Legea statutului maghiarilor: contextul politic, cultural şi sociologic

George Schöpflin

Universalism şi particularism

Lumea în care trăim poate fi interpretată într-o mulţime de feluri, fără ca vreunul din ele să fie privilegiat. Totuşi, toate metodele de interpretare îşi  au propriul bagaj intelectual, poate şi ideologic, fiind vital de aceea ca, în măsura în care se poate, să ne detaşăm de subiectul dezbătut. O abordare metodologică

crucială în acest context este cea a înţelegerii proceselor sociale ca rezultat al tensiunilor dintre două polarităţi opuse, care există într-o potenţare reciprocă, fiecare asigurîndu-i celeilalte continuitatea existenţei. Războiul rece a fost un astfel de proces. Occidentul, ca susţinător al democraţiei liberale, a putut să-şi legitimeze mult mai uşor poziţia cîtă vreme putea pune în contrast democraţia cu practicile nedemocratice ale marxism-leninismului.

Pentru perioada de după războiul rece, o astfel de polaritate centrală o constituie problema rolului identităţii în politică. Trebuie ataşată culturii şi purtătorilor de cultură putere politică şi, dacă da, cîtă? În esenţă, polaritatea se organizează între cei ce revendică maximum de importanţă pentru universalism (negînd cultura) şi cei care susţin că particularismul deţine un rol egal sau chiar mai mare decît afirmaţiile universale. Această polaritate universalism/particularism nu este nouă. Ea are antecedente în pretenţiile universaliste ale romano-catolicismului medieval şi, ceea ce este mai important pentru zilele noastre, în moştenirea raţionalismului iluminist, care descalifică practicile locale ca fiind obscurantiste.¹

Particularismul care şi-a atras neîndoios cea mai multă atenţie şi dezaprobare este etnicitatea şi dimensiunea etnică a naţiunii. Majoritatea universaliştilor acceptă, poate fără tragere de inimă, realitatea naţiunilor şi naţionalităţii, însă insistă că în cadrul democraţiei cele mai multe naţiuni sunt similare şi că statul — de preferat statul civic, iar nu statul naţiune — nu ar trebui să aibă decît o legătură minimă cu etnicitatea sau chiar deloc. Orice încercare de a aduce argumente în favoarea etnicităţii, susţin ei, subminează normele civice şi  este incompatibilă cu cetăţenia şi societatea civilă.

Pe de altă parte, în termeni reali — „real” însemnînd în cazul de faţă categoriile sociologice care recunosc că anumite procese sunt imune la deconstrucţie sau, atunci cînd sunt deconstruite, continuă să fie reproduse — etnicitatea are un rol mai subtil şi mai complex în cadrul democraţiei. Cele mai adînci straturi de la temelia consimţămîntului de a fi guvernat sunt codificate cultural, iar această codificare se articulează sub forma normelor etnice.² În acest sens, cetăţenia franceză are o coloratură franceză, normele olandeze infuzează cetăţenia olandeză şi aşa mai departe. Dacă nimic altceva, limba va fi aceea care va purta întotdeauna anumite mesaje şi amintiri care îi includ pe unii şi îi exclud pe alţii;³ nu există nici o limbă neutră şi nici un stat nu poate fi guvernat fără o limbă, fiecare stat avînd de aceea un anumit set de norme non-civice tacite, determinate de limbă. Complexul mitico-simbolic folosit de fiecare comunitate pentru a se susţine deţine un rol similar. Pe scurt, etnicitatea continuă astfel să existe şi, în mod logic, întrebarea ar fi de ce, iar pe de altă parte, cum este posibilă combinarea cetăţeniei cu etnicitatea? Răspunsul la prima întrebare este că etnicitatea joacă un rol-cheie în susţinerea coerenţei, în asigurarea consimţămîntului şi a comunicării, în vreme ce, în ce priveşte cetăţenia, nu etnicitatea este problema, cilipsa sau precaritatea normelor civice, procedurale şi instituţionale, mai cu seamă a unei sfere publice impersonale, care creează condiţiile pentru etnicizarea statului.

Perioada imediat următoare anului 1945 a fost foarte nefavorabilă particularismului considerîndu-se că acesta era asociat cu naţionalismul, nazismul şi războiul, acestea trei din urmă interconectate într-un lanţ logic al cauzalităţii. De aceea, anumite proiecte au fost declarate universale — democraţia, unitatea Europei, creşterea economică, statul solidarităţii sociale statul providenţial, statul bunăstării sociale, anticolonialismul. În realitate, toate acestea erau particularisme ce reflectau normele culturale dominante ale iluminismului englez şi francez, dar şi necesităţile politice contingente ale timpului. Uniunea Europeană mai cu seamă a fost întemeiată pe modelele bine definite ale gîndirii şi categoriilor franceze.

De fapt, acest universalism era cultura modernizatorilor de succes din Europa, iar reuşita lui după devastările făcute de război i-a garantat continuitatea hegemoniei. În acelaşi timp, războiul rece dintre Vest şi Est, mai bine zis dintre „Vest” şi „Est”, a interiorizat conflictul narativ a două discursuri moderniste ca normă universală; aceasta a avut drept rezultat camuflarea altora sau discreditarea lor ca marginale şi trecătoare. Aceasta a fost şi soarta renaşterii etnice din anii ’60, tendinţa a fost aceea de a o anula etichetînd-o drept o mişcare de protest ce putea fi soluţionată prin concesii economice.⁴ În ansamblu, particularismele au fost declarate drept inamicii progresului, paseiste sau reacţionare. Vreme de patru decenii acest universalism a avut statut hegemonic. Din această perspectivă, ideile herderiene, potrivit cărora toate comunităţile sînt creatoare de valori, au fost marginalizate şi, chiar şi după renaşterea etnică din anii ‘60, ethosul dominant era de nezdruncinat. Aceasta era autointitulata cultură universală pe a cărei cale a apucat Occidentul în anii de după războiul rece.

La un nivel mai profund, ordinea politică europeană şi modernitatea au necesitat dintotdeauna un mare grad de coeziune culturală, succesul statului modern fiind întemeiat pe ea, pe continua creere de consimţămînt care era codificat cultural. Această codificare culturală poate fi descrisă ca etnicitate. Este cît se poate de limpede din dovezile compilate de Bauman⁵ că una din consecinţele nedorite ale condensării puterii culturale de către stat a fost aceea a condensării puterii etnice. Această putere etnică condensată a devenit temelia identităţilor etnice, moment din care statul a dezvoltat un interes în sprijinirea lor într-o relaţie de reciprocitate.

Astfel, analizată la un nivel mai profund, ordinea statală a Europei moderne se dovedeşte a fi civică şi etnică în acelaşi timp. Normele etnice ale democraţiei şi cetăţeniei capătă o coloratură etnică şi se bazează într-o oarecare măsură pe coeziunea asigurată de etnicitate. În realitate, în absenţa consensului generat de normele etnice, este dificil de închipuit acceptarea activităţilor invazive ale statului modern, a constantei legiferări şi reodonări operate de acesta în străduinţa sa permanentă de a îi face pe oameni „lizibili”⁶. Pe de altă parte, aceste elemente etnice sunt camuflate şi socotite inutile şi irelevante tocmai din cauza pretenţiei la universalism făcute necesară de războiul rece şi antecedentele sale. Democraţia era înţeleasă ca fiind în dependenţă de universalism şi, odată făcută această presupunere, era logic să se declare un război intelectual împotriva particularismului. Această hegemonie antiparticularistă a fost impusă cu mai mult sau mai puţin succes asupra diferitelor societăţi din Europa occidentală. Trebuie remarcat că acest proces nu a exclus tensiunea dintre diferitele combinaţii etnico-civice, cea mai mare manifestîndu-se între lumea franceză şi cea anglo-saxonă. În acest sens, se pot identifica cel puţin înţelesurile codificate diferit din punct de vedere cultural ale „intereselor”, lucru pe care de Gaulle l-a recunoscut.

În ansamblu, reuşita modernizării occidentale a asigurat acest model de gîndire, a stabilit un mod de gîndire particular — un stil de gîndire — ca fiind universal.⁷ Marxism-leninismul, care ar trebui văzut ca un produs diform al gîndirii iluministe, a căutat să impună o variantă de universalism, cu stilul de gîndire aferent, încă şi mai strictă. În vreme ce în Europa Occidentală legătura dintre universalism şi particularism a fost gonită în subterane, în lumea comunistă ea a fost oficial declarată ilegală (internaţionalismul socialist), iar stilul de gîndire al Uniunii Sovietice, modelat de originile sale ruse, a fost pus în aplicare ca şi comunism universal. Această moştenire particulară a stalinismului nu a fost depăşită niciodată şi a contribuit la perceperea comunismului în afara graniţelor Rusiei ca pe ceva străin, lucru pe care ruşii l-au găsit întotdeauna greu de înţeles.

Totuşi, evenimentele din 1989 au început să dezvăluie trăsătura reflexivă, relativă a universalismului European⁸ şi să demonstreze că el era de fapt foarte european. Acest lucru nu este în nici un caz condamnabil în sine; îndoielnică este doar pretenţia la universalitate. Însă pe măsură ce constrîngerile politice severe ale războiului rece au început să dispară, strategiile discursive susţinute de acesta au devenit din ce în ce mai vizibile.

De atunci, Europa trăieşte o luptă complexă ce poate fi interpretată cel mai adecvat ca o competiţie a discursurilor universaliste şi a politicilor bazate pe ele (normativitatea drepturilor omului, acquis-ul comunitar, multiculturalitatea, drepturile minorităţilor) cu discursurile particulariste (diversitate, localism, forme particulare de cunoaştere). Aceasta a dat naştere unui echilibru precar, care este ameninţat în plus de globalizare. Globalizarea trebuie înţeleasă ca o mulţime de procese multietajate (bani, finanţe, informaţii, tehnologie, timp liber) ce tind să stabilească un singur criteriu de evaluare, în esenţă cel al profitului rezultat din toate activităţile şi să facă totul lizibil din prisma acestui criteriu. Acest fapt depreciază în mod necesar toate normele locale ca fiind marginale sau simple inconveniente.

După cum am arătat, fiecare stat din Europa deţine o bază etnică într-o oarecare măsură (vizibilă doar în statele recunoscut multietnice), care presupune solidaritate, discursuri, complexe mitico-simbolice etnice, şi care este contrabalansată de norme şi reguli civice (progres, reglementare, stat de drept, transparenţă, răspundere).

Ambele laturi sunt necesare, însă în prezent accentul se pune cu precădere asupra cetăţeniei şi normelor civice. Într-adevăr, globalizarea are o consecinţă neaşteptată: ea erodează atît pretenţiile universaliste ale marilor culturi, cît şi tăgăduirea propriilor lor etnicităţi de care se folosesc. Franţa, cu rezistenţa sa repetată faţă de globalizare, constituie exemplul cel mai elocvent; strategiile discursive ale Partidului Conservator din Marea Britanie, care a devenit pentru toate întrebuinţările practice partidul naţionalismului englez, nu sunt atît de diferite în căutarea identităţii prin autodefinirea prin contrast cu „Europa”.

În Europa Centrală şi de Sud-Est, după căderea comunismului, statele postcomuniste au adoptat sisteme democratice, însă au avut la dispoziţie resurse civice inadecvate dată fiind devastarea operată de comunism, ceea ce a avut ca rezultat faptul că au apelat la normele lor etnice în mod mai deschis decît ar fi dorit Occidentul. Întreaga problemă a luat amploare odată cu tragedia din Iugoslavia.⁹ Deşi dezintegrarea şi războiul ce i-a urmat în Iugoslavia au avut alte cîteva cauze în afara naţionalismului etnic, s-au găsit mulţi în Occident care au căutat explicaţii simple, chiar dacă reducţioniste, şi au atribuit simplist vina, nu în ultimul rînd pentru că a atribui spiritul distructiv naţionalismului se înscria în modelele cognitive transmise după 1945. Teama de contagiune, teama că democraţiile occidentale aveau să fie şi ele subminate se poate să fi fost exagerată, însă ansamblul a contribuit la alimentarea stingherelii Occidentului cu privire la ce sunt etnicitatea şi naţionalismul. Toate acestea însemnau că liderii şi opinia publică occidentale trebuiau să-şi însuşească alte feluri de cunoaştere, noi moduri de înţelegere a propriilor lor discursuri precum şi ale altora, iar însuşirea de noi forme de cunoaştere este arareori lipsită de ocolişuri.

Ceea ce avem astăzi aşadar este un fenomen ciudat, hibrid, contradictoriu. Din punct de vedere practic, este imposibil să fii european fără să ai o identitate etnică. Problema Chamisso diagnosticată de Gellner în sensul că un om fără umbră este într-un fel incomplet şi că se poate echivala umbra cu naţionalitatea etnică continuă să existe.¹⁰ Dacă Gellner dorea ca „umbra” să se refere la înţelesul ei jungian rămîne sub semnul întrebării, dat fiind scepticismul său exprimat deschis faţă de psihanaliză,¹¹ însă asta nu trebuie să ne împiedice să recurgem la această metaforă. Amintirile, simbolurile, înţelesurile, hotarele care ne împrejmuiesc şi ne umplu vieţile sunt pretutindeni. Totuşi, atît de nestrămutată este hotărîrea noastră de a fi universali încît Europa Occidentală îşi tăgăduieşte identităţile etnice. S-ar putea să fim în aceeaşi măsură copiii lui Herder pe cît suntem ai lui Kant, însă respingem în parte această genealogie.

Este ca şi cum am avea o rudă compromiţătoare de care depinde într-un fel sau altul întreaga familie, însă pe care preferăm să o ţinem ascunsă şi pe care o recunoaştem doar în sînul familiei. Cînd ne întîlnim cu străini, ne prefacem că n-avem nimic de-a face cu o treabă aşa de dubioasă ca etnicitatea. Numai cînd vine vorba de Europa Centrală şi de Sud-Est este văzută etnicitatea peste tot. Într-adevăr, în imaginarul popular, jurnalistic şi politic aceste regiuni se caracterizează în mod chintesenţial ca fiind etnice şi numai etnice. Europa Centrală şi Balcanii sunt topoi unde pîndesc diavolii şi unde ura etnică aşteaptă cel mai neînsemnat pretext pentru a exploda în conflagraţie.

Aceste două ipoteze — nici un fel de etnicitate la noi, numai etnicitate la ei — sunt desigur legate, constituind o polaritate cu o finalitate proprie. Tăgăduirea propriei etnicităţi de către Europa Occidentală şi atribuirea ei regiunilor sale estice reconstituie metafora rudei compromiţătoare plasînd etnicitatea în afara noastră şi dincolo de noi. Acest mecanism permite Europei Ooccidentale să impună tot soiul de condiţionări asupra lumii postcomuniste, multe din ele destul de umilitoare, şi totodată să îi nege Europei Centrale şi de Sud-Est un cuvînt de spus în construirea viitorului Europei, asigurînd astfel reproducerea unei atitudini semicoloniale, semiimperiale de superioritate morală, culturală şi politică.

Desigur, toate acestea nu sunt lipsite de consecinţe nedorite. În mod crucial, presupunerea Occidentului că ar fi superior l-a făcut să negocieze cu Europa pe criteriul ori-aşa-cum-vă-spunem-ori-deloc. Ordinea de după 1989 a Europei, mai cu seamă Uniunea Europeană, a fost construită aproape în întregime din materiale fabricate în Occident. Însă această excludere a „Estului” neglijează o serie de dimensiuni vitale ale democraţiei.

Democraţia şi teoria democraţiei presupun ca cei afectaţi de putere să se poată exprima, ca cei care deţin puterea să practice o autolimitare, ca să existe o recunoaştere reciprocă într-o relaţie de reciprocitate, precum şi înţelegerea faptului că obligaţiile, dacă nu sunt dublate de reprezentare, constituie reţeta tulburărilor. De fapt, trebuie ridicate aici o serie îngrijorătoare de probleme. Occidentul a negociat extinderea UE într-o manieră pur unilaterală, n-a existat nici o dezbatere a principiilor, ci numai a detaliilor. Aceasta constituie aproape o impunere unilaterală a normelor şi, fără o dezbatere normativă care să fi permis statelor candidate să-şi însuşească normele Occidentului, a contribuit fără să vrea la exportarea deficitului democratic al Uniunii Europene către Europa Centrală. Mai mult, UE se poate să fi contribuit fără să-şi dea seama la conservarea condiţiilor liminale ale postcomunismului, stare de lucruri în care diferitele discursuri — etnic, civic,etatist, socialist, populist şi aşa mai departe — convieţuiesc fără să se influenţeze unele pe altele prea mult. Obişnuinţa dezbaterii democratice pe care Occidentul tot încurajează „Estul” să o adopte a fost eludată cînd a fost vorba de luarea deciziilor vitale pentru viitorul Europei.

Rezultatul negocierilor pentru extinderea UE a fost de aceea unul destul de paradoxal. Occidentul şi-a formulat condiţiile sub forma criteriilor de la Copenhaga care insistau asupra condiţiilor democratice pe care ţările candidate trebuiau să le întrunească, însă s-a dovedit incapabil sau lipsit de voinţa de a se comporta potrivit aceloraşi condiţii democratice. În acelaşi timp, şi acesta este un rezultat al paradoxului, Occidentul — sau poate anumite secţiuni ale Occidentului — fierbe de indignare cînd unii central-europeni încearcă să-şi reglementeze în mod deschis problemele etnice, cum a fost cazul Ungariei şi a Legii statutului sau Legii facilităţilor (numită iniţial státustörvény, legea este numită în prezent kedvezménytörvény). Este ca şi cum ruda compromiţătoare ar urma să fie primită dintr-odată în salon, pentru o scurtă perioadă oricum, şi să îi sperie pe burghezii respectabili care îşi recunosc propriile umbre în ea.

Pentru că acesta a fost fără îndoială un discurs central în receptarea legii. Cu toate că ungurii au demonstrat că unsprezece din cei cincisprezece membrii actuali ai Uniunii Europene au o legislaţie care acceptă fără urmă de îndoială etnicitatea ca parte a bazei cetăţeniei — nu ca întreg — acesta e o chestiune pe care majoritatea preferă să o camufleze sau să o tăgăduiască. În mod crucial, multe state prevăd reglementări pentru beneficierea de avantaje, inclusiv cetăţenia, pentru cei înrudiţi etnic care sunt cetăţeni ai altui stat. Dacă ar fi să recurgem la anecdotic, cînd Comisia de la Veneţia a Consiliului Europei îşi elabora raportul asupra acestei chestiuni, Marea Britanie şi Republica Irlanda nu au reuşit să prezinte nici o dovadă a propriilor lor practici cu toate că este un fapt arhicunoscut că oricine care s-a născut pe insula irlandeză sau are un părinte sau un bunic născut aici, inclusiv în Irlanda de Nord, poate cere cetăţenia irlandeză.

Toate acestea înseamnă că legislaţia referitoare la cetăţenie a fiecărei ţări europene conţine atît elemente etnice cît şi non-etnice. Nici nu poate fi altfel căci altfel descendenţa nu ar mai avea nici un rol în transmiterea statutului civic. Aceasta nu numai ar sfida toate implicaţiile privitoare la calitatea de părinte, faptul că copiii moştenesc avantajele civice ale părinţilor lor (ca să nu mai pomenim de moştenirea primită de la ruda compromiţătoare), dar ar conduce la haos dat fiind numărul crescînd al celor ai căror părinţi lucrează în străinătate la data naşterii lor. Practicarea exclusivă a ius soli ar da naştere unor absurdităţi de felul, să zicem, al unui copil ai cărui părinţi danezi se întîmplă să lucreze în Italia în momentul naşterii lui, iar copilul ar urma să primească doar cetăţenia italiană. Aşadar, practica europeană a fost dintotdeauna un amestec de norme civice şi etnice (de descendenţă). și în mod limpede valabilitatea acestui lucru depăşeşte cu mult statutul cetăţeniei, el extinzîndu-se asupra unei game large de relaţii care există în prezent între statul bunăstării sociale modern şi individ. Ceea ce au făcut ungurii prin legislaţia lor este că au recunoscut această presupunere şi că au oferit tuturor descendenţilor comunităţii etnice ungare care erau ei înşişi cetăţeni unguri sau care aveau înaintaşi care fuseseră, accesul la anumite facilităţi ale statului bunăstării sociale. Însă, aducînd la lumină această legătură, ei au încălcat un tabu, au dezvăluit tăgăduirea şi au demonstrat că avem toţi o rudă compromiţătoare.

Legea statutului maghiarilor

Acesta este contextul în care ar trebui văzută Legea statutului din Ungaria. De fapt, aşa cum am arătat, Europa are un spectru de politici şi legislaţia aferentă care susţin baza etnică a statului, însă tendinţa este de a camufla acest fapt în hotărîrea neclintită de a fi consideraţi civici.¹² Aceasta contribuie la explicarea contradicţiilor din cadrul reacţiei la Legea statutului — acceptare dublată de împotrivire.

În termeni mai largi, se poate spune despre Legea statutului că are două dimensiuni. Una dintre acestea este obiectivul reglementării relaţiilor Ungariei cu comunităţile ungare din statele învecinate, problemă ce nu a fost creată de Ungaria, ci de puterile învingătoare de după 1918. Realitatea crudă este că însăşi existenţa statului ungar generează tensiuni între Ungaria şi minorităţile care trăiesc în statele învecinate, dată fiind intimitatea culturii lor comune.¹³ Aceste apropieri există între toate statele înrudite şi minorităţile respective din vecinătatea lor, chiar şi atunci cînd ele sunt camuflate complet, cum ar fi de pildă între francofonii elveţieni sau belgieni şi Franţa. În virtutea faptului că vorbesc aceeaşi limbă, ei au mai multe lucruri care îi unesc decît care îi despart, iar aceasta înseamnă în mod necesar definirea relaţiilor cu Franţa. Acelaşi lucru este valabil aproape în totalitate în ce priveşte Ungaria şi vorbitorii de maghiară. Legea statutului ţinteşte la realizarea acestui obiectiv. În ultimă instanţă, este imposibil să decuplăm cultura de puterea politică, iar puterea politică este, la un nivel oarecare, învestită în mod necesar în stat.

În al doilea rînd, contextul mai larg al legii îl constituie impulsul istoric de a stabili un nou discurs pentru naţiunea ungară în dimensiunea ei culturală ca şi comunitate modernă. Pierderea imperiului în 1918 a reprezentat o catastrofă pentru modelul ungar al modernităţii şi, de atunci, Ungaria se luptă să găsească un nou discurs care ar restabili modelul în noul context. Într-adevăr, acest model este esenţial pentru reîntoarcerea Ungariei în Europa şi pentru integrarea Ungariei în Uniunea Europeană. Se doreşte de aceea ca Legea statutului să reflecte cerinţele democraţiei, ale mediului european şi necesităţile statului ungar.

Totuşi, lucrurile nu sunt niciodată atît de simple pe cît par la prima vedere şi, dacă, prima facie, s-ar fi putut aştepta o aprobare generală a străduinţei Ungariei de a-şi face relaţiile cu ungurii din statele învecinate explicite şi lizibile, reacţia a fost alta. În general, după cum am văzut, majoritatea statelor europene au legislaţie echivalentă de reglementare a relaţiilor cu coetnicii lor, însă dată fiind punerea în umbră a dimensiunii etnice schiţată mai devreme, aceasta este în mare parte camuflată. Ceea ce a făcut Legea statutului a fost să facă transparentă această stare de lucruri, iar aceasta a cauzat un grad de stînjeneală. În orice caz, era inevitabil ca universaliştii convinşi să atace această lege, ceea ce au şi făcut, incapabili să vadă baza etnică a propriilor lor presupuneri. Ungaria, fiind un stat mic, nu poartă o semnificaţie deosebită pentru Europa. Ea are doar o voce limitată, iar putinţa de a se face auzită nu se compară nici pe departe cu cea a Franţei, de pildă. De aceea este de aşteptat ca — chiar în timp ce legea este supusă atacului în anumite cercuri — legea să fie camuflată şi într-o perioadă relativ scurtă de timp să fie acceptată ca un element standard al ordinii europene întocmai cum şi altundeva etnicitatea şi baza etnică a statului sunt camuflate.

În ultimă instanţă, fiecare stat elaborează reglementări pentru protecţia atît a drepturilor individului cît şi pentru reproducerea colectivităţii — contextul cultural în cadrul căruia individul îşi exercită acele drepturi. Normele colective constituie un aspect vital al puterii de decizie a omului, capacitatea de a acţiona tocmai pentru că aceste norme fac ca individul să nu fie eviscerat cultural, ci funcţionează într-un context în care acţiunea este înţeleasă.¹⁴ Oferind opţiuni pentru reproducerea culturală a tuturor ungurilor, Legea statutului constituie o contribuţie semnificativă la o astfel de strategie şi poate să îşi ocupe locul în rîndul altor încercări, de aceeaşi natură, de reglementare a etnicităţii în interiorul unui cadru civic şi statal. În realitate, prin separarea cetăţeniei de identitatea etnică şi construirea unei definiţii clare a cetăţeanului statului ungar şi a cetăţenilor altor ţări care sunt etnici maghiari, Legea statutului maghiarilor lărgeşte şi îmbogăţeşte conceptul de cetăţenie. Se poate foarte bine ca criticii legii să nu-şi înţeleagă propriile presupuneri elementare, implicite, care sunt ele înseşi codificate etnic şi, de aceea, să creadă sincer că articulează supoziţii universaliste. Analiza noastră se străduieşte să facă vizibile aceste motive ascunse şi să deschidă astfel dezbaterea. □

Note:

1. Bauman, Zygmunt, Legislators and Interpreters, Cambridge, Polity, 1987; Israel, Jonathan I., Radical Enlightment: Philosophy and the Making of Modernity 1650-1750, Oxford, Oxford University Press, 2001;

2. Schopflin, George, Nations, Identity, Power: the New Politics of Europe, London, Hurst, 2000;

3. Lotman, Yuri M., Universe of the Mind: a Semiotic Theory of Culture, London, I.B.Tauris, 2001;

4. Rothschild, Joseph, Ethnopolitics: A Conceptual Framework, New York, Columbia University Press, 1981;

5. Bauman, op.cit.

6. Scott, James C, Seeing like a State: How Certain Schemes to Improve the Human Condition Have Failed, New Haven, Yale University Press, 1998;

7. Douglas, Mary, How Institutions Think, Syracuse NY Syracuse University Press, 1986;

8. Beck, Ulrich, Anthony Giddens şi Scott Lash, Reflexive Modernisation: Politics, Tradition and Aesthetics in the modern Social Order, Cambridge, Polity, 1994;

9. Judah, Tim, The Serbs: History, Myth and the Destruction of Yugoslavia, London, Yale University Press, 1997; Sekelj, Laslo, Yugoslavia: the Process of Disintegration, New York, Columbia University Press, 1993;

10. Gellner, Ernest, Nations and Nationalism, Oxford, Blackwell, 1983;

11. Gellner, Ernest, The Psychoanalytical Movement: Or the Cunning of Unreason, London, Paladin, 1985;

12. Pentru amănunte vezi Károly Gruber, Pozitív, nemzeti alapú intézkedések a kisebbségek és a határon túli nemzetpolgárok identitásának megőrzése, în Altera nr. 20-21;

13. Herzfeld, Michael, Cultural Intimacy: Social Poetics in the Nation-State, London, Routledge, 1997;

14. Douglas, Mary şi Steven Ney, Missing Persons: A Critique of Personhood in the Social Sciences, Berkley, University of California Press, 1998.

Traducere de Doina Baci

*

George SCHÖPFLIN este director al Centrului pentru studiul naţionalismului la școala de Studii Est-Europene şi Slave a Universităţii din Londra. Autor al volumelor Politics in Eastern Europe 1945-1992 (Oxford: Blackwell, 1993) şi Nations, Identity, Power (London: Hurst, 1998) precum şi al altor numeroase lucrări printre care articole despre etnicitate şi naţiune. Coeditor şi colaborator la volumul Myths and Nationhood (London: C. Hurst, 1997). Principala sa arie de interes o constituie relaţia dintre etnicitate, naţiunea şi putere politică, cu precădere în spaţiul ţărilor postcomuniste.

George Schöpflin, The Hungarian Status Law: political, cultural and sociological context, preluat cu permisiunea autorului.