Editorial
Editorial
Iminenţa
extinderii spre est a Uniunii Europene, un pas istoric bogat în consecinţe,
pune
problema, rămasă deschisă pînă în momentul
de faţă, a armonizării legislaţiei privind protecţia
minorităţilor.
De-a
lungul anilor, altera a semnalat diferenţa între abordarea chestiunii
minorităţilor în statele
membre UE,
pe de o parte, şi statele candidate, pe de altă parte. Rădăcinile istorice ale
acestor
deosebiri
sînt cunoscute, nu vom întîrzia asupra lor. De la bun început, vom insista
asupra faptului
că – rarele
excepţii nefiind totuşi regula –, statele membre ale UE au manifestat o
sensibilitate
constantă
pentru soluţionarea revendicărilor minoritare, atît ca instrument al
reconcilierii istorice, cît
şi ca
datorie morală, legiferată în principiul non-discriminării. Cu toate acestea,
protecţia minorităţilor
nu a devenit
parte a acquis-ului comunitar şi nu ocupă decît un loc incidental
în dezbaterile din
Convenţia
Europeană, viitoarea constituţie comună. Explicaţia poate fi găsită în faptul
că statele
membre UE,
legate prin comunitate de valori, constituie totuşi, fiecare, un caz
particular. Această
particularitate
s-a văzut, de-a lungul deceniilor, mai bine servită prin realizarea de acorduri
bilaterale
de protecţie a minorităţilor, decît prin impunerea unui model unic, ale cărui
riscuri nivelatoare ar fi
condus,
foarte probabil, la defavorizarea acelor comunităţi care, prin aranjamente
constituţionale
sau interguvernamentale,
obţinuseră gradul de protecţie dorit.
Dimpotrivă, în cazul
statelor candidate provenind – cu excepţia Maltei şi Ciprului – din
dezintegrarea blocului comunist, impunerea de standarde politice unitare a
prevalat, realitate
ce reiese din analiza criteriilor de la Copenhaga, pe care fiecare stat
candidat trebuie să le
respecte întocmai ca precondiţie a aderării. Nu mai puţin, Consiliul
Europei şi OSCE, dar
chiar şi NATO, s-au raliat acestei poziţii inflexibile adoptate de Comisia
Europeană, cu
nuanţele instituţionale de rigoare.
Tratatele bilaterale, încheiate între statele candidate, sau cu
terţi, nu au fost acceptate ca suficiente pentru a garanta o protecţie
adecvată şi eficientă a
comunităţilor minoritare. Explicaţia acestui tratament, adesea resimţit ca
împovărător de
statele candidate, se află în faptul că incidentele interetnice din România,
dar mai cu seamă
atrocităţile comise în timpul războaielor de dezintegrare a Iugoslaviei au
relevat urgenţa
stabilizării relaţiilor interetnice şi interconfesionale din statele
post-comuniste, nu numai ca
o condiţie a satisfacerii unor standarde
morale şi juridice, dar şi ca un instrument de pacificare,
securizare şi stabilizare a respectivului spaţiu.
Editorial
altera publică în acest număr dublu o
substanţială selecţie de articole care caută să pronosticheze
modul în care integrarea europeană
va influenţa standardele de protecţie a minorităţilor din
Uniunea Europeană. Optimiştii speră ca
alăturarea normelor în vigoare în statele candidate din
Europa Centrală şi de Est, impuse de altfel, după cum arătam, de Uniunea
Europeană, va
conduce la pătrunderea treptată a acestora
în corpus-ul acquis-ului şi la elaborarea, în cele din
urmă, a unei legislaţii comune în domeniu.
Scepticii insistă asupra diferenţelor deja existente, şi
comun acceptate, între standardele funcţionînd în cele cincisprezece state
membre şi nu întrevăd
cum poziţii diametral opuse, ca
bunăoară acelea a Franţei şi Greciei, ar putea fi sacrificate prin
adoptarea la nivel comunitar a tratamentelor aplicate minorităţilor în,
să zicem, Finlanda sau
Italia/Tirolul de Sud, rezoluţiile adoptate
de-a lungul timpului, în acest domeniu, de Parlamentul
European, fiind lipsite de obligativitate.
Contextul istoric şi
politic au jucat, însă, în întreaga istorie a unificării europene, un rol
determinant. Acest context implică astăzi luarea în considerare a imperativului
consolidării
coeziunii interne a spaţiului comun european şi limitării drastice a focarelor
de contestaţie
sau, mai grav, a rivalităţilor interne,
chiar dacă acestea ar opune state cu majorităţi semnificative
unor comunităţi minoritare mai puţin influente. Europa nu se
va putea consolida în lipsa
alinierii tuturor comunităţilor, indiferent de dimensiune, sub acelaşi drapel.
Pe de altă parte,
lupta împotriva terorismului internaţional, de fapt pentru primatul valorilor
civilizaţiei euroatlantice, dacă nu chiar pentru supravieţuirea acestora, aduce cu sine şi
accente stînjenitoare
pentru o Europă cu semnificative comunităţi de minorităţi „noi”.
Studiile publicate în altera de faţă avînd ca obiect
analiza statutului pe care, state membre UE,
dar şi candidate, îl acodă
minorităţilor lor transfrontaliere, vin să completeze un peisaj şi aşa
complicat. Pentru mulţi, aceste legi ale
statutului contravin sau, în cel mai bun caz, vor contraveni,
legislaţiei şi spiritului civic,
deci non-etnic, al spaţiului comun european. Pentru alţii, ele sînt
instrumente acceptabile, mai mult,
paşi vizionari, în edificare unei Europe sensibile la diversitate.
Cînd centrul politic al acestei
uniuni liber consimţite, fără precedent în istorie prin dimensiune,
forţă economică şi umană, dar şi diversitate, va fi la Bruxelles,
capitalelor naţionale, ce au
consimţit la limitarea suveranităţii lor, le va reveni o misiune crucială
tocmai în păstorirea şi
dezvoltarea identităţii naţionale. Din
capitale politice, ele vor deveni tot mai mult capitale culturale,
ale limbii şi tradiţiilor diferitelor
naţiuni europene. În plus, redobîndirea de către regiuni a unor
prerogative care le-au fost curmate
de statele naţionale, va conduce la deplasarea centrelor de
administrare, de la centru spre periferii.
În 2004, Uniunea Europeană se va dilata de la cincisprezece la douăzeci
şi cinci de state. În 2007,
alte cel
puţin două state, între care România, vor accede, sperăm, la spaţiul comun
european.
Dezbaterea
privind unificarea statutelor minorităţilor este, iată, abia la început. Cu
atît mai mult,
altera, fără pretenţia pionieratului, îşi
face o datorie de onoare din a semnala implicaţiile şi
dimensiunile ei, într-o tentativă de a atrage cît mai mulţi experţi spre acest
dialog de care poate
depinde, în
ultimă instanţă, durabilitatea proiectului de unificare europeană.