A
Legea statutului: politică naţională sau o
nouă abordare a protecţiei minorităţilor?
Zoltán Kántor
La
19 iunie 2001 Parlamentul ungar a adoptat legea privind maghiarii din ţările
învecinate.
Astfel, pentru prima oară după 1918 s-a creat un cadru politic care tratează
situaţia instituţiilor
de dincolo de frontiere şi cea a maghiarilor care trăiesc în ţările
învecinate
concomitent. Pe marginea legii s-au ivit o serie de probleme extrem de
interesante
atît din perspectivă teoretică cît şi din cea a politicilor faţă de minorităţi,
inedite
chiar în contextul internaţional al protecţiei minorităţilor.
Disputele
din jurul legii statutului se desfăşoară în perspectiva următoarelor
probleme-cheie: 1. concepţia; 2. ipotezele privind efectele previzibile ale legii;
3.
cercul persoanelor care cad sub incidenţa legii; 4. problema autorităţii de
atestare;
5.consecinţele posibile şi ecoul internaţional.
În
cele ce urmează voi încerca o incursiune în cele mai importante dintre
aceste probleme, încercînd să formulez, pe baza lor, altele derivate.
Problema
Analiza
metodologică a problemei legii statutului este recomandabil să fie
efectuată în cadrul politicii naţionale. Fie că recunoaşte, fie că nu, fiecare
stat
desfăşoară o politică naţională. Statul naţional al secolului 20, care încearcă
să
întreţină aparenţele neutralităţii etnoculturale, în practică susţine
interesele –
imaginate sau reale – ale unei etnii/naţionalităţi. Efectele globalizării, ale
modernizării pun sub semnul întrebării suveranitatea statului, dar numai pentru
anumite domenii, fiind resimţite în cea mai mică măsură în domeniul care ne
preocupă aici – politica naţională.1 E suficient să amintim legea
veche/nouă a
cetăţeniei germane sau politica de sprijin cultural acordat de statul francez.
Politica
naţională are două aspecte ale căror analize trebuie să fie separate din punct
de
vedere metodologic. Primul vizează propriul stat naţional şi îl putem numi
politică
de fortificare naţională (naţionalism), în timp ce cel de al doilea este
orientat spre cei care trăiesc
dincolo de frontierele statale, ceea ce poate fi definit ca naţionalism
al ţării-mamă (prin naţionalism înţelegîmd
pur şi simplu politica bazată pe principiul
naţional).2 Studiul de faţă se va ocupa de acest ultim
aspect, luînd în considerare
că legea statutului nu este unicat: în zona noastră şi Slovacia, şi Croaţia, şi
România
aplică un tratament privilegiat conaţionalilor săi.
Începînd
din 1918 toate guvernele maghiare au fost nevoite să se confrunte,
într-un fel sau altul, cu situaţia că frontierele naţiunii maghiare şi cea a
statului
ungar nu coincid, ceea ce a devenit o problemă centrală a politicii externe
ungare.
În momentul de faţă principiul susţinerii conaţionalilor de dincolo de
frontiere nu
constituie un subiect de dispută, diferenţe există doar în privinţa concepţiilor.
Situaţia
actuală poate fi rezumată astfel: Ungaria acordă sprijin politic, moral
şi material – prin intermediul fundaţiilor create în acest scop, a fondurilor
ministeriale şi de investiţie – organizaţiilor şi instituţiilor maghiare de
dincolo de
f rontiere. Aceste ajutoare nu pot compensa dezavantajele şi lipsa de
perspectivă
izvorîte din situaţia economică a ţărilor învecinate.3 Din această
cauză multă lume
alege calea emigrării sau cea a muncii (oficiale sau la negru) în Ungaria.
Dreptul
la muncă sau de stabilire în Ungaria au fost reglementate prin legi care nu făceau
distincţie în funcţie de apartenenţa naţională a solicitantului. În cazul
stabilirii în
Ungaria cei cu ascendenţi de cetăţenie ungară
se bucură de un tratament preferenţial,
dar nu există nici o
prevedere care să facă vreo deosebire pe bază etnică sau
naţională între cetăţenii
străini. Persoanele aparţinînd comunităţii etno-culturale
maghiare, datorită cunoştinţelor de limbă şi a relaţiilor personale pot obţine
mai
uşor un loc de muncă şi autorizaţiile necesare, respectiv probabilitatea
existenţei
unor ascendenţi de cetăţenie maghiară în cazul lor este mai mare.4
Prevederile
juridice şi facilităţile privitoare la maghiarii de peste hotare fuseseră
stabilite prin
cca.150 de reglementări5, legea actuală, care este o lege cadru,
încearcînd să le
armonizeze. Iar dincolo de aceasta, legea este totodată şi expresia unei noi
intenţii
de politică naţională. Facilităţile deja existente sînt stipulate pe de o parte
prin
norme juridice formale, pe de altă parte ele sînt informale, adjudecarea lor
fiind la
latitudinea instituţiilor corespunzătoare. În prezent cercul beneficiarilor
facilităţilor
nu este definit, iar pe bază de drept subiectiv nu se acordă nimic. Cei care
acordă
facilităţile presupun că acestea sînt destinate maghiarilor de peste hotare,
dar nu
este precizat nicăieri care sînt persoanele care intră în această categorie.
Pregătirea proiectului şi
adoptarea legii
Chestiunea
maghiarilor de peste hotare a constituit o problemă care cerea o
rezolvare pentru toate guvernele maghiare, atît în privinţa raporturilor faţă
de ei,
cît şi în privinţa măsurilor concrete. Au existat numeroase tentative – cel puţin
la
nivel teoretic – de a soluţiona relaţia dintre Ungaria şi maghiarii de dincolo
de
frontiere: la sfîrşitul anilor ’90 ea a fost pusă în discuţie cu prilejul
disputelor din jurul ideii dublei
cetăţenii,6 reluată cu ocazia campaniei electorale a FIDESZ. Ideea
a devenit cunoscută sub denumirea de legea statutului, devenită ulterior lege a
facilităţilor. În cele din urmă, denumirea finală, oficială devenise „Legea
privind
maghiarii din statele învecinate”.
În
faza de pregătire, la elaborarea legii au participat – în cadrul Consfătuirii
Maghiare Permanente (CMP)7 – alături de reprezentanţii guvernului şi
a partidelor
de opoziţie, şi reprezentanţii partidelor şi organizaţiilor maghiare de dincolo
de
frontiere, adică reprezentanţii (tuturor) formaţiunilor politice ale maghiarilor
din
Bazinul Carpatic. La cea de a doua întîlnire a CMP din 12 noiembrie 1999,
participanţii au cerut guvernului Republicii Ungare să studieze posibilităţile
reglementării statutului maghiarilor de dincolo de frontiere pe teritoriul
Unagariei.
Prima variantă a fost elaborată de CMP, diferitele comisii de specialitate şi
guvern
în iulie 2000, iar după consultări succesive – cu ocazia şedinţei din decembrie
2000 a CMP – proiectul a fost definitivat în martie 2001. Această variantă a
fost
înaintată de către guvern în aprilie 2001 parlamentului. CMP – după ce a luat
la
cunoştinţă cu satisfacţie de adoptarea legii de către parlament – s-a întrunit
la 26
octombrie 2001 pentru a stabilii criteriile de acordare a legitimaţiilor în
spiritul
recomandărilor Comisiei de la Veneţia (asupra cărora vom reveni).8
Rolul Consfătuirii Maghiare
Permanente (CMP)
În
februarie 1999, cu ocazia conferinţei întitulate Ungaria şi maghiarii de
dincolo de frontiere a luat fiinţă Consfătuirea Maghiară Permanentă (CMP).
„În
vederea asigurării continuităţii relaţiilor dintre maghiarii din Ungaria şi a
celor care trăiesc dincolo de frontiere,
participanţii au decis permanentizarea prezentei
conferinţe sub denumirea de Consfătuirea
Maghiară Permanentă. Aceasta va funcţiona
ca for politic consultativ. Consfătuirea Maghiară Permanentă este formată
din
reprezentanţii organizaţiilor maghiare de dincolo de frontiere care dispun de
reprezentare parlamentară sau regională, ai partidelor parlamentare din
Ungaria, ai
guvernului ungar, precum şi ai maghiarilor din diaspora occidentală, de fiecare
dată
asigurîndu-se participarea tuturor comunităţilor
maghiare din regiune. Consfătuirea
Maghiară Permanentă se întruneşte
cel puţin odată pe an la invitaţia primului ministru
al Republicii Ungare. Ordinea de zi va fi stabilită de Consfătuire.”9
Potrivit
paragrafului citat, va fi asigurată reprezentarea tuturor organizaţiilor
şi partidelor maghiare din Ungaria şi de dincolo de frontiere. Aceste partide
sau
organizaţii, au intrat în ţările lor în forurile legislative ale statului sau
regiunii
respective în urma unor alegeri. Întru-cît aceste organizaţii au fost alese în
primul
rînd de către maghiari, CMP poate fi considerată un for ce întruneşte într-un
singur
organism formaţiunile politice maghiare alese de maghiarii care trăiesc în
diferite
ţări. Zsolt Németh, secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, a scos
în
evidenţă instituţionalizarea relaţiilor politice, instituie care s-a adresat
statului ungar în calitate de
organism legitim în scopul elaborării legii: „constituirea
Consfătuirii Maghiare Permanente a instituţionalizat relaţiile politice între
Ungaria
şi comunităţile maghiare de dincolo de
frontiere. În urma deciziei acestei comunităţi
politice instituţionalizate afost elaborat un proiect de lege care
înlesneşte în primul
rînd reclădirea relaţiilor personale.”10
Iar
semnificaţia simbolică a acesteia a fost explicată astfel: „În acest sens,
maghiarimea astăzi nu mai este doar o naţiune culturală, ci o comunitate care
posedă un corp politic. Consfătuirea Maghiară Permanentă reprezintă pe plan
politic întruchiparea naţiunii maghiare de 15 milioane. Nu numai formaţiunile
politice aparţin acestui corp politic, integrarea politică nu înseamnă doar
integrarea
elitei politice, ci datorită legii statutului toate acestea devin realităţi
cotidiene şi
pentru omul de rînd.”11
Ca
for al maghiarilor de pretutindeni, CMP a cerut în mod simbolic guvernului
ungar să găsească o soluţie pentru maghiarii de dincolo de frontiere pentru
situţia
de după aderarea Ungariei la UE: „Participanţii la conferinţă solicită totodată
guvernului ungar, ca în vederea sprijinirii lucrărilor conferinţei să înfiinţeze
prin
includerea Consfătuirii Maghiare Permanente comisii formate din experţi ai
maghiarilor de dincolo de frontiere şi din Ungaria, care să-şi desfăşoare
activitatea
îndeosebi în domeniul problemelor legate de educaţie, de relaţiile economice şi
sociale, de
colaborarea în domeniul juridic şi al administraţiei locale, de cultură,
precum şi cele
legate de aderarea la Uniunea Europeană (cu privire specială asupra
consecinţelor Tratatului de la Schengen).12
La
următoarea întrunire a CMP, această solicitare a fost formulată deja în
mod explicit: „3. Complexitatea relaţiilor
dintre diferitele părţi ale naţiunii maghiare
care trăiesc în diferite ţări ridică problema necesităţii reglementării
juridice din
Ungaria. Participanţii, ţinînd cont de
doleanţele maghiarilor de dincolo de frontiere,
cer Guvernului Ungariei ca, în vederea afirmării avantajelor izvorîte
din cooperarea
dintre Ungaria şi maghiarii de dincolo de frontiere, consolidînd conştiinţa
apartenenţei la aceeaşi naţiune, în consens cu năzuinţa comună de integrare a
Ungariei şi a ţărilor învecinate, să examineze posibilitatea creării cadrului
juridic
a maghiarilor de dincolo de frontiere în Ungaria. Scopul primordial al acesteia
trebuie să fie întărirea şanselor şi posibilităţilor rămînerii pe pămîntul
natal.”13
Cu ocazia şedinţei din decembrie 2000 a CMP, participanţii
au adresat mulţumiri
guvernului ungar pentru
munca depusă în elaborarea legii statutului: „Îşi exprimă
aprecierea adresată preşedinţilor, secretarilor, precum şi membrilor comisiilor
de
specialitate pentru ajutorul acordat CMP,
în cadrul căruia a fost elaborată concepţia
legii privitoare la maghiarii care trăiesc în statele învecinate, în
spiritul Declaraţiei
finale a şedinţei din noiembrie 1999. Se
constată – alături de rezervele exprimate de
Uniunea Liber-Democrată – că proiectul de lege elaborat pe baza concepţiei
de mai
sus corespunde în elementele sale principale principiilor şi năzuinţelor
acesteia, şi serveşte în mod
adecvat întărirea şanselor şi posibilităţilor de a rămîne pe pămîntul
natal. Guvernul ungar este rugat să
definitiveze proiectul ţinîndu-se cont de propunerile
făcute în cadrul întrunirii CMP şi să-l
înainteze parlamentului.”14
CMP
este un organism care exprimă unitatea politică a naţiunii maghiare. În
acest sens, simpla sa existenţă, caracterul său simbolic sînt mult mai
importante
decît greutatea sa politică propriu-zisă. Obiectivul primordial al creării CMP
era
ca formaţiunile politice cu reprezentare parlamentară – deci legitime – să
participe
împreună la elaborarea legii statutului. Astfel s-a realizat acea cerinţă
formală ca
organizaţiile maghiarilor din Bazinul Carpatic să poată lua decizii comune
despre
problemele naţiunii – etnoculturale – maghiare. CMP legitimează acele decizii
pe
care le ia statul ungar privind minorităţile sale de dincolo de frontiere. CMP
posedă
astfel în mod formal un rol-cheie în
definirea naţiunii maghiare în sens etnocultural.
Este motivul pentru care am insistat asupra rolului acestui organism.
Concepţia legii
Înainte
de naşterea concepţiei legii statutului, în centrul dezbaterii se afla
chestiunea dublei cetăţenii. Întru-cît adoptarea acesteia din urmă se lovise de
diferite obstacole juridice şi politice, legea statutului promitea să fie o
soluţie
intermediară acceptabilă pentru toată lumea. Deşi denumirea de lege a
statutului
s-a
păstrat, iniţiativa se transformase într-un proiect ce oferea facilităţi, ca
versiunea
finală care a ajuns
pe masa parlamentului să primească numele de lege despre
maghiarii care trăiesc în ţările învecinate. După prima versiune a legii
statutului,
Uniunea Mondială a Maghiarilor a elaborat proiectul de lege despre cetăţenia
externă, rolul central revenindu-i paşaportului ungar care urma să fie acordat
maghiarilor de peste hotare ca răspuns la problema-Schengen.
Legea
oferise o relaţie juridică potenţială maghiarilor de dincolo de frontiere.
După cum subliniase şi Borbély Zsolt Attila, aceasta constituie o reprezentare
juridică a unităţii naţiunii maghiare: „Legea statutului nu este altceva decît
expresia
în limbajul regelementărilor juridice – independent de intenţii şi tendinţe
politice
– a legăturilor existente şi în prezent.”15
Faţă
de membrii naţiunii majoritare, maghiarii care trăiesc în ţările vecine –
fie că se recunoaşte, fie că nu – se află într-o situaţie inferioară. Chiar dacă
din
punct de vedere juridic statele nu fac deosebire între cetăţeni, în practică
acest
lucru funcţionează altfel. În acest sens sprijinul acordat de ţara-mamă,
respectiv
legea statutului, pot fi considerate ca modalităţi de compensare. Nu ar fi
nevoie de
lege a statutului şi de ajutoare provenite de la statul maghiar dacă ar fi adevărată
afirmaţia conform căreia statele respective s-ar raporta – chiar dacă nu în mod
pozitiv, dar sub aspect etnocultural cel puţin – în mod neutru faţă de minorităţile
naţionale. În formularea lui Szabó Tibor: „Scopul mărturisit al legii este – spre
deosebire de tendinţele ultimelor 50 de ani, cînd foarte mulţi maghiari de
peste hotare simţiseră că
nu prea merită să fi maghiar, să înveţi ungureşte şi să-ţi asumi
identitatea maghiară – să contribuie la schimbarea acestei mentalităţi, ca
cineva
chiar în sensul interesului să considere că merită să înveţi limba maghiară, să
dai
bacalaureatul în limba maghiară, să mergi la facultate îm limba maghiară.”16
Intenţia
clară a legii este exprimată în preambulul care spune că parlamentul
ungar a elaborat această lege în scopul „apartenenţei la naţiunea maghiară
unitară
a maghiarilor din ţările învecinate, a realizării lor pe pămîntul lor natal,
respectiv
a asigurării conştiinţei identităţii lor naţionale.”
Presupuneri referitoare la
efectul legii
După
1990 s-a accelerat emigrarea maghiarilor de peste hotare spre Ungaria,
ceea ce a produs serioase îngrijorări atît în Ungaria cît şi în cercurile
maghiarilor
de dincolo de frontiere. Iniţiatorii legii au plecat de la ipoteza că, din punctul
de
vedere a politicii naţionale maghiare, cel mai avantajos ar fi dacă maghiarii
de
dincolo de frontiere ar rămînă pe pămîntul lor natal, ceea ce a fost formulat şi
în
declaraţiile oficiale: „îi îndemnăm pe maghiarii de dincolo de frontiere să
încerce
să obţină drepturi similare cu cetăţenii ungari nu prin mutarea lor în Ungaria,
ci
recurgînd la beneficiile acestei legi să profite de fructele dezvoltării
Ungariei în
folosul comunităţii şi pămîntului lor natal.”17
Trebuie
să adăugăm că şi în Ungaria populaţia arată o îndelungată tendinţă
de scădere – asemenea
trendului european –, astfel că şi în Ungaria este o tot mai
mare nevoie de mînă de lucru calificată. Din acest punct de vedere nu putem
ocoli
problema, că Ungaria – paralel cu „ţinerea pe loc” a maghiarilor din ţările
vecine
– ar putea să-şi completeze lipsa mîinii de lucru cu specialiştii maghiari de
dincolo
de frontiere, soluţia cea mai ieftină şi cel mai uşor de integrat. Dilema
aceasta
fusese formulată de Varga Attila: „Cea mai
dilematică chestiune din punct de vedere
politic este că în timp ce, tendinţa naturală, (presupusa) dorinţă a conducerii
politice
maghiare din totdeauna este ca tendinţele demografice negative să fie
corectate
cu ajutorul maghiarilor de dincolo de frontiere, există o aşteptare, intenţie
sau
poate chiar interes de aceeaşi proporţie din partea lor ca societăţile maghiare
de
peste hotare să rămînă nişte comunităţi purtătoare a unor valori culturale, a
unei
spiritualităţi specifice, a unor tradiţii şi chiar interese economice puternice.”18
În
momentul de faţă nu poate fi evaluat dacă legea va contribui la emigrare
sau la rămînerea acasă.19 În discursul politic din Ungaria ambele
argumentări sînt
prezente. Proiectul doreşte să servească păstrarea comunităţilor maghiare de
dincolo de frontiere, a conştiinţei identităţii lor, prin stimularea rămînerii
pe
pămîntul natal. Deşi nu constituie subiectul analizei noastre, şi proiectul
referitor
la cetăţenia externă urmărea ţeluri similare.
Autorii
legii presupuseră că dacă maghiarii de dincolo de frontiere vor putea
să călătorească fără oprelişti în Ungaria, respectiv dacă acolo vor beneficia
de diferite avantaje,
numărul celor care vor dori să-şi părăsească pămîntul natal va fi
mai mic. Cei care se opun sau acceptă doar parţial proiectul de lege sînt de
altă
părere. După Tabajdi Csaba, „ne putem imagina că proiectul propus va deveni
legea ademenirii”.20 Acelaşi lucru este susţinut şi de Szent-Iványi
István: ideea
materializată de către guvernare „va stimula în cele din urmă nu rămînerea acasă,
ci emigrarea.”21 Această dilemă politică a fost formulată de Varga
Attila astfel:
„În concluzie s-ar putea spune că, politica de imigrare în Ungaria ar trebui să
acţioneze simultan în două direcţii, ceea ce s-ar putea exprima printr-o
strategie
paralelă pe de o parte şi printr-o strategie diferenţiată pe de alta, în condiţiile
realizării unui echilibru foarte precaut. Prin strategie paralelă înţelegînd
pregătirea
treptată la cerinţele sistemului normativ al UE, iar prin strategie diferenţiată
tratamentul preferenţial al solicitanţilor la imigrare în limite care să nu
producă
efecte puternice de absorbţie, chiar dacă privit din direcţia pămîntului lor
natal
motive de respingere, de părăsire a ţării ar exista din belşug.”22
Rămîne
de văzut dacă legea statutului va avea pur şi simplu un efect asupra
emigrării. Posibilităţile superioare de cîştig, precum şi perspectivele unor
locuri
de muncă mai bune au o putere de atracţie asupra maghiarilor de dincolo de
hotare.
În plus, multă lume se teme că după aderarea Ungariei la UE, va fi mult mai
greu
să călătoreşti, să lucrezi sau să te stabileşti în Ungaria.
Pe
lîngă politica anterioară de sprijinire a organizaţiilor, a instituţiilor,
legea
statutului instituie
o relaţie juridică nouă între statul ungar şi individul maghiar de
dincolo de frontiere. Acest aspect poate fi catalogat drept o cotitură în
politica
externă, care porneşte de la constatarea că politica înţelegerilor bilaterale,
care
poate fi numită şi politica tratatelor de bază, nu a dus la rezultatele
scontate. Această
cotitură este observată şi de deputatul
Bauer Tamás care a susţinut politica tratatelor
de bază: „Prin ce se deosebeşte această politică de politica tratatelor
de bază?
Prin aceea în primul rînd că, în locul dezvoltării sistemului instituţiilor
cultural-lingvistice ale minorităţilor şi simultan a integrării acestora, instiuie o
relaţie de
drept public între maghiarii minoritari şi statul maghiar, şi în cadrul
acestuia
sprijinul este acordat în locul instituţiilor comunităţii maghiare de peste
hotare,
unor persoane şi familii.”23
Diferenţa dintre cele două concepţii este clară: prima
pune accentul pe convingerea
că
situaţia minorităţilor naţionale poate şi trebuie să fie rezolvată în cadrul
statului
respectiv,
cealaltă este sceptică în această privinţă, şi scoate în evidenţă rolul
ajutorului
acordat
de ţara-mamă. Dacă am face abstracţie de elementul politic, am putea spune
chiar că de fapt are
loc o dezbatere teoretică despre modalitatea mai eficientă de a
spijini minorităţile naţionale de peste de hotare.
Opiniile
sînt împărţite şi în privinţa relaţiei dintre societatea majoritară şi
minoritară, respectiv între indivizii aparţinînd
minorităţii şi majorităţii. Din unghiul
de vedere al politicii naţionale, Borbély Zsolt Attila subliniase că
„legea raţionează nu la nivelul
indivizilor, ci la nivel macro, şi în scopul amplificării efectului
disimilator previzibil al legii doreşte să definească vag cercul beneficiarilor
acesteia.” Accentul cade nu asupra relaţiei dintre statul ungar şi indivizii
maghiari
de peste hotare, ci asupra schimbărilor sociale: „Este de presupus că legea
statutului
va avea un efect disimilator, că o parte a celor rupţi de colectivitatea
maghiară
sentimental-cultural-solidară datorită politicii
asimilaţioniste a naţiunilor majoritare
ale statelor învecinate Ungariei va găsi calea revenirii în sînul
comunităţii.”24
Şi
Duray Miklós face referire la efectul disimilator al legii cînd vorbeşte de
sprijinul acordat şcolarizării. O întrebare legitimă este: cum poate beneficia
de
ajutotul pentru şcolarizare familia care trăieşte în diasporă şi nu are
posibilitatea
să-şi dea copiii la şcoală maghiară? „Legea poate avea şi un asemenea efect,
încît
cel care obţine legitimaţia de maghiar şi doreşte să profite de nişte posibilităţi
de
care datorită situaţiei sale altfel nu ar putea beneficia, ar putea eventual să
caute
nişte forme de viaţă datorită cărora să poată profita de pe urma posibilităţilor
oferite de lege.”25
Prin
afirmaţia anterioară, Borbély Zsolt Attila a întărit opinia autorului
prezentului studiu conform căreia legea are şi un efect compensator prin faptul
că
tot ceea ce statele vecine omit să le ofere maghiarilor minoritari, legea
statutului
încearcă oarecum să compenseze. Totodată încearcă să reclădească valoarea
apartenenţei la
minoritate şi la naţiunea maghiară în acelaşi timp. Duray este de
aceeaşi
părere cînd se referă la politica de construcţie naţională a statelor
învecinate
în detrimentul
maghiarilor: „În fiecare stat învecinat, o bună parte a membrilor
naţiunii majoritare, inclusiv în calitate de comunitate, au obţinut mai multe
bunuri
în detrimentul contribuabililor maghiari sau pur şi simplu în contul
maghiarilor
prin faptul că maghiarii au fost excluşi în mod organizat din viaţa publică,
din
viaţa economică, de la putere şi din orice. Aceste lucruri se petrec de optzeci
de
ani. Legea statutului ar crea pentru prima oară posibilitatea ca aceste mase de
maghiari de circa trei milioane de dezmoşteniţi, transformaţi în străini fără a
avea
vreo vină, să obţină nişte compensaţii minimale. Făcînd bilanţul posibilităţilor
oferite de lege, efectele vor fi mai de grabă psihologice.”26
Bodó
Barna a atras atenţia asupra unui alt efect posibil al legii, de natură
simbolică: „Putem fi siguri că, datorită efectului legii statutului, conaţionalii
minoritari de peste hotare vor accepta mai greu statutul de aservire socială în
viitor, vor deveni mai activi în modelarea vieţii lor propri decît oricînd pînă
acum
în starea lor de minoritari. Aceasta devine o problemă politică internă în
orice stat
în care oamenii s-au obişnuit că minoritarului i se poate porunci.”27
Legea
va influenţa probabil şi deciziile migraţionale, deşi alţi factori – cum
ar fi cei economici – influenţează mai puternic aceste decizii. Legea
statutului
oferă facilităţi numai pînă la integrarea Ungariei în UE, în anumite domenii şi
după aceea, dar problema într-adevăr gravă – cea a călătoriilor fără vize în
Ungaria – rămîne nerezolvată.
În mod logic nu toată lumea va putea să beneficieze de
facilităţi. Cu sau fără legea statutului, aderarea Ungariei la tratatul de la
Schengen
îi va pune pe maghiarii de peste hotare într-o situaţie nouă, ceea ce s-ar
putea
dovedi un factor de influenţă mai puternică decît legea statutului.
Intarea
în vigoare şi aplicarea legii va putea da răspunsul la întrebarea dacă
concepţia şi realizarea acesteia au fost sau nu realiste, şi în ce măsură au
fost
capabili legiuitorii să înţeleagă procesele care se desfăşoară în statele
învecinate.
Persoanele care intră sub
autoritatea legii. „Cine este maghiar?”
Există
diferite concepţii despre viitorul naţiunii şi a statului naţional,
chestiunea fiind deosebit de actuală pentru formaţiunile politice ale Europei
Centrale şi de Est odată cu apropierea aderării la Uniunea Europeană.
În
cadrul dezbaterii din jurul legii statutului un loc important a fost ocupat de
întrebarea „cine e maghiar?” Una dintre cele mai îngrijorătoare probleme
ridicate de
participanţii la dezbatere a fost aceea a
definirii persoanelor care intră sub incidenţa
legii. Pentru evitarea acesteia autorii legii au utilizat formula: cine
este subiectul de
drept, respectiv, au vorbit despre valabilitate personală a legii. „Sensul
exclusiv şi
scopul declarat al reglementării este ca să creeze astfel de facilităţi pentru
maghiarii
minoritari care să-i deosebească de ceilalţi
cetăţeni străini care vin în contact cu ţara
noastră. Deci, cînd
sînt definiţi subiecţii de drept, în mod inevitabil va trebui să fie
umplută
de conţinut noţiunea de membru al naţiunii maghiare care trăieşte în statul
vecin.”28
Din punct de vedere teoretic aceasta este problema-cheie a proiectului de
lege.
Din punct de vedere teoretic şi nu juridic, pentru că dreptul nu este un
instrument
adecvat
pentru stabilirea apartenenţei naţionale. Varga Attila a formulat acest lucru
astfel: „Dreptul în
general, respectiv reglementările juridice nu sînt adecvate pentru
definirea apartenenţei naţionale a cuiva. Dreptul nu poate stabili decît cetăţenia
maghiară, persoanele asupra cărora acţionează
autoritatea statului ungar. Ceea ce nu
exclude posibilitatea ca legiuitorul maghiar să definească drepturi, facilităţi
sau chiar
şi obligaţii pentru cetăţenii altor state, în special cînd aceştia se găsesc
pe teritoriul
Ungariei.”29 Tóth Judit este de
aceeaşi părere: „apartenenţa la naţiunea maghiară nu
poate fi definită în esenţă, ci cel mult formal (de exemplu pe baza limbii
materne, sau
– pe baza
alegerii libere a identităţii –, persoana în cauză poate da declaraţie
referitoare
la naţionalitatea
sa)”.30
Procesul
stabilirii persoanelor care intră sub incidenţa legii a fost însoţit de
polemica dintre criteriile obiective şi cele subiective. Principiul – subiectiv
– al
alegerii libere a identităţii s-a lovit de criteriile – obiective – cum ar fi
cunoştiinţele
de limbă sau apartenenţa la instituţii maghiare (biserică, partide, organizaţii).
Disputa din jurul statutului juridic al maghiarilor de peste hotare s-a desfăşurat
–
pe plan teoretic – în esenţă în jurul definiţiei conceptului de naţiune. În
ciuda
faptului că proiectul de lege a facilităţilor
nu tratează întrebarea „cine este maghiar”, în esenţă întrebarea
care se pune este că dintre cei care trăiesc dincolo de frontiere,
cine aparţine de naţiunea maghiară? Proiectul încearcă să definească cercul
celor
care intră sub incidenţa legii ca să nu fie vizaţi decît cei de naţionalitate
etnoculturală maghiară.31
Întru-cît
proiectul îi vizează numai pe maghiarii care trăiesc în statele
învecinate, făcîndu-se referire la faptul că aceştia au ajuns sub autoritatea
altor
state ca urmare a tratatelor de pace care
au urmat primului război mondial, concepţia
proiectului nu poate fi considerată ca bazîndu-se exclusiv pe o definiţie
etnoculturală a naţiunii. Este corectă observaţia lui Tóth Judit că „politica a
trasat
hotare adînci între maghiarii din străinătate: i-a scos în evidenţă pe cei din
Bazinul
Carpatic faţă de cei stabiliţi pe alte meleaguri ale lumii.”32 În
schimb, cuplînd
principiul etno-cultural cu cel teritorial, legea statutului se bazează pe un
fel de
definiţie etno-teritorială a naţiunii. Din punct de vedere teoretic
proiectul ar fi
fost coerent dacă s-ar fi referit la toţi maghiarii din lume.33 După
toate acestea,
corespunzător parţial experienţelor de pînă acum, codificîndu-le însă, putem
vorbi
despre trei feluri de maghiari: maghiarii din Ungaria, maghiarii care trăiesc
în
statele învecinate Ungariei şi emigraţia maghiară din Occident.
Definiţiile
naţiunii pot fi împărţite în două categorii. Prima abordare consideră
că naţiunea este un produs al epocii moderne care în urma unor schimbări
sociale a
apărut
în legătură cu statul. Cealaltă abordare subliniează nucleul etnic al naţiunii
care
existase
cu mult înainte de apariţia naţiunilor moderne. Aceste abordări puneau accentul
în
primul rînd pe limbă şi cultură, respectiv pe simboluri etnice. Punctele de
referinţă,
premisele definiţiilor
amintite sînt diferite, şi, de la caz la caz, se exclud reciproc.
Analizînd însă mai temeinic situaţia putem observa că diferitele grupări politice
utilizează varianta convenabilă în funcţie
de ideologia şi interesele lor politice.34
Din
punct de vedere teoretic problema a fost pusă cel mai pertinent de Bauer
Tamás.35 După opinia domniei sale, maghiarii din România sînt
membrii
comunităţii politice româneşti datorită faptului că sînt cetăţeni români şi iau
parte
la viaţa politică românească. Datorită
acestei situaţii pot fi consideraţi drept membri
ai naţiunii politice româneşti? Pentru lămurirea acestei chestiuni
trebuie să
clarificăm mai întîi conceptele de naţiune culturală şi naţiune politică:
primul
defineşte naţiunea din punct de vedere etno-cultural şi pune accentul pe limba şi
cultura comune, cel de al doilea consideră ca aparţinînd aceleiaşi naţiuni pe
toţi
locuitorii aceluiaşi stat. Subiectul este naţiunea iar politică este atributul.
În cazul
naţiunii culturale (sau etnoculturale) atributul este culturală, iar subiectul
este tot
naţiunea. Accentul cade pe conceptul de naţiune. Problema se pune la fel ca în
cazul naţionalismului civic, respectiv etnic.36 În sensul folosit de
Bauer Tamás
conceptele de naţiune politică maghiară şi cel de cetăţenii maghiari se
suprapun.
Pe linia acestui raţionament maghiarii din România, Slovacia etc. sînt membri
naţiunii politice române, slovace etc. În măsura în care punem semnul egalităţii între naţiunea
politică şi cetăţenie, aşa şi este. În acest caz însă este inutil să mai
folosim conceptul de naţiune politică. Privit din unghiul de vedere al Ungariei
poate nu este ilegitimă folosirea acestui concept, dat fiind faptul că minorităţile
din Ungaria au făcut parte din procesul de
formare şi construcţie naţională a naţiunii
moderne din secolul 19, iar despre cei de astăzi se poate spune că posedă
o dublă
identitate naţională (şi pe cea maghiară). În cazul minorităţilor maghiare din
statele
învecinate Ungariei lucrurile stau altfel. Minorităţile maghiare de astăzi nu
au luat
parte la formarea naţiunilor învecinate, iar procesele de construcţie naţională
de
după 1918 fuseseră îndreptate parţial împotriva minorităţilor.37 Nu
se poate vorbi
deci despre identităţi duble, exceptînd poate căsătoriile mixte.
Prin
faptul că maghiarii din România participă în mod direct sau prin
intermediul organizaţiilor lor la viaţa politică românească, sau că partide ale
minorităţilor îşi asumă roluri guvernamentale în România, Slovacia sau
Iugoslavia,
că minorităţile respective sînt cetăţeni ai statelor respective şi astfel fac
parte din
comunitatea politică a ţării nu înseamnă că aparţin şi naţiunii politice (!) a
statului
respectiv. Naţiunea în sens politic şi naţiunea în sens cultural se referă în
primul
rînd la formarea diferitelor naţiuni, respectiv la politici care exprimă
organizarea
unui stat pe principiul naţional. Nu sînt în nici un caz afirmaţii care să
ateste fapte.
Acest lucru se manifestă în practică, de exemplu în cazul României, că aceasta
aplică o politică
bazată pe principiul naţiunii politice faţă de minorităţile care
trăiesc în ţară, şi
o politică bazată pe principiul naţiunii culturale faţă de românii
din afara hotarelor sale – în special în Republica Moldova. Ungaria a desfăşurat
o
politică bazată pe principiul naţiunii politice între 1867 şi 1918 pe
teritoriul
Regatului Ungar, continuînd-o şi după 1918 pe teritoriul Ungariei, asociind-o
cu
o politică bazată pe principiul naţiunii culturale faţă de maghiarii din ţările
învecinate. Cu aceste exemple vroiam doar să ilustrez în ce măsură depinde de
situaţia dată utilizarea necritică a unei definiţii.
După
Bauer Tamás, reprezentant al Uniunii Liber Democrate (SZDSZ) care a
respins cel mai categoric legea statutului,
mesajul legii poate fi formulat astfel: „Patria
voastră propriu-zisă este statul
maghiar şi nu cel al cărui cetăţeni sînteţi. (...) statul
ungar v-ar da după dragul inimii
sale ceea ce aşteptaţi în zadar de la statul sub autoritatea
căruia aţi căzut datorită Trianonului (...) nu nădăjduiţi să vă integraţi
politic în
comunitatea politică a statului al cărui cetăţeni
sînteţi (...), speraţi pe mai departe în
ceva ce nu se va realiza niciodată”.38
După opinia lui Bauer legea este dăunătoare mai
ales pentru că pornise deja un
proces la capătul căruia maghiarii minoritari vor putea
considera statul în care trăiesc drept patria lor. Acest proces va fi întrerupt
prin legea
statutului care va opune minoritatea maghiară populaţiei majoritare,
permanentizînd
astfel statutul de apatrizi al maghiarilor din statele învecinate.
Nu
doresc să intru în polemică cu afirmaţiile concrete ale lui Bauer, dar pot
să menţionez că viziunii sale i se poate opune o alta, la fel de relativă şi
discutabilă.
În concepţia
autorului problema minorităţilor merge spre rezolvare, odată cu
„spiritualizarea” frontierelor va fi indiferentă naţionalitatea cuiva. În
opinia sa
problema va exista doar atîta timp cît Ungaria şi celelate state învecinate nu
se vor
integra în UE. Nu-i împărtăşesc optimismul deoarece după opinia mea – recunosc,
la fel de discutabilă –, afirmaţia de mai sus nu este susţinută nici de logica
statului
naţional, nici de cea a construcţiei naţionale a minorităţilor. Deşi poate fi
imaginat
în mod ipotetic că rolul determinant al
pricipiului naţional va lua sfîrşit, deocamdată
însă nu există semne care să confirme această tendinţă, iar competiţia
naţională –
după părerea mea – va rămîne determinantă pe mai departe. Opunînd aşteptările
morale proceselor sociologice, îndrăznesc să susţin că sentimentul apatrid nu
va
înceta să existe, iar confruntarea dintre populaţia majoritară şi cea minoritară
va
continua într-o formă oarecare.
Modul
de abordare al lui Tamás Gáspár Miklós este înrudit cu cel al lui Bauer
Tamás. În formularea acestuia: „Legea – în opoziţie cu spiritul constituţiei –
redefineşte conceptul de „naţiune” într-un mod etnicist, urmînd indicaţiile
lipsite
de bon ton ale extremei drepte. În acest concept al naţiunii sînt cuprinse
persoanele
fizice în funcţie de originea lor de sînge şi a apartenenţei lor culturale,
indiferent
de cetăţenie. Pentru minorităţile naţionale/etnice din Ungaria asta înseamnă că
demnitatea cetăţenească şi egala pretenţie la justiţie a fost încălcată de
identitatea
etno-culturală, iar
comunitatea politică (naţiunea cetăţenilor) se desparte de
comunitatea
etno-culturală. Acest demers confiscă pe de o parte — deocamdată în
mod simbolic — cuceririle seculare ale emancipării cetăţeneşti, pe de altă
parte
îmbracă percepţia „maghiarimii” cu sensuri
exclusiviste de natură etno-culturală.”39
Tamás
Gáspár Miklós face două observaţii importante. Prima se referă la
redefinirea etnicistă a naţiunii, cea de a
doua la retrogradarea minorităţilor din Ungaria
la un statut de rangul doi. Să le luăm pe rînd. Are perfectă dreptate
cînd afirmă că
legea implică redifinirea naţiunii. Nu este
însă sigur că acest lucru este în contradicţie
cu spiritul constituţiei ungare. Modul
etnicist al definirii, respectiv sensul exclusivist,
etnocultural din textul lui Tamás reflecă o viziune care opune
în mod radical concepţia
naţiunii politice şi cea a naţiunii
culturale.40 Tamás pleacă de la tipologiile clasice
occidentale şi orientale41,
respectiv civice şi etnice42. În cadrul acestor tipologii naţiunea
culturală, naţiunea etnică,
respectiv naţiunea orientală sînt legate de originea de sînge,
legea statutului însă nu leagă
cercul beneficiarilor de originea lor de sînge. Legea nu
conţine nici un cuvînt referitor la
vreun drept de a obţine legitimaţia de maghiar pe
baza originii maghiare a părinţilor,
a ascendenţilor. La fel cum nici constituţia Ungariei,
cu spiritul căreia Tamás susţine că
ar fi în opoziţie legea ststutului, nu defineşte cetăţenia
pe baze etnice, de origine. Ungaria – spre deosebire de alte state
învecinate – nu se
autodefineşte ca stat naţional, în schimb –
prin recunoaşterea drepturilor minorităţilor
– sugerează că din punct de vedere etnocultural nu este omogen. În
sensul acesteia
sînt asigurate drepturile minorităţilor care trăiesc în Ungaria. În baza mult
citatului paragraf 6.3 din
Constituie legiuitorul subliniase că statul ungar acordă un tratament
privilegiat maghiarilor de dincolo de frontiere. Constituia nu precizează în ce
constă
responsabilitatea specifică faţă de
maghiarii de dincolo de frontiere, dar relaţia specială
sugerează o concepţie etnoculturală
asupra naţiunii. În concluzie: legea statutului nu
este în contradicţie cu spiritul
constituţiei maghiare şi legea statutului nu se bazează
pe o concepţie etnicistă clasică.
Cea
de a doua problemă este mai gravă, şi este ciudat că nu i s-a acordat pînă
acum atenţia cuvenită. În ciuda faptului că legea statutului se referă exclusiv
la
maghiarii de dincolo de frontiere şi nu priveşte sub nici o formă minorităţile
din
Ungaria, prin redefinirea conceptului de naţiune, în mod indirect are un efect şi
asupra lor. Conform paragrafului 68, aliniatul 1 al Constituţiei Ungariei:
„Minorităţile naţionale şi etnice care trăiesc în Rebublica Ungară sînt parte a
puterii
poporului, fiind factori constitutivi de stat.” Legea statutului acordă facilităţi
şi
sprijin numai maghiarilor de peste hotare.43 Deci, din punct de
vedere juridic,
legea statutului nu se află în nici o relaţie cu minorităţile din Ungaria, dar
se ridică
două probleme teoretice. Pe de o parte, definiţia etnoculturală întăreşte
concepţia
despre naţiune conform căreia Ungaria este în primul rînd statul celor aparţinînd
comunităţii etnoculturale maghiare. Întru-cît, dacă cei care trăiesc în Ungaria
sînt
factori constitutivi de stat, legea statutului putea fi formulată şi astfel ca şi
cei
care aparţin de
grupul etnocultural al minorităţilor din Ungaria, dar trăiesc în afara
hotarelor sale, să
beneficieze de facilităţile acordate prin legea statutului.
Textul lui Bakk Miklós poate fi interpretat şi ca răspuns
la afirmaţiile lui Tamás
Gáspár Miklós. În interpretarea sa „originalitatea legii statutului constă în
faptul că în
timp ce, în mod
declarativ, formulează nişte obiective de politică naţională şi de
protecţia minorităţilor, în realitate
trasează acel drum pe care începe deconstrucţia
statului teritorial – a paradigmei vestfalice – din regiunea noastră.
Originalitatea legii
statututlui constă – în acest context
– în faptul că se pregăteşte de integrarea europeană
nu prin „desăvîrşirea” omogenităţii
din interiorul teritoriului său ci prin organizarea
spaţiilor cultural-simbolice
extrateritoriale.”44 Bakk Miklós pune accentul pe caracterul
novativ al concepţiei şi se sprijină
pe o ipoteză – cu care autorul prezentului articol nu
este de acord – conform căreia este pe cale să se contureze un nou tip
de politică al
cărui element esenţial îl constituie slăbirea
statului naţional. Ca urmare, locul politicii
depăşite a statului naţional va fi
luat de o epocă post-naţional-statală la care legea
statutului se potriveşte perfect. Dar, cu „organizarea spaţiilor
cultural-simbolice
extrateritoriale” Bakk Miklós nu poate evita
concepţia etnoculturală a naţiunii. Acest
lucru este subliniat şi de următoarea observaţie: „La minorităţile de peste
hotare nu s-a putut forma conceptul de naţiune civică în sens occidental, deoarece statele
respective îi trataseră pe locuitorii de limbă şi cultură maghiară ca cetăţeni
de rangul doi.
Pentru ei apartenenţa la naţiune nu putea
însemna decît apartenenţa la naţiunea culturală
maghiară şi – ca depozitară a acesteia – (apartenenţa imaginară la)
Ungaria.”45
În
concluzia acestei părţi putem constata că se află faţă în faţă politici bazate
pe două concepţii opuse despre naţiune. Cînd privesc harta regiunii, unii văd
în
primul rînd state, alţii naţiuni. Tensiunea dintre ele este insolubilă,
literatura de
specialitate negăsind deocamdată un răspuns adecvat.46 Pornind de la
ipoteze
axiomatice nu se poate purta o discuţie raţională
despre această chestiune, respectiv
poziţiile ideologice nu pot fi „susţinute” cu argumente profesionale.
În
prezentul studiu nu doresc să dezvolt temele legate de această problematică,
doresc să le semnalez doar. Primul subiect este legat de problema soţului
intrat sub
incidenţa legii. Soţul de altă naţionalitate
al persoanei care posedă legitimaţie de maghiar
poate obţine în calitate de subiect
de drept – dacă solicită – „legitimaţia de aparţinător”.
Astfel legea nu-i exclude pe soţii de
altă naţionalitate de la facilităţi, în acelaşi timp
nu-i obligă să se declare – în
contul facilităţilor oferite – maghiari. Cealaltă problemă
este cea care îi priveşte pe
germanii, evreii, ţiganii etc. de dincolo de frontiere care se
consideră (şi) maghiari. În
principiu aceştia pot solicita fără nici o problemă, şi pot să
obţină „legitimaţia de maghiar”, întrebarea este însă cum vor privi
aceste cereri
funcţionarii autorităţilor de recomandare,
în special în cazul ţiganilor.
Comisia
de la Veneţia a recomandat definirea cît mai exactă a criteriilor pe
baza cărora poate fi stabilită apartenenţa la o minoritate. Aceasta preferă,
după
cum s-a văzut, criteriile obiective. În spiritul acesteia participanţii la
conferinţa
din 15-16 octombrie
2001 a CMP au stabilit cercul celor care pot cădea sub
incidenţa legii, şi
anume: cel care se consideră maghiar, cunoaşte limba maghiară
şi satisface una dintre următoarele criterii: 1. este membru înregistrat al
unei
organizaţii maghiare; 2. în evidenţele unei biserici este trecut ca maghiar; 3.
statul
de cetăţenie l-a înregistrat ca maghiar.
Problema autorităţii de
recomandare
Conform legii, competenţele privind acordarea
drepturilor aparţin nu statului
ungar,
ci birourilor organizaţiilor maghiare de peste hotare care urmează să fie
înfiinţate.
Practic
aceste organe vor decide cine aparţine de naţionalitatea respectivă, adică cine
este
maghiar. Conform prevederilor legii, aceste organe ale maghiarilor de peste
hotare
ar
aduna solicitările, pe care le-ar transmite mai departe statului ungar, care la
rîndul
său ar elibera
documentul doveditor. Aprecierea va cuprinde în mod inevitabil şi
elemente subiective, aşa cum am văzut şi în cazul definirii naţionalităţii,
problema
este însă insolubilă din punct de vedere
teoretic, aşa că nu rămîne decît să ne punem
speranţa în lipsa de părtinire a
oficiilor şi a persoanelor care le deservesc. „Cui nu i se
acordă legitimaţia, nu este
recunoscut drept maghiar” observă în mod just Öllős László
din Slovacia, atrăgînd atenţia asupra eventualelor capcane.48
Statul ungar nu face decît să elibereze legitimaţia. S-ar
putea crea situaţii paradoxale
(ceea
ce ar implica importante probleme de tehnică juridică) din faptul că statul
ungar nu
poate
avea instituţii publice pe teritoriul altui stat.49 Din această cauză
organele delegate de organizaţiile
de peste hotare nu pot da decît recomandări referitoare la naţionalitatea
solicitantului,
decizia aparţinînd autorităţii statului ungar. Definiţia etno-teritorială a naţiunii,
respectiv
stabilirea în două trepte a identităţii maghiare pot fi astfel interpretate şi
ca o
nouă fază a instituţionalizării
naţiunii maghiare transfrontaliere.
Înfiinţarea
organismelor de recomandare constituie reglementarea cea mai
disputată a legii statutului. Partidul Socialist Ungar se opune integral
acesteia:
„PSU nu este de acord cu crearea unor noi organe, aşa-zise de recomandare.
Recomandările pot fi efectuate de asociaţiile, partidele, organizaţiile civice
semnificative şi bisericile care posedă o greutate politică reală. În locul
înfiinţării
unor noi organisme, PSU propune ca legea să cuprindă recomandări concrete de
la ţară la ţară în privinţa organismelor reprezentative şi legitime.”50
După
părerea lor, rolul organelor de recomandare poate fi îndeplinit şi de
organizaţiile actuale. Alţii, în schimb, pun
sub semnul întrebării existenţa unor organizaţii
legitime şi reprezentative care să
fie capabile să ducă la bun sfîrşit o asemenea sarcină:
„În legătură cu prevederea conform căreia să poată fi acceptată ca
autoritate de
recomandare o organizaţie «care să fie
capabilă să reprezinte totalitatea maghiarilor dintr-o ţară dată», constatăm că o astfel
de organizaţie nu există. Nici măcar o organizaţie
umbrelă atît de cuprinzătoare ca UDMR nu poate fi considerată ca atare.”51
Iar alţii atrag atenţia asupra faptului că organizaţiile de recomandare –
fie ele
organizaţii
existente sau pe cale de a se înfiinţa – vor dispune de o anumită putere,
şi există pericolul
ca să nu efectueze cu suficientă legitimitate internă sarcinile ce
le revin, respectiv să ia decizii potrivite. „Întrebarea fundamentală este dacă
proiectul ţinteşte îmbogăţirea sistemului
instituţional al maghiarilor de peste hotare,
urmăreşte facilitarea afirmării unor idei şi iniţiative noi, sau spaţiul
va fi stăpînit
de cîteva organizaţii investite cu epitetul demonstrativ al reprezentării
întregii
minorităţi maghiare.”52 Oricum, nu trebuie ignorat faptul că, banii
alocaţi de
guvernul ungar pentru funcţionarea organizaţiilor de recomandare va aduce în
poziţie de putere pe cei care au sarcina de a controla aceste organizaţii.
Conform
recomandării Comisiei de la Veneţia, aplicarea regelementărilor de
tipul legii statutului trebuia făcută cu ajutorul consulatelor. Comisia nu
consideră
acceptabilă procedura ca organizaţiile minorităţilor, dincolo de acordarea unor
informaţii, să participe la procesul de confirmare a drepturilor. Această
decizie a
înlesnit practic sarcina statului ungar. După cîte ştiu, implicarea
consulatelor nu a
figurat nici în cele mai îndrăzneţe versiuni, în primul rînd datorită
conflictelor
diplomatice posibile. Aşa însă, reprezentanţa diplomatică a statului ungar va
putea
transmite mai departe solicitările.
Consecinţele posibile. Alte
probleme
Au
existat numeroase îngrijorări în legătură cu legea statutului, respectiv cu
efectele posibile ale acesteia. Sursele posibile ale acestor probleme: poziţia
populaţiei majoritare, conformitatea cu reglementările UE, aspectele materiale ale legii,
subiectivitatea celor care eliberează legitimaţiile, favorizarea emigrării,
înăsprirea reglementărilor privind regimul străinilor, probleme ce ar urma să
fie
reglementate ulterior prin alte legi, tensiunile provocate în politica internă,
respectiv
între organizaţiile de dincolo de frontiere. În opinia mea, s-ar putea formula
două
probleme serioase privind legea statutului care se cer rezolvate. Prima se
referă la
faptul că proiectul se concentrează în primul rînd asupra facilităţilor
acordate pe
teritoriul Ungariei şi nu asupra fortificării
organizaţiilor, instituţiilor de peste hotare.
Este adevărat că legea nu afectează sistemul actual de sprijinire a
maghiarilor de
dincolo de frontiere, dar se poate presupune că o altă repartizare a resurselor
ar
sprijini mai bine rămînerea pe pămîntul natal. Cea de a doua se referă la
faptul că
nu există un răspuns la situaţia de după
aderarea Ungariei la UE, ceea ce a constituit
iniţial puctul de plecare cel mai important al legii statutului.
Alături de aspectele legate de interpretarea politicii
naţionale, pe care le consider
cele mai relevante
din punct de vedere teoretic, ar trebui anintite şi cele care
interpretează legea statutului şi ca o
chestiune de politică internă. Caracterul şi măsura
sprijinului acordat de statul ungar maghiarilor, respectiv organizaţiilor
maghiare de
peste hotare, constituie un vechi subiect de dispută. Astfel a devenit nu numai
o
chestiune de politică externă, ci şi un a
internă. După opinia lui Tóth Judit, ţinta propriuzisă a politicii de sprijinire a maghiarilor de dincolo de frontiere a
fost întotdeauna
alegătorul din
Ungaria, respectiv fiecare partid sau coaliţie şi-a exprimat poziţia în
această
chestiune în funcţie de propriile valori sau în funcţie de susţinerea publică –
reală sau imaginată – de care se bucura.53 Întrebarea rămîne dacă
prin afişarea cauzei
maghiarilor
de peste hotare pe stindardul electoral se pot cîştiga voturi, respectiv prin
negarea acesteia, se pot pierde voturi. Tamás Pál se pronunţă în mod asemănător:
„Legea statutului
este importantă în alt sens, şi nu este întîmplătoare vehementa
polemică iscată în jurul ei. Confruntările
sînt legate de fapt nu de chestiunea minorităţii,
ci de imaginea proprie a elitei politice din Ungaria, de viziunea lor
despre viitor.
Legea statutului este un test al majorităţii. La jocul politic participă
desigur fiecare
grupare a elitei din Ungaria. Iniţiativa
aparţine fără îndoială conservatorilor.
Partidele parlamentare – cu excepţia liber-democraţilor –
au preferat un joc fără
riscuri. Opinia
publică a fost considerată – atît din partea guvernamentală cît şi din
cea de opoziţie – mai naţională şi mai
tradiţionalistă decît a rezultat din sondaje.”54
Legea
statutului poate fi interpretată şi în sensul că, în locul diferitelor
construcţii naţionale ale minorităţii maghiare şi a construcţiei naţionale
maghiare
din Ungaria – care arată tendinţe divergente –, legea optează pentru o construcţie
naţională unitară. Acest lucru a fost chemat să simbolizeze CMP, ca organism
politic formal, şi legea statutului ca
„lege a reunificării naţionale”. Fireşte, rezultatul
final al schimbărilor sociale, a construcţiei naţionale şi sociale
minoritare sau a
politicii construcţiei naţionale centrate pe Ungaria, va fi decis de viitor. Nu
poate
fi ascuns faptul că în această relaţie comunităţile nu participă cu aceeaşi
greutate.
Este evident că,
partea ungară, datorită sprijinului statului, joacă un rol mai important. Comunitatea maghiarilor va fi unitară sau se va diviza în mai multe
fragmente naţionale sau care va fi rolul jucat de legea statutului asupra
proceselor
desfăşurate în cadrul diferitelor state? – sînt întrebări deschise. Ştiinţele
sociale
nu pot răspunde la aceste întrebări, dar ele vor fi problemele-cheie ale cercetărilor
viitoare.
Nu doresc să mă ocup în detaliu de opiniile guvernelor
diferitelor state învecinate
şi de ecourile
internaţionale ale legii, dar ele nu pot fi evitate în totalitate. Pe scurt
aş dori să observ că ţările vecine au abordat o atitudine de condamnare a legii
statutului, ceea ce arată că, în chestiunile
legate de vecinătate şi de minorităţi, politica
acestor state, în ciuda aparanţelor, nu s-a schimbat în esenţă.
Rezervele au fost
exprimate în primul rînd de România şi, parţial, de Slovacia. În cazul României
putem vorbi chiar de o ostilitate evidentă. Explicaţia s-ar putea găsi în
faptul că
statele care desfăşoară o politică de construcţie sau fortificare naţională şi
posedă
minorităţi, adoptă o atitudine pozitivă doar în mod secundar faţă de revendicările
minorităţilor sau ale ţărilor-mamă,
respectiv faţă de politica de sprijinire ale acestora.
Disputele
diplomatice dintre Ungaria şi România au ajuns în final în faţa
organelor Uniunii Europene, respectiv a Comisiei de la Veneţia. Partea română a
solicitat opinia acesteia despre legea statutului (în primul rînd privitor la
discriminarea
pozitivă şi efectele extrateritoriale, dar şi la aspectele sociale ale
legii)55,
la care, drept răspuns, partea ungară a înaintat o petiţie prin care solicita
poziţia Comisiei de la Veneţia referitoare la legislaţii similare, respectiv la
principiul sprijinirii conaţionalilor de peste hotare.56 Comisia de
la Veneţia şi-a
dat publicităţii recomandarea57 la 19 octombrie 2001, care a fost
interpretată atît
de partea română, cît şi de cea maghiară drept o victorie.
Odată cu propunerile Comisiei de la Veneţia polemica nu
s-a încheiat. România
a contestat facilităţile
de lucru acordate pe baza legitimaţiei de maghiar, precum
şi dreptul soţului nemaghiar la „legitimaţia de aparţinător”. Astfel, în
conformitate
cu acordul româno-maghiar din 22 decembrie 200158, orice cetăţean
român are
dreptul la muncă în Ungaria în condiţii similare, respectiv aparţinătorii
nemaghiari
ai maghiarilor din România nu pot obţine „legitimaţia de aparţinător”.
După intrarea în vigoare a legii statutului, în ţările
învecinate iau fiinţă birourile
care colectează
cererile şi începe eliberarea legitimaţiilor de maghiar. Cîteva sute
de mii de maghiari de dincolo de frontiere au profitat de această posibilitate.
Complicaţiile politice însă nu au luat sfîrşit. În conformitate cu acordul
româno-maghiar, după şase luni legea statutului trebuie rediscutată. Între timp, în
aprilie
2002 guvernul care a creat legea pierde alegerile, iar noul guvern va fi alcătuit
de
Partidul Socialist Ungar şi Uniunea Liber Democrată. La ultima sa întrunire,
cînd
îndeplinea doar funcţia de cabinet interimar, guvernul Orbán a înaintat
proiectul
de modificare a legii dar nu a reuşit să-l treacă prin parlament.
Şi
Parlamentul European pusese în discuţie legea statutului împuternicindu-l
pe Erik Jürgens, deputat socialist olandez, să întocmească un raport. Iniţial
mandatul
lui Jürgens se referea la o analiză a legilor europene similare, acesta însă
s-a ocupat
exclusiv cu legea maghiară a statutului. În
primul său raport59, pornind de la concepţia
politică a statului naţiune, în opoziţie
cu spiritul propunerilor Comisiei de la Veneţia,
autorul considerase drept îngrijorătoare concepţia naţiunii
transfrontaliere. Aşa cum
am mai semnalat, aceasta este o concepţie
unilaterală din punct de vedere profesional
care ignoră modul de formare a statelor şi a naţiunilor europene, precum
şi diferitele
concepţii, adesea contrare, despre naţiune. Raportul reproşează – în mod
justificat –
că propunerile Comisiei de la Veneţia au fost luate în considerare doar în
cadrul
instrucţiunilor de aplicare, fără ca legea să
fie modificată pe baza acestora.60 Totodată
raportul se încheie cu propunerea ca Ungaria să suspende legea. Deputaţii
maghiari
în Parlamentul European au înaintat propunerile de modificare ale legii, iar
Comisia
Juridică şi de Drepturile Omului cerea raportorului să viziteze ţările vizate
pentru a
putea analiza mai temeinic atît legea, cît şi modul de aplicare a acesteia.
Erik Jürgens
îşi modifică de mai multe ori raportul care va fi în final adoptat de comisia
juridică
şi de drepturile omului, precum şi de comisia politică a Adunării Generale a
Parlamentului European, în martie 2003. Raportul adoptat în comisii nu mai conţine
propunerea privind suspendarea legii, ci doar cea a modificării ei. În acelaşi
timp
conţine
o interesantă distincţie dintre Hungarians (maghiarii din Ungaria, cetăţenii
maghiari) şi Magyars
(maghiarii de dincolo de frontiere).61 Raportul se bazează în
continuare pe concepţia naţiunii politice.
În
noiembrie 2002, primul-ministru slovac, Dzurinda declară la Budapesta
că Slovacia nu poate accepta nicicum legea statutului. Iar în ianuarie 2003,
comisarul pentru integrare, Günther Verheugen, într-o scrisoare adresată primului
ministru ungar, semnalează că prezenţa conceptului de naţiune în textul legii
este
problematică. Nu este lipsit de semnificaţie nici faptul că un volum apărut în
primăvara lui 2002 sub semnătura lui Adrian Năstase cuprindea de fapt obiecţiile
româneşti la adresa legii maghiare a statutului.
Obiecţiile
statelor vecine, Comisia de la Veneţia, Parlamentul European,
scrisoarea comisarului pentru lărgire au conferit o dimensiune internaţională
legii
statutului. Pe lîngă dezbaterile din Ungaria şi din ţările învecinate62
problema
privind minorităţile de dincolo de frontiere sau cea a drepturilor persoanelor
aparţinînd acestora a devenit o problemă internaţională.63
În
prezent guvernul ungar lucrează la modificarea legii statutului şi după toate
probabilităţile în cursul anului 2003 aceste modificări vor fi finalizate.
Problemele
teoretice ridicate în prezentul studiu vor apărea cu toate
probabilităţile şi în practică, şi nu este exclus să apară şi alte complicaţii.
Într-o problemă atît de complexă ca legea statutului nu
poţi să pătrunzi în toate
detaliile. Un studiu
pivot reflectă totodată priorităţile autorului. Am pus accentul în primul
rînd asupra problemelor teoretice şi nu am atins toate aspectele politice.
Aceste
probleme încerc să
le pun în final, combinîndu-le totodată cu cele teoretice.
1.
Problema
centrală o constituie obiectivul propriu-zis al legii. După cum
am subliniat, ceea ce mi se pare a fi cel mai important este instituţionalizarea
pe
bază naţională, ceea ce ştiinţa politică numeşte unificare naţională fără
modificarea
frontierelor. Din disputele din jurul legii statutului reiese doar parţial
concepţia
referitoare la societăţile minoritare. Trebuie pusă întrebarea: ce vrea şi ce
poate să
facă politica maghiară pe termen lung cu minorităţile maghiare şi cît de
adecvată
este legea statutului pentru realizarea scopurilor.
2.
Relaţia
dintre Ungaria şi vecinii săi nu este lipsită de nori, iar această
situaţie se datorează tocmai existenţei minorităţilor naţionale maghiare. Legea
statutului a adus la suprafaţă din nou aceste contradicţii care apar în toate
situaţiile
relevante din punctul de vedere al politicii naţionale. Întru-cît în zona
noastră –
atît din partea majorităţilor cît şi a minorităţilor – sîntem martorii unor
procese de
construcţie naţională, nu văd nici o soluţie
fundamentală pentru tratarea problemei.
Probelema se pune astfel: Ungaria fie că renunţă la susţinerea minorităţilor
sale
de peste hotare, fie că acceptă conflictele permanente.
3. Societăţile minoritare şi formaţiunile
lor politice trăiesc în statele naţionale
respective, în acelaşi timp se consideră ca făcînd parte din naţiunea
maghiară.
Încearcă să se
integreze – ca societate autonomă – simultan în statele naţionale
respective astfel ca
totodată să fie legaţi, atît cultural cît şi politic, de ţara-mamă.
Poate fi soluţionată această tensiune? şi dacă nu – după cum se prezintă
lucrurile
– atunci care sînt răspunsurile? Aş putea pune întrebarea: ce fel de „lege a
statutului”
îşi imaginează elitele minoritare?
4. Din punct de vedere al protecţiei
minorităţilor problema esenţială este dacă
Comisia de la Veneţia acceptă legitimitatea principiului conform căruia o ţară-mamă să-şi sprijine minorităţile şi nu consideră că legea statutului ar avea
efecte
discriminatorii sau extrateritoriale. În baza poziţiei exprimate de Comisia de
la
Veneţia ne putem imagina că în domeniul protecţiei minorităţilor a fost deschis
un
nou capitol, chiar dacă raportul de ţară din 13 noiembrie 2001 prezintă legea
statutului mai de grabă în culori negative. Nu putem uita că documentele
referitoare
la definirea minorităţilor naţionale nu pomenesc nicăieri de ţara-mamă.
5. Aplicarea legii
statutului va restructura probabil societăţile minoritare, relaţiile de
putere
şi organizaţiile minoritare. O parte a energiilor organizaţiilor minoritare vor
fi cheltuite
pentru
culegerea informaţiilor, şi nu va fi indiferent cine va poseda acele informaţii.
Exagerînd
puţin, am putea spune că procesul respectiv va echivala cu un recensămînt pe
baza
căruia, după toate probabilităţile, va fi realizată cea mai completă bază de
date despre
maghiarii de dincolo de frontiere. Pornind de la această bază, s-ar putea
organiza şi alegeri
interne, ca să nu mai vorbim despre posibilităţile elaborării oricărei
strategii politice, dar şi
pentru cercetarea ştiinţifică
ar constitui o valoare inestimabilă.
Din multitudinea problemelor ridicate, acestea sînt cele
pe care le consider – alături
de
definirea subiecţilor de drept – ca fiind cele mai importante. Am evitat în mod
intenţionat
analizarea anumitor probleme de politică actuală, considerînd că procesul nu
s-a
încheiat, iar interpretarea acestora este posibilă numai după trecerea
timpului.□
Note:
1.
Mann, Michael: Nation-States in Europe and Other
Continents: Diversifying, Developing, Not Dying., Daedalus, 122/1993; Has
Globalisation Ended the Rise and Rise of the Nation-state?
Review of International Political Economy, 3/1997.
2.
Brubaker, Rogers: Nationalism Reframed: Nationhood
and the Nation Question in the
New
Europe, Cambridge
University Press, 1996.
3.
Nu avem suficient spaţiu în cadrul acestui studiu să analizăm
diferenţele dintre diferitele
state învecinate Ungariei, dar este evident că dreptul
la muncă sau de stabilire în Ungaria este
mult mai important pentru un maghiar din Ucraina
Subcarpatică decît pentru unul din Slovacia.
4.
Legea nu face distincţie între un maghiar din Ardeal şi
un român din Ardeal în măsura în
care posedă ascendenţi de cetăţenie maghiară. În
principiu, ambii pot obţine în condiţii similare
dreptul
de stabilire, respectiv ulterior cetăţenia.
5.
Tóth
Judit: A diaszpóra a jogszabályok tükrében, Regio, 3-4/1999
6.
Vezi
polemica din paginile revistei Magyar Kisebbség din nr. 1/1999 şi
2-3/1999.
7.
Consfătuirea Maghiară Permanentă a luat fiinţă în martie
1999.
8. Declaraţia
finală a Consfătuirii Maghiare Permanente, Budapesta, 26 octombrie 2001.
9. Declaraţia conferinţei „Magyarország és a határon
túli magyarság – 1999”, Budapesta,
20 februarie 1999, punctul 8.
10. Németh Zsolt: Bontsuk le a nemzeteket megosztó
határokat, Magyar Nemzet, 5 ianuarie
2001.
11. Discursul lui Németh Zsolt
în Parlementul Ungariei cu ocazie deschiderii dezbaterii
generale asupra proiectului de lege privind maghiarii din ţările vecine la 19
aprilie 2001.
12. Declaraţia conferinţei „Magyarország
és a határon túli magyarság – 1999”, Budapesta,
20
februarie 1999.
13. Declaraţia finală a celei de a doua sesiuni a
Consfătuirii Maghiare Permanente,
Budapesta, 12 noiembrie 1999.
14.
Declaraţia finală a celei de a treia sesiuni a Consfătuirii
Maghiare Permanente, Budapesta,
14
decembrie 2000, paragraful 8.
15.
Borbély Zsolt Attila: A statátustörvény mint a magyar
(re)integráció eszköze. (Legea
statutului
ca instrument al (re)integrării maghiare). Provincia, 5/2001.
16.
Szabó
Tibor: Szülőföldön magyar közösségben élni. Családi Kör, 12 iulie 2001.
17.
Németh Zsolt: Bontsuk le a nemzeteket megosztó
határokat, Magyar Nemzet, 5 ianuarie
2001.
18. Varga
Attila: Státustörvény vagy vándorbot. Romániai Magyar Szó, 16-17-18 mai
2001.
19.
Deşi au avut loc mai multe anchete, după opinia mea
aceste probleme nu pot fi cercetate
prin
metoda chestionarelor.
20.
Népszabadság,
10
aprilie 2001.
21.
Népszabadság,
10
aprilie 2001.
22. Varga
Attila: Státustörvény vagy vándorbot. Romániai Magyar Szó, 16-17-18 mai
2001.
23. Bauer Tamás: Magyar állam – magyar
kisebbségek. Népszabadság, 20 aprilie 2001.
24. Borbély Zsolt Attila: A
statátustörvény mint a magyar (re)integráció eszköze. (Legea
statutului
ca instrument al (re)integrării maghiare), Provincia, 5/2001.
25.
Duray
Miklós în interviul publicat în numărul din iulie-august al revistei Beszélő.
26.
Duray
Miklós: Sosemvolt törvényünk lesz. Beszélő 5/2001.
27.
Bodó
Barna: Státustól státusig. Krónika, 16 iunie 2001.
28. Neumann Ottó: Magyarságot igazoló hivatal. Magyar
Hírlap, 11 iulie 2000.
29.
Varga Attila: A jogállástól a kedvezményekig, Fundamentum,
3/2000.
30.
Tóth
Judit: Státusmagyarság, Mozgó Világ, 4/2001.
31.
Proiectul de lege asigură facilităţi similare şi
membrilor de familie nemaghiare a persoanei
care posedă legitimaţia de maghiar, fără ai obliga să se
declare maghiari.
32.
Tóth
Judit: Op.cit. 13.
33.
Lipsa
acestuia poate fi explicată în primul rînd prin cauze economice. La asta s-a
adăugat desigur şi faptul că statele membre UE au atras atenţia Ungariei asupra
discriminării
dintre cetăţeni ai UE. Prin asta se explică
parţial şi faptul că Austria a fost scoasă din varianta
finală.
34.
Nu
pot să afirm că elitele politice teoretic ar trebui să aibă vederi coerente şi
să
acţioneze în conformitate cu acestea, dar
din punctul de vedere al ştiinţelor sociale, nu putem
ocoli această ipoteză.
35.
Bauer Tamás: A hazátlanság tartósítása. Népszabadság,
10 ianuarie 2001. Nu urmăresc
să
polemizez cu autorul, doresc doar să analizez problemele ridicate de domnia sa.
36.
Kántor Zoltán: Polgári nacionalizmus? (Naţionalism civic?)
Provincia, 7/2000.
37.
Această
deosebire a fost remarcată de Molnár Gusztáv. (K.Z.)
38.
Bauer Tamás, id.
39.
Tamás
Gáspár Miklós: A magyar külpolitika csődje. Népszabadság, 30 iunie 2001.
40. Meinecke, Friedrich: Cosmopolitanism and the Nation State. 1970,
Princeton University Press. 9-22.
41.
Kohn, Hans: Western and Eastern Nationalism. In
Hutchinson, John and Smith, Anthony
D. (coord.): Nationalism. Oxford University Press, 1994, 162-165.
42.
Plamenatz, John: Two Types of Nationalism. In Kamenka,
Eugen (coord.): Nationalism:
the Nature and Evolution of an Idea. Edward Arnold, 1973, 23-36.
43.
Reglementările referitoare la minorităţile naţionale din
Ungaria au fost consfinţite în
Legea nr.LXXVII. din 1993, despre drepturile minorităţilor
naţionale şi etnice.
44.
Bakk Miklós: Két nemzetkoncepció európai versenye
zajlik. Magyar Nemzet, 7 iulie
2001.
45.
Bíró
Béla: Itt-hon vagy ott-hon? Népszabadság, 6 ianuarie 2001.
46.
Nairn,
Tom: Faces of Nationalism: Janus Revisited, London, 1997.
47.
Declaraţia
finală a celei de a patra sesiuni a Consfătuirii Maghiare Permanente,
Budapesta, 26 octombrie 2001.
48.
Öllős
László: Hova tartozhatunk? Fundamentum, 3/2000, 101.
49.
Excluzînd
fireşte ambasadele şi consulatele, dar oricum nu ar fi fost recomandabil
nici practic, nici politic ca aceste instituţii să fie investite cu astfel de
atribuţii. Comisia de la
Veneţia la 19 octombrie 2001 a recomandat
tocmai acest lucru, ca să fie folosite consulatele în
astfel de scopuri.
50.
Opinia separată a Partidului Socialist Ungar în legătură
cu declaraţia finală a sesiunii
din
13-14 decembrie 2000 a Consfătuirii Maghiare Permanente.
51.
Bucur
Ildikó: A státustörvény margójára. Szabadság, 2001.
52.
Öllős
László: Szomszédmagyarok. HVG, 26 mai 2001.
53.
Tóth
Judit: Státusmagyarság, Mozgó Világ, 4/2001.
54.
Tamás
Pál: Státuscsont. Magyar Hírlap, 15 august 2001.
55.
The Official Position of the Romanian Government on the
Law on Hungarians Living
in
Neighbouring Countries.
56.
Paper Containing the Position of the Hungarian Government
in Relation to the Act on
Hungarians
Living in Neighbouring Countries.
57.
European Commission for Democracy Through Law (Venice
Commission): Report on
the
Preferential Treatment of National Minorities by Their Kin-state.
58.
Acordul dintre Guvernul Republicii Ungaria şi Guvernul
României din 22 decembrie
2001.
59.
Preferential treatment of national minorities by their
kin-state: the case of the Hungarian
Status Law of 19 June 2001 (Draft report), Council of Europe, Parliamentary
Assembly,
Committee on Legal Affairs and Human Rights,1 1 June 2002.
60.
După
toate probabilităţile, campania electorală deosebit de tensionată a stat la
baza
nemodificării legii.
61.
Ceea ce sună cam la fel ca şi cum germanii din Germania
ar fi Germans, iar germanii
din Belgia de exemplu, Deutschs. Vezi documentul:
Preferential treatment of national minorities
by
their kin-state: the case of the Hungarian law of 19 June 2001 on Hungarians
living in
neighbouring countries (“Magyars”), Council
of Europe, Parliamentary Assembly, Committee
on Legal Affairs and Human Rights, adopted on 3 March 2003.
62.
Vezi articolele, studiile cele mai relevante din Kántor
Zoltán (red.): A státustörvény:
dokumentumok,
tanulmányok, publicisztika. Budapesta, Teleki László Alapítvány, 2002.
63.
The protection of national minorities by theri
kin-state. Strassbourg, Council of Europe
Publishing, 2002.
Traducere de
Elek Szokoly
*
Zoltán KÁNTOR (n. 1968), sociolog, politolog, colaborator al Institutului Teleki
László
din
Budapesta şi profesor invitat la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj şi
Universitatea de
Vest din Timişoara. În 1996 a obţinut
masteratul la Facultatea de ştiinţe Politice al Central
European University cu lucrarea:
National Minorities, Consociationalism and Democracy: the
Case of Hungarians in Romania. A publicat lucrările: Kisebbségi
nemzetépítés; A romániai
magyarság, mint nemzetépítő kisebbség
(2000); Az RMDSZ a romániai kormányban 1996-2000
împreună cu Bárdi Nándor (2000), Az RMDSZ és a kormánykoalíció (1996-2000),
coordonator
(2001), A magyar nemzetpolitika és a
státustörvény (2001), Nationalizing Minorities and Homeland Politics (20001).
Zoltán Kántor, A státustörvény:
nemzetpolitika vagy a kisebbségvédelem új megközelítése?,
articol
publicat în Magyar Kisebbség 1/2002 şi preluat cu permisiunea autorului.