Tratatul româno–ungar şi problematica drepturilor colective

Valentin Stan

Drepturile colective şi autonomia

Problematica drepturilor colective este corelată cu noţiunea de autonomie definind, în concepţia de drept actuală, dimensiunea protejării colective a identităţii minoritare prin apărarea instituţiilor minorităţii etnice, lingvistice, religioase sau culturale în general. Evident, această protecţie a instituţiilor proprii nu înseamnă neapărat autonomie (fie ea etnică sau de altă natură), prin recunoaşterea drepturilor colective. Dar atunci cînd vorbim de autonomie în scopul menţionat, autonomia trebuie înţeleasă ca un drept colectiv. Aşa cum preciza Gudmundur Alfredsson. „autonomia este prin chiar natura sa un drept colectiv (subl.n.). Entitatea colectivă este cea care pretinde dreptul şi, prin dimensiunea sa colectivă, determină forma şi structura administraţiei sale”¹.

La punctul 4b. Principii de bază, din Programul Uniunii Democrate Maghiare din România (UDMR), adoptat la cel de-al patrulea Congres al UDMR de la Cluj, 26–28 martie 1995, se precizează: „Autonomia administraţiilor lo- cale cu statut special (subl.n.) se conferă acelor unităţi administrative în care trăiesc în proporţie însemnată persoane aparţinînd minorităţilor naţionale (subl.n.), iar populaţia acceptă, prin referendum (subl.n.), acest statut”. Tot în Programul UDMR, Principii de bază, se specifică la punctul 1 faptul că „principiile care stau la baza apărării intereselor comunităţii maghiare rezultă din drepturile universale ale omului, din drepturile colective (subl.n.) ale minorităţilor naţionale, precum şi din valorile statului de drept, ale economiei de piaţă şi ale societăţii civile”. La punctul 2 se solicită „exercitarea neîngrădită a drepturilor individuale şi colective (subl.n.) de către comunitatea naţională maghiară”. Drepturile colective, printre care autonomia, includ evident şi acele forme de autonomie foarte avansată care sînt definite prin statute speciale (nu numai după criterii etnice, religioase sau lingvistice, ci şi după criterii economice de pildă). Trebuie însă precizat că drepturile colective nu înseamnă neapărat autonomie sau statut special, mai ales în contextul în care drepturile colective nu sunt pînă în prezent codificate în nici un instrument juridic internaţional.

Drepturile colective şi individul

Încercări de definire a drepturilor colective s-au făcut în cadrul unor importante foruri internaţionale fără a se ajunge la un rezultat semnificativ. Astfel, Comitetul de Experţi pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale (DH–MIN) al Comitetului Director pentru Drepturile Omului (CDDH) al Consiliului Europei a eşuat în încercarea de a oferi o definire unanim acceptată a drepturilor colective, eşec determinat de imposibilitatea de a se ajunge la un consens, în Consiliul Europei, cu privire la definirea minorităţilor naţionale² (nici minorităţile naţionale nu se bucură de o definiţie unanim acceptată în vreun document internaţional cu valoare juridică obligatorie). Cu toate acestea, Comitetul de Experţi alcătuise un tabel al drepturilor individuale, drepturilor exercitate în comun şi drepturilor colective, în perspectiva elaborării instrumentelor juridice pentru protecţia minorităţilor la Consiliul Europei. Evident acest tabel nu a putut fi validat datorită divergenţelor menţionate între ţările membre ale Consiliului Europei. În tabelul respectiv recunoaşterea minorităţilor naţionale era considerată drept colectiv. Este bine de precizat că România recunoaşte prin Constituţie existenţa minorităţilor naţionale pe teritoriul său.

Imediat după cel de-al doilea război mondial, (ca urmare a supralicitării drepturilor colective în teoria Volksgemeinschaft-ului, răspunzătoare în mare parte de ororile războiului), „problema minorităţilor a fost deplasată de la nivelul politic la nivelul uman şi a fost plasată pe un plan universal, în cadrul structurii drepturilor fundamentale ale omului, pe cîtă vreme experienţele precedente erau legate de situaţii teritoriale determinate”³. De aceea, au fost eliminate formulările referitoare la drepturilor minorităţilor din documentele internaţionale postbelice, „nemaifiind formal corect”⁴ să se vorbească despre aşa ceva. Nici Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu face referiri la minorităţi.

Totuşi, imediat după adoptarea Declaraţiei, o serie de documente internaţionale, cu sau fără valoare juridică obligatorie pentru părţi, au abordat dimensiunea colectivă a protecţiei minorităţilor: Convenţia din 1948 cu privire la Pedepsirea Crimei de Genocid; Convenţia UNESCO împotriva Discriminării în Educaţie din 1960; Convenţia Internaţională cu privire la Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Rasială din 1965; Convenţia Internaţională cu privire la Suprimarea şi Pedepsirea Crimei de Apartheid din 1973; Convenţia nr. 169 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii cu privire la Popoarele Indigene şi Tribale din Ţările Independente din 1989, care amenda Convenţia nr. 107 a OIM din 1957; Convenţia Internaţională cu privire la Protecţia tuturor Muncitorilor Migranţi şi a Familiilor lor din 1990. La acestea se adaugă Declaraţia UNESCO cu privire la Rasă şi Prejudiciul Rasial din 1978, Declaraţia ONU cu privire la Eliminarea tuturor formelor de Intoleranţă şi Discriminare bazate pe Religie sau Credinţă din 1981⁵ şi Declaraţia ONU cu privire la Drepturile Persoanelor aparţinînd Minorităţilor Naţionale sau Etnice, Religioase şi Lingvistice, din 1992⁶.

Drepturile colective nu pot fi concepute astăzi ca subordonînd drepturile individuale. Ele sunt complementare drepturilor individului ţi subordonate acestora. Teoria „Volksgemeinschaft”-ului care a dezumanizat individul prin anularea drepturilor individuale şi fetişizarea drepturilor colective nu mai poate fi acceptată astăzi. De asemenea, practica generală a statelor a evitat acordarea personalităţii juridice minorităţilor, eliminînd o experienţă impusă pentru minorităţile germane din Europa de către doctrina nazistă, cu efecte grave asupra stabilităţii şi securităţii continentale în perioada interbelică. Raporturile instituţionale între stat şi cetăţean sînt singurele în măsură a constitui cadrul juridic adecvat pentru dezvoltarea personalităţii umane, dar şi pentru protecţia grupurilor minoritare, ale căror instituţii specifice trebuie subordonate raporturilor menţionate mai sus.

Iată de ce drepturi cu o dimensiune colectivă, în măsură a anula personalitatea individului sau a atenta la drepturile omului, nu mai pot fi acceptate astăzi. Pot fi avute în vedere numai acele drepturi colective care se exercită „în folosul individului dacă individul trebuie să devină o fiinţă umană deplină. Drepturile de grup nu sunt altceva decît dreptul individului de a primi de la grupuri mijloacele de care are nevoie pentru autoîmplinirea sa (...) Dacă grupul îşi derivă propriile sale drepturi din faptul de a-i servi pe indivizii care îl compun, el nu are drepturi împotriva drepturilor individului (subl.n.). În ierarhia determinată de pluralitatea persoanelor, individul are prioritate faţă de grup (subl.n.), iar grupurile pot să se organizeze numai în concordanţă cu tăria relaţiei lor cu individul”⁷. În clasificarea realizată de Comitetul de Experţi pentru Protecţia Minorităţilor de la Consiliul Europei, la care ne-am referit deja, este menţionat, ca drept colectiv, dreptul minorităţilor de a dispune de publicaţii în limba maternă, ceea ce în România, de exemplu, se realizează cu sprijinul efectiv al statului. Tot astfel este considerat dreptul de reprezentare politică în organisme de stat. Constituţia României din 1991 stipulează în articolul 59(2) dreptul organizaţiilor aparţinînd minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi necesar pentru a fi reprezentate în Parlament, de a avea un loc de deputat în condiţiile legii electorale. Rezervarea unui loc din oficiu în Parlament acestor organizaţii este expresia unui drept politic colectiv⁸. Dacă liderii UDMR au această viziune asupra drepturilor colective, invocarea respectării lor în Programul UDMR este acceptabilă şi corectă. Consecinţa trebuie să fie abandonarea ideii de a conferi personalitate juridică minorităţii naţionale. fie ea constituită într-o comunitate autonomă sau organizată pe alte criterii.

Evident, procesul de definire explicită şi eventuala acceptare a drepturilor colective, în contextul politic internaţional actual, este de lungă durată. Mult mai important este faptul că, fără a exista o definiţie explicită a drepturilor colective, multe ţări, printre care România, acceptă şi fac efectiv posibilă exercitarea unor drepturi colective ale grupurilor minoritare. Acest lucru este cu atît mai firesc, cu cît şi în cazul minorităţilor naţionale numeroase ţări. inclusiv România, le recunosc existenţa pe teritoriul lor. fără a exista o definiţie unanim acceptată pe plan internaţional cu privire la ele. În rest, dezbaterea cu privire la clasificarea drepturilor va continua⁹. Referirile făcute în Programul UDMR la respectarea drepturilor colective, în ciuda criticilor vehemente pe care le suscită din partea unor cercuri politice şi ştiinţifice din România, nu ridică practic nici un fel de problemă pentru societatea românească în cadrul legislativ actual. Dovadă că. România, fără a le recunoaşte explicit sub sigla drepturi colective. acordă astfel de drepturi minorităţilor.

Statutul special şi Tratatul româno–ungar

Problema apare atunci cînd drepturile colective sînt corelate cu formula din Programul UDMR: „Autonomia administraţiilor locale cu statut special (subl.n.) se conferă acelor unităţi administrative în care trăiesc în proporţie însemnată persoane aparţinînd minorităţilor naţionale (subl.n.), iar populaţia acceptă, prin referendum (subl.n.), acest statut”. Deşi statutul special nu este definii pentru tipul respectiv de administraţii locale autonome, se precizează că „autonomia este un drept al comunităţii naţionale (subl.n.) pe care aceasta îl exercită în interesul apărării, păstrării şi dezvoltării identităţii sale”. Deci autonomia se realizează pe criteriu etnic, fiind funcţională pentru prezervarea identităţii unei comunităţi cinice (naţionale. în text) şi se exercită prin statut special numai in zone populate în proporţie suficient de puternică de oameni de aceeaşi apartenenţă etnică, pentru a o putea impune prin referendum. Această constatare contrazice afirmaţiile repetate ale liderilor UDMR, care au declarat că Uniunea nu urmăreşte autonomie pe criterii etnice, ceea ce ar intra în contradicţie cu reglementările constituţionale. Aceeaşi constatare se impune mai ales ca urmare a folosirii termenului de statut special.

Nedispunînd de o definiţie a statutului special în textul Programului UDMR, vom face apel la un model european, invocat de altfel de liderii UDMR. ca influenţînd redactarea Programului. Astfel, Italia practică o descentralizare administrativă foarte largă, în regiuni, unele dintre ele avînd o autonomie diferită de a celorlalte, pe baza unui statut special. Acestea. în număr de cinci (printre care mult invocata Trentino–Alto Adige/Tirolul de Sud, exemplu citat deseori de lideri UDMR pentru a defini statutul special chiar din perspectiva redactării Programului UDMR), au primit „forme şi condiţii particulare de autonomie, în concordanţă cu statutele speciale (subl.n.) adoptate prin legile constituţionale” (art. 116 din Constituţia Italiei). Aşa cum rezultă din textele constituţionale. „vasta autonomie pe care Constituţia o acordă acestor regiuni se datorează situaţiei lor istorice, etnice (subl.n.) şi economice speciale”¹⁰. În cazul regiunii Trentino– Alto Adige s-a avut în vedere „componenţa etnică (subl.n.) a populaţiei locale”¹¹. Se confirmă astfel şi la nivel de model, nu numai din textul Programului, că statutul special avut în vedere de liderii UDMR arc conotaţie etnică.

De altfel, în majoritatea cazurilor invocate de UDMR ca model, în care statutul special funcţionează, autonomia conferită de el se realizează pe criterii etnice, aşa cum este în Spania sau Finlanda (Insulele Åland), ţinîndu-se cont, evident, de diferenţele în reglementările constituţionale şi conţinutul statutului special conferit diferitelor componente etno-culturale ale societăţilor respective.

Faptul că autonomia invocată în Programul UDMR se realizează pe criteriu etnic şi este definită prin statul special arc consecinţe foarte serioase asupra reglementării raporturilor bilaterale, prin încheierea Tratatului politico—juridic de bază dintre România şi Ungaria. Adversarii din România ai Tratatului au justificat refuzul părţii române de a semna documentul prin intenţia autorităţilor de la Budapesta de a introduce în Tratat referiri la Recomandarea 1201 (1993) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la un protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care să se refere la drepturile minorităţilor.. România îşi asumase aplicarea Recomandării 1201 prin Avizul 176 (1993) al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care recomandase Comitetului de Miniştri să invite România a deveni membru al Consiliului. Guvernul român se obligase la respectarea Recomandării 1201 prin scrisorile Ministrului de Externe din 25 mai 1993, către Secretarul General al Consiliului Europei, şi din 22 iunie 1993, către Raportorul Friederich König (în care guvernul se obliga să accepte toate Recomandările Adunării Parlamentare).

Autorităţile române au invocat printre altele, pentru nesemnarea Tratatului cu Ungaria, articolul 11 din Recomandarea 1201 care precizează: „În regiunile unde se află în majoritate, persoanele aparţinînd unei minorităţi naţionale vor avea dreptul de a avea la dispoziţia lor autorităţi locale (subl.n.) sau autonome (subl.n.) corespunzătoare sau să aibă un statut special (subl.n.), în acord cu situaţia istorică şi teritorială specifică şi în concordanţă cu legislaţia internă a statului „ (subl.n.).

Ignorînd intenţionat clauza asiguratorie din finalul articolului, care menţionează că măsurile în favoarea minorităţii se iau numai în cadrul legislativ existent pe plan intern, ca şi declaraţiile părţii ungare care a precizat că nu urmăreşte obţinerea de autonomie pe criterii etnice pentru minoritatea maghiară din România, autorităţile române au susţinut că articolul 11 impune statelor acceptarea statutului special pentru minorităţi, ceea ce înseamnă autonomie pe criterii etnice şi deci contestarea cadrului constituţional din ţară, care nu permite aşa ceva. În realitate, citirea atentă a articolului 11 demonstrează că Recomandarea 1201 nu impune statut special şi nici nu ar fi putut s-o facă de vreme ce se adresează unei multitudini de ţări cu situaţii specifice diferite. Practic, articolul 11 oferă posibilitatea de a opta în funcţie de legislaţia internă din ţara respectivă şi voinţa politică a statului între trei variante: autorităţi locale, autorităţi autonome şi statut special. Dacă şi cum aceste noţiuni se pot suprapune sau nu, dacă şi cum ele pot fi definite într-un fel sau altul, Recomandarea nu-şi mai propune să explice, tocmai pentru a lăsa deplină libertate statelor de a-şi valida opţiunea prin propria abordare, în conformitate cu legislaţia internă.

Iată de ce partizanii din România ai semnării Tratatului cu Ungaria, pe baza acceptării de către partea română a referirilor la Recomandarea 1201, ţinînd cont că, din cele trei variante propuse de articolul 11, statutul special are în genere o semnificaţie etnică, au susţinut Tratatul demonstrînd că Recomandarea nu obligă la acceptarea statutului special pentru minorităţi, acesta nefiind decît una din trei posibilităţi, lăsate în întregime la alegerea statului. În aceste condiţii a apărut evident că opoziţia autorităţilor române faţă de încheierea Tratatului era lipsită de orice fundament şi în nici un caz nu putea fi susţinută de ipoteticul pericol că acceptarea Recomandării 1201 (pe care autorităţile române o acceptaseră, de altfel, ca angajament politic la intrarea în Consiliul Europei) ar fi impus României statut special pentru minorităţi.

Numai că Programul UDMR, care se pronunţă în favoarea „autonomiei administraţiilor locale cu statut special”, în condiţiile în care „autonomia este un drept al comunităţii naţionale” maghiare, face referiri exprese la Recomandarea 1201, considerînd-o obligatorie pentru România. Coroborînd aceste formulări din textul Programului UDMR cu declaraţiile liderilor Uniunii, care au precizat că „vina stagnării negocierilor româno–ungare în vederea semnării Tratatului bilateral o poartă România, întrucît nu vrea să acorde minorităţii maghiare un statut special aşa cum prevede Recomandarea 1201 (subl.n.)”¹², rezultă că cererile maghiare pentru statut special, prin invocarea Recomandării 1201, au dat un nesperat suport celor care blamau Recomandarea şi partea ungară pentru eşecul Tratatului. Mai mult, solicitarea în continuare a unui statut special pentru minoritatea maghiară din România, invocîndu- se Recomandarea 1201 în acest sens, va îngreuna pe mai departe negocierile pentru încheierea Tratatului româno–ungar, statutul special pentru minorităţi nefiind acceptabil în cadrul constituţional actual al României.

Drepturile colective şi valabilitatea Recomandării 1201

Un alt articol invocat de partea română pentru a respinge includerea Recomandării 1201 în Tratatul româno–ungar a fost articolul 12 din Recomandare, care, în viziunea guvernului român, ar fi impus acceptarea drepturilor colective: „Nimic în acest protocol nu poate fi conceput ca limitînd sau restrîngînd (subl.n.) un drept individual al persoanelor aparţinînd unei minorităţi naţionale sau un drept colectiv al unei minorităţi naţionale înscris în legislaţia statului contractant sau într-un acord internaţional la care statul este parte (subl.n.)”. Este evident că în acest articol este vorba numai de acele drepturi colective pe care statul şi le-ar fi asumat de bună voie anterior acceptării Recomandării, prin legislaţia internă sau obligaţii internaţionale şi nu drepturi impuse în pofida voinţei statului respectiv. Articolul 12 are sensul tocmai de a nu interzice statelor acordarea de drepturi superioare celor conţinute în Recomandare, drepturi pe care statele respective le-ar acorda deja prin reglementări interne şi nu de a impune acordarea unor drepturi pe care statele le resping. De altfel, în Memorandumul Worms, care expune motivaţia Recomandării, se arată clar că „drepturile sînt definite ca drepturi individuale, exercitate atunci cînd este cazul, în mod colectiv (subl.n.)”.

Ideile exprimate de autorităţile române referitoare la faptul că Recomandarea 1201 nu ar avea valoare juridică, deci ea nu este obligatorie pentru România şi că ar fi fost respinsă de Comitetul de Miniştri prin adoptarea Convenţiei Cadru pentru Protecţia Minorităţilor sînt lipsite de orice consistenţă. Este adevărat că Recomandarea 1201 este adresată de Adunarea Parlamentară Comitetului de Miniştri şi nu statelor membre ale Consiliului Europei şi că ea nu are valoare juridică pentru statele membre. Dar valoarea ei este diferită faţă de, să spunem Franţa şi România, pentru simplul motiv că România şi nu Franţa s-a obligat politic, de bună voie, să aplice Recomandarea, la momentul intrării în Consiliul Europei. De aceea România s-a aflat sub monitorizarea Adunării Parlamentare pentru aplicarea ei şi se mai află încă sub această monitorizare pentru simplul motiv că obligaţiile politice asumate de statul român îl obligă în continuare, atîta vreme cît va fi membru al Consiliului Europei. Comitetul de Miniştri nu poate respinge o Recomandare a Adunării Parlamentare. El poate opta pentru altă rezolvare a problemei în discuţie decît cea propusă de Adunare, dar nu o poate respinge. Astfel, Comitetul de Miniştri a optat pentru o Convenţie Cadru, deschisă spre semnare şi ţărilor nemembre ale Consiliului Europei şi care oferă posibilitatea acelor ţări membre care nu recunosc minorităţi pe teritoriul lor (Franţa, Grecia), dar şi altor membri, să evite semnarea documentului fără probleme deosebite.

Dar Recomandarea 1201 nu a fost respinsă prin aceasta şi rămîne politic valabilă, atît ca solicitare lansată de Adunare Comitetului de Miniştri, cît şi ca obligaţie liber asumată de acele state ale Consiliul care au hotărît în acest sens, printre care şi România.

Faptul că Recomandarea 1201 este valabilă o dovedeşte Recomandarea 1255 (1995) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la protecţia drepturilor minorităţilor naţionale, adoptată la 31 ianuarie 1995 şi care solicită Comitetului de Miniştri să preia articolele Recomandării 1201 în redactarea unui Pro- tocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în domeniul cultural, garantîndu- se drepturile individuale, mai ales persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale. Cu acest prilej. Adunarea s-a declarat nemulţumită de Convenţia Cadru şi şi-a exprimat regretul că Recomandarea 1201 nu a fost transformată în Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Mai mult, printre articolele citate expres de Recomandarea 1255 pentru a fi avute în vedere de Comitetul de Miniştri, pentru protocolul referitor la drepturile culturale figurează şi controversatul articol 12 din Recomandarea 1201, la care ne-am referit. Faptul că Recomandarea 1201 este valabilă pentru România¹³ este demonstrat şi de Ordinul 508 (1995) al Adunării, care specifică atît obligativitatea Recomandării pentru ţările care urmează să intre în Consiliul Europei şi pentru cele care şi-au asumat-o deja la intrarea în Consiliu, cît şi posibilitatea instituirii unor sancţiuni în cazul neonorării ei.

Avînd în vedere toate acestea considerăm că problema drepturilor colective pe care ar ridica-o Recomandarea 1201 în cazul includerii ci în Tratatul româno– ungar este o falsă problemă. Urmînd modelul Tratatului ungaro–slovac, în ciuda contestărilor ulterioare şi a interpretărilor diferite (există proceduri inclusiv în cadrul OSCE, garantul acestor Tratate încheiate în cadrul Pactului de Stabilitate, pentru interpretarea lor — orice document juridic internaţional este interpretabil), Tratatul româno–ungar poate fi încheiat cu includerea în document a Recomandării 1201 cu toate clauzele asigurătorii necesare. Încheierea Tratatului ar fi şi cea mai importantă modalitate de a stimula reconcilierea istorică dintre România şi Ungaria, la care se face atît de des referire în ultimul timp.□

NOTE

1.  Gudmundur Alfredsson, Minority Rights and a New World Order, în Donna Gomien, ed., Broadening the Frontiers of Human Rights. Essays in Honour of Asbjorn Eide. Scan- dinavian University Press, New York, 1993, p. 66.

2.  Vezi Protection des minorities nationales – Projet de Raport Final d’Activité du CDDH l’Attention du Comité des Ministres, Conseil de l’Europe, Comité Directeur pour les Droits de l’Homme (CDDH). Réunion extraordinaire 6–8 septembre 1993, Strasbourg, le 8 septembre 1993, CDDH (93) 22 prov., para. 25, p. 9.

3.  Francesco Capotorti, Minorities, în Encyclopedia of Public International Law, Vol. 8, Elsevier Science Publishers B.V., North Holland Amsterdam/New York/Oxford, 1985, p. 388.

4.  Ibidem, p. 389.

5.  Vezi Natan Lerner, Group Rights and Discrimination in International Law, Martinus Nijhoff Publishers, Dordrecht/Boston/London, 199Í, pp. 91–97.

6.  În articolul 1 se stipulează în paragraful întîi: „Statele vor proteja existenţa şi identitatea naţională sau etnică, culturală, religioasă şi lingvistică a minorităţilor de pe teritoriul lor şi vor încuraja condiţiile pentru promovarea acestei identităţi”; iar în paragraful al doilea: „Statele vor adopta măsuri legislative corespunzătoare şi alte măsuri pentru a atinge aceste obiective”. După cum se poate observa, fiind vorba de protejarea existenţei şi identităţii minorităţilor i-a atare, Declaraţia ONU se încadrează în seria documentelor care vizează protecţia dimensiunii colective a drepturilor persoanelor aparţinînd acestor minorităţi.

7.  Catherine Lalumière, Human Rights at the Dawn of the 21th Century·, speech on the occasion of the Interregional meeting organised by the Council of Europe in advance of the World Conference on Human Rights, Strasbourg, 28 January 1993.

8.  Vezi Gudmundur Alfredsson, Op. cit., p. 65.

9.  Această dezbatere este centrată. În primul rînd, în jurul contribuţiei aduse de Karel Vasak, fost director al UNESCO, cel care a împărţit drepturile omului în „trei generaţii”: drepturi civile şi politice: drepturi sociale, economice şi culturale, drepturi de „generaţia a treia” sau drepturi colective. Evident, ca orice clasificare şi aceasta este contestabilă şi numeroşi specialişti o contestă. Vezi Marlies Galenkamp, Collective Rights. Report commissioned by the Advisory Committee on Human Rights and Foreign Policy of the Netherlands, în SIM Special, No. 16, Utrecht, 1995, pp. 53–102.

10. Vezi Présidence du Conseil des Ministres, Services de l’Information et de la Propriété Littéraire, La réglementation constitutionnelle de l’Italie, în Supplément au No. 2, Mars Avril 1971 de Vie Italienne — Documents et Informations, p. 69.

11. Ibidem

12. Vezi Luminiţa Castali, Consiliul Reprezentanţilor UDMR a decis declanşarea acţiunilor de protest împotriva Legii învăţămîntului, în Cronica Română. Anul III, nr. 747, 3 iulie 1995. Vezi, de asemenea, Andra Aurora Manta, Markó Béla a declarat că in politica românească există un curent fascist, în Evenimentul zilei. Anul IV, nr. 918, 1–2 iulie 1995

13. „Recomandarea 1201 supravieţuieşte, totuşi, într-o «zonă gri» legală; pentru că Adunarea nu a abrogat niciodată Ordinul 484 care a cerut Comisiei Juridice să se asigure scrupulos, la examinarea cererilor de aderare la Consiliul Europei, că drepturile incluse în acest Protocol sînt respectate de ţările candidate”.–– vezi Heinrich Klebes, The Council of Europe’s Framework Convention for the Protection of National Minorities, în Human Rights Law Journal, Vol. 16, No. 1–3, 28 April 1995. Note 25, p. 97.

*

Valentin STAN (n. 1959. Bucureşti) a absolvit Facultatea de Istorie şi Filozofie al Universităţii din Bucureşti. În prezent este cadru didactic al Facultăţii de Istorie din Bucureşti, redactor al revistei Sfera Politicii, analist al Centrului de Studii Internaţionale, fondator a Societăţii Române de Ştiinţe Politice. Dezvoltă programul APADOR–CH pentru drepturile, omului şi securitate regională. A publicat numeroase studii şi articole în domeniile drepturilor minorităţilor, securităţii regionale şi integrării euro-atlantice.