Raport despre tratamentul preferenţial
Raport
despre tratamentul preferenţial
al
minorităţilor naţionale
de către statul înrudit
Comisia Europeană pentru Democraţie prin drept
(Comisia de la Veneţia)
Introducere
La 21 iunie 2001, primul ministru
al României, dl. A. Năstase, a cerut
Comisiei de la Veneţia să examineze
compatibilitatea Legii maghiarilor care
trăiesc în ţările vecine, adoptată de către
Parlamentul Ungar la 19 iunie 2001, cu
standardele europene şi cu normele şi
principiile dreptului internaţional public
contemporan.
La
2 iulie 2001, ministrul afacerilor externe al Ungariei, dl. J. Martonyi,
a cerut Comisiei de la Veneţia să
elaboreze un studiu comparativ al
tendinţelor recente în legislaţiile europene cu privire la tratamentul preferenţial al persoanelor care aparţin
minorităţilor naţionale care trăiesc în
afara hotarelor ţării lor de cetăţenie.
La
reuniunea sa plenară din 6-7
iulie 2001, Comisia de la Veneţia a decis
să întreprindă un studiu bazat pe
legislaţia şi practica unor state membre
ale Consiliului
Europei, despre tratamentul preferenţial al unui stat privitor
la minorităţile înrudite care trăiesc în
străinătate. Ţelul acestui studiu a fost
să stabilească dacă un astfel de tratament poate fi considerat compatibil cu
standardele Consiliului Europei şi cu
principiile dreptului internaţional.
Prin urmare, un grup de lucru a fost
format, fiind compus
din dnii. Franz
Matscher, François Luchaire, Giorgio
Malinverni şi Pieter Van Dijk. O întrunire
a avut loc la Paris în data de 18
septembrie
2001. Raportorii s-au întîlnit cu
reprezentanţii Guvernului României, respectiv
Ungariei, în vederea obţinerii unor
clarificări în urma informaţiilor pe care
ambele părţi le-au depus, la cererea
Comisiei, în luna august.
Raportul de faţă a fost pregătit pe
baza comentariilor
dnilor. Matscher,
Luchaire, Malinverni şi Van Dijk; el a fost
discutat în cadrul Subcomisiei pentru Protecţia
Minorităţilor la 18 octombrie
2001, fiind pe urmă
adoptat de către
Comisie la cea de-a 48-lea reuniune
plenară care a avut loc la Veneţia în zilele
de 19-20 octombrie 2001.
A. Antecedente istorice1
Grija
„statelor înrudite” pentru
soarta persoanelor aparţinînd comunităţilor lor naţionale2 (denumite în cele
ce urmează „minorităţi înrudite”) care
sînt cetăţenii altor ţări („state de
cetăţenie”), avînd reşedinţa în străinătate, nu este un fenomen nou în dreptul
internaţional.
Pe
lîngă cîteva principii generale
ale dreptului internaţional uzual, tratatele internaţionale în vigoare încredinţează statelor de cetăţenie sarcina de a
asigura tuturor persoanelor aflate în
jurisdicţia lor să se bucure de drepturile
fundamentale ale omului, inclusiv
drepturile minoritare, şi atribuie comunităţii internaţionale în general rolul de
supraveghere a obligaţiilor statelor de
cetăţenie3. Statele înrudite, cu toate
acestea, şi-au arătat dorinţa de a
interveni în mod mai semnificativ şi direct, adică în paralel cu forurile prevăzute în cadrul cooperării internaţionale
din acest domeniu4, în favoarea minorităţilor înrudite cu ele.
Principalul
mijloc de care statele
înrudite dispun în această privinţă este
negocierea tratatelor multilaterale sau
bilaterale, avînd ca obiectiv protecţia
minorităţii înrudite, cu statele de
cetăţenie aflate în cauză.
O
abordare bilaterală a protecţiei
minorităţilor s-a încercat pentru prima
oară în urma
prăbuşirii imperiilor
Rusiei, Austro-Ungariei şi Imperiului
Otoman după primul război mondial,
sub egida Ligii Naţiunilor5. Ea a fost
adoptată din nou după cel de-al doilea
război mondial. Experienţa Tirolului de
Sud este interesantă în mod deosebit. În
urma tratatului de pace de la SaintGermain-en-Laye (1919), Tirolul de
Sud a fost anexat Italiei împotriva
voinţei populaţiei locale (cîteva mii de
italieni şi 280.000 de sud-tirolezi ultimii obţinînd cetăţenia italiană). Nici
un fel de protecţie n-a fost acordată
acestei minorităţi în timpul perioadei
fasciste. În 1945, sud-tirolezii şi-au
revendicat dreptul la autodeterminare.
Ca o măsură compensatorie, Aliaţii au
îndemnat Italia şi Austria să găsească o
soluţie printr-un tratat bilateral, care a
fost încheiat în data de 4 septembrie
1946 (Tratatul Gruber-de Gasperi,
anexat ulterior Tratatului de pace între
Puterile Aliate şi Italia din 10 februarie
1947). Drept urmare, regiunii i-a fost
acordată o autonomie limitată. După
Tratatul de la Viena din 15 mai 1955
care a restabilit complet independenţa
Austriei, aceasta a urmărit o mai bună
îndeplinire a Tratatului, cerînd continuarea negocierilor bilaterale, pe care
Italia, între 1958 şi 1961, le-a refuzat.
În 1959, Austria a dus acest caz în faţa
Adunării Generale a Naţiunilor Unite
care, prin două rezoluţii, din 1960,
respectiv 1961, a îndemnat Italia şi
Austria să angajeze negocieri, ratificînd
astfel în mod implicit dreptul Austriei
de a purta grijă sud-tirolezilor pe baza
Tratatului de la Paris. Conflictul s-a intensificat prin
atacuri teroriste. În
1969 a fost încheiat „tratatul pachet”
(„pacchetto”) în favoarea minorităţii
sud-tiroleze. În vara anului 1992,
guvernul austriac a publicat o declaraţie
cu privire la faptul că guvernul italian a
aplicat, în sfîrşit, pachetul. În 1996,
Austria şi Italia au înştiinţat Naţiunile
Unite despre găsirea unei soluţii reciproc satisfăcătoare. În ziua de azi, Austria continuă să supravegheze punerea
în aplicare a „pachetului”, iar Italia, în
lumina bunelor relaţii care există acum
între cele două ţări, nu contestă dreptul
Austriei la această supraveghere.
În
anii 1990, după terminarea
războiului rece şi după prăbuşirea
comunismului, chestiunea protecţiei
minorităţilor a devenit o problemă
proeminentă, în timp ce dorinţa ţărilor
din Europa Centrală şi de Est de a juca
un rol decisiv în protecţia minorităţilor
înrudite a devenit şi mai aparentă6.
Prevederi
referitoare la grija pe
care statul înrudit o poartă pentru
minorităţile înrudite din străinătate,
susţinînd legăturile cu acestea, sînt întradevăr incluse în mai multe constituţii
noi, elaborate în aceşti ani1.
De exemplu, articolul 6 din Constituţia
Ungariei (revizuită în 1989) prevede:
„Republica Ungară se simte responsabilă pentru soarta
maghiarilor care
trăiesc dincolo de hotarele ei şi va
promova şi sprijini legăturile acestora cu
Ungaria”.
Articolul
7 al Constituţiei
României (1991) spune:
„Statul
susţine întărirea legăturilor
cu românii care trăiesc în afara graniţelor şi acţionează
în vederea prezervării, dezvoltării şi expresiei identităţii
lor etnice, culturale, lingvistice şi
religioase, respectînd legislaţia statului
ai cărui cetăţeni sînt.”
Articolul
5 al Constituţiei slovene
(1991) prevede, printre altele, că:
„Slovenia
îşi va menţine grija
pentru minorităţile naţionale slovene
autohtone din ţările vecine şi va susţine
contactele acestora cu patria mamă. (…)
Slovenii care nu dispun de cetăţenie
slovenă pot beneficia de drepturi şi
privilegii speciale în Slovenia. Natura
şi măsura acestor drepturi şi privilegii
vor fi reglementate prin lege”.
Articolul 49 din Constituţia „Fostei
Republici Iugoslave
Macedonia” (1991)
stipulează:
„Republica
se îngrijeşte de statutul
şi drepturile persoanelor aparţinînd
poporului macedonean din ţările vecine
(…), acordă asistenţă dezvoltării lor
culturale şi promovează legăturile cu
aceştia.”
Articolul
10 al Constituţiei croate
(1991) prevede:
„Pentru
părţile naţiunii croate din
alte ţări se garantează grija specială şi
protecţia Republicii Croate.”
Articolul 12 din Constituţia Ucrainei
(1996) de asemenea
prevede că:
„Ucraina
se îngrijeşte de satisfacerea necesităţilor naţionale, culturale
şi lingvistice ale ucrainenilor care au
reşedinţa în afara graniţelor statului.”
Articolul
6 al Constituţiei polone
din 1997 prevede:
„Republica
Polonă va asigura
asistenţă polonezilor care trăiesc în străinătate
în vederea menţinerii legăturilor
lor
cu tradiţiile culturale naţionale.”
Articolul
7a din Constituţia
Slovaciei (amendată în 2001) prevede:
„Republica
Slovacă va susţine
conştiinţa naţională şi identitatea
culturală a slovacilor care trăiesc peste
graniţe şi instituţiile acestora, în vederea
îndeplinirii acestor obiective, precum şi
relaţiile lor cu patria mamă.”
În
aceeaşi perioadă, abordarea prin
tratate a protecţiei minorităţilor a
reapărut, cu o anvergură şi mai importantă. Germania, în vederea securizării
graniţelor sale şi pentru a acorda
protecţie minorităţilor înrudite, care
după al doilea război mondial au fost
supuse stăpînirii statelor din Europa
Centrală şi de Est, a încheiat tratate de
cooperare prietenească şi de parteneriat,
îndeosebi cu Polonia, Bulgaria, Ungaria
şi România7. Ungaria a încheiat tratate
similare cu trei dintre ţările vecine:
Ucraina, Croaţia şi Slovenia8.
Potenţialul
tratatelor bilaterale în
privinţa reducerii tensiunilor între
statele înrudite şi statele de cetăţenie
s-a arătat semnificativă, astfel încît
aceste tratate pot determina îndatoriri
specifice privind probleme sensibile, în
timp ce înţelegerile multilaterale pot
doar să prevadă o abordare indirectă a
acestor probleme9. Mai mult, tratatele
ţin cont de caracteristicile specifice şi
necesităţile fiecărei minorităţi naţionale
ca şi contextul istoric, politic şi social
particular care trebuie luat în considerare nemijlocit.
Astfel, Uniunea Europeană a considerat tratatele
bilaterale un mijloc atractiv pentru
garantarea stabilităţii în
Europa Centrală şi de Est. În 1993, ea a
sancţionat şi a lansat o iniţiativă
franceză („iniţiativa Balladur”) cu
privire la încheierea unui Pact de
Stabilitate în Europa în 1995. Acesta a
avut ca obiectiv realizarea „stabilităţii
prin promovarea relaţiilor de bună
vecinătate, inclusiv chestiunile referitoare la frontiere şi minorităţi, şi a
cooperării regionale şi consolidării
instituţiilor democratice prin acorduri
de cooperare ce vor fi stabilite în diverse domenii care pot contribui la
atingerea acestui obiectiv”10. Pactul,
semnat de 52 state şi adoptat în 1995,
s-a referit la Bulgaria, Republica Cehă,
Estonia, Letonia, Lituania, Polonia,
România, Slovacia şi Ungaria, toate
aceste ţări manifestîndu-şi interesul
pentru aderarea la Uniunea Europeană.
Aceste state au fost chemate „să-şi
intensifice relaţiile de bună vecinătate
sub toate aspectele, inclusiv cele legate
de drepturile persoanelor aparţinînd
minorităţilor naţionale”; s-a considerat
că această intensificare trebuie să
impună aplicarea efectivă a principiilor
egalităţii suverane, respectul drepturilor
inerente suveranităţii, abţinerea de la
ameninţarea cu forţă sau de la utilizarea
forţei, inviolabilitatea frontierelor,
rezolvarea paşnică a disputelor, neamestecul în treburile interne, respectul
drepturilor omului, incluzînd drepturile
persoanelor aparţinînd minorităţilor
naţionale, şi libertăţilor fundamentale,
incluzînd libertatea gîndirii, conştiinţei,
religiei sau credinţei, drepturile egale
şi autodeterminarea popoarelor, cooperarea între state şi
satisfacerea cu bună
credinţă a obligaţiilor impuse de dreptul
internaţional11.
În
jur de o sută de înţelegeri noi
sau existente – referitoare, printre altele,
la protecţia minorităţilor – au fost
incluse în acest Pact.
Statele
participante ale Pactului
s-au obligat, în Declaraţia Finală, la
supunere faţă de principiile OSCE. În caz
de probleme legate de respectarea
înţelegerilor, statele se vor bizui pe
instituţiile şi
procedurile existente ale OSCE în vederea
prevenirii conflictelor şi pentru
rezolvarea
paşnică a disputelor. Acestea includ
posibilitatea de a consulta Înaltul Comisar
pentru Minorităţile Naţionale
(articolul 15
al Declaraţiei Finale), respectiv de
a supune
disputele legate de interpretarea sau
executarea tratatelor Curţii Internaţionale
de Conciliere şi Arbitraj (articolul
15 al
Declaraţiei Finale).
Sub
auspiciile Pactului, alte două
tratate bilaterale de cooperare au fost
semnate de către Ungaria şi Slovacia
(1995), respectiv Ungaria şi România
(1996)12.
B. Abordarea
bilaterală a protecţiei
minorităţilor
Stabilitatea
şi pacea, după cum se
ştie, nu pot fi realizate fără o protecţie
satisfăcătoare a minorităţilor. Astfel,
toate tratatele bilaterale de relaţii de
prietenie în cauză conţin prevederi
referitoare la (respectivele13) minorităţi14. În contextul acestor înţelegeri
bilaterale, statele înrudite încearcă să
asigure o protecţie de nivel ridicat
minorităţilor lor, în timp ce statele de
cetăţenie urmăresc
realizarea unui
tratament egal şi integrarea minorităţilor
care trăiesc între graniţele lor,
apărîndu-şi
prin aceasta integritatea teritorială.
În
anumite cazuri, tratatele de
prietenie se referă la instrumente
bilaterale preexistente, privitoare în
special la minorităţi (de exemplu,
tratatul de cooperare între Ungaria şi
Slovenia decurge din Convenţia asupra
prevederii drepturilor speciale pentru
minoritatea slovenă din Republica
Ungară şi pentru minoritatea maghiară
din Republica Slovenă din 6 noiembrie
1992, iar Tratatul de bază a relaţiilor
de bună vecinătate şi cooperare între
Ungaria şi Ucraina urmează Declaraţia
despre principiile de cooperare între
Republica Ungară şi Republica Sovietică Socialistă Ucraineană pentru
garantarea drepturilor minorităţilor
naţionale din 31 mai 1991.)
În alte cazuri, un instrument specific
referitor la
minorităţi urmează în timp
tratatul bilateral; Tratatul de relaţii
prieteneşti şi cooperare între Ungaria şi
Croaţia, de exemplu, a fost completat ulterior prin Convenţia despre protecţia
minorităţii maghiare din Republica Croată
şi a minorităţii croate din Republica
Ungară (5 aprilie 1995). În mod similar,
Declaraţia principiilor călăuzitoare ale
cooperării între Republica Ungară şi
Federaţia Rusă privitoare la garantarea
drepturilor minorităţilor naţionale
din 11
noiembrie 1992 urmează şi se referă la
Tratatul de relaţii prieteneşti şi
cooperare
între Republica Ungară şi Republica
Sovietică Federativă Socialistă Rusă din
6 decembrie 1991.
Aceste
tratate şi convenţii conţin
de obicei obligaţii reciproce de a
respecta normele şi principiile internaţionale privind minorităţile naţionale.
Ele includ prevederi legislative flexibile
cum ar fi Recomandarea nr. 1201 a
Adunării Parlamentare a Consiliului
Europei (din 1993) şi Documentul
CSCE de la Copenhaga (1990), acordîndu-le prin aceasta un efect obligatoriu
în relaţiile lor reciproce.
O
analiză comparativă detaliată a
conţinuturilor acestor tratate depăşeşte
cu mult obiectivul prezentului document. Este suficient pentru scopul
nostru să subliniem că ele prevăd
anumite drepturi esenţiale „clasice”
(dreptul la identitate; drepturi lingvistice; drepturi culturale; drepturi educaţionale; drepturi referitoare la utilizarea
mass-media; libertatea expresiei şi
asocierii; libertatea religiei; dreptul de
a participa la procesele de luare a
deciziilor). Cîteodată, în cazuri mai
rare, sînt incluse şi alte drepturi, cum
ar fi dreptul la contacte transfrontaliere
şi prezervarea patrimoniului arhitectural. Unele tratate acordă drepturi
colective sau anumite forme ale autonomiei. Pe lîngă acestea, altele pun
accentul pe îndatoririle persoanelor
aparţinînd minorităţilor faţă de statele
lor de cetăţenie.
Aceste tratate sînt, mai mult sau mai
puţin,
tratate cadru: ele necesită să fie puse
în aplicare prin
acte legislative specifice
sau prin acorduri interguvernamentale în
domenii specifice.
Îndeplinirea
tratatelor implică două
aspecte distincte: pe de o parte, părţile
trebuie să respecte
obligaţiile asumate
reciproc; pe de altă parte, ele trebuie să
desfăşoare convorbiri bilaterale în
legătură cu problemele care fac obiectul
tratatelor, avînd în vedere şi asumarea
unor obligaţii noi sau diferite. Totodată,
îndeplinirea efectivă şi corectă a
tratatelor
în general nu este supus nici unui
control
legal: într-adevăr, nici unul dintre
aceste
tratate nu creează un mecanism de control jurisdicţional sau legal15.
Executarea
lor cade mai degrabă în sarcina comisiilor
mixte interguvernamentale (în mod
normal, reprezentanţii minorităţilor
fac parte
din fiecare delegaţie guvernamentală,
ei
însă nu au putere de veto). Aceste
comisii
trebuie să se reunească la intervale
regulate, sau de cîte ori se consideră necesar,
şi sînt în mod normal împuternicite
să facă
recomandări guvernelor lor respective
cu
privire la executarea sau chiar
modificarea
tratatelor.
Nu există sancţiuni explicite pentru
absenţa
de cooperare a uneia dintre părţi
în executarea
tratatului.
În
măsura în care majoritatea
acestor tratate au fost incluse în Pactul
de Stabilitate, oricare dintre state se
poate adresa Curţii Internaţionale de
Conciliere şi Arbitraj, în căutarea
soluţionării unei dispute sau interpretării unei prevederi a tratatului bilateral în cauză. Cu toate acestea, în
realitate, acest lucru nu s-a întîmplat
niciodată. În plus, Înaltul Comisar
OSCE pentru Minorităţi Naţionale
poate fi solicitat pentru asistenţă, în
virtutea articolului 15 al Declaraţiei Finale a Pactului de Stabilitate, ceea ce
nu s-a întîmplat.
În
afară de aceasta, întrucît tratatele în cauză cuprind prevederi ale
Convenţiei-cadru, îndeplinirea lor cade,
fie şi doar indirect, în domeniul de
competenţă al Comitetului Consultativ
în cauză şi al Comitetului de Miniştri al
Consiliului Europei; într-adevăr, statele
au depus în rapoartele lor, deşi numai
în mod indirect, informaţii detaliate
despre aceste cazuri.
În
ceea ce priveşte soluţiile autohtone, posibilitatea teoretică, în acele
ţări
ale căror sistem constituţional permite
aplicarea directă a regulilor tratatelor în
legislaţia autohtonă, de a înainta în faţa
unei curţi autohtone cazul nerespectării
unui tratat autoexecutoriu nu a fost
utilizată pînă acum (şi nu pare foarte
probabilă, datorită îndeosebi cunoaşterii deficiente a acestei posibilităţi de
către avocaţi).
De
aici rezultă că, potrivit stării de
azi a lucrurilor, dacă una dintre părţi
refuză să participe la convorbirile bilaterale cu privire la executarea unui tratat,
numai presiunea politică a
celeilalte părţi
sau a comunităţii internaţionale poate să
o convingă să facă acest lucru.
Totuşi,
acest refuz ar încălca nu
numai obligaţia specifică, asumată prin
tratat, de a duce negocieri privitoare la
măsurile de punere în aplicare a tratatului în cauză (o încălcare, prin urmare,
a principiului pacta sunt servanda), dar
şi principiul general al dreptului internaţional potrivit căruia „în relaţiile lor
reciproce, statele trebuie să acţioneze
în concordanţă cu principiile şi regulile
legăturilor prieteneşti de vecinătate care
trebuie să ghideze acţiunea lor la nivel internaţional, în
special în contextul local şi regional”16.
C. Legislaţia
internă referitoare la
protecţia minorităţilor înrudite:
analiză17
În
completare la înţelegerile bilaterale şi la legile şi regulile autohtone
prin care acestea sînt puse în aplicare,
un număr de state din Europa au aprobat
acte legislative sau regulamente specifice, acordînd avantaje speciale, prin
urmare un tratament preferenţial,
persoanelor care aparţin minorităţilor
înrudite cu ele18.
Următoarele
legi merită să fie
citate în acest context:
• Legea egalităţii sud-tirolezilor cu
cetăţenii Austriei în anumite domenii
administrative, 25 ianuarie 1979 (Austria) (în cele ce urmează: „Legea
Austriacă” sau LA)19
• Legea despre slovacii expatriaţi
precum şi schimbarea şi completarea
unor legi – nr. 70 din 14 februarie 1997
(Slovacia) (în cele ce urmează: „Legea
Slovacă” sau LS)
• Legea referitoare
la sprijinul acordat
comunităţilor
româneşti din întreaga lume,
15 iulie 1998
(România) (în cele ce
urmează: „Legea Română” sau LR)
• Legea federală despre politica de
stat a Federaţiei Ruse cu privire la
compatrioţii de peste hotare, martie
1999 (Federaţia
Rusă) (în cele ce
urmează: „Legea Rusă” sau LRu)
• Legea
despre bulgarii care trăiesc
în afara Republicii Bulgaria, 11 aprilie
2000 (Bulgaria) (în cele ce urmează:
„Legea Bulgară” sau LB)
• Legea
despre măsurile de favorizare a minorităţii italiene din Slovenia
şi Croaţia, 21 martie 2001, nr. 73 (care
lărgeşte valabilitatea articolului 14 § 2
al Prevederilor pentru dezvoltarea
activităţilor economice şi cooperării
internaţionale a Regiunii Friuli-Venezia
Giulia, a provinciei Belluno şi a zonelor
învecinate, 9 ianuarie 1991, nr. 19)
(Italia) (în cele ce urmează: „Legea
Italiană” sau LI)
• Legea
despre maghiarii care
trăiesc în ţările vecine, 19 iunie 2001
(care va intra în vigoare la 1 ianuarie
2002) (Ungaria) (în cele ce urmează:
„Legea Maghiară” sau LM)
De asemenea, sînt demne de remarcat cele ce urmează:
• Rezoluţia Parlamentului Sloven
despre statutul şi situaţia minorităţilor
slovene care trăiesc în ţările vecine şi
îndatoririle statului sloven şi ale altor
organe în această privinţă, din 27 iunie
1996.
• Decizia Ministerială Comună nr.
4000/3/10/e a Miniştrilor de Interne, de
Apărare, de Afaceri externe, Muncii şi
Ordinii publice din 15-29 aprilie 1998
despre Condiţiile, durata şi procedura
de eliberare a legitimaţiilor de identitate
speciale pentru cetăţenii albanezi de
origine greacă (Grecia) (în cele ce
urmează: „Decizia Ministerială Greacă”
sau DMG)
Sfera de aplicare ratione personae
Legea
Română şi Legea Italiană se
limitează la referirea la „comunităţile”
sau „minorităţile” care trăiesc în afara
teritoriilor lor respective. Celelalte legi
examinate,
dimpotrivă, precizează în
detaliu criteriile cărora o persoană
trebuie să corespundă pentru a intra în
sfera lor de aplicare. Aceste criterii sînt
următoarele:
Cetăţenia străină
Acest
criteriu decurge din raţionamentul [ratio] foarte asemănător al
acestor legi şi, din această cauză, le este
comună tuturor (cu excepţia parţială a
Legii Ruse). Criteriul nu este precizat
întotdeauna în mod explicit (vezi Legile
Română şi Italiană menţionate mai sus;
Legea Bulgară nu-l specifică în articolul
2, o face însă în capitolul al doilea).
Legea Maghiară precizează că cetăţenia
ungară trebuie să fie pierdută din alte
motive decît cel al renunţării voluntare.
Originea naţională specifică
În
timp ce Legile Italiană şi Română nu precizează în mod explicit nici un
criteriu pentru stabilirea originii naţionale, celelalte legi fac acest lucru, mai
mult sau mai puţin detaliat.
În Legea Slovacă, „originea etnică”
slovacă derivă
dintr-un „strămoş direct
pînă la a treia generaţie” (articolul 2 §
3 al LS). Pentru Legea Bulgară este
necesar a avea cel puţin un ascendent
de origine bulgară (articolul 2 al LB).
În Legea Maghiară, este de „naţionalitate” maghiară persoana care se
declară ca atare (articolul 1 al LM).
Pentru ruşi, compatrioţi sînt „cei care
împărtăşesc aceeaşi limbă, religie,
cultură, aceleaşi tradiţii şi obieciuri,
precum şi descendenţii lor direcţi”
(articolul 1 al LRu).
Ca
dovadă a originii naţionale,
Legea Slovacă cere un „document
susţinător” care poate consta din:
certificatul de naştere, certificatul de
botez, o declaraţie a oficiului stării
civile, o „dovadă a naţionalităţii” sau
permisul de şedere permanentă; în lipsa
acestora, se cere o dovadă scrisă din
partea unei organizaţii a slovacilor din
străinătate sau mărturia a cel puţin doi
conaţionali slovaci expatriaţi (articolul
2 § 4 al LS). Legea Bulgară cere un
document eliberat de o autoritate străină
sau de o asociaţie a bulgarilor de peste
hotare, sau de Biserica Ortodoxă
Bulgară; în lipsa acestora, originea
bulgară poate fi dovedită prin mijloace
justiţiare (articolul 3 al LB). Legea Rusă
cere, pe lîngă „libera alegere” a persoanei, „documente susţinătoare” ale
cetăţeniei sovietice sau ruse anterioare
sau a reşedinţei anterioare pe teritoriul
Rusiei, URSS, RSFSR sau al Federaţiei
Ruse, sau al descinderii directe din
imigranţi (articolul 4 al LRu).
Dovedirea
originii maghiare este
mai complexă; deşi formularea articolului 1 § 1 a Legii Maghiare pare să
sugereze că este suficientă simpla
declaraţie a solicitantului, reiese20 că
organizaţiile reprezentative ale comunităţii naţionale maghiare din ţările
vecine
vor trebui să cerceteze originea naţională a solicitantului înaintea eliberării
- sau refuzului – recomandării în cauză.
Cu toate acestea, legea nu specifică ce
fel de criterii se vor aplica de către
aceste organizaţii.
Reşedinţa în afara graniţelor
Legile
Bulgară şi Rusă solicită ca
persoana în cauză să aibă reşedinţa pe
teritoriul unei ţări străine (articolul 2,
respectiv 1), asemenea Legii Române
(articolul 1). Legea Maghiară prescrie
că numai cei care au reşedinţa în una
dintre ţările învecinate (cu excepţia
Austriei) au dreptul la avantajele în
cauză (articolul 1 § 1 al LM). Legea
Italiană se limitează la minorităţile
italiene din Croaţia şi Slovenia21.
Lipsa
permisului de şedere permanentă în statul înrudit
Această
cerinţă este cuprinsă în
Legea Maghiară (articolul 1 § 1). De
fapt, obţinerea unui permis de şedere
permanentă în Ungaria constituie baza
retragerii „Certificatului de Naţionalitate Maghiară” (articolul 21 § 3 (b) al
LM). Faţă de aceasta, Legea Slovacă îi
încurajează pe expatriaţi să solicite
reşedinţa permanentă în Slovacia
(articolul 5 § 3 al LS). Legitimaţia de
identitate specială greacă echivalează
cu un permis de şedere de trei ani
(articolul 3 al DMG).
Conştiinţa lingvistică
Potrivit
Legii Slovace, „expatriatul” trebuie să posede cel puţin o
cunoaştere pasivă a limbii slovace, care
trebuie atestată prin rezultatele activităţilor proprii, sau prin dovada unei
organizaţii slovace din ţara de reşedinţă
sau prin mărturia a cel puţin doi
conaţionali din străinătate (articolul 2
§§ 6, 7 al LS).
Conştiinţa culturală
Legea Slovacă cere o cunoaştere de
bază a culturii
slovace, care trebuie să
fie dovedită prin aceleaşi metode ca şi
conştiinţa lingvistică (vezi mai sus).
Legea Bulgară pretinde „conştiinţa
naţională bulgară” (articolul 2 al LB).
Soţi şi copii minori
Potrivit
Legii Maghiare, soţii şi
copiii minori care trăiesc în gospodărie
comună sînt îndreptăţiţi la avantajele
stipulate în Lege (articolul 1 § 2 al LM).
Decizia Ministerială Greacă extinde
avantajele albanezilor de origine greacă
la soţii şi descendenţii acestora, care pot
dovedi rudenia prin documente oficiale
(articolul 1 § 2 DMG). Avantajele Legii
Slovace sînt extinse asupra copiilor
expatriatului, avînd vîrsta de cel mult
15 ani, care sînt menţionaţi în Legitimaţia de Expatriat (articolul 4 § 1 al LS)
Documentul
doveditor al dreptului la
avantajele acordate prin lege
Legile
Maghiară, Slovacă şi Rusă
subordonează dreptul la avantaje specifice
deţinerii unui document special. La fel
procedează şi Decizia Ministerială
Greacă.
Natura
acestui document nu întotdeauna este identică.
Potrivit
regulamentului grec, acesta este (şi este denumit) o legitimaţie
de identitate (cuprinzînd fotografia şi
amprentele posesorului său), eliberată
pe o perioadă de trei ani (care poate fi
prelungită); funcţionează şi ca permis
de şedere şi permis de lucru (vezi
declaraţia/circulara corespunzătoare a
Ministerului Grec al Ordinii Publice).
„Legitimaţia de
Expatriat” slovac,
care se eliberează pe o perioadă de timp
nedefinită, conţine datele personale ale
posesorului, precum şi adresa lui
permanentă (datele copiilor minori pot
fi şi ele incluse, la cererea persoanei în
cauză, în măsura în care acest lucru este
compatibil cu tratatele internaţionale în
vigoare). Această legitimaţie nu echivalează cu legitimaţia de identitate şi este
valabilă numai cînd este folosită împreună cu un document de identitate
valabil (articolul 4 § 2 al LS) eliberat
de către statul de cetăţenie. Cu toate
acestea, deţinătorul legitimaţiei poate să
intre pe teritoriul slovac fără invitaţie
scrisă, viză sau permis de şedere.
„Certificatul
de Naţionalitate
Maghiară” – care se eliberează pe o
perioadă de cinci ani sau pînă la
împlinirea vîrstei de 18 ani, respectiv
pentru o perioadă nedefinită dacă
posesorul a depăşit vîrsta de 60 ani conţine fotografia posesorului şi toate
datele personale ale acestuia (articolul
21 § 5 al LM).
Legea
Rusă stipulează că apartenenţa la categoria de „compatriot” poate
fi dovedită – ca şi prin paşaportul rus
pentru cetăţenii ruşi sau cei care deţin
o dublă naţionalitate – printr-un certificat eliberat de reprezentanţele diplomatice sau consulare ale Federaţiei Ruse
sau de către autorităţile competente ruse
(articolul 3 al LRu). Acest certificat,
care nu este însoţit de fotografia
posesorului, nu echivalează cu o legitimaţie de identitate.
În
ceea ce priveşte procedura de
eliberare a documentelor în cauză, ele sînt eliberate de
autorităţile statului
înrudit: un „organ central de administraţie publică” desemnat de Guvernul
Ungariei (articolul 19 § 2 al LM);
Ministerul Afacerilor Externe slovac
(articolul 3 § 1 al LS); „autorităţile
competente” sau misiunile diplomatice
şi consulatele ruseşti din străinătate
(articolul 3 al LRu); departamentul de
poliţie responsabil pentru străini (articolul 1 al DMG).
Consulatele
sau ambasadele statelor înrudite pe teritoriul ţărilor de
cetăţenie pot avea un rol în această
procedură. Potrivit articolului 1 al Legii
Slovace, misiunile sau serviciile consulare slovace pot primi cereri pentru
Legitimaţia de Expatriat, pe care le
transmit Ministerului Afacerilor Externe pentru decizie. Misiunile diplomatice
sau consulatele ruse pot elibera certificatul de atestare a originii ruse (articolul
3 al LRu). Autorităţile consulare greci
nu joacă şi nu pot avea nici un rol, dat
fiind că legitimaţia de identitate specială greacă poate fi eliberat numai
acelora care se află pe teritoriu grec
(articolul 1 § 1 al DMG).
Legea
Maghiară nu atribuie nici un
rol consulatelor sau misiunilor diplomatice ale Ungariei, însă prevede un rol
esenţial în această procedură pentru
organizaţiile maghiarilor de peste
graniţe. Certificatul de Naţionalitate
Maghiară este eliberat, de fapt, de către
autorităţile ungare în cazul în care
solicitantul a fost „recomandat” de una
dintre aceste organizaţii, care trebuie să
verifice declaraţia făcută de solicitant
asupra apartenenţei sale la minoritatea
maghiară, să ateste
autenticitatea
semnăturii sale şi să furnizeze, printre
altele, fotografia solicitantului şi datele
personale ale acestuia (articolul 20 § 1
al LM). În absenţa unei astfel de
recomandări, certificatul nu poate fi
eliberat22; nici un fel de
remediu nu este
admis împotriva refuzului unei organizaţii de a elibera recomandarea. Am
menţionat mai sus că criteriile, de care
organizaţiile trebuie să ţină seama, sînt
neclare.
Un
rol cu totul diferit este atribuit
organizaţiilor asemănătoare de către
Legea Slovacă. Conform articolului 2
§ 5 al LS, ele pot atesta apartenenţa unei
persoane la minoritatea slovacă în
cazurile în care aceasta nu poate furniza
documentele formale enumerate în
articolul 2 § 4 din LS. Trebuie reţinut
în acest context că Legea Slovacă
prevede un criteriu clar pentru evaluarea
originii naţionale. În mod similar,
Legea
Bulgară (articolul 3 al LB) prevede
posibilitatea de a dovedi originea
bulgară prin declaraţia unei asociaţii a
bulgarilor din străinătate; legea specifică, totuşi, ceea ce trebuie să fie
dovedit, adică de a avea cel puţin un
ascendent bulgar.
Natura avantajelor
Avantaje
referitoare la învăţămînt şi
cultură
Aceste
avantaje constă de obicei
în: bursele pentru studenţi în vederea
urmării studiilor în statul înrudit;
reducerea taxelor sau scutirea de taxele
de utilizare a instituţiilor culturale şi educaţionale (cum
sînt muzeele, bibliotecile şi arhivele); sprijinul acordat
instituţiilor de învăţămînt de limbă
maternă din statele de cetăţenie; pregătirea cadrelor didactice în limba maternă
în statele de cetăţenie (articolul 6 § 1 al
SL; articolul 17 al LRu; articolele 9 şi
10 ale LB; articolul 7 al LB; articolele
4 şi 9-14 ale LM), recunoaşterea
reciprocă a diplomelor universitare
(vezi numeroasele înţelegeri între Austria şi Italia); accesul la cariera universitară (articolele 2 şi 4 § 2 ale LA).
Articolul
10 § 1 al Legii Maghiare
prevede în continuare acordarea de
burse pentru studenţii aparţinînd minorităţii înrudite care urmează studii de
orice natură în instituţiile de învăţămînt
superior – indiferent de limbă sau curriculum – din statul de cetăţenie.
Articolul
18 al Legii Maghiare
precizează bazele asistenţei de către
Ungaria a organizaţiilor care funcţionează peste hotare şi promovează cunoaşterea şi păstrarea limbii, literaturii
şi tradiţiilor culturale maghiare.
Asigurări sociale şi de sănătate
Potrivit
articolului 7 al Legii Maghiare, angajaţii care deţin Certificatul
de
Naţionalitate Maghiară pot contribui
la
asigurările de sănătate şi la sistemul de
pensii. Ei au de asemenea dreptul la
îngrijiri medicale nemijlocite în Ungaria
pe baza tratatelor de asigurări sociale
bilaterale. Articolul 2 al Legii Române se
referă la posibilitatea membrilor comunităţilor româneşti de a primi ajutor individual în cazuri medicale speciale.
Expatriaţii slovaci pot cere scutirea de la
plata
asigurării sociale în străinătate dacă
îndeplinesc
condiţiile necesare pentru
a-şi primi drepturile pe teritoriul slovac
(articolul 6 § 1 (d)).
Avantaje în domeniul
transporturilor
Acestea
constă în tarife speciale
pentru cei care călătoresc spre sau pe
teritoriul statului înrudit (vezi articolul
8 al LM; vezi de asemenea articolul 6 §
3 al LS care prevede tarife speciale
pentru expatriaţii pensionari, invalizi
sau vîrstnici).
Permise de lucru
Potrivit
Legii Slovace, posesorii
Legitimaţiei de Expatriat Slovac, care vor
să se angajeze, nu trebuie să solicite
permisul de lucru sau reşedinţa permanentă în Slovacia (articolul 6 (b)
din LS).
Conform Legii Maghiare, permisele de
lucru pot fi acordate în mod excepţional
conaţionalilor din străinătate pe o durată
de trei luni, fără evaluarea prealabilă a
necesităţilor pieţii forţei de muncă
(articolul 15 al LM). Mai mult, conaţionalii din străinătate pot solicita
rambursarea costurilor care se impun
pentru îndeplinirea condiţiilor legale
necesare angajării (articolul 16 al LM).
Scutirea de vize
Potrivit
Legii Slovace, posesorii
Legitimaţiei de Expatriat care doresc să
intre pe teritoriul Slovaciei nu au nevoie
de nici un fel de viză sau invitaţie, în
măsura în care acest lucru este posibil
în virtutea tratatelor internaţionale în
vigoare (articolul 5 § 1 al LS). Conform
articolului 5 al Legii Austriece, sud-tirolezii definiţi
ca atare prin această
lege nu au nevoie de viză în vederea
şederii în Austria.
Scutirea de
permise de şedere şi
rambursarea costurilor / scutirea de
costurile şederii
Expatriaţilor
slovaci li se permite
şederea pe timp îndelungat pe teritoriul
slovac în virtutea Legitimaţiilor de
Expatriat (articolul 5 § 2 al LS). Legitimaţia de identitate specială greacă
echivalează cu un permis de şedere pe
durata valabilităţi sale (pînă la trei ani,
cu posibilitate de prelungire) (articolele
1 şi 3 ale DMG).
Bulgarii au dreptul la un regim special
de tarificaţie referitor la şederea sau
stabilirea lor pe
teritoriul bulgar (articolul 6 § 2 al LB). Legea Română
prevede posibilitatea studenţilor care
doresc să urmeze studii în România de
a beneficia de cazare gratuită în căminele studenţeşti pe durata şederii lor
(alte forme de sprijin putînd fi acordate
de către Guvern) (articolul 9 al LR).
Dobîndirea proprietăţii
Conform
articolului 6 § 2 din
Legea Slovacă, expatriaţii au dreptul de
a deţine şi de a dobîndi proprietate
imobiliară. Potrivit Legii Bulgare,
conaţionalii din străinătate pot participa
la privatizare, pot să-şi redobîndească
proprietatea, pot moşteni proprietate
imobiliară (articolul 8 al LB).
Dobîndirea cetăţeniei
În
conformitate cu Legea Rusă
(articolul 11 al LRu), „compatrioţilor”
li
se poate acorda cetăţenia rusă imediat,
în urma unei simple
cereri. Potrivit
Legii Slovace, „expatriaţii” pot solicita
cetăţenia slovacă din motive personale
deosebite (articolul 6 § 1 c) din LS).
Sfera de aplicare ratione loci
Avantajele
sînt acordate în mod
normal conaţionalilor din străinătate
atunci cînd aceştia se află pe teritoriul
statului înrudit.
Conform
Legii Maghiare, anumite
avantaje sînt valabile în statul de
cetăţenie (vezi articolul 10 al LM despre
avantajele acordate studenţilor din
instituţiile de învăţămînt public cu limba
de predare maghiară din ţările vecine
sau din „orice altă instituie de învăţămînt superior”; articolul 12 al LM
despre avantajele acordate cadrelor
didactice care trăiesc în afara granielor;
articolul 13 al LM: „Învăţămîntul de
peste hotare în cadrul facultăţilor
afiliate”; articolul 14 al LM despre
„Asistenţa educaţională valabilă în ţara
de cetăţenie”; articolul 18 din LM
despre asistenţa acordată organizaţiilor
care activează în afara graniţelor).
D. Evaluarea
compatibilităţii protecţiei minorităţilor de către statele
înrudite prin legislaţia autohtonă cu
standardele europene şi cu normele
şi principiile dreptului internaţional23
Importanţa
absolută a unei protecţii adecvate şi efective a minorităţilor
naţionale ca un aspect special al apărării
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi în vederea promovării stabilităţii, securităţii democratice şi păcii în Europa,
a fost subliniată şi
accentuată în repetate rînduri. Aplicarea
completă a tratatelor internaţionale în
materie – in primis a Convenţiei-cadru
pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale, precum şi cea a Cartei pentru
Limbi Regionale sau Minoritare şi,
chiar dacă mai puţin explicit, a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului – a
devenit o prioritate pentru toate statele
membre ale Consiliului Europei.
Pe
acest fundal, apariţia formelor
noi şi originale ale protecţiei minorităţilor, în special din partea statelor
înrudite, constituie o tendinţă pozitivă
în măsura în care ele pot contribui la
realizarea acestui obiectiv.
Practica
stipulării tratatelor bilaterale privitoare la cooperarea prietenească sau la protecţia minorităţilor face
deja obiectul încurajării şi asistenţei,
precum şi al unui control minuţios al
comunităţii internaţionale.
Tendinţa
mai recentă a statelor
înrudite de a crea legi sau regulamente
autohtone care acordă drepturi speciale
minorităţilor înrudite nu au beneficiat,
pînă nu demult, de o atenţie specială, şi
au trezit doar în mică măsură, sau chiar
deloc, interesul comunităţii internaţionale. Pînă acum nu s-a solicitat şi nici
nu s-a întreprins nici un fel de supraveghere sau coordonare a legilor şi
regulamentelor în domeniu. Totuşi,
campania în jurul adoptării de către
Ungaria a Legii despre maghiarii care
trăiesc în ţările vecine demonstrează
necesitatea presantă a ridicării problemei compatibilităţii acestor legi şi
regulamente cu dreptul internaţional şi
cu standardele
europene cu privire la
protecţia minorităţilor.
Comisia
este de părere că posibilitatea statelor de a adopta măsuri
unilaterale cu privire la minorităţile
înrudite, indiferent dacă acestea trăiesc
în ţări vecine sau în alte ţări, este
condiţionată de respectarea următoarelor principii: a) suveranitatea teritorială
a statelor; b) pacta sunt servanda; c)
relaţii prieteneşti între state, şi d)
respectul drepturilor omului şi al
libertăţilor fundamentale, în special
interzicerea discriminării.
a. Principiul
suveranităţii teritoriale
ale statelor
Statele
se bucură de suveranitate,
şi prin aceasta de jurisdicţie exclusivă
pe teritoriul naţional24. Acest fapt
implică, în principiu, jurisdicţia asupra
tuturor persoanelor, proprietăţilor şi
activităţilor de pe teritoriul lor şi de pe
apele interne, de pe marea teritorială şi
din spaţiul aerian deasupra teritoriului
naţional. Nici un alt stat sau organizaţie
internaţională nu poate exercita jurisdicţie pe teritoriul unui stat fără consimţămîntul acestuia. Dreptul
internaţional
public conferă, totuşi, puteri specifice
statelor, cu referire la legile privind
ambasadele, navele sau cetăţenii lor de
peste hotare.
Actele
legislative şi administrative
(precum şi cele judiciare) sînt emanaţii
ale acestei jurisdicţii suverane: prin
urmare, destinatarii lor naturali sînt
locuitorii statului respectiv, iar spaţiul
natural de aplicare este teritoriul
naţional.
O primă întrebare se iveşte din acest
context: simpla
adoptare a unei legi cu
efecte extrateritoriale poate fi
considerată,
per se, ca un amestec în treburile interne
ale altei (altor) ţări interesate şi, prin
aceasta, o încălcare a principiului suveranităţii teritoriale a statelor?
În
vederea găsirii unui răspuns
exhaustiv, este necesar să facem o
distincţie, cu privire la seminificaţia
„extrateritorialităţii”, între efectele
legislaţiei unui stat asupra cetăţenilor
străini, de pe teritoriul acelui stat sau
de peste hotare, şi exercitarea puterii
unui stat în afara graniţelor acestuia.
i. Efectele
legislaţiei unui stat asupra
cetăţenilor străini
Simplul fapt că destinatarii unui act
legislativ sînt
cetăţeni străini, nu
constituie, după părerea Comisiei, o
încălcare a suveranităţii teritoriale.
Întradevăr, există numeroase exemple
pentru acte legislative care consideră
cetăţenia străină, nu a unui stat special,
ci în general (de exemplu în dreptul
internaţional privat, cu privire la
jurisdicţia penală a statului etc), ca
„punct de legătură”. Toate aceste acte
sînt în conformitate cu principiile
generale ale dreptului internaţional.
Statul
poate elibera în mod legitim
legi sau regulamente privitoare la
cetăţeni străini fără a cere în prealabil
consimţămîntul statelor, ale căror
cetăţeni sînt persoanele în cauză, atîta
timp cît aceste legi sau regulamente îşi
exercită efectele doar între graniţele
statului. De exemplu, un stat poate decide în mod unilateral să acorde un
anumit număr de
burse acelor studenţi
străini meritorii care doresc să urmeze
studii în universităţile acestui stat.
În
cazul în care legea caută în mod
explicit să-şi desfăşoare efectele asupra
cetăţenilor străini într-o ţară străină,
legitimitatea ei nu este atît de evidentă.
De fapt, este de neconceput ca statul de
cetăţenie al persoanelor în cauză să nu
aibă un cuvînt de spus în problema
respectivă.
În unele domenii, cum ar fi învăţămîntul sau cultura,
au fost dezvoltate şi
continuate de către numeroase state
anumite practici care urmăresc obiective culturale evidente25. În general se
acceptă, de exemplu, cel puţin între
state care au legături prieteneşti, ca ele
să acorde burse studenţilor străini
aparţinînd minorităţilor înrudite pentru
studiile lor în limba maternă în instituţii
de învăţămînt de peste hotare. Aceste
instituţii, pe de altă parte, sînt deseori
finanţate de statele înrudite. De asemenea, este un lucru obişnuit ca statele să
promoveze studiul limbii şi culturii lor
şi prin mijloace stimulative acordate
studenţilor străini, independent de
originea lor naţională.
În
aceste domenii, dacă există o
cutumă internaţională, consimţămîntul
statului de cetăţenie poate fi prezumat,
iar statele înrudite pot lua măsuri administrative sau legislative unilaterale26.
În continuare, atunci cînd un stat înrudit
ia măsuri unilaterale cu privire la
tratamentul preferenţial al minorităţilor
înrudite dintr-un stat de cetăţenie
anume, acesta din urmă poate prezuma
consimţămîntul statului înrudit în cauză faţă de măsuri
similare privitoare la
cetăţenii săi.
În schimb, în acele domenii care nu
sînt acoperite prin
tratate sau cutume
internaţionale, consimţămîntul statelor de
cetăţenie afectate de măsurile statelor
înrudite trebuie să fie explicit. Astfel,
ca
să cităm un exemplu, dacă un stat a
decis
în mod unilateral să acorde burse studenţilor străini aparţinînd minorităţilor
înrudite, indiferent de legătura dintre
studiile lor şi statul înrudit însuşi,
această
decizie trebuie considerată ca
amestec în
treburile interne ale statului de
cetăţenie
în cauză (în politica sa
educaţională, de
exemplu).
ii.
Exercitarea puterii statale în afara
frontierelor naţionale
În
absenţa unei reguli care să
permită contrariul – ori o cutumă
internaţională27, ori o convenţie
– un stat
nu-şi poate exercita puterea, sub nici o
formă, pe teritoriul altor state28.
Acordarea
de către un stat a unor
funcţii administrative, cvazi-oficiale
unor asociaţii neguvernamentale înregistrate în alte ţări constituie o formă
indirectă a puterii de stat: prin urmare,
acest lucru este nepermis, cu excepţia
unui acord explicit.
Acordarea
acestor funcţii pare
deosebit de problematică atunci cînd ele
nu sînt nici permise, nici reglementate
de către legile statului de cetăţenie. În
aceste circumstanţe, de fapt, asociaţiile
care exercită aceste funcţii nu sînt
supuse nici unui control legal efectiv:
autorităţile statului de cetăţenie sînt
competente, însă ele pot să nu recu
noască fundamentul
acestor legi, din
motivul amintit mai sus, deoarece aceste
legi nu sînt prevăzute în sistemul lor
legal; statul înrudit, în ciuda faptului că
a prevăzut fundamentul necesar elaborării legilor în cauză, nu are competenţă
jurisdicţională asupra lor, dat fiind că
asociaţiile sînt înregistrate şi funcţionează în afara graniţelor sale. Acest
lucru se aplică cu atît mai mult în cazul
în care condiţiile şi limitele exerciţiului
acestei puteri nu sînt enunţate în mod
clar în legea iniţială.
Dacă
un stat înrudit pretinde un
certificat in situ de orice natură, după
părerea Comisiei „agenţii” naturali
trebuie să fie autorităţile consulare:
aceştia fiind autorizaţi de către statul de
cetăţenie, aşa cum se cuvine, în conformitate cu dreptul internaţional29,
să execute acte oficiale pe teritoriul său. Se
înţelege că aceste acte oficiale trebuie
să aibă o natură obişnuită, iar consulatele să nu fie investite cu sarcini care
depăşesc pe acelea care sînt în general
practicate şi admise.
În această privinţă, referindu-se la
necesitatea
exprimată de mai multe dintre
legile
examinate de a obţine o dovadă a
originii naţionale a străinilor care doresc
să aibă acces la
avantajele prevăzute
pentru minorităţile înrudite, Comisia
consideră că este de preferat (chiar dacă
acest lucru nu este cerut de către dreptul
internaţional) ca legislaţia în
materie să
precizeze criteriile exacte care trebuie
aplicate în cursul evaluării originii
naţionale. Această indicaţie vrea de fapt
să prevină investirea consulatelor cu
putere discreţionară care – dispensată fiind
de orice revizuire judiciară substanţială, nu numai formală – riscă să devină
arbitrară. În
această privinţă, Comisia
doreşte să se refere, mutatis mutandis, la
Convenţia-cadru, care, conservînd cu
sfinţenie principiul alegerii libere a
persoanei în privinţa apartenenţei sale la
o minoritate, nu împiedică statele să
ceară
îndeplinirea unor criterii în cazul acordării
privilegiilor persoanelor care aparţin
acelei minorităţi. Cu alte cuvinte,
alegerea
personală a persoanei este un element
necesar, dar nu şi suficient pentru a avea
dreptul la privilegii specifice.
Consideraţiuni
similare se referă şi
la asociaţiile minorităţilor înrudite de
peste hotare. În viziunea Comisiei, rolul
acestor asociaţii nu poate fi exclus, dacă
ele sînt solicitate de către statele
înrudite numai ca să furnizeze informaţii despre fapte precise, determinate în
mod legal, în absenţa altor documente
sau materiale susţinătoare sau dacă sînt
însărcinate numai cu eliberarea unei
recomandări informale, fără caracter
obligatoriu, destinate autorităţilor
consulare ale statului înrudit. De
exemplu, ele pot elibera o declaraţie
despre circumstanţele în care bunicul
unei persoane a fost cetăţeanul statului
înrudit, în cazul în care nici un document formal nu stă la dispoziţie.
b. Principiul pacta sunt servanda
Tratatele trebuie să fie respectate şi
executate
cu bună credinţă30. Atunci cînd
un stat participă la
tratate bilaterale
privitoare, sau conţinînd prevederi
referitoare la protecţia minorităţilor31,
el
trebuie să îndeplinească cum se cuvine
toate
obligaţiile cuprinse în aceste tratate,
inclusiv
obligaţia de a desfăşura convorbiri bilaterale în
vederea evaluării
stadiului de aplicare a tratatului, precum
şi în vederea îndrumării unor eventuale
extinderi sau modificări ale drepturilor
acordate minorităţilor respective.
În cazul în care anumite dificultăţi
în desfăşurarea acestor convorbiri bilaterale duc la forme de intervenţie alternative,
unilaterale în domeniile prevăzute în
tratat, acest lucru contravine obligaţiei de
a pune în aplicare
tratatul cu bună
credinţă, cel puţin în afară de cazul în
care
toate procedurile existente de
soluţionare
a disputei (inclusiv cererea de intervenţie
adresată Înaltului Comisar OSCE
pentru
Minorităţile Naţionale şi Curţii
Internaţionale de Conciliere şi Arbitraj)
au fost
utilizate cu bună credinţă32
şi s-au dovedit
zadarnice.
Prin
urmare, legile sau regulamentele referitoare la tratamentul preferenţial al minorităţilor înrudite nu trebuie
să atingă domenii prevăzute în mod
demonstrabil în tratatele bilaterale
existente, exceptînd bineînţeles cazul în
care statul de cetăţenie interesat a fost
consultat şi a fost de acord cu acest pas,
sau dacă l-a acceptat în mod implicit dar neambiguu -, neridicînd obiecţii.
Consideraţiuni
similare sînt valabile în cazul în care un anumit domeniu
nu este acoperit prin reguli specifice sau
printr-un tratat existent.
c. Principiul
relaţiilor prieteneşti de
vecinătate
Cadrul
tratatelor bilaterale care
leagă statele Europei Centrale şi de Est îşi are sursa în
principiul bunei vecinătăţi, pe care îl păstrează ca scop principal al acestor tratate.
Obligaţia
statelor de a conlucra în
vederea realizării relaţiilor prieteneşti
între state derivă de asemenea dintr-un
principiu mai general; articolul 2 al
Convenţiei-cadru promovează principiile bunei vecinătăţi, ale relaţiilor
prieteneşti şi ale cooperării între state.
Relaţiile interstatale prieteneşti sînt
astăzi, într-adevăr, unanim considerate
ca o condiţie prealabilă a păcii şi
stabilităţii în Europa.
Statele
trebuie deci să se abţină de
adoptarea măsurilor unilaterale care
riscă să compromită climatul de cooperare cu alte state.
Legislaţia
aflată sub examinare
atinge domenii sensibile, din motivele
analizate mai sus. Un aspect specific
dintre aceste domenii ridică probleme
care merită să fie examinate îndeaproape: elaborarea de către statul
înrudit a unui document care dovedeşte
că posesorul său aparţine minorităţii
înrudite, şi în special modalităţile de
eliberare a documentului în cauză.
Acest document, în diferitele forme
ale
sale (vezi mai sus), a fost justificat de
către statele care
l-au introdus ca un
mijloc de simplificare a treptelor administrative pe care persoana trebuie să le
parcurgă în vederea obţinerii accesului la
avantajele prevăzute în legea în cauză.
În
măsura în care acest document
permite un acces mai uşor la aceste
avantaje, Comisia este de părere că el
se poate dovedi util. Cu toate acestea,
observă că în numeroase ţări acest document are
caracteristicile unui act de
identitate, deoarece conţine fotografia
posesorului său şi toate datele personale
ale acestuia. Actul face referire la
originea naţională a posesorului său.
Este foarte probabil că posesorii acestor
documente îi vor utiliza ca legitimaţii
de identitate, cel puţin pe teritoriul
statului înrudit.
Sub această formă, acest document
creează,
în consecinţă, o legătură politică
între aceşti străini
şi statul lor înrudit. Se
înţelege că această legătură este un motiv
de îngrijorare pentru statele de
cetăţenie
care, după părerea Comisiei, ar
trebui să
fie consultate înainte de adoptarea
oricărei
măsuri prin care se creează
documentele
în cauză.
În
vederea utilizării sale exclusive
ca un mijloc de simplificare a demersului administrativ, Comisia consideră
că documentul trebuie să fie o simplă
dovadă a dreptului la serviciile prevăzute de către o lege specifică sau un
regulament specific. El nu poate avea
ca scop stabilirea unei legături politice
între posesorul său şi statul înrudit şi
nu se poate substitui unui document de
identitate eliberat de autorităţile
statului
de cetăţenie.
d. Respectul
drepturilor omului şi al
libertăţilor fundamentale. Interzicerea
discriminării.
Statele
sînt obligate să respecte
tratatele internaţionale privitoare la
drepturile omului la care participă. În
consecinţă ele trebuie să respecte
întotdeauna, în exerciţiului puterii lor,
drepturile omului şi libertăţile fundamentale. Printre
acestea, interzicerea
discriminării, prevăzută printre altele în
Carta Naţiunilor Unite, în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului33, în
Pactul Internaţional cu privire la
Drepturile Civile şi Politice34 şi în
Convenţia Cadru35.
În
special statele care participă la
Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului (în cele ce urmează, „Convenţia”
sau CEDO) trebuie să asigure accesul fără
discriminare la drepturile înscrise cu
sfinţenie în aceasta, a oricărei persoane
care se află sub jurisdicţia lor36.
Statele
sînt considerate responsabile, potrivit
articolului 1 al Convenţiei, şi pentru
legile
lor cu efecte extrateritoriale: toate
persoanele afectate de acestea, fie că sînt
străine sau nu, pot cădea sub jurisdicţia
statului în cauză.
Legile
şi regulamentele care fac
obiectul prezentului studiu au ca scop
acordarea unui tratament preferenţial unor
persoane, adică unor cetăţeni străini avînd
o origine naţională specifică.
Astfel ele
creează o diferenţă de tratament (între
aceste persoane şi cetăţenii statului
înrudit; între acestea şi ceilalţi cetăţeni
ai
statului de cetăţenie; între acestea şi
străinii care aparţin altor minorităţi),
ceea
ce poate constitui o discriminare – bazată
pe motive etnice, în esenţă – şi pot
contraveni principiului nediscriminării
subliniat mai sus.
Discriminarea
trebuie invocată în
legătură cu unul dintre drepturile
garantate prin Convenţie. Nu toate
avantajele acordate de către legile luate
în considerare se referă, cel puţin la
prima vedere, la drepturi garantate.
Unele prevederi ale
CEDO pot fi
pertinente: în primul rînd articolul 2 al
Primului Protocol; probabil şi articolul
8 al Convenţiei şi articolul 1 al Primului
Protocol. Jurisprudenţa stabilită la
Strasbourg37 arată că
tratamentul diferit
al persoanelor în situaţii similare38 nu
este întotdeauna interzis: acesta nu este
un caz în care diferenţa de tratament
poate fi justificată în mod obiectiv şi
rezonabil, ţinînd cont de marja de
apreciere aplicabilă. Existenţa unei
justificări trebuie evaluată în relaţie cu
obiectivele urmărite (care trebuie să fie
legitime) şi efectele determinate de
măsura în cauză, avînd în vedere
principiile generale care prevalează în
societăţile democratice (trebuie să fie
o relaţie rezonabilă între obiectivul legitim urmărit şi mijloacele folosite în
vederea obţinerii acestuia).
Articolul 14 interzice discriminarea
persoanelor pe baza
statutului lor personal; el conţine o listă neterminată cu
exemple de origini ale discriminării, care
au fost interzise, incluzînd limba,
religia
şi originea naţională. Cu privire la baza
diferenţei de tratament a legilor şi
regulamentelor în cauză, opinia Comisiei
este că circumstanţa acordării unei părţi
a populaţiei a unui tratament mai
puţin
favorabil pe baza neapartenenţei lor la
un grup etnic specific nu este, în sine,
discriminatoriu, nici contrar principiilor
dreptului internaţional39. Într-adevăr,
direcţionarea pe bază etnică este un lucru
obişnuit, de exemplu în legile cetăţeniei40. Acceptabilitatea
acestui criteriu
depinde, bineînţeles, de obiectivul
urmărit.
În
această privinţă, Comisia consideră că, din punctul de vedere al naturii
avantajelor acordate de legislaţia în
cauză, se impune o distincţie între cele
referitoare la învăţămînt şi cultură, şi
celelalte avantaje.
În
ceea ce priveşte primele dintre
aceste avantaje, tratamentul diferenţiat pe
care îl promovează poate fi
justificat prin
obiectivul legitim de întreţinere a
legăturilor culturale ale populaţiei în
cauză cu
populaţia statului înrudit. Cu toate
acestea, pentru a fi acceptabile,
priorităţile
acordate trebuie să fie autentic
legate de
cultura statului, şi proporţionale. În
viziunea Comisiei, de exemplu, justificarea acordării avantajelor în învăţămînt
pe baza criteriului pur etnic, independent
de natura studiilor urmate de persoana în
cauză, nu ar fi evidentă.
În
domeniile diferite de cele ale
învăţămîntului şi culturii, Comisia
consideră că tratamentul preferenţial
poate fi acordat doar în cazuri excepţionale şi atunci cînd s-a dovedit că
acesta urmăreşte obiectivul autentic de
menţinere a legăturilor cu statele
înrudite şi că este proporţional cu acest
obiectiv (de exemplu, cînd prioritatea
se referă la accesul la avantaje care sînt
oricum valabile pentru alţi cetăţeni
străini, avînd o origine naţională alta
decît cea a statului înrudit).
E. Concluzii
Responsabilitatea
protecţiei minorităţilor aparţine în primul rînd statelor
de
cetăţenie. Comisia ia notă de faptul
că
statele înrudite joacă şi ele un rol în
apărarea şi păstrarea minorităţilor înru
dite,
în dorinţa de a asigura ca legăturile
lingvistice
şi culturale dintre ele să rămînă
solide.
Europa s-a dezvoltat ca o unitate
culturală bazată pe o diversitate de limbi
şi tradiţii culturale
legate între ele;
diversitatea culturală constituie o bogăţie,
iar acceptarea acestei diversităţi este o
condiţie prealabilă a păcii şi stabilităţii
în
Europa.
Comisia
consideră, cu toate acestea, că trebuie să se acorde prioritate
respectului pentru cadrul existent al
protecţiei minorităţilor. În acest domeniu, tratatele multilaterale şi bilaterale
au fost stipulate sub umbrela iniţiativelor europene. Eficienţa abordării prin
tratate poate fi subminată dacă aceste
tratate nu sînt interpretate şi aplicate cu
bună credinţă, în lumina principiului
relaţiilor de bună vecinătate între state.
Adoptarea
de către state a unor
măsuri unilaterale care acordă avantaje
persoanelor aparţinînd minorităţilor
înrudite, al căror trecut, în opinia
Comisiei, nu este destul de îndelungat
pentru a fi devenit o cutumă internaţională, este legitimă numai dacă se
respectă principiile suveranităţii teritoriale a statelor, pacta sunt servanda, al
relaţiilor prieteneşti între state şi
respectul drepturilor omului şi al
libertăţilor fundamentale, în special
interzicerea discriminării.
Respectul
acestor principii presupune ca unele aspecte ale măsurilor în
cauză să fie respectate, în special:
•
Statul poate adopta legi referitoare la cetăţeni străini în măsura în care
aceste legi îşi exercită efectul în
interiorul frontierelor sale.
• În cazul în care aceste legi au ca
obiectiv desfăşurarea efectelor lor
asupra cetăţenilor străini în afara
graniţelor, în domenii care nu sînt
acoperite de către tratate sau cutume
internaţionale care să permită statului
înrudit să prezume consimţămîntul
statului de cetăţenie în cauză, acest
consimţămînt trebuie solicitat înainte de
aplicarea oricărei măsuri.
• Nici o funcţie cvazi-oficială nu
poate fi atribuită de către un stat unor
asociaţii neguvernamentale înregistrate
într-un alt stat. Orice formă de atestare in
situ trebuie obţinută prin autorităţile
consulare, în limita atribuţiilor obişnuite
ale acestora. Legile sau regulamentele în
cauză trebuie să precizeze, pe cît
posibil,
criteriile exacte ale sferei de aplicare.
Asociaţiile pot furniza informaţii privitoare la aceste criterii în absenţa
documentelor formale susţinătoare.
• Măsurile unilaterale legate de
tratamentul preferenţial al minorităţilor
înrudite nu trebuie să atingă
domenii care
sînt prevăzute în mod demonstrabil în
tratate bilaterale fără consimţămîntul
expres sau acordul implicit, dar neambiguu, al statului de cetăţenie. În cazul
disputelor privind executarea sau interpretarea tratatelor bilaterale, se va
recurge
la utilizarea tuturor procedurilor de
rezolvare existente ale acestora, cu bună
credinţă, măsuri unilaterale putînd fi
aplicate de către statul înrudit dacă şi
după
ce aceste proceduri s-au dovedit
zadarnice.
• Documentul
administrativ eliberat de
statul
înrudit poate certifica numai dreptul
posesorului său la avantajele prevăzute de
legile şi regulamentele în vigoare.
• Tratamentul preferenţial poate fi
acordat persoanelor aparţinînd minorităţilor înrudite în domeniile educaţiei şi
culturii, în măsura în care urmăreşte
obiectivul legitim al întreţinerii legăturilor culturale şi este proporţional cu
acest obiectiv.
• Tratamentul
preferenţial nu poate
fi acordat în alte
domenii decît cele ale
educaţiei şi culturii, în afara unor cazuri
excepţionale şi dacă se dovedeşte că
urmăreşte un obiectiv legitim şi este
proporţional cu acesta.□
Note:
1.
Pentru o referinţă completă, vezi: J.
Marko, E. Lantschner şi R. Medda, Protection
of
National Minorities through Bilateral
Agreements in South-Eastern Europe, 2001.
2.
În
actele legislative care vor fi
examinate în cele ce urmează, termenul
„naţionalitate” se regăseşte cîteodată cu
înţelesul de „cetăţenie”. Cu toate acestea,
pentru scopurile acestui studiu,
„naţionalitate”
înseamnă legătura legală între persoană
şi stat
şi nu indică originea etnică a persoanei (vezi
articolul 2 al Convenţiei Europene despre
Naţionalitate).
3.
Vezi articolul 1 al Convenţiei-cadru
pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale (în
cele ce urmează: „Convenţia-cadru”).
4.
Există
proceduri variate pentru
protecţia minorităţilor în Europa. In
primis,
mecanismul prevăzut în Convenţia
Europeană
a Drepturilor Omului (aplicaţii atît
individuale
cît şi interstatale). Pe urmă, monitorizarea
Convenţiei-cadru de către Comitetul de
Miniştri al Consiliului Europei şi de
Comitetul
Consultativ pe baza rapoartelor statelor în
cauză. Trebuie să reamintim şi activitatea
Înaltului Comisar OSCE pentru Minorităţile
Naţionale şi Grupul de Lucru al Naţiunilor
Unite pentru Minorităţi.
5.
Rezolvarea disputei asupra Insulelor
Åland
în 1920 a fost un succes, în timp ce principalele probleme minoritare, avînd originea
în tratatele de pace, au rămas nerezolvate.
6. Prezentul raport se ocupă în primul
rînd de protecţia minorităţilor în contextul
Europei Centrale şi de Est în ultimul
deceniu.
Într-adevăr, există numeroase alte exemple
(protecţia minorităţilor slovenă şi croată în
Austria în virtutea articolului 7 al Tratatului
de Stat al Austriei din 1955) care pot fi
relevante pentru concluziile raportului.
7.
Tratat despre relaţiile de bună vecinătate
şi
cooperare prietenească între Republica
Federală Germania şi Republica Polonă (17
iunie 1991); Tratat despre relaţiile
prieteneşti şi
parteneriatul în Europa între
Republica Federală
Germania şi Bulgaria (9 octombrie 1991); Tratat
privitor la cooperarea prietenească
şi parteneriatul în Europa între Republica Federală
Germania şi Ungaria (6 februarie 1992);
Tratat
privitor la cooperarea prietenească şi parteneriatul în Europa între Republica Federală
Germania şi România (21 aprilie 1992).
8.
Tratat de bază despre relaţiile de bună
vecinătate şi cooperare între Republica Ungară
şi
Ucraina (6 decembrie 1991); Tratat de
prietenie şi cooperare între Republica
Ungară
şi Slovenia (1 decembrie 1992); Tratat
despre
relaţiile prieteneşti şi cooperarea între Republica Ungară şi Croaţia (16 decembrie
1992).
9. Semnarea tratatelor
bilaterale referitoare la protecţia minorităţilor „în vederea
promovării toleranţei, prosperităţii,
stabilităţii
şi păcii” (vezi Raportul Explicativ
al Convenţiei Cadru) este prevăzută în
articolul 18 § 1 al
Convenţiei Cadru, potrivit căruia
statele „se
vor strădui să încheie, acolo unde
este necesar,
înţelegeri bilaterale şi
multilaterale cu alte state,
îndeosebi cu statele vecine, în vederea
asigurării protecţiei persoanelor care
aparţin
minorităţilor naţionale în cauză”.
Acelaşi lucru
este încurajat şi de Pactul de Stabilitate în
Europa de Sud-Est (1999). Naţiunile Unite
promovează de asemenea stipularea tratatelor
bilaterale şi multilaterale: vezi rezoluţia
Comisiei pentru Drepturile Omului din 22
februarie 1995, UN Doc. E/CN.4/1995 L. 32.
10. Vezi „Documentul Final a conferinţei inaugurale pentru un Pact de
Stabilitate
în
Europa” în 94/367/CFSP: Decizia
Consiliului din 14 iunie 1994 despre
continuarea acţiunii comune adoptată de
Consiliu în baza articolului J.3 al Tratatului
despre Uniunea Europeană la conferinţa
inaugurală despre Pactul de Stabilitate.
11.
Vezi Declaraţia Finală a Pactului de
Stabilitate,
§§ 6 şi 7.
12.
Tratat de bună vecinătate şi cooperare
prietenească între Republica Ungară şi Slovacia
(19 martie 1995); Tratat de înţelegere, cooperare
şi
relaţii de bună vecinătate între Republica
Ungară şi România (16 septembrie 1996).
13.
Atunci
cînd ambele părţi sînt în
acelaşi timp ţări de cetăţenie şi ţări
înrudite,
tratatul respectiv conţine obligaţii reciproce;
în restul cazurilor, tratatul cuprinde doar
obligaţii ale statului de cetăţenie (ca
exemplu
pentru cel din urmă, vezi Tratatul GermanoPolon de relaţii de bună vecinătate şi
cooperare
prietenească din 1991).
14.
Există practica generală pentru state
de a semna înţelegeri bilaterale cu privire la
cooperarea culturală, în care unele prevederi
sînt dedicate în mod special pregătirii şi altor
tipuri de asistenţă acordate cadrelor didactice
participante la educarea minorităţilor naţionale.
Aceste înţelegeri sînt în mod normal aplicate
şi completate prin înţelegeri interministeriale.
15.
A se vedea totuşi Acordul între Austria
şi Italia din 17 iulie 1971 (încheiat în
concordanţă cu „calendarul operaţional” „calendario operativo ” din 1969) care supune
disputele relative la aplicarea înţelegerii
Gruber-de Gasperi din 1947 mecanismului
prevăzut în Convenţia Europeană din 29
aprilie
1957 despre Soluţionarea paşnică a
disputelor.
16.
Vezi
Comisia Europeană pentru
Democraţie prin Drept, Drept şi politică
externă,
Colecţia „Ştiinţa şi tehnica democraţiei”, Nr. 24,
p.14. Vezi articolul 2 al
Convenţiei-cadru.
17.
Această
analiză se bazează pe
materialul care a fost depus la Secretariatul
Comisiei.
18.
În
unele cazuri, anumite avantaje
legate de domenii care nu sînt prevăzute în
mod
direct de către înţelegerile bilaterale, de
exemplu în legătură cu sănătatea sau alte chestiuni,
sînt reglementate prin înţelegeri
informale (de drept privat) între organele
regionale ale statului înrudit şi ale statului de
cetăţenie. Beneficiarii unui astfel de
tratament
preferenţial nu sînt în mod necesar
membrii
minorităţii, ci orice persoană rezidentă în
regiunea în care minoritatea trăieşte
(vezi, de
exemplu, relaţiile între Tirol şi
Tirolul de Sud).
19.
Această lege a fost amendată în 1997.
Astăzi, sud-tirolezii pot urma universităţi din
Austria
dacă au studiat în licee de limbă
germană, şi nu în cazul în care aparţin
minorităţilor lingvistice germană sau
ladină.
20.
Formularea articolului 20 al Legii nu
clarifică rolul organizaţiilor recomandatoare;
Ministerul
Afacerilor Externe al Ungariei a
precizat, totuşi, în prezentările făcute la 14
septembrie 2001 (CDL (2001) 93) că aceste
organizaţii vor fi încredinţate cu sarcina
de a
verifica dacă există criteriile
obiective necesare
apartenenţei la minoritatea maghiară.
21.
În
această privinţă, este demn de
reţinut că prevederile Constituţiilor
Sloveniei
şi Macedoniei privitoare la dorin ăţ
a acelor ţări
care se îngrijesc de soarta
minoritilor înrudite,
se referă la minorităţile naţionale „din ţările
vecine” (vezi mai sus, articolele 5 şi 49 ale
Constituţiilor Slovenă, respectiv
Macedoneană).
22.
Cu toate acestea, în conformitate cu
articolul 29 § 2(3) al Legii Maghiare, Ministerul
Afacerilor Externe poate înlocui cu o declaraţie
proprie recomandările organizaţiilor „în cazuri
care
cer un tratament excepţional pe baza
echităţii” şi „în cazurile în care
procedurile …
sînt împiedicate în asigurarea desfăşurării
liniştite a procedurilor administrative”.
23.
În urma rezoluţiei Parlamentului European din 5 septembrie 2001 (Rezoluţie despre
solicitarea
Ungariei de aderare la Uniunea
Europeană şi stadiul negocierilor (COM(2000)
705-C5-0605/2000-1997/2175 (COS)), o
evaluare a Comisiei Europene a
compatibilităţii
legislaţiei cu privire la
reglementările speciale
şi privilegiile acordate persoanelor aparţinînd
minorităţilor naţionale de către
statele înrudite
cu legislaţia comunitară [acquis communautaire] precum şi cu spiritul de bună
vecinătate şi cooperare între statele membre ale
UE se află în desfăşurare. Din acest motiv, ea
nu face obiectul prezentului studiu.
24.
Acest principiu al dreptului internaţional a fost codificat în special prin articolul
21
al Convenţiei Cadru.
25.
Vezi articolul 2 § 2 al Convenţiei
Culturale care spune: „Fiecare dintre Părţile
Contractante
se va strădui, în măsura posibilităţilor, (…) să promoveze studiul limbii
sau
limbilor, istoriei şi civilizaţiei
sale pe teritoriul
celeilalte Părţi Contractante şi să faciliteze
cetăţenilor celorlalte Părţi să urmeze
studii pe
teritoriul său”.
Convenţia
Culturală a fost ratificată,
printre altele, de Bulgaria la 2 septembrie
1991;
de Grecia la 10 ianuarie 1962; de Ungaria la
16 noiembrie 1989; de Italia la 15 mai
1957;
de România la 19 decembrie 1991; de Rusia
la 21 februarie 1991; de Slovacia la 10 mai
1990 şi de Slovenia la 2 iulie 1992.
26. Cu toate
acestea, aceste măsuri sînt
deseori adoptate în cadrul înţelegerilor
interguvernamentale.
27.
Vezi,
de exemplu, convenţiile
consulare obişnuite.
28.
În
această privinţă, jurisdicţia
extrateritorială în chestiuni civile, chiar
şi cea
legată de cetăţenii străini
rezidenţi în ţara lor
de cetăţenie sau în alte ţări,
exercitată de Statele
Unite, este în mare măsură
controversată.
29.
Vezi,
de exemplu, articolul 5 al
Convenţiei de la Viena din 1963 despre
relaţiile
consulare.
30. Vezi
articolul 26 al Convenţiei de la
Viena despre Legea Tratatelor, din
1969.
31. Trebuie subliniat că adoptarea
regulamentelor de tratament preferenţial nu
este în mod necesar condiţionată de
existenţa
unui tratat bilateral între statele
interesate. Cu
toate acestea, dacă un asemenea
tratat există,
măsurile în cauză şi procedura de aplicare a
lor trebuie să fie conforme acestui tratat.
32. Vezi
articolul 31 al Convenţiei de la
Viena, potrivit căruia „Un tratat trebuie
interpretat cu bună credinţă, în
conformitate
cu înţelesul obişnuit care trebuie acordat termenilor
tratatului în contextul lor, şi în lumina intenţiilor şi scopului acestuia.”
33.
Articolul 7 al Declaraţiei Universale
a Drepturilor Omului spune: „Toţi oamenii sînt
egali
în faţa legii şi au dreptul fără nici o
discriminare la protecţia egală a legii. Toţi
oamenii au dreptul la protecţia egală
împotriva
discriminării ca violare a acestei
Declaraţii şi
împotriva oricărei incitări la asemenea
discriminare.”
34.
Articolul 26 al AIDCP spune: „Toate
persoanele sînt egale în faţa legii şi au dreptul
fără nici o discriminare la protecţia egală a legii.
În această privinţă, legea trebuie să interzică
orice
discriminare şi să garanteze tuturor
persoanelor protecţia egală şi efectivă
împotriva
discriminării din orice motiv, cum
ar fi rasa,
culoarea, sexul, limba, religia,
opinia politică
sau de altă natură, originea
naţională sau socială,
proprietatea, naşterea sau alte
condiţii.”
35.
Articolul
4 al Convenţiei-cadru
prevede: „(1) Părţile se angajează să
garanteze
persoanelor aparţinînd minorităţilor
naţionale
dreptul la egalitate în faţa legii şi
la protecţia
egală a acesteia. În această privinţă, orice
discriminare bazată pe apartenenţa la o
minoritate naţională trebuie interzisă. (2)
Părţile
se angajează să adopte, acolo unde
este necesar,
măsuri adecvate în vederea
promovării, în toate
domeniile vieţii economice, sociale,
politice şi
culturale, egalităţii depline şi efective între
persoanele aparţinînd unei minorităţi
naţionale
şi cele aparţinînd majorităţii. În
această privinţă,
ele trebuie să ţină cont aşa cum se
cuvine de
condiţiile specifice ale persoanelor
care aparţin
minorităţilor naţionale. (3)
Măsurile adoptate
în concordanţă cu paragraful 2 nu pot
fi considerate ca un act discriminatoriu.”
36.
Vezi
articolul 1 şi articolul 14 al
CEDO. Cel din urmă articol spune: „Stăpînirea drepturilor şi libertăţilor expuse în
Convenţie trebuie asigurat fără discriminare
pe orice bază, cum ar fi sexul, rasa, culoarea,
limba,
religia, opinia politică sau de altă
natură, originea naţională sau socială,
asocierea cu o minoritate naţională,
proprietatea, naşterea sau alte condiţii”.
Dacă
articolul 14 interzice discriminarea doar în
privinţa drepturilor şi libertăţilor
precizate în
alte părţi ale Convenţiei, un Protocol
suplimentar, al douăsprezecelea, conţinînd
o
clauză generală împotriva
discriminării, a fost
întocmit şi deschis pentru semnătură la 4
noiembrie 2000.
37.
Vezi
precedentul privitor la semnificaţia „discriminării” în accepţiunea
articolului 14 al Convenţiei: Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, decizia lingvistică
belgiană din 9 februarie 1967, Seria A nr. 6.
38.
Reclamaţia
unei discriminări este
semnificativă numai atunci cînd reclamantul
vrea să compare situaţia sa cu cea a
celor care
se află într-o situaţie identică,
asemănătoare
sau „în mod relevant similară”.
39.
Vezi
în special paragraful 3 al
articolului 4 din Convenţia Cadru.
40.
Vezi
articolul 116 al Grundgesetzului German, care prevede: „În afară de
cazurile contrare prevăzute prin Statut, un
german, în sensul prezentei Constituţii,
este o
persoană care posedă cetăţenia
germană sau
care a fost admisă pe teritoriul
Imperiului German între frontierele acestuia din 31
decembrie
1937 ca refugiat sau expulsat de
origine etnică
germană, sau ca soţ sau descendent al unei
asemenea persoane. (2) Foştii cetăţeni
germani
care, între 30 ianuarie 1933 şi 8
mai 1945 au
fost privaţi de cetăţenia lor din
motive politice,
rasiale sau religioase, precum şi
descendenţii
acestora, pot redobîndi cetăţenia
germană în
urma unei cereri. Ei sînt
consideraţi ca nefiind
privaţi de cetăţenia lor germană în
cazul în care
şi-au stabilit reşedinţa în Germania
după 8 mai
1945 şi nu au exprimat o intenţie
contrară.”