibilitate ar fi promovarea principiilor federaliste prin mijlocirea unei constituţii statale.

Naţionalism sau democraţie?

Ceea ce Popovici nu observase era faptul Viena liberală fusese obligată să ţină seama nu doar de propriul model cosmopolit-luminist, dar şi de deciziile luate la Paris şi la Berlin. De exemplu, spre a se apăra în faţa Germaniei din în ce mai interesată în extinderea teritorială, Austro-Ungaria acceptase o cooperare inegală ca responsabilitate şi putere decizională în cadrul Puterilor Centrale. Problema sa era aceea că jocul politic atinsese o dinamică dificil de controlat pe fondul conservării vechilor structuri şi a unei clase politice depăşite. Neputinţele nu se datorau atît societăţii multiculturale şi multilingve, cît crizei autorităţii administrative şi insuccesului reformei de sus în jos. Percepţia autorului Statelor Unite ale Austriei Mari nu converge cu aceea vest-europeană nici în privinţa idealului naţiunii şi nici în ceea ce priveşte aspiraţia federalistă. Teoria sa era una istoricistă, conceptele provenind din repertoriul gîndirii politice revoluţionare. Ideologia Memorandului din 1892-1894 ilustrează convertirea aspiraţiilor monoculturale în orientare politică etno-naţionalistă. Pedepsit de autorităţile ungare pentru activitatea de exponent al drepturilor populaţiei de limbă română din Transilvania şi Banat, Popovici a dezvoltat un discurs răzbunător şi xenofob. În realitate, adesea se războia cu realitatea multiculturală a imperiului şi cu încercarea de a formula o doctrină federalistă acceptabilă pentru toţi.

Ideologul român nu avea o orientare democratică. Asemenea filozofilor secolului care i-au inspirat teoriile, Popovici nu realiza efectele devastatoare ale activităţilor sale propagandistice. Idealurile pe care le susţinea cu o fermă convingere nu erau construite pe o gîndire coerentă şi acceptînd pluralismul. Un fragment din multele care domină cartea sa Naţionalism sau democraţie? este relevant spre a distinge cîteva dintre contradicţiile ce afectaseră gîndirea sa politică.

„Nici o democraţie nu poate fi naţională. Pentru baza ei, singura raţiune de existenţă este numărul. Iar numărul însuşi nu are caracter naţional. Nu simte nici foame, nici invidie ori lăcomie. E internaţional ca banul şi schimbător ca el. Nici o democraţie nu poate fi naţională, pentru că numărul singur n-are cap, nu are suflet. Cifrele pot să reprezinte voturi, ele însă nu fac politică... Cel ce are o casă, cel ce trăieşte într-un neam, acela se gîndeşte la casa lui, la neamul lui. Acela are o legătură între gîndurile sale. Pe acela toate gîndurile lui, de casa sa, de neamul lui îl leagă. Căci acela mereu muncind pentru casa sa, pentru neamul său munceşte. N-are vreme de plimbat. Lui nici picioarele nu-i pleacă mereu la plimbare, nici gîndurile. El e mereu statornic. Şi la treabă şi la gînd. Numai asemenea oameni pot birui viaţa, pot să biruiască lumea, cum zice Cristos. Numai asemenea oameni găsesc fericirea, numai pentru ei viaţa neamului are un rost. Numai ei au un rost pentru această viaţă, pentru că numai ei au meritat-o prin hărnicia lor, numai ei o simt şi o înţeleg. Pentru că au şi cap şi suflet... O politică naţională e imposibilă într-o atmosferă de egalitarism de cifre, de automaţi mereu înfierbîntaţi de fraze lustruite, mereu seduşi contra intereselor permanente ale poporului, ale naţiunii”²⁰.

Într-adevăr, aceste remarci nu au nimic de-a face cu un spirit deschis. În schimb, ele sînt aidoma cu ale multor contemporani români, sîrbi, slovaci, germani, polonezi, cehi, croaţi, care se mobilizaseră împotriva oprimării propriei obşti, crezînd că singura modalitate corectă de a susţine drepturile naţionalităţilor trebuie să fie afirmată radical. Credinţa în mistica naţionalistă era periculoasă din punctul de vedere al imperiului, dar şi din acela al statelor-naţiune ivite mai tîrziu în Europa Centrală şi Est-Centrală. Era un context care a facilitat apariţia ideilor cu o evoluţie incontrolabilă. În orice caz, modul de a pune problema naţională a atras irezistibil mulţimile, ceea ce nu înseamnă că reprezenta cea mai fericită soluţie.

Asemenea opinii – formulate în paralel cu teoria federalismului – îl vor face pe Popovici să se refere la statul Austro-Ungaria în sensul cel mai rău cu putinţă. Ideea de naţiune în înţelesul profesat de monarhie – e vorba despre primordialitatea condiţiei de cetăţean al statului – era contrară reflecţiilor sale politice. După 1867, Ungaria a încercat să introducă acelaşi concept juridic de cetăţean în jumătatea de imperiu pe care o avea sub stăpînire. Ea nu a înţeles însă că intra astfel în contradicţie cu naţionalităţile care îşi structuraseră identitatea pe conceptul de etnic, de Volk, adică de consangvinitate. Modelul romantic-prusac cîştigase simpatia intelighenţiei micilor comunităţi din monarhie. Etno-naţiune sau naţiunea bazată pe consangvinitate şi pe jus solis (în limba română, termenul popor sau neam are înţelesul de origini, istorie, tradiţie, limbă, teritoriu comune, la care se adaugă aşanumita rudenie de sînge, fiind diferit de englezul people şi de francezul peuple, ale căror conotaţii trimit spre dinamica mişcării sociale) contrazicea ideea de identitate construită doar pe sensul conferit de termenul cetăţean.

Prin urmare, o nepotrivire conceptuală pare să fi favorizat adîncirea şi multiplicarea controverselor dogmatice. Pînă şi în cazul maghiar existau diferenţe în înţelegerea terminologică, nu întotdeauna întrezărite de sociologi şi cu atît mai puţin de istorici. Pornind de la varianta interpretativă preluată de intelectualii români din Transilvania în secolul al XIX-lea²¹, volumul lui Popovici dedicat federalizării monarhiei conţine o evoluţie curioasă, compromiţînd ideea coabitării într-o federaţie în beneficiul căreia pretinsese că scria. Regăsim la teoreticianul român aceeaşi interpretare cu a lui Herder: „...fiecare naţiune poartă în ea însăşi fericirea, aşa cum fiecare sferă conţine în centrul său gravitatea”^22. În ambele variante, spiritul poporului (Volk-ului sau neamului) e un univers închis, conştiinţa unei ireductibile particularităţi Popovici va evolua pe acest palier, propunînd interpretări privind îngrădirile teritoriale în funcţie de apartenenţa etnică. Rezolvarea chestiunii identitare în accepţiunea herderiană a Volksgeist-ului făcea imposibilă continuarea pluralităţii tradiţiilor, limbilor, religiilor, ideologiilor în pretinsa federalizare a imperiului.

Gîndirea politică revoluţionară avusese nu doar scopul de a internaţionaliza chestiunea românilor şi a găsi o rezolvare a ei. Avusese şi rolul de a contribui la crearea conştiinţei naţionale într-o accepţiune distinctă de cea profesată de oficialităţile monarhiei. Echivalarea ideii de neam cu ideea de naţiune, respectiv, corespondenţa dintre conceptele Volk şi neam sunt prezente în discursul ideologului român şi fac parte din filozofia oraculară. E aceasta comparabilă cu teoria lui Herder formulată în lucrarea O altă filozofie a educaţiei umanităţii? Cred că ar fi o exagerare să plasăm în opera filozofică a lui Herder toate rădăcinile ideologiilor etno-naţionale care se confruntau la începutul secolului. Este de reţinut însă că romanticul prusac vorbea despre ordinea naturală a statului, în care omul „îndeplineşte funcţia pentru care l-a destinat natura”. La rîndul său, Popovici spunea că „ideile izvorîte din legile naturii sînt acelea care răscolesc în adînc sufletele popoarelor” şi că statul ar urma să rezolve prin reforme politice aspiraţiile acestora²³. Observăm anumite analogii, chiar dacă în acest caz ar fi de reţinut doar mobilizarea pasiunilor. Ceea ce trebuie să reţinem este că soluţionarea problemei naţionalităţilor trimite spre dimensiunea etnografică şi spre înţelesul german al conceptului Volk. Reproducerea reflecţiei lui Fichte în acest sens nu lasă nici o îndoială că programul lui Popovcici de formare a conştiinţei naţionale şi a statului-naţiune se afla sub evidenta influenţă a filozofiei romantice germane.

„Cine vrea serios să soluţioneze problema naţionalităţilor trebuie să caute soluţia în harta etnografică a monarhiei. Acolo ea poate fi găsită. Nu în hrisoave istorico-politice, nici în constituţiile trecutului îndepărtat, care ignorau interesele naţionalităţilor şi nici nu le luau în seamă. Şi nici în subterfugii diplomatice care sînt de-a dreptul fatale. Noi trebuie să ţinem seama de naţionalităţile vii şi nu de cronicile neînsufleţite dacă vrem să avem pace, căci este un mare adevăr ceea ce spune Fichte despre naţionalitate: »Primele, originarele şi cu adevărat fireştile hotare ale statelor sînt fără îndoială hotarele lor interne. Toţi cei care vorbesc aceeaşi limbă sînt uniţi printr-o mulţime de fire invizibile laolaltă, înaintea intervenţiei oricărui artificiu omenesc. Aceasta pur şi simplu prin forţa naturii. Cei de o limbă se înţeleg între dînşii şi sînt capabili să se înţeleagă din în ce mai limpede; ei aparţin unei colectivităţi şi formează, în mod firesc, un tot inseparabil»”²⁴.

Popovici preferă – aşa cum era de aşteptat – pe Fichte din Reden an die deutsche Nation (1808), expresie a principiilor prusaco-germane care au stat la baza conceptului de Nation în sens de Volk. Acest tip de interpretare nu este o noutate în cazul oamenilor de cultură şi al gînditorilor politici ai zonei, dar este un motiv suficient de întemeiat pentru a vedea cît de mult se răspîndise la 1900 modelul culturii romantice de limbă germană în Europa Centrală şi de Sud-Est. În fapt, ea generase un artificiu fără legătură cu realităţile sociale şi confesionale ale regiunilor în discuţie. Dar, în felul acesta au luat naştere orgoliile, izbitor de asemănătoare de la un grup la altul. Pentru cine a studiat imaginea străinului în culturile etnonaţionale ale Mitteleuropei şi ale Balcanilor nu este o supriză să constate enorma contradicţie existentă între aşa-zisa specificitate etnografică şi dimensiunea confesională comună, fie catolică, fie ortodoxă. Efectul teoriei speculative romantice a fost devastator şi s-a resimţit pe tot parcursul secolului al XX-lea ca făcînd regula relaţiilor dintre grupuri şi state. Dacă încercarea af1ării soluţiilor de conservare a unei monarhii eterne pare fantasmatică, atunci la fel este şi intenţia depăşirii divergenţelor pe tema identităţii prin susţinerea etnocraţiei în dauna democraţiei. Modificările constituţionale propuse de Aurel C. Popovici nu indică ideea complementarităţii naţional-federal.

În schimb, ele arată că în mintea gînditorului român concurau două orientări care nu se întîlneau în nici un punct al demonstraţiei. Ce dorea ideologul banatotransilvan? Ceea ce aflăm parcurgînd capitolele cărţii Statele Unite ale Austriei Mari este că opţiunea lui politică era insuficient de clară, context în care federalismul dobîndeşte accepţiuni mai mult decît îndoielnice. Popovici vedea un singur mijloc de a rezolva definitiv chestiunea statului austro-ungar: federalismul pe baza delimitării tuturor naţionalităţilor în hotarele lor etnografice. O soluţie absurdă, care nu lua în considerare răspîndirea grupurilor cultural-lingvistice în spaţiul monarhiei. Convieţuirile germanilor cu cehii în Boemia, maghiarilor cu slovacii în Ungaria, românilor cu sîrbii şi şvabii în Banat şi Voivodina, slovenilor cu italienii pe coasta dalmată, austriecilor cu slovenii în Karinthia, polonezilor cu germanii în Silezia şi ale tuturor grupurilor amintite cu evreii etc. sînt probe că proiectul lui Aurel C. Popovici sfida realităţile, schimburile reciproce de valori, amalgamarea populaţiilor ca urmare a vieţii în comun. În sfîrşit, el sfida înseşi formele instituţionalizate comune datînd din vremea Mariei Tereza, precum şi principiile iosefinismului luminist care reprezentase baza emancipării populaţiilor din zonă. Cu alte cuvinte, arunca în aer realizările generaţiilor precedente şi susţinea o traiectorie ideologică fără şansă de izbîndă. Probabil, de aceea, identificarea problemei naţionalităţilor cu denumirile geografice îi părea inacceptabilă. „Boemismul”, „bucovinismul”, „ungurismul” îi sunau ca impuse de administraţia imperială, creîndu-i un mare disconfort intelectual. Toate îi contraziceau interpretarea. Federaţia lui Popovici urma să se bazeze doar pe realităţile etnice, rezolvînd în acest fel aşa-zisa „încurcătură babilonică” a Austro-Ungariei.

O orientare antiliberală. Rasism şi antisemitism în teoria lui Aurel C. Popovici

Direcţia îmbrăţişată nu provine din educaţia plurilingvă a ideologului, cum nu este convergentă nici cu etosul instruirii profesat în monarhie. Popovici îşi însuşise în anii şcolii primare şi ai liceului limbile maghiară, germană, engleză şi franceză, ceea ce nu l-a împiedicat să contrazică vehement orice direcţie cosmopolită. Dispreţul faţă de alteritate e vizibil în demersul său speculativ. Pînă şi expresia „pluralitatea popoarelor” era socotită „primejdioasă”. În unele paragrafe - după ce abandonează argumentele politice – el ajunge la formularea unor teorii contrare edificării statului pe criteriile doctrinei federale. Ca lucrurile să fie şi mai precise din acest punct de vedere, Popovici inserează în volumul său cîteva pagini cu un conţinut teoretic rasist. El nu se pronunţă atît de categoric împotriva procesului de maghiarizare culturală, cît împotriva aceluia de asimilare, respectiv, al încrucişării dintre membrii diferitelor grupuri etnice. În fine, bazîndu-se pe informaţii din zoologie, inventează o altă poveste fantasmagorică: dimensiunea malignă a metisajului. Iată cum vede Popovici viitoarea monarhie şi evoluţia grupurilor în interiorul acesteia:

„...În ceea ce priveşte perfecţiunea popoarelor ieşite din tot felul de încrucişări, toţi cercetătorii serioşi sînt de acord în susţinerea că numai popoarele care nu s-au amestecat posedă caracter. Căci experienţele crescătorilor de animale dovedesc că o mare deosebire de rasă la animalele încrucişate duce la formarea unor caractere nearmonice, şovăitoare, adică tocmai la lipsă de caracter”²⁵.

E destul de greu de precizat ale cui interese le servea acest discurs. Indiscutabil, nu pe cele ale monarhiei. Nici vorbă de federalizare în aceste pseudo-raţionamente. În schimb, e vorba de idei protofasciste inspirate de aşa-zisele cercetări antropologice devenite populare în epocă. Pe fondul propagării unei asemenea doctrine, aspiraţiile comunităţii româneşti nu puteau dobîndi credibilitate la scara politicii intercomunitare. Ce fel de federalism se putea construi în împrejurarea în care pentru Popovici izolarea etnică devenise un atribut sine qua non al recunoaşterii identităţii şi al cuceririi drepturilor româneşti? Politicianului îi erau dragi distincţiile.

În sprijinul fanteziilor legate de puritatea sîngelui, Aurel C. Popovici convoacă o serie de teoreticieni ai rasismului, între care contele Gobineau şi Houston Stewart Chamberlain sînt doar doi dintre cei mai celebri. Bazîndu-se pe trimiteri bibliografice, Aurel C. Popovici se avîntă fără reţinere pe terenul accidentat al biologismului.

„Deci, pentru a crea o naţiune superioară, trebuiesc evitate încrucişările de rasă în masă, amestecările de sînge şi promiscuitatea etnică... Renumitul conte Gobineau, care a fost cel dintîi care a atras atenţia asupra raporturilor între rase şi a înrîuririlor asupra civilizaţiei, crede chiar că încrucişările de rasă ar fi adevăratele cauze ale dispariţiei popoarelor. După părerea contelui normand un popor niciodată nu s-ar stinge dacă ar rămîne în permanenţă compus din aceleaşi elemente”²⁶.

De ce acest amestec al biologiei în contextul în care discuta raporturile politice din Ungaria? Nu tema limbii fusese oare marele inconvenient? Se pare că nu, de vreme ce etosul în sens rasial pare cu mult mai important. „Împerecherea bastarzilor” - ne lămureşte ideologul – „este o operaţie care se cultivă pe scară largă în Ungaria. De aici şi scopul introducerii căsătoriilor civile”. Popovici insista în felul acesta asupra faptului că încrucişarea – o dată acceptată – conduce la degenerare.

„Maghiarii ar fi făcut bine dacă s-ar fi ocupat mai îndeaproape de aceste probleme înainte să fi introdus căsătoria civilă, pentru a înlesni astfel maghiarizarea prin încrucişare... Deci toate naţiunile care au devenit mari au evitat cu grijă tocmai asimilarea etnică, lucru pentru care maghiarimea, timp de 40 de ani, face cele mai mari sforţări”²⁷.

Puţini bănăţeni – regiunea din care provenea autorul – avuseseră asemenea idei fantasmagorice. Nici oamenii simpli, nici elita regiunii nu formulaseră în aceşti termeni relaţiile cu vecinii. Popovici citise însă cu multă admiraţie lucrările Essai sur l’inegalité des races humaines (Eseu asupra inegalităţii raselor umane, 1884) a lui Gobineau şi Die Grundlagen des Neunzehnten Jahrhundert (Opţiunile fundamentale ale secolului al XIX-lea, 1899) de Houston Stuart Chamberlain. De la aceştia împrumutase cu deplină convingere acele accente ale teoriei clasificării rasiale generatoare de prejudecăţi. Opera lui Gobineau ajunsese de mare popularitate în Franţa, cu precădere după primul război mondial. Se pare însă că în anumite medii din Europa Centrală şi Est-Centrală ea făcuse carieră chiar mai devreme. Popovici avea nevoie de justificări pentru a sugera lumii largi cît de potrivită era formarea statului federal pe criterii etno-naţionale sau, în accepţiunea sa, pe ideea purităţii sîngelui şi că această construcţie socio-politică ar fi mai bună decît cea existentă.

„Asemenea rase cum sunt Grecii, Romanii, Francii, şvabii, Italienii şi Spaniolii din vremurile lor de strălucire, Maurii, Englezii, Indienii Arieni şi Evreii se nasc numai prin izolare continuă faţă de celelalte rase... Prin izolare se înţelege procrearea în cercul exclusiv al indivizilor celor mai apropiaţi de aceeaşi obîrşie, evitîndu-se orice amestec de sînge străin”²⁸.

Să fi prefigurat astfel Aurel C. Popovici doctrina lui Blut und Boden? Gîndirea politică din această familie de spirite poartă cu sine amprenta ideilor protofasciste. Mentorii orientărilor autohtoniste de mai tîrziu au aflat în scrierile lui Popovici definirea rasistă a etno-naţiunii. Exaltarea naţionalismului instinctual era vizibilă la mulţi dintre congenerii săi, la propagatorii purismului etnic din perioada interbelică şi la protocroniştii epocii naţional-comuniste. Traducerea în limba română şi editarea volumului Statele Unite ale Austriei Mari în anul 1939 la Editura pentru Literatură părea să nu fi fost o propagandă în beneficiul extremei drepte. Petre Pandrea, traducătorul lucrării, nu împărtăşea tezele autorului, stăruind asupra faptului că ele nu pot fi probate ştiinţific. Totuşi, el îl considera că Popovici a fost „un filozof al statului şi sociolog”, „una dintre cele mai stranii, mai complexe şi mai măreţe figuri din istoria culturii noastre moderne”.

Ce constatăm la o mai atentă lectură? Din cartea lui Aurel C. Popovici nu lipsea nici un ingredient specific amalgamului ideologic oficial. Faptul că evreii reprezentaseră o componentă a diversităţii cultural-comunitare din Monarhia Austro-Ungară – o mare parte dintre ei făcînd efortul integrării statale după ce li se acordase dreptul de cetăţenie – l-a deranjat peste măsură pe Popovici. Liberalismul, dar mai ales asimilismul unor evrei, îi provocau o atitudine de respingere vehementă.

„În ceea ce priveşte, în special, pretinsa maghiarizare a evreilor să se citească în cartea lui R. St. Chamberlain Grundlagen capitolul despre apariţia evreilor în istoria lumii şi atunci se va vedea nu numai imposibilitatea unei absorbiri a evreilor, ci şi primejdia de moarte la care se expune o naţiune, lăsîndu-se infectată de evrei”²⁹. Dacă „primejdia de moarte” ar fi venit din partea evreilor şi nu din teoria etno-rasială a naţiunii nu s-ar fi ajuns la soluţia finală a camerelor de gazare de la

Auschwitz. Autorul scăpase din vedere probarea afirmaţiilor cu exemple ale epocii, nu însă şi logica potrivit căreia se construiesc prejudecăţile.

„Această maghiarizare a evreilor”, scrie Popovici, „aminteşte foarte viu felul cum Heine a caracterizat evreii botezaţi. Aceştia fac afacerile cu care se ocupă creştinii, dar o fac cu mai multă energie decît o făceau atunci cînd vindeau haine vechi şi ştiau să scoată şi mai multe parale. Astfel, maghiarii sînt pe cale de a deveni cea mai bastardizată naţiune din Europa”³⁰.

Să fi fost liberalii evrei atît de numeroşi în imperiu încît să fi atras ura intelectualilor? Oare printre evrei nu se aflau şi intelectuali care să fi avut la rîndul lor nemulţumiri în legătură cu liberalii? Putea fi ignorată mişcarea sionistă pornită printre evreii săraci din Leopoldstadt şi extinsă cu mare repeziciune în toate provinciile Monarhiei? Sau să fi fost vorba de raportul margine-centru, în care cel plasat la margine inventa scenarii spre a-şi cîştiga o poziţie acceptabilă în societatea austro-ungară? Tezele lui Theodor Herzl au avut un succes remarcabil la începutul secolului al XX-lea, atrăgînd mediile sociale indecise din rîndul evreilor şi dezvoltînd un discurs anti-asimilaţionist, marcat de sentimentul superiorităţii culturale. Studiind textele liderilor evrei din Banat şi Transilvania, observăm cum sintagmele stat-naţional, unitate de sînge, legătură cu pămîntul strămoşesc au fost împrumutate şi de discursul patetic evreiesc³¹. Este adevărat că lucrul acesta s-a petrecut pe fondul multiplicării teoriilor antisemite şi că, prin urmare, sionismul era o mişcare de reacţie la o conjunctură politică ce le ameninţa evreilor existenţa. Cu atît mai greu este de înţeles de ce Popovici nu arătase nici o atenţie pentru ideile susţinute de segmente largi ale populaţiei evreieşti de orientare sionistă. În Monarhie, ele purtau, oarecum, însemnele aceleiaşi suferinţe cu etno-naţiunile a căror cauză o susţineau.

Cît despre spiritul antiliberal, acesta era belicos, luînd amploare nu doar în cazul lui Aurel C. Popovici. Mulţi congeneri, de diferite provenienţe, îi împărtăşeau părerile. Ceea ce atrage atenţia în cazul acestora este naţionalismul îngust, dînd dovadă de exces de zel atunci cînd aşează presa democrată şi orientările cosmopolitliberale exclusiv pe seama activităţii evreilor. Ar trebui să zăbovim puţin asupra acestui pasaj spre care ne îndreaptă atenţia doctrina intelectualului român, cu atît mai mult cu cît autorul ne dovedeşte şi în acest context cît de diferită era optica sa în raport cu a altor federalişti precum Oszkár Jászi sau Karl Renner. Reconstituind un fragment al lumii austriece de la 1900, sociologul Michael Pollak dezvăluie o situaţie diferită a evreilor din capitală şi din provincie comparativ cu cea prezentată de Popovici. În vreme ce adepţii capitalismului formaseră o categorie privilegiată, regăsindu-se cu adevărat în multe medii economico-financiare, promotorii idealului social-democrat erau şi ei activi în viaţa politică a Monarhiei, mai ales o dată cu dezvoltarea industriei şi apariţia unei pături muncitoreşti importante. Ambele categorii – liberală şi social-democrată – avuseseră o poziţie favorabilă imperiului ca stat centralizat şi multinaţional, atitudine întîlnită şi la federalistul Karl Renner. Dincolo de motivaţia antisemită specifică unui segment de populaţie destul de numeros în epocă, se cuvine să vedem motivul real al respingerii liberalismului în perioada respectivă. Teoriile în genul celei propuse de Aurel C. Popovici descoperă în doctrina liberală un optimism disproporţionat în privinţa propagării teoriei forţei. În Originile totalitarismului Hannah Arendt observa că liberalii aveau şi ei o idee fixă: „supravieţuirea celor mai apţi”, opţiune care nu necesită prea multe comentarii. Despre evreii care susţineau teoria poporului ales, autoarea era încredinţată că aceasta demonstra existenţa unei relaţii cu doctrinele rasiale moderne. Arendt vorbeşte despre o îngîmfare provocatoare a aşa-zişilor „evrei de excepţie”, care se doreau „excepţionali” în orice împrejurare şi suficient de luminaţi ca să nu mai creadă în Dumnezeu, fapt care „a distrus în realitate punţile puternice de speranţă pioasă care legaseră Israelul de restul lumii”. În ambiţiile asimilatului Disraeli există multe trimiteri de acest fel. Cît priveşte Austria şi controversa lui Popovici, important ar fi de verificat dacă lucrurile aveau termeni de comparaţie, respectiv, dacă marea burghezie a imperiului dualist era asemănătoare celei din Marea Britanie sau din alte spaţii ale Occidentului. Ceea ce ştim în baza cercetării acelui timp istoric este că liberalii din Austro-Ungaria reprezentau o mişcare politică şi economică aflată sub controlul puterii şi al vechii aristocraţii. Meritele lor nu pot fi trecute sub tăcere, ceea ce nu înseamnă că ele ar fi contribuit la modernizarea în profunzime a societăţii sau a structurilor instituţionale într-un sens identic celui occidental. Combinaţia dintre conservatorismul nobiliar şi aspiraţiile liberale generase o burghezie destul de slabă, incapabilă să reziste la conducerea statului atunci cînd doctrinele populiste începuseră să se afirme. În acest sens, Aurel C. Popovici nu ţine seama de realităţile imperiului, ci caută să-şi justifice propria opţiune politică.

Să reţinem că – poate nu am subliniat îndeajuns – politica părţii de est a Monarhiei, adică a Ungariei, avea enorme neajunsuri în ce priveşte guvernarea teritoriului său multicultural şi plurilingv. În secolul al XIX-lea, fiecare comunitate central-europeană revendica o identitate distinctă (la scară de masă şi în sensul deja arătat). Se întîmplă ca în acest fel să fi fost uitate elementele de legătură, în primul rînd coabitarea paşnică şi transferul reciproc de valori materiale şi spirituale; progresele economice şi sociale ale tuturor regiunilor şi în beneficiul tuturor locuitorilor monarhiei; importanţa ideii de toleranţă religioasă, precum şi drepturile individuale şi colective de afirmare şi reprezentare social-culturală facilitate multă vreme de politicile casei imperiale. Nu încape nici o îndoială că sub influenţa noilor dogme din a doua jumătate a secolului al XIX-lea lucrurile luaseră o turnură diferită. Era o mişcare ce se voia adaptată problemelor zonei şi care făcea loc ficţiunii consangvinităţii propagată de cultura germano-prusiană. De aici rezidă tragedia pe care nici Gellner şi nici alţi cercetători ai fenomenului european central şi est-central nu au sesizat-o. Aşa se explică, de exemplu în cazul lui Popovici şi al congenerilor săi ce împărtăşeau orientarea etnicistă, accentul exagerat pe separare în funcţie de limbă, istorie, pămînt, tradiţii şi origini şi nu pe coabitarea diversităţilor ori pe statutul juridic al indivizilor. Era o competiţie în care ideea prusiană a monoculturalităţii susţinută de conceptele Volk şi Sprache avea să se împotrivească supravieţuirii multiculturalismului şi multiconfesionalismului imperial.

Fiind vorba de o construcţie fantasmagorică, doctrina etno-naţională avea să suprapună formele de gîndire premodernă cu o parte din conceptele întemeietoare ale lumii moderne. Adică, va refuza emanciparea în profunzime în favoarea conservării vechilor privilegii medievale şi va apela insistent la creaţia populară ca model al culturii laice. Ce altceva reprezintă microsociologia promovată de Aurel C. Popovici? Michel Wieviorka atrage atenţia asupra faptului că teoriile relaţiilor dintre rase propagate de diverşi actori politici sau ideologi nu există în absenţa sistemului de acţiune, în lipsa raporturilor sociale sau intersociale. În strînsă legătură cu modul de a gîndi al lui Popovici se poate spune că, indiferent de perspectivă – mitologică sau ideologică –, discursul său are puterea de a explica aptitudinile rasismului şi de a le interpreta în cadrul propriilor sale categorii. Specific acestui segment de doctrinari este că realitatea faptelor sau rigoarea nu i-a interesat niciodată³². Astfel putem explica şi diferenţa de abordare dintre Popovici şi alţi teoreticieni, cu pretenţii la soluţionarea problemelor imperiale, precum Renner şi Jászi.

Cîteva referinţe bibliografice

Studiile de medicină făcute la Graz l-au apropiat pe Popovici mai mult de frustrările provinciei şi mai puţin de crizele culturale şi de gîndire politică de la Viena. Izvoarele sale de inspiraţie provin adeseori din spaţiul cultural berlinez. Este adevărat că în acei ani pînă şi intelectualii de prestigiu ai Austriei căutau săşi tipărească manuscrisele în marile edituri din capitala Reichului wilhelmian. Nu era deloc dificil pentru Popovici să-şi descopere modelul politic la naţiunea germană întemeiată pe Völkischekultur, nici să-l aşeze în corespondenţă cu fenomenul românesc. El s-a apropiat astfel de exprimarea gîndurilor sale cele mai intime şi şi-a construit argumente naţionaliste proprii, promovîndu-le mult timp în presa română şi înstrăinîndu-se de problemele Monarhiei. În consecinţă, el va aborda un domeniu care i se părea demn de atenţie în vederea federalizării statului, anume, teoria politică a etno-naţiunilor. Strategiile lui Bismarck cu privire la zona austroungară îi par nevinovate, dacă nu chiar inconsistente. În schimb, entuziasmul stimulat de literatura politică germană l-a încurajat să creadă că demersul său este nu numai original, ci şi salvator. S-a întîmplat să-i vină în ajutor şi cîteva lucrări apărute în Franţa şi Marea Britanie, cu totul insuficiente însă spre a putea afirma că el ar fi avut şi un alt model, dincolo de cel german de sorginte prusiană.

Popovici citise enorm despre Austria şi despre Ungaria şi nu toate lecturile stimulaseră formularea teoriei prezentate mai sus. Autorul citise o serie de cărţi referitoare la problematica mai largă a federalismului, uneori asociindu-le ingenios studiului său despre federalizarea monarhiei. Cu toate că Popovici nu era un sociolog în accepţiunea pe care au ilustrat-o Karl Renner şi Oszkár Jászi, există şi fragmente de valoare în textul său. În paginile din Statele Unite ale Austriei Mari, Aurel C. Popovici a arătat că ştia să aprecieze teoriile care au contribuit la problematizarea federalismului, elaborate de intelighenţiile maghiară şi austriacă. De pildă, el a descoperit importanţa operei lui József Eötvös privind chestiunea naţiunilor şi a naţionalităţilor. Principiile conţinute în ea, o dată aplicate, ar fi putut evita multe controverse şi depăşi primejdiile ce urmăreau nu doar pe maghiari, ci întreaga Monarhie Austro-Ungară. Într-adevăr, gîndirea politică a lui Eötvös a fost una dintre cele mai raţionale din epocă, punerea ei în aplicare nefiind însă acceptată de nici unul dintre prim-miniştrii maghiari ai timpului. Doctrina lui Eötvös, dezvoltată în lucrarea Die Nationalitătenfrage (1868) şi făcînd trimitere la drepturile comunităţilor din imperiu de a se manifesta în limba maternă, părea atractivă pentru Popovici. Probabil, aşa se explică un anume interes acordat gînditorului maghiar în cîteva dintre paginile volumului său³³. Au fost situaţii în care ideologul român sa pus de acord cu alţi susţinători ai politicii pacifiste, de exemplu cu interpretul istorico-politic Gyula Andrassy Jr, autorul cărţii Ungarns Ausgleich mit Oesterreich (1867). Aurel C. Popovici a preluat ipoteza conform căreia una dintre cheile rezolvării chestiunii naţionalităţilor din Ungaria era chiar raportul dintre maghiari şi vecinii lor de la Răsărit. Reflecţia s-a dovedit importantă, însă a rămas nevalorificată de politicienii aflaţi la putere. Teoria radicalităţii diferenţelor etnice pe de-o parte şi aceea a asimilismului lingvistic pe de altă parte au împiedicat afirmarea relaţiilor intercomunitare paşnice şi aplicarea ideii federaliste.

Teoreticianul român al federalismului căuta, se vede, soluţii. Cei dintîi intelectuali care l-au inspirat au fost transilvăneanul Ioan Maiorescu şi boemianul Frantisek Palacky. Popovici a apelat însă şi la scrierile unor personalităţi de prim rang din sfera istoriei ideilor politice. Exemplul oferit de studierea volumului Despre democraţie în America de Alexis de Tocqueville mă face să cred că Popovici avea o anume perspicacitate în a-şi găsi referinţele necesare în formularea tezelor. El avusese în mînă ediţia a XVII-a a cărţii, tipărită la Paris în 1888, impresionat fiind de descrierea Constituţiei Statelor Unite ale Americii. Este adevărat că Tocqueville oferea o caracterizare a statului federal demnă de toată atenţia, vorbind despre o „formă de societate” în care mai multe populaţii se contopesc într-una singură, bazîndu-se pe mai multe interese comune. Acelaşi Tocqueville invocase dreptul de suveranitate existent în cazul fiecărui stat membru al uniunii, precum şi posibilitatea „amelioraţiunilor interioare” prin folosirea tuturor energiilor în contextul inexistenţei nevoii de apărare.

Ceea ce pare inaccesibil pentru Aurel C. Popovici este faptul că Statele Unite ale Americii erau o federaţie statală care nu agrea fărîmiţarea pe criterii etnonaţionale. Edificiul unional american nu avea la bază criterii de apartenenţă tradiţională sau cultural-lingvistică de felul acelora căutate de gînditorul român. În schimb, accentul pus asupra legilor, economiei şi intereselor sociale convergente stătea sub auspicii favorabile atît pluralismului democratic, cît şi necesarei unităţi. Aurel C. Popovici nu acordase atenţie aspiraţiilor comunitare reflectate de Constituţia SUA şi articulaţiilor sale juridice. Dacă pentru gînditorul francez rostul organizării democratice a Americii devenise o temă de meditaţie, nu la fel s-a întîmplat în cazul ideologului român, pentru care democraţia rămînea o alternativă nedorită la naţionalism. Andrei Roth a atras atenţia asupra semnificaţiilor atribuite termenului de naţionalism de către Aurel C. Popovici: „conştiinţa superiorităţii faţă de alte naţiuni” şi „lupta pentru impunerea acestei superiorităţi”³⁴. Observaţia e pe deplin justificată. Cu amintitul mod de a aborda tema statală, Popovici se plasa departe de gîndirea lui Alexis de Tocqueville.

Rămîne deschisă întrebarea: care au fost motivele elogiului adus proiectelor elaborate de amintiţii autori? Cînd anume autorul nostru a elogiat proiectele formulate de către importanţii gînditori ai epocii sale? Principiile interpretării nu arată atît intenţia emancipării cititorului prin cunoaştere, cît mai ales demonstrarea şi propagarea unei teze ce precedase elaborarea cărţii. Exceptînd întreruperile discursului, explicabile doar prin căutarea unor justificări, orientarea lui Popovici este cea descrisă şi comentată în paragrafele precedente. Nuanţările pot evidenţia o gamă variată de pledoarii pentru drepturile politice ale românilor din Banat şi Transilvania în deceniile de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. În tot cazul, decodarea accentelor naţionale, federale, liberale, socialdemocrate contribuie la depăşirea simplificărilor întîlnite în studiile care neglijează sensul conceptelor şi, deci, orientarea politică promovată prin limbaje. Spre exemplu, este dificil de asociat segmentul intelectual românesc reprezentat de Gheorghe Bariţiu sau de politicianul maghiar Jószef Eötvös cu acela al lui Aurel C. Popovici. Deosebirea consta în faptul că Bariţiu şi Eötvös erau interpreţi mai liberali şi mai flexibili ai problemelor istorice şi culturale. Adresîndu-se naţionalităţilor, cei doi susţineau recunoaşterea politică a fiecărui grup, respingînd rupturile şi discriminările pe criterii rasiale ori antisemite. Aspectul ar fi de dorit să ne mărească interesul pentru înţelegerea gîndirii politice şi a problemelor organizării statale derivate din aceasta. De reţinut este că înţelesul uneia sau alteia dintre doctrine – la fel ca înţelesul istoriei – ţine de alegerea noastră³⁵.

Care erau principiile după care trebuia să se călăuzească viitoarea monarhie federală? Cum gîndise Popovici unitatea imperială şi de ce pledoaria sa înclina să submineze convergenţele politice sau de altă natură? La finele cărţii sale, ideologul propune o schemă a organizării imperiului. În problema federalizării, el se inspiră din documentele juridice ale monarhiei dualiste, împotriva căreia formulase remarcile istoriciste. Capitolul al VI-lea din Statele Unite ale Austriei Mari prezintă o constituţie potrivit căreia imperiul trebuia împărţit în 15 state naţionale sub sceptrul împăratului Franz Joseph I. Individualităţile naţional-politice – gîndite de autor în conformitate cu etno-naţiunile care locuiau pe teritoriile monarhiei – urmau să fie împărţite astfel: Austria germană; Boemia germană; Moravia germană (Silezia); Boemia; Ungaria; Transilvania; Croaţia; Galiţia apuseană; Galiţia răsăriteană; Ţara Slovacilor; Ucraina; Voivodina; Ţara Secuilor; Tirol; Triest.

Federalizare bazată pe criterii etno-naţionale

Aurel C. Popovici propune ca fiecare cetăţean aparţinînd unui stat naţional distinct să fie recunoscut şi drept cetăţean austriac. El precizează: acesta nu va putea să-şi exercite drepturile decît în limitele unei unice entităţi administrative. Care urma să fie liantul uniunii în perspectiva acestei gîndiri politice? Armata, marina, politica externă, legislaţia vamală, comune tuturor. Apoi: legislaţiile privitoare la dreptul civil, penal şi de procedură, liniile de cale ferată şi liniile de apărare ale imperiului. Structurii suprastatale îi reveneau şi dispoziţiile legate de cetăţenie, paşapoarte, monedă şi curs, sistemul de măsuri şi greutăţi, marcarea, protecţia mărcilor şi a mostrelor, brevetele de invenţii. Guvernul imperial trebuia alcătuit din reprezentanţii statelor-naţionale, urmînd să fie condus de un cancelar numit de împărat. Parlamentul urma să fie format din Senat şi Camera Deputaţilor. Puterea legislativă trebuia exersată de către cele două camere în comun cu împăratul³⁶.

Cum vede autorul alegerile şi componenţa instituţiilor conducătoare? Deputaţii trebuiau aleşi de întregul popor prin vot universal, direct şi secret. Senatorii de drept erau reprezentaţi de principii casei domnitoare, arhiepiscopul şi episcopii tuturor confesiunilor, rectorii universităţilor, preşedinţii academiilor de ştiinţă şi preşedinţii camerelor de comerţ şi de meserii din capitalele fiecărui stat. Senatorii aleşi proveneau din asociaţiile profesioniste ale medicilor, avocaţilor, inginerilor, arhitecţilor, directorilor de bancă, agricultorilor, învăţătorilor şi profesorilor secundari, ale funcţionarilor şi organizaţiilor presei. Fiecare avea dreptul la cîte un reprezentant. Procedeul trebuia să fie identic la nivelul fiecărui stat. Alături de amintiţii parlamentari aleşi, împăratul avea dreptul să numească la rîndul său cîţiva senatori pe viaţă, de pildă, cîţiva „bărbaţi eminenţi din diferite state naţionale, avînd mari merite faţă de stat, biserică sau în domeniul ştiinţei, armatei, marinei, comerţului şi industriei sau al artei...”³⁷.

Puterea propriu-zisă o deţineau împăratul şi cancelarul, orice decizie luînduse prin intermediul acestora. Guvernul central era secondat de guvernele naţionale, care, la rîndul lor, îşi trimiteau reprezentanţi autorizaţi în guvernul imperial de la Viena. Federaţia statelor avea în împărat un element de coeziune. „Împăratul este sacru, inviolabil şi nu este responsabil”³⁸, el exercitîndu-şi puterea federală prin guvernul imperial. Din punctul de vedere al lui Popovici, împăratul urma să fie învestit cu toate prerogativele specifice monarhiilor constituţionale, fiind acreditat să susţină relaţiile externe ale marii federaţii. Fiecare stat trebuia să-şi conceapă propria constituţie, dar aceasta era aprobată de acelaşi împărat. Limba de comunicare transnaţională urma să fie germana. La nivelul entităţilor particulare, fiecare îşi alegea o altă limbă oficială³⁹. Funcţionarii federali – aceia care urmau să asigure unitatea imperiului – trebuiau să facă dovada că sînt cunoscători atît ai limbii germane, cît şi ai limbii statului naţional din care proveneau. În sfîrşit, dacă îndatoririle constituţionale ale statelor membre nu erau respectate, atunci puterea – executivul şi legislativul – putea decide ca pe viitor acea entitate să fie tratată ca un simplu teritoriu administrativ⁴⁰.

Popovici era convins că o asemenea organizare avea şanse de a fi susţinută de majoritatea germanilor, slavilor şi românilor. În ceea ce îi priveşte pe slavii din Monarhie, autorul credea că libertatea lor ar putea împiedica apropierea de Rusia. Despre italieni şi români, tentaţia desprinderii din imperiu putea fi stopată prin acordarea şansei de dezvoltare egală cu celelalte populaţii din cadrul noii federaţii.

„Să satisfacem în mod serios pe Românii şi Italienii noştri şi nimeni nu va mai auzi cuvîntul iredenta. Popoarele care n-au nici un motiv să se plîngă de subjugare nu se gîndesc la o politică iredentistă”⁴¹.

Spiritul justiţiar al lui Popovici se îndrepta încă o dată împotriva maghiarilor. În urmaşii lui Kossuth găsea pe cei mai mari adversari ai doctrinei sale, aşa încît asocia oricărei critici numele paşoptistului maghiar. Se ştie că Lajos Kossuth fusese unul dintre puţinii gînditori care încercase să pună în aplicare cel dintîi proiect de federaţie dunăreană, în care rolul maghiarilor şi al românilor trebuia să fie decisiv pentru stabilitatea zonei⁴². Nu la fel vedea lucrurile şi Popovici. Pentru el, liberalismul lui Kossuth şi al comilitonilor săi nu avea credibilitate pe motiv că fusese doctrina unui demagog, şi nu a unui „bărbat de stat”. Popovici pare a nu fi cunoscut tezele lui Kossuth sau poate că le-a respins tocmai pentru că le-a cunoscut. Dacă paşoptistul pledase pentru apropierea Ungariei de Principatele Dunărene, atitudine similară aceleia a contelui István Szécheny, ideologul banato-transilvan susţinea politica Austriei de comunicare cu popoarele slave şi românii din Europa de Sud-est. Deşi şovinismul său era o trăsătură inconfundabilă în împrejurările în care aborda relaţiile cu Ungaria şi cu politicienii maghiari, nu toate problemele puse de Popovici trebuie suspectate de o proastă ori excesiv de subiectivă articulare a informaţiilor. Există suficiente paragrafe care ridică – în temeiul unor argumente – problema unui alt fel de înţelegere a planurilor istorice şi politice. Iată un exemplu, indicînd o încercare credibilă de aflare a soluţiilor politice:

„Toate naţionalităţile cunosc situaţia imperiului care pare ameninţată în parte de politica pangermană, în parte de cea panrusă. Ele doresc, ce-i drept, în primul rînd, să-şi asigure existenţa lor naţională. Aceste scopuri pot fi atinse numai de o Austrie-mare federativă şi liberă... Austria trebuie prin urmare să ducă în interior o politică de cea mai largă libertate naţională şi de autonomie, căci numai o asemenea politică poate să-i asigure, pe de-o parte, o sinceră stare de mulţumire şi de devotament a propriilor naţiuni, iar pe de altă parte, poate constitui o premisă logică şi cinstită a unei politici orientale dusă cu succes. Obiectivele noastre vitale se îndreaptă în mod firesc spre Orient. Popoarele slave şi româneşti de la noi formează inelele de legătură între noi şi Orient. Ţările în care trăiesc un număr mare dintre conaţionalii unora dintre naţionalităţile noastre pot şi trebuie să ne fie străine numai pe jumătate. Simpatiile şi antipatiile acestor naţiuni pot să ne folosească foarte mult – sau dimpotrivă să păgubească politicii noastre orientale. Aceasta depinde de cum ne vom pricepe să ne purtăm cu aceste popoare. Dacă vom face de pildă o politică internă a Austriei-mari aşa cum a fost prezentată aici, vom da Statelor balcanice şi dunărene posibilitatea unei apropieri sincere şi prieteneşti faţă de noi”⁴³.

Analiza situaţională ajută la înţelegerea teoriei. Ceea ce s-a întîmplat în Balcani după Pacea de la Berlin şi după ce Rusia îşi dezvăluise interesele cultuale, diplomatice şi militare în zonă a devenit o reală provocare pentru Monarhie. Eşecul politicii din Bosnia-Herţegovina era posibil de întrevăzut cu un deceniu înaintea războaielor balcanice. Absenţa tactului în raporturile cu Sud-Estul european a diminuat capitalul de simpatie de care beneficia Austria. Prin urmare, era îndreptăţită observaţia autorului potrivit căreia doar o politică de cooperare cu Sud-Estul putea fi utilă imperiului, şi nu una de participare la împărţirea sferelor de influenţă. În caz contrar, Monarhia risca să se dezmembreze. Ideile panrusă şi pangermană nu beneficiau însă de atenţia cuvenită. În ceea ce priveşte planurile fanteziste referitoare la fuziunea Germaniei cu Austro-Ungaria, ele nu par a-l fi preocupat în mod serios pe Popovici. În complicata situaţie în care opiniile se radicalizaseră, Popovici se întreba: vor vota parlamentele austriac şi maghiar o reformă constituţională în sensul celei identificate de el? Ideologul român era încredinţat că o înţelegere în acest sens era improbabilă, aşa încît sugera ca schimbarea sistemului politic să se realizeze doar prin intermediul austriecilor din forul legislativ. Ei pot face, credea Popovici, un „front comun” în faţa aspiraţiilor dominatoare ale Ungariei. Sprijinul necondiţionat al politicienilor austrieci acordat împăratului trebuia să deschidă perspective noului regim, era de părere autorul Statelor Unite ale Austriei Mari. Discursul revoluţionar al lui Popovici reflecta doar parţial federalizarea planificată.

„Primul şi principalul avantaj al unei reorganizări federative a Austro-Ungariei ar fi evident acela că problema naţionalităţilor din cuprinsul Imperiului Habsburgic va fi lichidată o dată pentru totdeauna. O asemenea reorganizare corespunde tuturor intereselor diferitelor popoare, căci ar însemna în sfîrşit, o dată pentru totdeauna, realizarea practică a egalităţii de drepturi cerute atît de aprig de popoarele monarhiei timp de 60 de ani. Această soluţie ar pune capăt dintr-o lovitură luptelor între naţionalităţi, căci asemenea conflicte aproape că n-ar mai avea din ce să se alimenteze. Mai cu seamă delimitarea naţionalităţilor şi delimitarea competenţei puterii centrale, pe de o parte, şi statornicirea autorităţii Statelor naţionale, pe de alta, ar fi marele principiu pe baza căruia s-ar face împăciuirea”⁴⁴

Alte perspective federaliste

Este aproape sigur că teoreticianul luase în calcul şi situaţia ieşirii naţiunilor de sub stăpînirea austriacă, dovadă multiplele sale combinaţii cu liderii politici şi de opinie de la Bucureşti. Dinamica mişcării ideilor era mai complexă decît cea întrezărită în ipotezele şi teoretizările analizate mai sus. Croaţii, polonezii, cehii şi maghiarii îşi exprimaseră nemulţumirea faţă de forma centralistă în care Popovici concepuse viitoarea organizare administrativă a imperiului. În schimb, în anumite medii din Austria, în Slovacia şi în mai multe cercuri de la Bucureşti, teza a fost bine receptată⁴⁵. Liderul slovac Milan Hod•a se declarase de acord cu planul lui Popovici, condiţionînd reuşita acestuia de garanţiile prealabile ale împăratului cu privire la populaţiile nemaghiare. Spre deosebire de ideologul român, Hod•a era de părere că toate păturile sociale ar trebui să participe la viaţa politică a imperiului. Teoria gînditorului politic slovac avea un conţinut social-democrat, sugerînd importanţa votului universal în depăşirea discriminărilor şi în modernizarea raporturilor sociale.

Nici ideile lui Karl Renner⁴⁶ nu coincideau decît parţial cu acelea ale lui Popovici. Amîndoi înţeleseseră rostul federalizării şi importanţa strategică a slavilor din sud, ceea ce nu înseamnă însă că reflecţiile lor politice s-au bazat pe aceleaşi principii. În programul lui Renner, sufragiul universal şi autonomia persoanei reprezentau două puncte de reper inconfundabile, în vreme ce pentru ideologul român autonomia colectivă se situa mai presus de orice. Nu întîmplător, ideea lui Popovici – ca şi aceea a militanţilor naţionalişti cehi Edvard Beneš şi Thomas Masaryk – nu se suprapunea pe anumite porţiuni cu optica social-democraţilor şi liberalilor din Austro-Ungaria. Nici Victor Adler nu împărtăşise ideea drepturilor colective, la fel cum nu o agrease nici pionierul susţinerii drepturilor individuale, József Eötvös. Este adevărat că – aidoma lui Aurel C. Popovici, Karl Renner reflecta la o împărţire teritorială, intenţia lui fiind aceea de a asigura autonomia grupurilor lingvistice din monarhie. Renner a conceput reorganizarea statului prin înlocuirea vechiului sistem administrativ cu unul alcătuit numai din patru zone: Austria inferioară, Sudeţii, regiunea maritimă şi ţinuturile carpatice.

Distincţia, dar şi asemănarea celor două orientări – socialistă şi naţionalistă se cuvin a fi evidenţiate. Mişcarea socialistă austriacă – din care Karl Renner făcuse parte – adăugase puncte de vedere noi şi originale vechilor probleme. În fapt, din toate acestea rezultă că lupta naţională a burgheziei degenerase rapid în demagogie, fiind principalul impediment în calea emancipării societăţii şi a reformei economice. Invocata luptă – susţinea doctrina în cauză – acoperă interese de clasă burgheze cărora trebuie să li se opună solidaritatea proletară a diverselor naţionalităţi.

Unitatea politică şi economică a statului trebuia asigurată spre a dezvolta capitalismul, precondiţie a socialismului marxist. Alcătuită fiind din mai multe naţiuni şi naţionalităţi, Monarhia trebuia să se îngrijească în primul rînd să instituie un sistem de conducere locală întruchipînd esenţa naţiunii. Sistemul de educaţie în limba maternă, asociaţiile culturale, autorităţile administrative şi juridice urmau să contribuie la unitatea statală, şi nu la destrămarea ei. Dacă împărţirea lui Popovici avusese ecou îndeosebi în mediile naţionaliste române şi sud-slave, teoria lui Renner a avut efect asupra proletariatului austriac.

Sintetizată în programul de la Brno din 1899, problema naţională putea fi rezolvată în accepţiunea austro-marxiştilor doar într-o societate strict democratică, întemeiată pe alegeri universale, egale şi directe şi unde orice urmă de feudalism trebuia exclusă⁴⁷. Spre deosebire de Popovici, care vedea federaţia realizîndu-se prin acordarea unui rol preponderent împăratului, programul lui Renner ataca statul birocratic centralizat, considerînd drept ideală o confederaţie democratică a tuturor grupurilor sociale şi lingvistice. În locul unei organizări statale bazate pe ideile de pămînt şi de sînge – ca în cazul lui Popovici –, social-democratul Renner susţinea ideea de stat bazată pe organizaţii cultural-civice. Prin promovarea unei asemenea orientări, social-democraţii sperau să stăvilească expansiunea teritorială a aliaţilor monarhiei (este vorba de Germania, ale cărei ideologii nu le împărtăşeau), „iluzie suplimentară, care nu fusese spre dezonoarea lui Renner şi nici a partidului său”⁴⁸.

În ambele ipostaze, putem observa un anume determinism, întrucît se vorbea în numele unei clase sau al unei colectivităţi etnice. Sînt cîteva condiţionări diferite de ale epocii noastre de care trebuie să ţinem seama în cazul naţionalismului lui Popovici, ca şi al austro-marxismului lui Renner. În ceea ce priveşte comparaţia dintre cei doi, va fi bine să vedem şi condiţiile distincte de evoluţie culturală şi politică ale regiunilor lor şi să admitem că obiectivele nu fuseseră identice.

Popovici îşi întemeia speranţa punerii în practică a teoriei sale doar pe presupusul sprijin al prinţului moştenitor al tronului austro-ungar. El avea comilitoni în regiunile natale. Unii dintre filo-germanii din politica românească erau la rîndul lor favorabili transformării Austro-Ungariei într-o federaţie sub conducerea Habsburgilor. Aceştia – împărtăşind unele fragmente din teoria lui Popovici – îi vedeau pe toţi românii uniţi sub protecţia Casei imperiale. Erau, de exemplu, opţiunile lui Constantin Stere din Vechiul Regat şi ale lui Alexandru Vaida-Voevod din Transilvania. În fapt, ei reprezentau aspiraţiile unor segmente intelectuale de pe ambele versante ale Carpaţilor. George Ciorănescu, istoric al ideilor federaliste elaborate de intelighenţia română, susţine că partidele liberal şi conservator din România au întreţinut serioase contacte cu Aurel C. Popovici. Mai mult – în baza afirmaţiilor lui Constantin Stere el crede că pînă şi cartea Statele Unite ale Austriei Mari ar fi fost tipărită cu banii siguranţei româneşti, respectiv, din fondurile puse la dispoziţie de ministrul de interne Vasile Lascăr şi de ministrul de finanţe Emil Costinescu⁴⁹.

O explicaţie istorică plauzibilă va ţine seama de dificultăţile ridicate de textul lui Popovici. Acesta conţinea o sumă de idei politice contradictorii, incluse adesea într-o argumentaţie nespecifică tradiţiilor Casei imperiale. În pofida reţinerilor sau suspiciunilor ce pot fi invocate, la scurtă vreme de la apariţie, Statele Unite ale Austriei Mari a devenit o carte de senzaţie, una provocatoare pentru mediile intelectuale vieneze şi budapestane. Mulţi dintre gînditorii politici din Monarhie s-au referit la ea, chiar dacă puţini s-au alăturat şi argumentaţiei sale. O. Jászi o plasa printre lucrările de propagandă, recunoscînd în Popovici pe unul dintre cei mai străluciţi gînditori politici ai românilor.

„Statele Unite ale Austriei Mari”, observa Jászi, „recomandase, în spirit loial Habsburgilor, transformarea federativă a Monarhiei. Această carte a încercat să argumenteze că doar constituţia poate asigura egalitatea comunităţilor şi salva Monarhia. A pus accentul pe partea de Est şi de Sud a acesteia, dovedind că temerile opiniei publice maghiare şi austriece de la sfîrşitul secolului al XIX-lea privind mişcarea iredentistă românească erau întemeiate. Întoarcerea spre Bucureşti nu a fost deloc inevitabilă, ci consecinţa unei politici interne [a Ungariei, n.n.] greşite. O iredentă împotriva statului habsburgic a fost cu atît mai mult de neevitat, cu cît din 1866 pe tronul românesc au stat Hohenzollernii, care în spiritul tradiţiei şi al culturii lor au considerat că uniunea germano-maghiaro-română trebuia să devină rezultatul gîndirii lor politice.... Această uniune ei au privit-o ca pe un bastion în calea mişcării crescînde a panslavismului moscovit. Dacă această politică împăciuitoare s-a dovedit imposibilă – curentul iredentismului răspîndindu-se în Transilvania –, aceasta a fost consecinţa politicii nefericite a Ungariei în problema naţionalităţilor, care a maghiarizat şcolile, a supravegheat Biserica românească, a alungat intelectualii din viaţa statului şi din administraţie, alimentînd astfel tendinţele centrifuge din rîndul cetăţenilor români. Această iredentă a fost la început mai mult de natură sentimentală şi literară. Mai tîrziu, a dobîndit forme politice”⁵⁰.

Cred că poziţia ideologului ungar se datora nu atît analizei cărţii lui Popovici, cît mai ales aspiraţiei sale intime de a afla soluţia unui modus vivendi confortabil între maghiari şi români. Oskár Jászi ştia că transilvănenii din familia de spirite a lui Aurel C. Popovici formulaseră articulate revendicări politice şi că organizarea lor în cadrul asociaţiilor culturale fusese deja dublată de o asociere în partide politice. Importanţa existenţei unui stat românesc de sine stătător la sud de Carpaţi nu a fost nici ea ignorată de gînditorul budapestan, şi nici relaţiile europene ale acestuia, din în ce în ce mai evidente în cadrul tratatelor internaţionale. Raţional în analizele sale, Jászi pledase pentru un compromis cu toate comunităţile din Ungaria. Interesul său pentru salvarea imperiului se rezuma la Transilvania, dar ideea federală îi era familiară şi o îndrăgise indiferent din partea cui venea. Este posibil ca Popovici să i se fi recomandat mai mult prin discursul său naţionalist-revoluţionar decît prin proiectul federalist. Jászi se pronunţase pentru un program comun minimal al grupurilor etnonaţionale, fără de care considera că nicăieri în lume nu se poate realiza o cooperare. În conferinţa cu titlul Chestiunea naţionalităţilor şi viitorul Ungariei, susţinută la Cercul Galilei în 1911, el avea să pledeze pentru „o bună şcoală, o bună administraţie şi o bună justiţie”, concluzionînd că aceste trei necesităţi pot fi în beneficiul popoarelor numai în cazul în care sînt practicate în limba maternă a fiecărei naţionalităţi⁵¹.

Critica lui Jászi nu se limita la Ungaria. Ea s-a extins şi asupra sistemului Monarhiei, ideologul maghiar fiind de părere că singurul grup care nu a creat un imn în imperiu a fost acela conducător german şi aceasta pentru că el s-a aflat întro strînsă legătură cu dinastia. Faptul că intensitatea sentimentelor naţionale a fost mai mare decît patriotismul dinastic s-ar fi datorat aspectului artificial al acestuia. Popovici nu împărtăşea acest punct de vedere, poate şi pentru că românii priveau spre Viena cu mult mai multă simpatie decît maghiarii. Nu e de neglijat nici ideea că în zonele marginale ale Monarhiei cultul bunului împărat supravieţuise pînă tîrziu. În contrast cu această atitudine exprimînd un mod distinct de a gîndi şi a face politică, Jászi era încredinţat că Monarhia Austro-Ungară devenise, dintr-o entitate statală a diverselor comunităţi lingvistice şi religioase, „un conglomerat al sentimentelor naţionaliste ale naţiunilor” în faţa căruia patriotismul dinastic se dovedea neputincios. El mai era de părere că în cazul în care Monarhia ar fi fost mai aproape de comunităţile sale şi ar fi avut o birocraţie mai puţin complicată, ea s-ar fi putut salva.

„Visul habsburgilor s-a destrămat pentru că ei n-au putut oferi o adevărată solidaritate a comunităţilor lor cu ajutorul sistemului educaţional al cetăţenilor. Habsburgii mai luminaţi au recunoscut importanţa crucială a acestei probleme, dar nu au putut să o rezolve. Mijloacele folosite au fost prea mecanice şi fără urmări. În afara armatei, nicăieri nu exista o educaţie cetăţenească adevărată. Numai urmaşul la tron al lui Rudolf a întreprins un asemenea experiment atunci cînd sub oblăduirea lui a apărut o operă în mai multe volume intitulată Monarhia Austro-Ungară în scrieri şi imagini. Această întreprindere a avut o foarte mică influenţă în mediul deja otrăvit de bătăliile naţionale şi constituţionale”⁵².

Abordarea lui Jászi era pedantă şi în baza unui studiu sociologic, părînd ceva mai convingătoare decît aceea a lui Popovici. Şi în cazul său desluşim notele subiective, de pildă atunci cînd accentele critice se deplasează spre ceilalţi, spre grupurile ne-maghiare. Totuşi, ceea ce – comparativ cu Popovici – i-a transformat opiniile într-o referinţă peste timp este ideea social-democrată pe care o promova, una în temeiul căreia s-a mai putut vorbi de împăcarea grupurilor etno-naţionale ce populau Europa Centrală şi Est-Centrală. Dincolo de ceea ce spuneau teoreticienii vremii, rămîne adevărul potrivit căruia nu doar zona în discuţie, ci şi Europa în întregul ei aveau nevoie de strategii comune. Faptul că asemenea strategii nu s-au putut găsi nici la începutul secolului al XX-lea şi nici în perioada interbelică a avut urmări deplorabile. Istoricul descrie şi explică teoriile trecutului, el neputînd ignora întotdeauna evoluţia gîndirii politice pe parcursul unui secol în care s-au petrecut tragedii incredibile prin concursul nemijlocit al ideologilor radicali.

Cît de utilă este cunoaşterea istoriei ideilor politice de la 1900? Cred că prin mijlocirea lor vom înţelege mai bine situaţia micilor identităţi colective din fosta Monarhie dualistă, respectiv, de ce anume ele nu şi-au găsit nici atunci şi nici mai tîrziu limbajul necesar cooperării într-o entitate federativă. Civilizaţia creată sub Monarhie avea să rămînă în memoria foştilor ei locuitori ca o pildă a posibilei stabilităţi zonale. Federalismul însă fusese învins de naţionalism şi lucrul acesta a fost nu numai stimulator pentru apariţia noilor state după primul război, ci şi generator de mari încordări pe tot parcursul secolului al XX-lea. Modul cum au evoluat diplomaţiile, politicile şi nu în ultimul rînd culturile după formarea statelor-naţiune indică drept dominantă starea conflictuală. Aurel C. Popovici, Karl Renner, Oskár Jászi şi toţi contemporanii lor din Austro-Ungaria preocupaţi de aflarea alternativelor politice au avut meritul de a fi înţeles importanţa reformării sistemului administrativ şi politic din Europa Centrală. Ei au fost martorii şi actorii unei epoci de tranziţie, ai unui timp în care au debutat marile dispute dogmatice ale „secolului extremelor”. Probabil, ultimii dintre reformatori. Chiar dacă nu au devenit practicabile, ideile, ipotezele şi chiar teoriile lor se înscriu într-o amplă istorie intelectuală, în care abordarea îndrăzneaţă a proiectului reorganizării statale pe crierii supranaţionale a rămas o bună materie de reflecţie şi după o sută de ani.

Note

1.    Un exemplu: în octombrie 1999 a avut loc o reuniune la Centre d’ Etudes et de Recherches Internationales din Paris pe tema Europa Centrală, Est-Centrală şi de Sud-Est în perioada de tranziţie. Referinţele la istoriile zonei au fost numeroase, dar ele reflectau absenţa unui minim acord asupra trecutului zonelor. Dezbaterea proba că sînt ignorate discrepanţele culturale şi organizatorice între estul şi vestul continentului, periodizările istorice diferite şi, deci, a proceselor de modernizare, conceptele-cheie ce animă limbajele politice particularizatoare şi care au stat la baza formării identităţilor colective şi ale identităţilor naţional-statale. Am avut impresia că – o dată lucrurile prezentate astfel – este aproape cu neputinţă de înţeles care sînt motivele care au contribuit la discrepanţele dintre cele trei-patru zone geografice ale continentului şi Europa de Vest. De exemplu, comunicările susţinute de Pierre Kende şi Krysztof Pomian excelau în puncte de vedere partizane, abordînd exclusiv tema statului comunist ori judecînd problemele doar în funcţie de moştenirile lăsate de acest ultim regim. Au existat şi intervenţii mai aplicate, care propuneau o cercetare comparativă a statelor-naţiune, cazul acelora semnate de Jacques Rupnik şi Pierre Hassner. Totuşi, nici ele nu au răspuns la întrebări precum: de unde derivă importanţa Centrului în contextul istoriei europene? ; care sînt motivele reale ale întîrzierilor (dincolo de cauzele politice)?; cum se explică geneza şi evoluţia totalitarismelor?; de ce stratificările sociale joacă un rol în vehicularea conceptelor?; de ce istoria şi geografia au rămas o referinţe de prim ordin pentru politică?.

2. Există cîteva lucrări de sinteză sau monografice care conţin eforturi considerabile de comparare a fenomenelor ideologice din Monarhia Austro-Ungară, reuşind uneori să sugereze o realitate credibilă. Este vorba de cartea lui François Fejtö, Requiem pour un empire defunt. Histoire de la destruction de l’Autriche-Hongrie, Edition du Seuil, Paris, 1992. Cercetarea venerabilului istoric, a cărui operă este tradusă în mai multe limbi şi beneficiază de atenţie în mediile culturale pariziene, budapestane şi pragheze, este, uneori, tributară metodelor şi conceptelor politologilor anilor ’60. Atenţia scăzută arătată de autor textelor cu un conţinut politic, comparativismului terminologic şi conceptualizării potrivit rezultatelor cercetării istorice şi filosofice profesate de cercurile universitare din Marea Britanie, Olanda şi Germania (în ultimii ani şi Franţa) face dificile, dacă nu imposibile, evaluările de istoria gîndirii filozofice şi politice. Aşa se explică faptul că trimiterea la anumiţi autori şi anumite cărţi apare fără studiul conţinutului doctrinar al acestora din urmă. În pofida acestor neajunsuri, cunoaşterea şi aprecierea acţiunilor politice maghiare, cehe, slovace, sîrbe, române, ucrainene, croate, italiene, poloneze, rutene conferă valoare demersului său. Sînt şi alte volume care aduc o foarte bună informaţie asupra epocii, dar sînt tributare metodelor pozitiviste, fapt ce face ca demersul interdisciplinar să absenteze şi să greveze asupra înţelegerii unei paradigme precum federalismul. Vezi în acest sens şi Szász Zoltán, Erdély Története, voI. III, Akademiai Kiadó, Budapesta, 1986. Cît priveşte cazul românesc, el beneficiază de multe volume monografice pentru perioada în discuţie, între ele de referinţă fiind acela al lui Keith Hitchins, România 1866-1947, Clarendon Press, Oxford, 1994, pp. 210-212 (traducerea în română de George G Potra şi Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994). Autorul nu a acordat suficient spaţiu explicării conceptelor vehiculate de Popovici şi de congenerii săi. Prin urmare, nici federalismului nu i-a acordat paragrafele cuvenite în studierea raportului acestuia cu orientarea naţionalistă, urmînd întrucîtva o linie mai veche a istoriografiei române care ignora elementele mai puţin convenabile doctrinei ettno-naţionale. Totuşi, Hitchins a abordat problema într-un mod diferit de cel al predecesorilor, menţionînd că în cazul lui Popovici fusese vorba despre o nouă idee de naţiune. Istoricul observase că în teoria banatotarnsilvăneanului interesul era atît promovarea federalismului, cît şi etno-naţionalismului. El nu a trecut însă la punerea în discuţie a teoriilor din perspectiva evoluţiei gîndirii politice. Nici alţi istorici – cu preocupări mai aplicate asupra scrierilor federaliste – nu şi-au propus înţelegerea conceptului de naţiune în accepţiunea epocii sau în baza studiilor mai recente privind diferenţele dintre naţiunea occidentală şi etno-naţiunea central şi est-europeană. Aşa se face că substratul teoriilor a rămas neglijat. La fel, comparaţia cu alte orientări similare sau aşezarea lor în contextul problemelor politice ale Monarhiei Austro-Ungare. Vezi în acest sens Victor Neumann, Neam, Popor sau Naţiune? Despre identităţile politice europene, Editura Curtea Veche, ediţia a II-a, Bucureşti, 2005.

3. Marius Turda, Aurel C. Popovici şi federalismul românesc din Transilvania (1890-1906) în Altera, (Tîrgu-Mureş, Liga Pro Europa), nr, 7, 1998, pp. 149-178.

4. Pentru o apropiere asemănătoare, dar mai ales pentru comparaţii locale, exemplul relaţiei dintre A.C. Popovici şi Alexandru Mocioni, vezi Nicolae Bocşan, Ideologia politică a memorandumului, în Memorandumul 1892- Ideologie şi acţiune politică românească, ediţia a II-a, Editura Progresul românesc, Bucureşti, 1994, pp. 256-288. Pentru o reevaluare a activiăţii lui Popovici dintr-o perspectivă a istoriei intelectuale şi a gîndirii politice vezi Victor Neumann, Federalism and Nationalism in Austro-Hungarian Monarchy: Aurel C. Popovici’s Theory, East European Politics and Societies, University of California Press, Berkeley, Vol. 16, N.3, Fall 2002, pp.864-898. Prezentul studiu este adus la zi, confruntînd variantele anterioare tipărite în română (cf Victor Neumann, Ideologie şi Fantasmagorie, Editura Polirom, 2001, pp. 68-103) şi engleză şi completînd notele bibliografice cu noile analize şi interpretări ale autorului şi ale altor colegi de breaslă. Revenirea şi republicarea textului este utilă ca urmare a actualităţii temei federalismului, dar mai ales a necesităţii explicării motivelor pentru care conceptul lui Aurel C. Popovici a fost unul inaplicabil structurii monarhiei dualiste. În fine, am avut astfel prilejul să îmbogăţesc studiul şi să-l ofer revistei Altera, al cărei profil invită la asemenea evaluări academice.

5. Aurel C. Popovici s-a născut în 1863, la Lugoj, în Banat. A studiat medicina şi ştiinţele politice la Viena şi Graz. El a pledat pentru drepturile colective ale românilor din Banat şi Transilvania, intrînd în conflict cu administraţia ungară. Popovici a luat parte la multe dezbateri şi a devenit cunoscut ca promotor al naţionalismului şi federalismului. Principalele sale lucrări sînt: Principiul de naţionalitate, 1894; Chestiunea de naţionalitate şi modurile soluţionării sale în Ungaria, 1895; Die Vereinigten Staaten von Gross-Österreich, 1906; Naţionalism sau democraţie? O critică a civilizaţiunii moderne, 1910.

6. Bibó István, A kelet Európai kisállamok nyomorúsága, în Bibó István, Összegyűjtöt Munkái, 1., Sajtó alá rendezte Kemény István és Sárközi Mátyás, Szöllősi Árpád előszavával és Szabó Zoltán bevezetőjével, Bern, 1981, pp. 202-251.

7. G. Vermes, István Tisza. The Liberal Vision and Conservative Statecraft of a Magyar Nationalist, East European Monographs, Columbia University Press, 1985, New York.

8. Vezi Constantin Schifirneţ, Concepţia lui Aurel C. Popovici despre naţiune, studiu introductiv la Aurel C. Popovici, Naţionalism sau democraţie, Editura Albatros, Bucureşti, 1997. Cu unele excepţii lăudabile, studiile publicate în revistele de istorie din România abundă în abordări unilateral alimentate de o orientare monoculturală care nu permite nici comparaţia, nici perspectiva multi- şi interculturală asupra fenomenului istoric. Autorii din această categorie par să nu fie de acord cu analiza critic-raţională a oricărui text sau fapt istoric. Asupra interpretării trunchiate ori excesiv de partizane din studiul lui C. Schifirneţ, vezi observaţiile lui Andrei Roth din Naţionalism sau democratism?, Editura Pro Europa, Tîrgu Mureş, 1999, pp. 26-27.

9. Aurel C. Popovici, Stat şi naţiune. Statele unite ale Austriei Mari, traducere din germană în română cu un cuvînt înainte de Petre Pandrea, Fundaţia pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1939, p. 5. „Rareori cîte unul dintre oamenii de Stat cu veche practică în viaţa politică a Austriei s-a putut ridica deasupra nivelului cotidianului politic. Mai toţi s-au cramponat de searbăda şi de-a dreptul degustătoarea problemă a limbilor; mulţi se ocupă şi astăzi cu deosebită preferinţă de aşa ceva. Ca şi cum le-ar face plăcere să scormonească rîme, ei se îndeletnicesc cu decrete pentru limbi, conferinţe de împăciuire şi apoi iarăşi cu conciliabule după metoda poloneză şi cu tot felul de încercări neizbutite de a soluţiona problema naţionalităţilor“. Cf op.cit, p. 5. Multilingvismul era unul dintre domeniile care aveau încă susţinerea mai multor reprezentanţi ai grupurilor etno-naţionale din imperiul dualist. În pofida scăderii dramatice a standardelor administraţiei şi contrar a ceea ce afirma Popovici, cunoaşterea mai multor limbi contribuise enorm la coabitarea populaţiilor. Atunci, ca şi mai tîrziu, plurilingvismul a fost privit drept un pericol pentru grupurile şi statele etno-naţionale. În realitate, el a fost şi este una dintre puţinele şanse de toleranţă, înţelegere şi recunoaştere a identităţii multiple a europeanului. Vezi Victor Neumann, Perspective comparative asupra filozofiei multiculturale, în Idem, Neam, Popor sau Naţiune. Despre identităţile politice europene, ediţia a II-a, Bucureşti, 2005, pp. 181-215; vezi şi varianta germană apărută sub titlul Vergleichende Betrachtungen über die Multikulturelle Philosophie, în revista, Forschungen zur Volk’s und Landeskunde, Academia Română-Rumänische Akademie, Band 48, 2005, pp. 7-33.

10. Aurel C. Popovici, op.cit, p. 6.

11. Ibid., p. 7.

12. Ibid., p. 11.

13. Carl E. Schorske, Viena-Fin de siècle. Politică şi cultură, traducere în română de Claudia Ioana Doroholschi şi Ioana Ploeşteanu, Polirom, Iaşi, 1998, pp. 129-142.

14. George Mosses, The Nationalisation of the Masses. Political Symbolism and Mass Moments in Germany from the Napoleonic Wars through the Third Reich, Cornell University Press, 1993, Ithaca, NY, p. 118.

15. Virgil Nemoianu, Cazul ethosului central european, în Europa Centrală. Nevroze. Utopii. Dileme, ed. Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu, Polirom, Iaşi, 1997, p. 190. Într-un alt studiu, Virgil Nemoianu consideră că Popovici ar fi descris în teoriile sale ideea de armonie între grupurile etnice ale imperiului; vezi Virgil Nemoianu, Un conservateur jeffersonien dans la Vienne de fin de siècle: Aurel C. Popovici, în Miklós Molnár éi André Reszler editori, La Genie de l’AutricheHongrie, Paris, Presse Universitaire de France, 1989, pp. 31-42. Vezi acelaşi text în Virgil Nemoianu, România şi liberalismele ei. Atracţii şi împotriviri, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, pp. 110-124, cf. p. 134-135. Argumentul lui Nemoianu corespunde doar parţial cu conţinutul ideologic al lucrărilor lui Popovici. Trebuie ştiut că Popovici ignora orice construcţie statală bazată pe coabitarea grupurilor, el propunînd reorganizarea pe criterii etno-rasiale, ceea ce reprezenta nu numai o direcţie antidemocratică, antipluralistă, dar nu avea nici o şansă de a întruni sufragiile unei societăţi prin excelenţă multiculturală şi multiconfesională. Mai mult, coexistenţa îndelungată a populaţiilor de diferite orientări religioase şi de diferite limbi în KuK indică şi existenţa unui melting pot, caz în care vom descoperi că setul de valori culturale şi comportamentale are mai multe asemănări decît deosebiri. Separatismul radical nu a contribuit la armonizarea grupurilor etnice, cu atît mai puţin putea contribui la construcţia unui stat federal. Ca o consecinţă, „neoconservatorismul” lui Aurel C. Popovici nu a fost util în promovarea unei idei federaliste. Mai mult, spre deosebire de principiul jeffersonian, el nu era raţional deoarece ce nu ţinea seamă de aspiraţiile tuturor naţionalităţilor din monarhie. Cum am arătat în altă parte, înntre multiculturalismul american şi acela central european sînt o sumă de diferenţe notabile, în consecinţă, orice comparaţie este forţată şi distrage atenţia de la realităţile socială şi politică ale regiunilor europene. Vezi Victor Neumann, Perspective comparative asupra filozofiei multiculturale, în Idem, Neam, Popor sau Naţiune. Despre identităţile politice europene, ediţia a II-a, Bucureşti, 2005, pp. 181-215. Pentru abordarea faţetelor multiple şi diferite ca orientare din Europa est-centrală comparativ cu SUA şi pentru înţelegerea gîndirii politice în funcţie de istoria conceptelor, vezi Victor Neumann, Conceptual confusions concerning the Romanian identity: Neam and Popor as expressions of Ethno-Nationalism, Radio Free Europe/ Radio Liberty. East European Perspectives, 17 December 2004, Volume 6, Number 22; 11 January 2005, Volume 7, Number 1; 9 March 2005, Volume 7, Number 2 (text revizuit şi completat cu o sumă de nuanţări). Vezi şi variantele precedente ale aceluiaşi text în Idem, Neam, Popor sau Naţiune? Despre identităţile politice europene, pp. 119-147 şi în Idem, Conceptually Mystified. East-Central Europe Torn Between Ethnonationalism and Recognition of Multiple Identity, Enciclopedica Publishing House, Bucharest, 2004, pp. 145-172.

16. Aurel C. Popovici, Statele Unite ale Austriei Mari, p. 13.

17. George Mosses, Nationalisation of the Masses, p. 4.

18. Oskár Jászi, A Habsburg Monarchia Felbomlása (Destrămarea Monarhiei Habsburgice), traducere din engleză în maghiară de Judit Zinner, Cuvînt înainte de Péter Hanák, Budapesta, Gondolat, 1983, pp. 183-184.

19. Aurel C. Popovici, Statele Unite ale Austriei Mari, p. 48.

20. Idem, Naţionalism sau democraţie? O critică a civilizaţiunii moderne, Bucureşti, 1910, pp. 311-312. Popovici foloseşte termenul român „neam” în sensul său german de Volk. Se cunoaşte cum în secolul al XIX-lea istoriografia germană a promovat echivalarea între Volk şi naţiune. Această teorie admite că Volk-ul defineşte o identitate bazată pe consangvinitate (jus sangvinis). Cu alte cuvine, neam şi Volk arată grupul de oameni care se definesc pe ei înşişi prin aşa-zisa puritate a sîngelui şi, astfel, probează apartenenţa la un anumit trib sau la o anumită rasă. În accepţiunea lui Popovici, termenul de neam are semnificaţia de naţiune.

21. Sorin Mitu, Geneza identităţii naţionale la românii ardeleni (Bucureşti, Humanitas, 1997).

22. Vezi Elias Palti, The Metaphor of Life: Herder’s Philosophy of History and Uneven Developments in Late Eighteen Century Natural Sciences în History and Theory. Studies in the Philosophy of History, Nr. 38, An 3 (Wesleyan University Press, 1999). p. 324.

23. Aurel C. Popovici, Statele Unite ale Austriei Mari, p. 57.

24. Ibid., p. 219-220.

25. Ibid., p. 65.

26. Ibid., p. 66.

27. Ibid., p. 67.

28. Ibid., p. 70. Pentru o nouă interpretare a etno-naţionalismului, vezi Vladimir Tismăneanu, Fantasies of Salvation, Princeton University Press, Princeton, 1998. Pentru o interpretare posibilă a naţionalismului de tip etnic, vezi şi Ernst Gellner, Condiţiile libertăţii. Societatea civilă şi rivalii ei, traducere de Andreea Poruciuc, Editura Polirom, Iaşi, 1998, pp. 109-112. Potrivit lui Ernst Gellner, naţionalismul în Europa Est-Centrală ar fi fost obligat să adopte „pretextul apărării şi perpetuării unei culturi populare, rurale”, în împrejurarea în care se apăra împotriva vechii culturi şi a vechii capitale. Intenţia era să construiască o nouă şi înfloritoare capitală culturală ceea ce s-ar fi putut doar prin standardizarea şi codificarea temelor culturii populare (p. 111). Cu toate că afirmaţia e logică şi relativ argumentată, mi se pare că lucrurile nu pot fi abordate schematic. O problemă precum aceea a etno-naţionalului poate fi explicată în diferite modalităţi. În tot cazul, ea nu are cum să facă abstracţie de provocările care au condus la izolare şi la structurarea gîndirii totalitare. Însuşi conţinutul de idei promovat de etno-naţionalism a generat un conflict iremediabil între societatea individualistă, producătoare de capital şi cea colectivistă, rezistentă la înnoiri. Gellner recunoaşte acest din urmă aspect, dar nu oferă şi explicaţiile necesare.

29. Popovici, op. cit, pp. 69-70. Hannah Arendt oferă o explicaţie privind segmentul social din care proveneau Gobineau şi adepţii săi. „Nobil frustrat” şi „intelectual romantic”, Gobineau îşi propusese să revizuiască doctrinele popoarelor Franţei. „În trist contrast cu profesorii săi, el trebuia să explice de ce oamenii cei mai buni, nobilii, nu puteau nici măcar spera (era epoca lui Ludovic Filip, cînd se consumase deja victoria stării a treia asupra nobililor) să-şi recîştige vechile poziţii. Pas cu pas, el a identificat ruina castei sale cu decăderea Franţei, apoi cu a civilizaţiei occidentale şi a întregii omeniri. Astfel a făcut el descoperirea aceea pentru care a fost atît de admirat de scriitorii şi biografii de mai tîrziu, şi anume că ruina civilizaţiilor se datoreşte unei degenerări a rasei şi că decăderea rasei e pricinuită de un amestec de sînge”. Cf Hannah Ardendt, Originile totalitarismului, Traducere de Ion Dur şi Mircea Ivănescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 232.

30. Ibid. p. 72. În teza sa de doctorat, intitulată Românii şi ideea federalistă (susţinută la Universitatea din Cluj în 1946), George Ciorănescu observa că Aurel C. Popovici a fost un „sociolog biologist”, „înrudit cu Houston Stewart Chamberlain”, adăugînd că, „din timp în timp” era şi un „antisemit” (Cf. George Ciorănescu, Românii şi ideea federalistă, ediţie G PeneleaFilitti, Editura Enciclopedică, Bucureşti în 1996, p. 73). În cazul lui Popovici pot fi identificate mai mult decît nişte simple accente pentru „fortificarea românismului”. Evaluarea textului Statele Unite ale Austriei Mari m-a determinat să fac distincţia necesară între diferitele feluri de naţionalisme profesate la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Pe de altă parte, analiza lui m-a ajutat să înţeleg că eşecul federalizării are o explicaţie plauzibilă în însăşi adeziunea necondiţionată a unui grup masiv de intelectuali la etno-naţionalism. Cf. George Ciorănescu, Românii şi ideea federalistă, ediţie G Penelea-Filitti, Editura Enciclopedică, Bucureşti în 1996.

31. Victor Neumann, Istoria evreilor din Banat. O mărturie a multi- şi interculturalităţii Europei Central-Orientale, Bucureşti, Atlas- Du Style, 1999, pp. 240-241. Vezi, de asemenea, Michael Pollak, Viena 1900. O identitate rănită, Editura Polirom, Iaşi,1998, p. 82.

32. Michel Wieviorka, Spaţiul rasismului, Traducere de Alana şabac, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 59. În ceea ce îl priveşte pe Popovici, vezi în special remarcile lui Andrei Roth în Naţionalism sau democratism?, Liga Pro Europa, Tîrgu Mureş, 1999, pp. 25-27. Vezi, de asemenea, Wieviorka, Spaţiul rasismului, pp. 40-64. Un capitol al cărţii se referă la prejudecata etnică şi specificul naţional şi este relevant pentru înţelegerea teoriei lui Aurel C. Popovici.

33. Aurel C. Popovici, op. cit., p. 86.

34.  Andrei Roth, Naţionalism sau democratism? Liga Pro Europa, Tîrgu Mureş, 1999, p. 9.

35. K. Popper, The Myth of the Framework. In Defence of Science and Rationality, ediţie de M. A. Notturno, Routledge, London, 1997. (Vezi ediţia în română Mitul contextului. În apărarea ştiinţei şi a raţionalităţii, traducere de Claudiu Mesaroş şi Florin Lobonţ, Editura Trei, Bucureşti, 1998).

36. Aurel C. Popovici, op.cit. p. 242-244.

37. Ibid., p. 245.

38. Ibid., p. 246.

39. Ibid., p. 249.

40. Ibid., p. 250.

41. Ibid., p. 301.

42. Vezi Bela Borsi-Kálmán, Liaisons risquées. Hongrois et Roumains aux XIXe et XXe siècles, Jelenkor, Pécs, 1999, în special capitolele Despre o nouă tentativă de înţelegere românoungară în 1868-1869 şi Emigraţia maghiară după 1848 şi problema unei antante româno-maghiare.

43. Aurel C. Popovici, op. cit., p. 310-311.

44. Ibid., p. 280.

45. G Ciorănescu, Românii şi ideea federalistă, p. 77.

46. Vezi Karl Renner, Grundlagen zur Entwicklungsziele der öesterreichisch-ungarischen Monarchie, Wien, 1906.

47.     O. Jászi, A Habsburg Monárchia Felbomlása, pp. 259-261.

48.     François Fejtő, Requiem pour un empire defunct. Histoire de la destruction de l AutricheHongrie, Ed. du Seuil, Paris, 1993, p. 173.

49. G. Ciorănescu, Românii şi ideea federalistă, pp. 70-71. „În sfîrşit, un alt colaborator român al lui Franz Ferdinand era pe atunci (alături de Aurel C. Popovici) tînărul doctor VaidaVoevod. El fusese remarcat de arhiduce în urma unui discurs asupra armatei imperiale susţinut în parlamentul maghiar. Maiorul Brosch îl invită, în numele lui Franz Ferdinand, pe deputatul Vaida la Belvedere, unde arhiducele, păstrîndu-şi rezerva obişnuită, îl primeşte cu mare cordialitate”. Într-un alt paragraf al cărţii sale, George Ciorănescu arată că relaţiile lui VaidaVoevod cu Viena erau de „notorietate publică”. Într-o conversaţie purtată în anul 1913 cu ideologul slovac Milan Hod•a, regele României, Carol I, se interesase de urmările acţiunilor lui Vaida la Curtea de la Viena.

50.     O. Jászi, op.cit, p. 498-499.

51.     Galilei Circle, editor, A nemzetiségi kérdés Magyarország jövője, Budapest, Galilei Circle, 1911, p. 12.

52.     O. Jászi, A Habsburg monarchia..., p. 553.

*

Victor NEUMANN (n.1953) este profesor la Universitatea de Vest din Timişoara, titularul cursului de Istorie modernă universală, specialist în studii culturale comparative şi în istoria gîndirii politice în Europa Centrală şi de Sud-Est (secolele XVIII-XX). Între volumele sale cele mai importante se numără: Vasile Maniu - Monografie istorică (1984), Tentaţia lui Homo Europaeus. Geneza spiritului modern în Europa Centrală şi de Sud-Est (1991) – distins cu premiul „A.D. Xenopol” al Academiei Române, Istoria evreilor din România. Studii documentare şi teoretice (1996), Identităţi multiple în Europa regiunilor. Interculturalitatea Banatului/ Identités multiples dans lEurope des regions. L’Interculturalité du Banat (1997), Ideologie şi fantasmagorie. Perspective comparative asupra istoriei gîndirii politice în Europa Est-Centrală (2001), Between Words and Reality. Studies on the Politics of Recognition and Changes of Regime in Contemporary Romania (2001).