Reconstituirea dreptului de proprietate al
Reconstituirea dreptului
de proprietate al
comunităţilor minoritare
Emőd Veress
„Proprietatea
este dreptul ce-l are cineva de a se bucura şi a dispune de
un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.”
Art. 480, Codul civil român
1. Premisele reprivatizării
Regimul
comunist, clădit pe ideologia marxist-leninistă conform căreia eliminarea
tuturor formelor de exploatare poate fi realizată doar prin abolirea
proprietăţii private
asupra mijloacelor de producţie, a făcut din principiul etatizării o valoare
absolută.
Astfel, prin diferite procedee specifice sistemelor totalitariste (ca
naţionalizarea,
cooperativizarea etc.) proprietatea privată a fost abolită sau sever limitată.
După
schimbările din decembrie 1989 era de aşteptat să apară, prin
democratizarea regimului politic, un proces invers — reprivatizarea — ca
premisă a statului de drept, a pieţei libere şi concurenţiale. Acest proces al
perioadei
postdecembriste, în general, poate fi caracterizat prin următoarele:
a) caracterul limitat şi treptat al
soluţiilor, prin punerea sub semnul întrebării a principiului restitutio in integrum, şi
soluţii conjuncturale;
b) întîrzierea adoptării actelor normative
reparatorii în raport cu majoritatea ţărilor foste socialiste.1 Se
poate realiza un întreg inventar al promisiunilor politice, chiar cuprinse în
textul unor acte normative, neonorate sau nejustificat de întîrziate.2
c) probleme de aplicare a actelor normative
în materie;
d) contestarea ideii de reprivatizare
(„lipsa de respect faţă de proprietatea privată
manifestată în timpul regimului comunist, ca şi propaganda ideologică efectuată
în acel
timp nu puteau să nu lase şi urme adînci în mentalitatea unei mari părţi a
populaţiei,
îndeosebi a celei care nu are proprietăţi de recuperat şi care îşi vede uneori
propriile
interese, mai mult sau mai puţin legitime, ameninţate prin retrocedările
solicitate de
proprietari”3);
e)
datorită tergiversărilor şi ezitărilor, complexitatea problemei reprivatizării
a
crescut continuu. Aplicarea primelor legi de reprivatizare limitată (Legea nr.
18/
1991 sau Legea nr. 112/1995), precum şi abuzurile în aplicarea acestor legi au
făcut
imposibilă punerea în practică în mod normal şi deplin a legislaţiei ulterioare
de
reprivatizare.
2. Tipuri de proprietate în
Constituţia din 1991
Constituţia
adoptată prin referendum la 8 decembrie 1991 recunoaşte două
forme ale dreptului de proprietate: proprietatea privată şi proprietatea
publică. Aşa
cum s-a subliniat, „proprietatea privată este regula, iar proprietatea publică
excepţia”.
2.1. Proprietatea privată
Art.
41 din Constituia din 1991, avînd titlul „Protecţia proprietăţii private”,
cuprins în capitolul referitor la drepturile şi libertăţile fundamentale,
prevede:
„(1)
Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sînt garantate.
Conţinutul şi limitele acestor drepturi se stabilesc prin lege.
(2)
Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.
Cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobîndi dreptul de proprietate asupra
terenurilor.
(3) Nimeni nu poate fi expropriat decît pentru o cauză de utilitate publică,
stabilită potrivit
legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.4
Pentru lucrări de
interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul
oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul
pentru
daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte
daune
imputabile autorităţii.
(4) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3)
şi (4) se stabilesc de comun acord
cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.
(5) Dreptul de proprietate obligă la
respectarea sarcinilor privind protecţia
mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte
sarcini
care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
(6) Averea dobîndită licit nu poate fi
confiscată. Caracterul licit al dobîndirii se
prezumă.
(7) Bunurile destinate, folosite sau
rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot
fi confiscate numai în condiţiile legii.”
La rîndul său, art.
135, avînd titlul „Proprietatea”, cuprins în titlul referitor la
economie şi finanţele publice, dispune:
„(1)
Statul ocroteşte proprietatea.
(2) Proprietatea este publică sau privată.
(3) Proprietatea publică aparţine statului
sau unităţilor administrativ-teritoriale.
(4) Bogăţiile de orice natură ale subsolului,
căile de comunicaţie, spaţiul aerian,
apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în
interes public, plajele, marea
teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi a platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite prin lege, fac obiectul exclusiv al
proprietăţii publice.
(5) Bunurile proprietate publică sînt
inalienabile. În condiţiile legii, ele pot fi
date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi
concesionate
ori închiriate.
(6) Proprietate privată este, în condiţiile
legii, inviolabilă.”
Alineatul
(6) din art. 135 nu a figurat în proiectul iniţial al legii fundamentale,
fapt care caracterizează atitudinea generală faţă de proprietatea privată a
celor care
au elaborat textul proiectului.
S-ar
putea reproşa textului constituţional că a omis principiul reprivatizării, ca
modalitate de desfiinţare a abuzurilor regimului comunist. Consacrarea acestui
principiu la nivel constituţional ar fi influenţat atît evoluţia legislaţiei în
privinţa
retrocedărilor, cît şi practica instanţelor. Însă în condiţiile ideologice
post-comuniste
acest principiu nu a fost considerat ca o valoare constituţională.
Pe
baza prevederilor constituţionale, dreptul de proprietate privată a fost
definit
ca „dreptul de proprietate privată aparţinînd persoanelor fizice şi persoanelor
juridice
de tip particular, dreptul de proprietate al societăţilor comerciale cu capital
integral
sau majoritar de stat şi dreptul de proprietate privată al statului, unităţilor
administrativ-teritoriale şi al persoanelor juridice înfiinţate de autorităţile
centrale
ale statului sau de
autorităţile locale, cum sînt regiile autonome.”5 În privinţa
domeniului privat al
statului, în perioada interbelică s-a concluzionat că „statul le
stăpîneşte ca orice proprietar particular, adică de care se foloseşte, care îi
produc
venituri şi pe care de obicei le poate înstrăina. Aceste bunuri nu sînt
afectate uzului
public. Ele nu se deosebesc de bunurile particularilor decît prin aceea că
proprietarul
lor este statul, judeţul sau comuna în loc de a fi o persoană particulară.”6
Din punct
de vedere economic prezintă importanţă proporţia capitalului de stat în
economie.
2.2. Proprietatea publică
Din
articolul citat mai sus rezultă caracterul constituţional al dreptului de
proprietate publică. Acest drept diferă esenţial faţă de dreptul de proprietate
socialistă.
Din
prevederile constituţionale reiese faptul că titular al dreptului de
proprietate
publică poate fi exclusiv statul sau unităţile administrativ-teritoriale
(comunele,
oraşele şi judeţele).
Regulile
detaliate se găsesc în Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică
şi regimul juridic al acesteia.7 Potrivit art. 1 din Lege, dreptul
de proprietate publică
„aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, asupra
bunurilor care,
potrivit legii sau prin natura lor, sînt de uz sau de interes public.” Statul
apare ca
titular în cazul domeniului public de interes naţional, iar unităţile
administrativ-teritoriale, în cazul domeniului public de interes local.
Caracteristicile
cele mai importante ale dreptului de proprietate publică8 sînt
(art. 11 din Legea nr. 213/1998):
a) inalienabilitate – adică aceste bunuri nu
pot fi înstrăinate în nici un mod,
fiind scoase din circuitul civil. Valorificarea lor este posibilă prin darea în
administrare
sau folosinţă, concesionare, închiriere.9
b) insesizabilitate – adică nu pot fi
urmărite de creditorii statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale sau al persoanelor care le posedă cu orice titlu, şi
nu pot
servi ca garanţie pentru creanţe.
c) imprescriptibilitate – atît sub aspect
extinctiv (acţiunea în revendicare nu se
prescrie) cît şi achizitiv (dreptul respectiv nu poate fi dobîndit prin
uzucapiune).
În
schimb, bunurile proprietate privată sînt alienabile, sesizabile,
imprescriptibile
extinctiv, dar prescriptibile achizitiv (adică acţiunea în revendicare poate fi
paralizată
prin invocarea uzucapiunii).
Legea
nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia
este însă importantă şi din punctul de vedere al reprivatizării, fiindcă a
reluat la
nivelul unei legi şi a extins posibilitatea de a se adresa instanţelor
judecătoreşti
pentru restituirea imobilelor preluate fără titlu, adică fără respectarea
legislaţiei în
vigoare la data preluării.
Astfel,
art. 6 alin. (2) prevede că „bunurile
preluate de stat fără un titlu valabil,
inclusiv cele
obţinute prin vicierea consimţămîntului, pot fi revendicate de foştii
proprietari sau
succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.”
În
privinţa domeniului public al statului, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/
1998 stabileşte că fac parte din domeniul public „bunurile dobîndite de stat în
perioada de 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea
statului,
în temeiul unui titlu valabil...” Prin titlu valabil se înţelege că
manifestarea de
voinţă de preluare a respectat Constituţia, tratatele internaţionale la care
România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.10
Conform alin. (3) din articolul citat, instanţele judecătoreşti sînt
competente să
stabilească valabilitatea titlului.
Condiţiile de
valabilitate se raportează la:
- respectarea Constituţiei în vigoare la
data preluării (Constituţiile din 1948,
1952, 1965);
- respectarea tratatelor internaţionale la
care România era parte;
- respectarea legilor în vigoare.
Dacă
nu au fost respectate aceste prevederi, se poate adresa instanţelor
judecătoreşti pentru a aprecia valabilitatea titlului. Dacă titlul nu este
valabil,
se poate obţine retrocedarea. „Legea
îndritueşte instanţele de judecată să cerceteze
doar dacă legile de preluare de către stat, în perioada analizată, au fost
respectate,
în sensul aplicării lor corecte, şi nu raţiunea pentru care astfel de legi au
fost edictate,
aspect care intră deja în sfera politicului, fiind străin controlului
judecătoresc.”11
Un
aspect diferit reprezintă cazul imobilelor trecute în proprietatea statului
prin
vicierea consimţămîntului. Vicierea
consimţămîntului este sancţionată printr-o acţiune de
anulare, care este prescriptibilă în termenul general de prescripţie extinctivă
de 3 ani. Însă,
în acest caz special, acţiunea de anulare devine acţiune în nulitate
absolută, cu caracter
impresciptibil, prin efectul Legii nr. 213/1998, care se referă la
„revendicare”. Sîntem în
prezenţa unui caz de nulitate absolută pentru vicii de consimţămînt, alături de
cele
reglementate de Codul civil (error in corpore şi error in negotio).12
Există şi părerea conform căreia legiuitorul a operat o repunere
în termenul general de prescripţie,13 asemănător
situaţiilor prevăzute de art. 13
alin. (2) din Legea nr. 18/1991 republicată şi art. 5 alin. (5) din
Legea nr. 112/1995. În aceste cazuri
repunerea în termen este expres prevăzută; în cazul
nostru acest lucru nu este prevăzut; în schimb legea însăşi se referă la
revendicare („pot fi
revendicate”), care implică imprescriptibilitatea unei acţiuni cu acest
scop.
3. Reprivatizarea în România
postcomunistă
Reprivatizarea,
în funcţie de obiectul său concret, poate fi clasificată în:
a) reconstituirea
dreptului de proprietate asupra terenurilor cu destinaţie
agricolă, forestieră sau de altă natură. Actele normative care reglementează
acest
aspect: Decretul-lege nr. 42/1990, Legea nr. 18/1991, Legea 169/1997, Ordonanţa
de
urgenţă nr.
198/1999, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 268/2001 privind privatizarea
societăţilor
comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică sau privată
a statului cu
destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului etc.
b) restituirea în natură sau prin echivalent
a unor imobile (clădiri şi terenuri)
preluate abuziv. Actele normative care reglementează acest aspect: Legea nr.
112/
1995, Legea nr. 10/2001 etc.
c) reprivatizarea unor bunuri mobile
preluate în mod abuziv (de exemplu: metale
preţioase). Actele normative care reglementează acest aspect: Legea nr.
182/2000
privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, Ordonanţa de urgenţă
nr.
190/2000 privind regimul metalelor preţioase etc.
3.1. Atitudinea U.D.M.R. faţă de
reprivatizare
Primul
program al U.D.M.R., adoptat la Oradea în aprilie 1990 (la primul Congres
al Uniunii) comportă aspectele specifice acelor vremuri. Astfel, potrivit
programului,
economia României nu poate fi făcută funcţională fără schimbarea relaţiilor de
proprietate. „Este necesară realizarea unei economii de piaţă în care
proprietatea
de stat, cea cooperatistă, cea colectivă şi cea privată există paralel, în mod
egal
şi cooperează. Proporţia dintre formele de proprietate să fie decisă de
concurenţa
liberă.” Proprietatea de stat trebuie limitată în funcţie de necesităţi
raţionale. Se
poate observa încă o abordare mai puţin radicală în privinţa limitării
proprietăţii de
stat, fapt uşor explicabil prin condiţiile politice, ideologice existente în
aprilie 1990.
Totuşi, în acest program se acordă o atenţie sporită reprivatizării.
Programele
adoptate la Tîrgu Mureş (mai 1991 – Congresul al II-lea) şi la Braşov
(ianuarie 1993 – Congresul al III-lea) au dezvoltat ideile U.D.M.R. despre
proprietatea privată şi reprivatizare exprimate în primul program.
La
Congresul al IV-lea (martie 1995, Cluj) s-a adoptat un nou program, care
conţine un punct de vedere mult mai bine conturat, definitivat. (Programele
ulterioare
dezvoltă şi readaptează doar ideile formulate atunci). Elementele principale
referitoare la reprivatizare pot fi rezumate astfel:
- necesitatea înfăptuirii economiei moderne
de piaţă, bazată pe proprietatea privată;
- diminuarea treptată, pînă la nivelul
minim, a rolului asumat de stat (la nivel
central şi local) în economie;
- o reglementare a raporturilor de
proprietate incluzînd reprivatizarea bunurilor,
respectiv, după caz, despăgubirea şi/sau recompensarea;
- în arhive: accesul cercetătorilor şi al
altor persoane interesate la întregul fond
arhivistic român, retrocedarea către proprietarii de drept a materialelor
confiscate,
în special a registrelor de stare civilă şi a proceselor verbale parohiale
întocmite în
limba maghiară;
- retrocedarea către proprietarii de drept
a averilor bisericeşti, mobile sau imobile
(terenuri agricole, clădiri, păduri, fundaţii, biblioteci, arhive, obiecte de
cult etc);
- ca principiu de bază al politicii
U.D.M.R. în privinţa locuinţelor a fost restabilirea
siguranţei dreptului
de proprietate. Oricine are dreptul la condiţii existenţiale minime,
la o locuinţă
proprie, pe cît posibil, proprietate personală. Chiriaşii locuinţelor
proprietate de stat să fie cointeresaţi în cumpărarea acestora. S-a considerat
necesară
reprivatizarea caselor familiale naţionalizate. Chiriile datorate de cei cu
venituri
mici să fie subvenţionate. Statul să asigure credite avantajoase, pe termen
lung,
pentru tineri şi pentru cei aflaţi la începutul carierei, în vederea cumpărării
sau
construirii de locuinţe.
Aceste
idei sînt reluate şi în Programul adoptat de cel de-al V-lea Congres al
U.D.M.R. (octombrie 1997, Tîrgu-Mureş), cu mici actualizări, cu luarea în seamă
a
schimbărilor sociale.
Programul
în vigoare a fost adoptat în mai 1999, la Congresul al VI-lea (Miercurea
Ciuc). În acest program este reafirmată concepţia Uniunii privind proprietatea
privată, statuînd că „edificarea economiei de piaţă care se bazează pe proprietatea
privată, modernizarea structurii economice şi descentralizarea acesteia” se
înscriu între principiile şi scopurile fundamentale ai Uniunii.
Un
capitol distinct din program se ocupă cu „reconfigurarea” formelor de
proprietate: privatizarea („rapidă” – dat fiind lentoarea şi fluctuaţiile
acestui
proces economico-juridic), respectiv reîmproprietărirea (cu ideea de bază a
restituirii integrale în natură). Merită citată cel puţin această parte care
consacră
principiul restitutio in integrum: „sprijinim şi promovăm reîmproprietărirea pe baza
restituirii integrale în natură în cazul magazinelor, atelierelor, morilor,
hotelurilor, locuinţelor,
instituţiilor de învăţămînt şi sociale, farmaciilor, imobilelor aparţinînd
bisericilor, societăţilor ştiinţifice şi culturale, asociaţiilor, fundaţiilor
etc; în situaţiile
în care acest lucru nu este posibil, considerăm necesară despăgubirea integrală
a
foştilor proprietari; restituirea integrală a averii cooperativelor în
proprietatea
acestora sau a organizaţiilor cooperatiste desfiinţate şi naţionalizate”. Un
alt aspect principal se referă la reconstituirea dreptului de proprietate asupra
averilor
bisericeşti naţionalizate, care se regăseşte şi ea în program.
3.2. Acte de reprivatizare
1§.
Decretul-lege nr. 42/1990 privind unele măsuri pentru stimularea ţărănimii
În
ianuarie 1990 a fost adoptat decretul-lege nr. 42/1990.14 Art. 8 din
acest
decret-lege a dispus că „terenul
aferent casei de locuit şi anexelor gospodăreşti,
precum şi curtea şi grădina din jurul acestora, în zonele cooperativizate,
constituie
proprietatea particulară a deţinătorilor; acestea pot fi înstrăinate şi lăsate
moştenire.”
Alineatul (2) din articolul citat mai dispune că terenul prevăzut la alin.
(1),
împreună cu lotul atribuit în folosinţă membrului cooperator15, nu
poate depăşi
suprafaţa de 6.000 metri pătraţi pentru deţinătorul casei de locuit.
De ce a însemnat o astfel de regulă o noutate? Art. 5 din Statutul
Cooperativei
Agricole de Producţie16
a limitat proprietatea personală a ţăranilor cooperatori la
casa de locuit şi
construcţiile gospodăreşti anexe, şi terenul pe care se află acestea
şi curtea, a căror suprafaţă totală nu putea depăşi 250 mp. Dacă acest teren
depăşea
această suprafaţă, era considerat atribuit în folosinţă.17 Prin
decretul-lege însă,
dreptul de proprietate privată a ţăranilor cooperatori s-a extins: el cuprindea
şi
terenul ocupat de casă şi anexe, chiar dacă acestea au depăşit 250 mp, şi
grădina din
jurul acestuia, limita fiind stabilită la 6000 mp.
Terenurile
respective au trecut de drept (ope legis) în proprietatea privată a
ţăranilor cooperatori, nefiind necesar un titlu translativ de proprietate din
partea
cooperativei sau al altor autorităţi18, astfel realizîndu-se prima
reprivatizare
postdecembristă. Efectele în acest sens ale decretului-lege nr. 42/1990 au fost
reiterate prin Legea nr. 18/1991. Legea nr. 18/1991 cere şi eliberarea titlului de
proprietate
ca dovadă a dreptului de proprietate.
2§.
Legea nr. 18/1991 a fondului funciar
De
la 1989 încoace, reglementarea regimului juridic al terenurilor agricole
şi forestiere s-a făcut prin mai multe acte normative. Trebuie însă subliniat
că
„prevederile
acestora n-au fost aduse la îndeplinire nici pînă în prezent, astfel încît
operaţiunile juridice, inclusiv litigiile privind reconstituirea dreptului de
proprietate
asupra acestor terenuri sînt încă în curs de finalizare sau desfăşurare.”19
În momentul
actual, sînt pe rolul instanţelor mai mult de 1 milion de procese.20
Legea
nr. 18/1991 a reglementat două căi de trecere în proprietate privată
a terenurilor avînd destinaţie agricolă sau forestieră: reconstituirea dreptului
de proprietate şi constituirea dreptului de proprietate. Constituirea
dreptului de
proprietate constă în împroprietărirea unor categorii de persoane, în
condiţiile
legii, cu terenuri care s-au aflat în patrimoniul fostelor cooperative agricole
sau
în proprietatea privată a statului, şi nu prezintă interes din punctul de
vedere al
reprivatizării. De fapt, este vorba de o reformă agrară.
Reconstituirea
dreptului de proprietate semnifică reîmproprietărirea foştilor
proprietari sau a moştenitorilor acestora cu terenurile care le-au aparţinut,
terenuri
care se aflau în patrimoniul fostelor cooperative agricole sau în proprietatea
privată
a statului.21 Adică reconstituirea dreptului de proprietate este o
formă a reprivatizării.
Trebuie
făcută distincţie şi între situaţiile în care obiectul reconstituirii sau
constituirii dreptului de proprietate este un teren care a aparţinut fostelor
cooperative agricole sau statului (proprietate privată).
1.
Reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor care s-au aflat în
patrimoniul fostelor cooperative agricole.
S-au
restituit terenuri care au intrat în patrimoniul fostelor cooperative
agricole de producţie, indiferent prin ce titlu, prin cooperativizare sau orice
altă cale. Au avut dreptul să solicite reconstituirea dreptului de proprietate:
-
membrii cooperatori care au adus pămînt în cooperativă sau aceia cărora li
s-au preluat, în
orice mod, terenuri de către aceasta, indiferent dacă au muncit sau
nu în cooperativă, au părăsit cooperativa şi chiar dacă nu locuiesc în
localitatea
respectivă
- persoanele care nu au fost membri
cooperatori dar ale căror terenuri au trecut,
cu titlu sau fără titlu, în patrimoniul cooperativei
- proprietarii particulari a căror terenuri
au fost comasate, în măsura în care nu
au preluat în schimb alte terenuri
- cetăţenii români aparţinînd minorităţii
germane, precum şi persoanele care au
fost deportate sau strămutate, deposedate de terenuri prin acte normative
intervenite
după anul 1944, dacă terenurile respective se aflau în patrimoniul fostei
cooperative agricole
- moştenitorii tuturor persoanelor din
categoriile arătate mai sus, potrivit vocaţiei
lor succesorale sau testamentare stabilită de legea civilă.
Este
importantă limita reconstituirii dreptului de proprietate: maxim 10 ha de
familie (prin familie înţelegîndu-se soţii şi copii necăsătoriţi, dacă se
gospodăresc
împreună cu părinţii).22
O
situaţie specială au avut cultele recunoscute de lege. La cererea lor, li s-au
atribuit, la cerere, parohiilor din mediul rural pînă la 5 ha teren în
echivalent arabil,
iar mănăstirilor pînă la 10 ha teren, dacă şi în măsura în care au posedat în
trecut
terenuri cu destinaţie agricolă, preluate de cooperative. O condiţie a acestei reconstituiri era ca
parohiile şi mănăstirile vizate să nu fi avut la data înaintării
cererii terenuri agricole, sau să aibă terenuri cu o suprafaţă mai restrînsă.
2.
Constituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor care s-au aflat în
patrimoniul fostelor cooperative agricole.
Spre
deosebire de reconstituire, aici ne aflăm în prezenţa unui act translativ de
proprietate cu titlu gratuit în favoarea următoarelor categorii de persoane:
- membri cooperatori activi care nu au adus
terenuri în cooperativă ori au adus
o suprafaţă de teren mai mică de 0,5 ha
- persoanele fizice care nu au avut
calitatea de cooperatori dar au lucrat în
cooperativa agricolă sau într-o asociaţie intercooperatistă, în orice mod, în
ultimii
trei ani înaintea intrării în vigoare a legii nr. 18/1991, dacă sînt stabilite
sau urmează
să se stabilească în localitatea respectivă şi nu au avut terenuri în
proprietate
- persoanele care au fost deportate şi nu
au avut terenuri în proprietate
- persoanele care
şi-au pierdut total sau parţial capacitatea de muncă, moştenitorii celor
care au decedat ca
urmare a participării la lupta pentru victoria Revoluţiei din decembrie
1989 şi alte persoane participante la Revoluţie stabilite de legislaţia
specială pot primi în
proprietate, la cerere, terenuri în suprafaţă de pînă la 10.000 mp, în
echivalent arabil.
În
general, în privinţa Legii nr. 18/1991, în forma sa iniţială, se poate reţine
faptul că a limitat nejustificat atît sfera beneficiarilor, cît şi întinderea
terenurilor
restituite.
Astfel, s-a subliniat că „limitele
reconstituirii dreptului de proprietate au
fost foarte mici în
raport cu suprafeţele de teren preluate sau trecute în proprietatea
fostelor cooperative agricole de producţie sau a statului”.23 Iar
unul dintre factorii
politici de limitare a reconstituirii dreptului de proprietate a fost
„pericolul
maghiar”, în cazul reprivatizării pămînturilor din Transilvania.
3§.
Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar
nr. 18/199124
Art.
10 alin. (5) din Legea 18/1991 prevedea că stabilirea dreptului de proprietate
se va încheia în termen de cel mult 90 de zile de la data intrării în vigoare a
legii.
Acest termen s-a dovedit a fi utopic.
În
anul 1997 a fost adoptată Legea nr. 169 cu scopuri multiple: dinamizarea
retrocedărilor şi eliminarea limitelor mult prea restrictive prevăzute în Legea
nr. 18.
Legea nr. 169/1997 a
adus modificări pozitive în privinţa următoarelor aspecte:
-s-a
lărgit sfera persoanelor fizice, dar în principal juridice care au putut astfel
beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate de care au fost private de
regimul
dictatorial;
- s-au
stabilit alte limite maxime în privinţa reconstituirii dreptului de
proprietate. Persoanele fizice pot beneficia de max. 50 de ha teren agricol pe
familie, iar pentru terenuri forestiere, de max. 30 ha. Aceasta este limita
maximă
şi în cazul
instituţiilor de învăţămînt. Fostele composesorate, moşneni, răzeşi, terenurile cu
destinaţie forestieră, aflate în proprietate comună în devălmăşie
„se restituie în
limitele suprafeţelor prevăzute în actele de proprietate care le atestă
această calitate” (art. 46).
Unităţile
de cult au putut formula cereri pentru redobîndirea următoarelor
suprafeţe agricole: 10 ha în cazul parohiilor şi al filiilor oricăror unităţi
de cult,
recunoscute de lege, din mediul rural sau urban; 50 ha pentru schituri,
mănăstiri şi
protoierii; 100 ha pentru centrele eparhiale; 200 ha pentru centrul patriarhal
(această
ultimă prevedere va fi eliminată prin Legea nr. 1/2000).
4§.
Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra
terenurilor agricole şi a celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor
Legii fondului
funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/199725
Legea
nr. 1/2000 era menită să aducă un impuls nou procesului de retrocedare
şi să pună în aplicare prevederile Legilor 18 şi 169.
Acest act normativ
s-a referit la cererile de retrocedare formulate în conformitate
cu prevederile Legilor nr. 18/1991 şi 169/1997, prevăzîndu-se că dreptul de
proprietate
se stabileşte în condiţiile prevăzute de Legea nr. 1/2000. Desigur, drepturile
anterior
stabilite (prin adeverinţe de proprietate, punere în posesie sau titlu de
proprietate)
au rămas valabile fără nici o altă confirmare. În acest sens, Legea nr. 1/2000
este în
primul rînd o lege
procedurală: aduce elemente noi în privinţa procedurii retrocedării,
fiindcă procedurile
anterior stabilite nu s-au dovedit eficiente pentru realizarea
restituirii. În plus, aşa cum s-a reţinut, Legea nr. 10 constituie etapa a doua
în
procesul de reprivatizare, fiindcă după stabilirea suprafeţelor de teren
disponibile şi
a celor solicitate este posibilă, pe baza balanţei fondului funciar, stabilirea
suprafeţelor efectiv restituibile.26
Art.
2. din lege stabileşte o regulă cu valoare de principiu: reconstituirea
dreptului de proprietate se face pe vechile amplasamente, dacă acestea sînt libere.
În privinţa terenurilor cu destinaţie forestieră, acest principiu este preluat
de art.
24. Există probleme legate de practica aplicării acestui principiu.
În
general, situaţia aplicării legilor 18, 167 şi 1 arată existenţa unor
priorităţi,
explicabile doar din prisma unei voinţe politice de a tergiversa retrocedările
în
Transilvania.
În
clasamentul după procentul suprafeţei pentru care proprietarii au fost puşi
în posesie pînă la 31 decembrie 2001, cinci judeţe se află cu un procent de
peste
90%: Olt, Bacău, Bucureşti, Tulcea, Galaţi. Între ultimele zece judeţe, cu
procente
sub 60%, se află opt judeţe din Transilvania şi Banat: Mureş, Harghita,
Hunedoara,
Covasna, Bistriţa Năsăud, Braşov, Maramureş şi Caraş Severin. La fel, în
clasamentul
după procentul suprafeţei pentru care s-au emis titluri de proprietate pînă la
31
decembrie 2001, între primele şase judeţe (cu procente peste 80%) se află
judeţele
Bucureşti, Galaţi, Olt, Tulcea, Brăila, Suceava, iar între ultimele 16 (cu
procente sub 60%) sînt 12 judeţe
din Transilvania şi Banat (Arad, Covasna, Cluj, Alba, Hunedoara,
Maramureş, Sibiu, Mureş, Caraş Severin, Braşov, Bistriţa Năsăud, Harghita. În
clasamentul după suprafaţa pentru care s-au emis titluri de proprietate pînă la
31
decembrie 2001, între primele cinci judeţe (cu suprafeţe peste 30.000 ha) se
află
Dolj, Timiş, Teleorman, Constanţa, Olt, iar între ultimele 11 (sub 10.000 ha)
sînt opt
judeţe ardelene şi bănăţene: Alba, Maramureş, Hunedoara, Caraş Severin,
Harghita,
Covasna, Bistriţa Năsăud, Braşov.
5§.
Legislaţia privind circulaţia juridică a terenurilor
Prin
circulaţia juridică a terenurilor înţelegem constituirea, modificarea,
transferul şi stingerea dreptului de proprietatea sau altor drepturi reale
principale
sau accesorii. Aceste aspecte interesează problematica reprivatizării, în mod
special
exerciţiul liber al dreptului de proprietate.
Iniţial,
în legislaţia postdecembristă, circulaţia juridică a terenurilor era stabilită
de Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, depăşind limitările stabilite în
perioada
dictaturii comuniste.
Legea
nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor27 a adus
reglementări
noi în acest domeniu. Cîteva idei ale legii trebuie reţinute:
- pentru
înstrăinarea terenurilor situate în extravilan şi în intravilan pot fi
înstrăinate şi
dobîndite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică;
în cazul dobîndirii prin acte juridice între vii, proprietatea
funciară a dobînditorului
nu poate depăşi 200 ha teren agricol în echivalent arabil, de familie, iar
sancţiunea este
reducţiunea. Legea nr. 18/1991 limitase această suprafaţă la 100 ha;
- reiterînd regula constituţională, Legea
nr. 54 dispune că cetăţenii străini,
apatrizii şi persoanele juridice străine nu pot dobîndi dreptul de proprietate
asupra
terenurilor. Însă legiuitorul a rezolvat definitiv o problemă mult
controversată:
persoanele fizice care au cetăţenie română şi domiciliul în străinătate pot
dobîndi în
România, prin acte juridice între vii şi prin moştenire, terenuri de orice fel;
- Legea nr. 54 reglementează un drept de
preemţiune şi o procedură de
valorificare a acestui drept în favoarea coproprietarilor, vecinilor ori
arendaşilor.
Faţă de reglementarea din Legea 18/1991, statul nu mai beneficiază de acest
drept,
iar ordinea de prioritate a dispărut;
- sînt interzise
înstrăinările, sub orice formă, ale terenurilor cu privire la titlul cărora
există litigii la
instanţele judecătoreşti, pe tot timpul soluţionării acestor litigii.
Circulaţia
juridică a terenurilor cu destinaţie forestieră este stabilită prin acte normative speciale: Ordonanţa de urgenţă nr. 226/2000 aprobată, modificată şi
completată.
6§.
Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu
destinaţia de locuinţe trecute în proprietatea statului
Legea
nr. 112/1995, a fost caracterizată ca „o nouă naţionalizare”. Prin
parţialitatea soluţiilor date şi favorizarea chiriaşilor caselor naţionalizate
în defavoarea foştilor
proprietari, legea s-a dovedit o soluţie nefericită. Cuprinsul său
normativ are un caracter hibrid: se regăsesc idei limitate de reprivatizare
alături de
soluţii menite să păstreze proprietatea socialistă.
Caracterul
restrictiv al Legii nr. 112/1995 rezultă în primul rînd din:
a) sfera beneficiarilor legii;
b) sfera de aplicare a legii;
c) caracterul excepţional al restituirilor
în natură;
d) posibilitatea de cumpărare a
apartamentelor de către chiriaşi.
Beneficiarii
legii sînt foştii proprietari persoane fizice şi moştenitorii foştilor
proprietari, fiind excluse de la început persoanele juridice.28
Legea dispune fără
echivoc că de prevederile ei beneficiază numai cetăţenii români.29
Probleme
deosebite au fost ridicate de această prevedere. Astfel, în practica mai multor
instanţe
s-au respins cererile înaintate de moştenitorii proprietarului care nu a avut
cetăţenia
română la data decesului, statuînd că aceşti moştenitori nu pot beneficia de
măsurile
reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995 chiar dacă ei sînt cetăţeni români
sau au
declanşat procedura legală în vederea obţinerii cetăţeniei române.
Alte
instanţe, dimpotrivă, au admis asemenea plîngeri, considerînd că aplicarea
dispoziţiilor reparatorii ale Legii nr.
112/1995 nu este condiţionată de calitatea de cetăţean
român a fostului proprietar, ci de calitatea de cetăţean român a celui
care formulează
cererea prevăzută la
art. 14 din această lege. Această din urmă soluţie este cea legală,30
în primul caz
instanţele au interpretat şi au aplicat greşit legea. Astfel, s-a reţinut că,
din
prevederile Legii nr. 112/1995, coroborate
cu reglementările cuprinse în art. 2 din normele
metodologice de aplicare a acestei legi31, trebuie să aibă
cetăţenia română sau să facă
dovada declanşării procedurii legale pentru obţinerea cetăţeniei române numai
moştenitorii fostului proprietar şi fostul proprietar în viaţă, care solicită
în nume propriu
restituirea imobilului. Din nici o prevedere a Legii nr. 112/1995 şi nici din
normele
metodologice de aplicare a acestei legi nu reiese însă că, în cazul
revendicării imobilelor
de către moştenitori, fostul proprietar ar fi trebuit să aibă cetăţenia română
la data
decesului. De altfel, dacă posibilitatea revendicării imobilului preluat abuziv
de stat ar fi
condiţionată şi de apartenenţa proprietarului, la data survenirii decesului, la
cetăţenia
română, s-ar contraveni principiului ocrotirii proprietăţii private în mod egal
de către
lege, înscris în art. 41 alin. (2) din Constituţie. Împrejurarea că la data
decesului fostului
proprietar, aparent, nu mai avea un drept propriu asupra imobilului nu îi poate
împiedica
pe moştenitori să îl revendice după ce au făcut dovada calităţii lor, deoarece
ei sînt
îndreptăţiţi să beneficieze de măsurile reparatorii în temeiul legii.32
În
privinţa sferei de aplicare a Legii, trebuie reţinut că s-a aplicat în mod
exclusiv
pentru imobilele cu destinaţia de locuinţe, care au fost trecute ca
atare, cu titlu33
în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie
1945, şi care se
aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie
1989
(art. 1 din Legea nr. 112/1995).
Foştii
proprietari au putut beneficia de restituirea în natură sau despăgubiri.
În privinţa restituirii în natură, condiţiile sînt, după cum se observă, foarte
restrictive. În primul rînd, s-a cerut a fi îndeplinite următoarele condiţii
alternative:34
a) foştii proprietari (sau moştenitorii
acestora) trebuie să locuiască în
apartamentul vizat, în calitate de chiriaşi, sau;
b) apartamentul trebuie să fie liber.
Astfel
au fost exceptate de la restituire în natură toate apartamentele ocupate
de chiriaşi, alţii decît beneficiarii legii. Condiţiile cerute pentru
restituirea în natură
erau extrem de rare.
În
cazul apartamentelor trecute în proprietatea statului pentru care s-au primit
despăgubiri, dacă sînt ocupate de foşti proprietari sau sînt libere, ele se
restituie în
natură. Redobîndirea dreptului de proprietate în acest caz este condiţionată de
restituirea
sumei primite ca despăgubire, actualizată.35 Efectul restituirii în
natură este redobîndirea
dreptului de proprietate asupra apartamentului trecut în proprietatea statului.
Dacă
restituirea în natură nu era legal posibilă, sau persoana îndreptăţită, în
pofida faptului că erau îndeplinite condiţiile restituirii în natură, a optat
pentru
despăgubiri, s-au putut acorda despăgubiri băneşti plafonate.
Art.
9 (sever criticat de adepţii reîmproprietăririi) prevede că, în cazul
apartamentelor ce nu s-au restituit în natură foştilor proprietari sau
moştenitorilor
acestora, chiriaşii
titulari de contract au putut opta pentru cumpărarea acestor
apartamente cu plata
integrală sau în rate a preţului.36
Procedura
de restituire era una administrativă.
7§.
Importanţa distincţiei dintre imobilele preluate cu titlu sau fără titlu
Distincţia
preluărilor făcute cu titlu, respectiv fără titlu, la care ne-am referit
mai sus, are incontestabile consecinţe practice.
Din
caracterul dictatorial al regimului rezultă că preluarea imobilelor chiar
cu titlu, respectîndu-se sistemul normativ comunist, constituie un abuz. Astfel
de
fapte nu s-ar fi produs în cadrul unui regim democratic. De aceea legiuitorul a
considerat abuzive şi preluările de imobile realizate cu titlu, adică cu
respectarea şi
pe baza actelor normative valabile din acea perioadă. În doctrină s-a
considerat că
„caracterul
abuziv al respectivei legislaţii este dat de absenţa oricăror despăgubiri sau a
unor despăgubiri echitabile…”37 După părerea noastră, problema
are un caracter
mult mai complex. Chiar preluările masive cu despăgubiri, justificate teoretic
prin
teoria socialistă a proprietăţii statului, ca proprietate a întregului popor,
ar fi trebuit
considerate abuzuri, căci şi în aceste cazuri este vorba de învingerea
consimţămîntul
proprietarilor, încălcînd astfel caracterul inviolabil al dreptului de
proprietate.
În
privinţa imobilelor preluate fără titlu, după abolirea regimului comunist,
practica judiciară s-a exprimat contradictoriu. Într-o primă fază unele
instanţe au
admis acţiuni de revendicare a acestor imobile.
Preşedintele
României, Ion Iliescu, la data de 20 mai 1994, la Satu-Mare a făcut
o declaraţie publică contestată: „Legea (caselor naţionalizate – n.n.) se
află în
dezbaterea Parlamentului. De aceea, cea care a fost emisă şi promulgată,
privind
protecţia chiriaşilor pe următorii cinci ani de zile, are în vedere ca
rezolvarea
pe fond să se facă pe baze legale. şi este la Parlament în dezbatere.
Parlamentul
nu s-a grăbit tocmai pentru că au apărut foarte multe situaţii diverse şi, în
această
perioadă, comisiile parlamentare, împreună cu organele de specialitate de la
guvern,
s-au consultat cu reprezentanţii proprietarilor, ai chiriaşilor, căutînd să
elucideze
toate aceste situaţii diferite. O să iasă legea; se vor crea fundamentele
legale pentru
rezolvarea pe fond a problemei. De aceea, spuneam: n-avea voie, în această
perioadă,
instanţa juridică să se pronunţe pînă ce, pe fond, pe bază legală, nu se
stabileşte cadrul
de reglementare (subl. n.). Deocamdată e valabilă legea existentă pînă la apariţia
unei legi noi. De aceea, eu sînt de acord cu dumneavoastră, aveţi dreptate:
este un
abuz care se săvîrşeşte faţă de dumneavoastră. şi asta ar merita – administraţia
locală, unităţile de specialitate trebuie să-şi îndeplinească funcţia pe care o
au: de
apărători ai interesului public. Deci, administraţia locală şi unităţile
specializate -
ICRAL-ul. Am auzit, şi-n Bucureşti, se deschid procese, iar ICRAL-ul, care este
reprezentantul interesului public, nu se prezintă la proces. şi aici, fără
îndoială că
apar abuzuri şi mercenariate. Sînt plătiţi. Ei ca persoane, funcţionari din
aceste
instituţii, care
nu mai merg să apere interesul chiriaşilor şi interesul public. şi,
atunci, instanţa
judiciară n-are decît o parte care pledează „pentru” şi cedează.
N-ar trebui să cedeze. Pentru că n-are acoperire legală. Toate hotărîrile adoptate de
judecători sînt în afara legii (subl. n.), n-au acoperire legală pentru a
repune în
proprietate cîtă vreme o lege nu stabileşte în ce context, cum se repune în
proprietate
un fost proprietar naţionalizat sau aflat într-o altă situaţie legală. Asta e
problema
de fond. şi trebuie să aibă răbdare să vină legea şi doar pe baza legii să
poată
acţiona cu acoperirea corespunzătoare, atît instanţa judecătorească, cît şi
administraţia locală. Administraţia nu trebuie să aplice o hotărîre
judecătorească care
nu are acoperire legală (subl. n.) şi n-are voie să evacueze cetăţeanul din
casă. Au
venit la noi în audienţă oameni care, tot aşa, abuziv, cu o rapiditate
extraordinară,
au fost evacuaţi; altminteri nu se mişcă – nici administraţie locală, nici
judecătorie,
să se pronunţe în cazuri diverse; aici, cu o rapiditate extraordinară, într-o
zi, au
obţinut hotărîre judecătorească, a doua zi administraţia a şi venit şi l-a dat
pe om
afară din casă, a treia zi cel care de fapt interesat a intrat cu buldozerul, a
demolat
casa ca să construiască. Nu dau nume, este vorba de un demnitar, parlamentar,
care
se ţine de afaceri locative şi care a obţinut sprijinul judecătorului şi
sprijinul
ICRAL-ului, al tuturor, ca să elibereze terenul şi să construiască, să facă
afaceri.
Asta este sursa de care vorbea dînsul a abuzului şi corupţiei. şi trebuie să
unim
forţele oamenilor cinstiţi, şi din administraţie şi din puterea judecătorească,
să
apărăm legea, să apărăm interesul public şi al cetăţeanului.”
Acest
discurs a determinat o încercare de suspendare din funcţie a Preşedintelui
României.38
Important este efectul acestui discurs: schimbarea
practicii judiciare. Instanţele, pînă
atunci, în unele cazuri, au retrocedat imobile preluate în mod abuziv de către
regimul
comunist. Procurorul General a promovat recursuri în anulare împotriva
hotărîrilor definitive şi irevocabile
de retrocedare, iar Curtea Supremă de Justiţie a anulat aceste hotărîri.
Curtea
Supremă de Justiţie („din motive extrajudiciare”39) a adoptat
Hotărîrea
nr. 1/1995 a secţiilor unite, prin care s-a decis că „instanţele
judecătoreşti nu au
atribuia de a cenzura şi a dispune restituirea imobilelor naţionalizate prin
Decretul nr. 92/1950 şi listele anexe la acest decret”. În concepţia Curţii
Supreme
de Justiţie, restituirea se poate efectua doar „prin efectul unor legi
speciale”. În
privinţa acestei hotărîri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) a
stabilit
că excluderea competenţei instanţelor judecătoreşti în privinţa soluţionării
revendicărilor iniţiate de foştii proprietari contravine dreptului de acces la
justiţie
garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie.40 Adăugăm noi că
hotărîrea respectivă era
şi neconstituţională, din aceleaşi considerente.
Ulterior,
Curtea Supremă de Justiţie şi-a schimbat punctul de vedere (după trecerea
unui timp de doi ani de la alegerile generale din 1996), adoptînd Hotărîrea nr.
1/1998 a
secţiilor unite, prin care a statuat că „instanţele judecătoreşti sînt
competente să
judece, în
condiţiile legii, litigiile referitoare la încălcarea dreptului de proprietate
şi a celorlalte
drepturi reale, intervenite în perioada 1944-1989.”
Prima
consacrare legislativă a dreptului de a se adresa instanţei în cazul litigiilor
privitoare la imobilele preluate fără titlu
s-a făcut prin Legea nr. 213/1998. Art. 6 alin. (2)
prevedea că „bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv
cele obţinute prin
vicierea consimţămîntului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de
succesorii
acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie.” Potrivit
alin (3) din
art. citat, instanţele sînt competente să stabilească valabilitatea titlului.
Legea
nr. 10/2001 tranşează în mod definitiv problema (a se vedea partea
referitoare la această lege).
Legea
nr. 112/1995, în forma sa iniţială, s-a referit şi la imobilele preluate fără
titlu, însă Curtea Constituţională a considerat că precizarea fără titlu este
neconstituţională (Decizia nr. 73/1995).
Normele
metodologice de aplicare a Legii nr. 112/199541 definesc imobilele
cu
destinaţia de locuinţe trecute ca atare în proprietatea statului cu titlu ca „imobile
care au fost preluate ca locuinţe în proprietatea statului în baza unei
prevederi
legale în vigoare la data respectivă, cum ar fi Decretul nr. 92/1950, Decretul
nr.
142/1952, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 218/1960, Decretul nr. 712/1966,
Legea nr. 4/1973, Decretul nr. 223/1974, precum şi alte asemenea acte normative, inclusiv hotărîri ale fostului Consiliu de Miniştri sau ale Guvernului” (art.
1 alin. (3)). Iar referitor la bunurile imobile preluate fără titlu, normele
stabilesc că „locuinţele care
au fost preluate de stat în fapt, în condiţiile inexistenţei unei
reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii
dreptului
de proprietate al statului, sînt considerate ca fiind trecute, fără titlu, în
proprietatea statului şi nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995.”
După
modificare, art. 1 din norme a fost formulat astfel (reproducem textul
deoarece cuprinde elemente noi, importante):
„(1)
Beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995 numai
foştii proprietari, persoane fizice, ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe,
trecute ca
atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie
1945, cu
titlu, şi care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la
data de 22
decembrie 1989, precum şi moştenitorilor acestora, în condiţiile legii.
(2) Imobilele cu destinaţia de locuinţe
trecute în proprietatea statului, cu titlu,
sînt acele imobile care erau folosite ca locuinţe şi care au fost preluate în
proprietatea
statului cu respectarea legilor şi decretelor în vigoare la data respectivă,
cum sînt
Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 142/1952, Legea nr.
4/1973
şi Decretul nr. 223/1974.
(3) Prin imobil trecut în proprietatea
statului potrivit Decretului nr. 92/1950 se
înţelege imobilul naţionalizat cu respectarea prevederilor art. I pct. 1-5 şi
ale art. II din
decret, precum şi cu
respectarea identităţii dintre persoana menţionată ca proprietar în
listele-anexă la
decret şi adevăratul proprietar al imobilului la data naţionalizării.
Locuinţele care au
fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă, sau care au intrat în posesia acestuia în
condiţiile
inexistenţei unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al
constituirii
dreptului de proprietate al statului sînt considerate ca fiind trecute fără
titlu în
posesia acestuia şi nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995.
(4) Imobilele care nu intră sub incidenţa
Legii nr. 112/1995 şi pentru care nu
există titlu valabil constituit în favoarea statului pot face obiectul cererilor
de
restituire sau de acordare a despăgubirilor, formulate de persoanele
îndreptăţite pe
cale judecătorească, potrivit dreptului comun.
(5) În cazul în care pe rolul instanţelor
judecătoreşti se află cereri referitoare
la imobilele prevăzute la alin. (5), procedurile administrative reglementate de
Legea nr. 112/1995, de restituire în natură, de acordare de despăgubiri sau de
vînzare de către chiriaşi, se suspendă de drept pînă la soluţionarea definitivă
şi
irevocabilă a cererilor respective.”42
Pentru
a lămuri problema, de exemplu, sîntem în prezenţa unei preluări cu titlu
valabil, dacă sînt respectate prevederile Decretului nr. 92/1950, care în art.
I., prevede:
„1) Pentru întărirea
şi dezvoltarea sectorului socialist în economia R.P.R.;
2)
Pentru asigurarea unei bune gospodăriri a fondului de locuinţe supuse
degradării din cauza sabotajului marei burghezii şi a exploatatorilor care
deţin un
mare număr de imobile;
3) Pentru a lua din mîna exploatatorilor un
important mijloc de exploatare;
4) Se naţionalizează imobilele prevăzute în
listele anexe, înregistrate la Cancelaria
Consiliului de Miniştri sub Nr. 543 din 14 Aprilie 1950, care fac parte
integrantă din
prezentul decret şi la a căror alcătuire s-a ţinut seama de următoarele
criterii:
1.
Imobilele clădite care aparţin foştilor industriaşi, foştilor moşieri, foştilor
bancheri, foştilor mari comercianţi şi celorlalte elemente ale marii burghezii;
2.
Imobilele clădite care sînt deţinute de exploatatorii de locuinţe;
3. Hotelurile cu întreg inventarul lor;
4. Imobilele în construcţie, clădite în scop
de exploatare, care au fost abandonate
de proprietarii lor, precum şi materialele de construcţie aferente oriunde s-ar
afla
depozitate;
5. Imobilele avariate sau distruse pe urma cutremurului
sau a războiului, clădite
în scop de exploatare şi ai căror proprietari nu s-au îngrijit de repararea sau
de
reconstrucţia lor.”
Dacă
preluarea a fost făcută respectînd aceste prevederi – desigur şi ele abuzive
– preluarea a fost făcută cu titlu; dacă aceste prevederi au fost încălcate,
preluarea
nu are la bază un titlu valabil.
8§.
Legea nr. 10/2001
Legea
nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv
în perioada 6
martie 1945 – 22 decembrie 198943 este în plin proces de aplicare,
şi, aşa cum s-a reţinut, „se
vor ridica probleme juridice numeroase şi diverse legate
de interpretarea şi aplicarea acestei legi.”44 Prin această lege
s-a făcut încă un pas
(întîrziat)45 de a se recupera pe cît posibil prejudiciile cauzate
de regimul
totalitar de stînga.
Legea,
în primul său articol, stabileşte: „Imobilele preluate în mod abuziv de
stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în
perioada 6
martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii
nr. 139/
1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie, de regulă în natură, în
condiţiile
prezentei legi.”46 De aici rezultă obiectul de reglementare al
acestei legi:
restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, sau, în subsidiar,
măsuri
reparatorii prin echivalent în cazurile în care restituirea în natură nu este
(material sau legal) posibilă.
Legea
nr. 10/2001 prezintă deosebiri esenţiale faţă de Legea nr. 112/1995, primul
act normativ care a reglementat o restituire în domeniul construcţiilor şi a
terenurilor
aferente.47 Astfel, pot fi reţinute:
a)noua
lege are o sferă de cuprindere mult mai largă: terenuri cu sau fără
construcţii, imobile cu destinaţia de locuinţă sau avînd altă destinaţie.
b)
în mod unanim, s-a susţinut că, spre deosebire de Legea nr. 112/1995, în
Legea nr. 10/2001 „problema
restituirii imobilelor preluate în mod abuziv este reglementată în mod
integral”48; după părerea noastră, nici Legea nr. 10/2001 nu
rezolvă complet problema regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv
de
către statul comunist, excluzînd imobilele preluate de la cultele religioase49
c)
sfera persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii este mult mai largă decît
categoriile de persoane prevăzute în Legea nr. 112/1995; sfera beneficiarilor
nu mai
este limitată la cetăţenii români; se pot bucura de beneficiile legii şi
cetăţenii străini
sau apatrizii, mai mult, apar ca beneficiare şi persoanele juridice.
Această
lege soluţionează nu numai problemele create de desproprietăriri, dar
şi cele create de Legea nr. 112/1995, în modul următor:
- Dacă
imobilul nu a fost vîndut, potrivit Legii nr. 112/1995, pînă la intrarea
în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001), atunci persoana
îndreptăţită
poate solicita (numai) restituirea în natură, indiferent dacă îl deţine sau nu
în
calitate de chiriaş, sau dacă a primit ori nu despăgubiri în condiţiile Legii
nr.
112/1995 (conform art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001). Ca o condiţie a
restituirii în natură, legea prevede obligaţia returnării sumei reprezentînd
despăgubirea primită, actualizată cu indicele inflaţiei. Pe data intrării în
vigoare
a Legii nr. 10/2001, înstrăinările către chiriaşi a locuinţelor trecute în
proprietatea statului, conform Legii nr. 112/1995 a fost oprită ex lege pînă la
data expirării
termenului de depunere a notificărilor privind cererea de restituire
în natură. Actele
încheiate cu nerespectarea acestei interdicţii implicite, dar de
ordine publică,
sînt lovite de nulitate absolută. Motivele care au condus la
faptul că imobilul nu a fost cumpărat de către chiriaşi sînt următoarele: a).
chiriaşii nu au optat pentru cumpărarea locuinţei; b). contractul de vînzare-cumpărare încă nu a fost încheiat pînă la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/
2001, în pofida faptului că chiriaşii au dorit să cumpere imobilul; c).
imobilul
face parte din una dintre categoriile exceptate de la vînzare, prevăzute în
art. 10
din Legea nr. 112/1995. A fost evidenţiat de unii autori, că „stadiul aplicării Legii
nr. 112/1995 privit în raport cu data întrării în vigoare a legii de faţă
relevă existenţa
unui relativ redus cîmp de potenţială aplicare a dispoziţiei de la art. 19
alin. (1).
Avem în vedere faptul că, în majoritatea cazurilor, imobilele cu destinaţia de
locuinţe
preluate ca atare după 6 martie 1945 au fost vîndute chiriaşilor, în condiţiile
art. 9
din Legea nr. 112/1995.”50
- Dacă
imobilul (cu destinaţia de locuinţă) a fost vîndut chiriaşilor, cu respectarea
prevederilor Legii nr. 112/1995, pînă la data intrării în vigoare a Legii nr.
10/2001,
restituirea în natură nu mai este posibilă (art. 18 lit. c) din Legea nr.
10/2001). Persoana
îndreptăţită poate beneficia de despăgubiri şi măsuri reparatorii prin
echivalent, în
condiţiile stabilite de Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 10/2001. Dacă
persoanele
îndreptăţite au primit despăgubiri, ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea
încasată,
actualizată cu indicele inflaţiei şi valoarea corespunzătoare a imobilului51,
care se
acoperă prin acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în
procesul de privatizare sau
prin acţiuni la societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de
capital, în funcţie de opţiunea persoanei fizice sau juridice îndreptăţite.
Dacă
persoanei îndreptăţite i s-a stabilit despăgubirea potrivit prevederilor Legii
nr. 112/
1995 şi nu a încasat-o, valoarea astfel stabilită i se va acorda în despăgubiri
băneşti,
iar diferenţa pînă la valoarea corespunzătoare a imobilului se va acoperi prin
acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de
privatizare
sau prin acţiuni la societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital,
în funcţie
de opţiunea acesteia. În cazul în care valoarea despăgubirii nu a fost încă
stabilită
potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, calculul şi plata măsurilor
reparatorii se vor
stabili ţinînd cont de prevederile ambelor legi (despăgubiri băneşti conform
Legii nr.
112/1995 şi alte măsuri reparatorii prin echivalent, pînă la valoarea
corespunzătoare a
imobilului, conform Legi nr. 10/2001).
- Legea
nr. 112/1995 a prevăzut o interdiciţie de înstrăinare pe timp de 10 ani în
privinţa imobilelor cumpărate de către chiriaşi, sancţionată cu nulitatea
absolută a
actului de înstrăinare. Totuşi, în acest caz, conform art. 44 din Legea nr.
10/2001,
chiriaşii cărora, în temeiul art. 9 alin. (1)-(4) din Legea nr. 112/1995, li
s-au vîndut, cu
respectarea prevederilor acestei legi, aparatamentele în care locuiau au drepul
să le
înstrăineze sub orice formă înainte de împlinirea termenului de 10 ani de la
data
cumpărării numai
persoanei îndreptăţite, fost proprietar al acelei locuinţe. Preţul
vînzării nu poate fi
mai mare decît valoarea acualizată a preţului plătit de către
chiriaş la
cumpărarea locuinţei în baza Legii nr. 112/1995, cu excepţia situaţiilor cînd
părţile convin altfel.
- Persoanele
îndreptăţite care nu au formulat cereri potrivit prevederilor Legii
nr. 112/1995, precum şi cele ale căror cereri au fost respinse ori nu au fost
soluţionate
pînă la data intrării în vigoare a prezentei legi au avut dreptul de a formula
o cerere
în temeiul Legii nr. 10/2001.
O
altă situaţie specială reprezintă cea a contractelor de înstrăinare, încheiate
bazîndu-se pe prevederile Legii nr. 12/1995, dar lovite de nulitate absolută.
Potrivit
art. 46 alin. (4), actele juridice de înstrăinare avînd ca obiect imobile
preluate cu titlu valabil, sînt lovite de nulitate absoltă dacă au fost
încheiate cu
încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data
înstrăinării.
În
consecinţă, se poate obţine restituirea în natură în cazul imobilelor
înstrăinate,
cînd contractul este lovit de nulitate absolută. În schimb, aşa cum am mai
subliniat,
alin. (1) din articolul 46 prevede că actele juridice de înstrăinare, inclusiv
cele făcute
în cadrul procesului de privatizare, avînd ca obiect imobile care cad sub
incidenţa
Legii nr. 10/2001, sînt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor
în vigoare
la data înstrăinării (textul citat are în vedere imobilele preluate cu titlu
valabil),52
deci restituirea în natură în aceste cazuri fiind imposibilă.
Alin.
(5) din articolul citat53, prevede că, prin derogare de la dreptul
comun,
indiferent de cauza de nulitate, dreptul de acţiune se prescrie în termen de 13 luni de la
intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Această prevedere, după
părerea mea, este neconstituţională, raportat la prevederile art. 1 alin. (3)
şi ale
art. 41 din Legea fundamentală. În plus, după părerea mea, nu se poate susţine
înfrîngerea regulii imprescriptibilităţii nulităţii absolute prin necesitatea
protejării securităţii circuitului civil. În doctrină, de altfel, s-a reţinut
că această
prevedere „demonstrează
intenţia legiuitorului nu atît de a repara nedreptăţile comise
în contra celor deposedaţi abuziv, cît de a acoperi cît mai urgent
neregularităţile comise
cu ocazia înstrăinărilor făcute de stat în favoarea celor care ocupau aceste
imobile cu
titlu de chiriaşi, lucru care, trebuie spus, constituie o nouă nedreptate.”54
9§.
Măsuri de protecţie a chiriaşilor în procesul de reprivatizare
Prin
actele normative care reglementează regimul juridic al imobilelor preluate
în mod abuziv, s-a procedat la diferite măsuri de protecţie a chiriaşilor, în
principal
la prelungirea contractelor de închiriere sau stabilirea cuantumului chiriei.
Prorogarea
legală a contractului constă în prelungirea forţată a existenţei sale
după împlinirea termenului extinctiv stipulat de părţi.55 Adică prin
intervenţia
legiuitorului, durata contractului este prelungit, chiar împotriva voinţei
închiriatorului.
De aceea, consider că prorogarea legală a contractelor este o instituţie de
drept public.
De regulă, legiuitorul nu intervine pentru modificarea unui contract,
manifestînd
respect faţă de
contractul încheiat.56 Astfel de măsuri au caracter excepţional.
Prin
prorogare,
contractul de închiriere nu este cel de drept comun, dat fiind că prin
imixtiunea
dreptului public el
dobîndeşte caractere distincte: nici durata contractului, nici chiria
nu sînt stipulate de părţi, ci determinate de legiuitor.
Prorogarea
legală a contractelor de închiriere era o practică cotidiană atît în
timpul regimului comunist57, cît şi după schimbarea regimului
politic.58 După
adoptarea Constituţiei din 1991, s-a pus în general problema
constituţionalităţii
prorogării legale a contractelor de închiriere. Curtea Constituţională s-a
pronunţat
prin mai multe decizii în favoarea posibilităţii prorogării.59
Astfel, s-a reţinut că
legiuitorul „este îndreptăţit, stabilind conţinutul şi limitele dreptului de
proprietate, să ţină seama nu numai de interesele proprietarilor, ci şi de cele
ale
chiriaşilor, cărora trebuie să le asigure dreptul la locuinţă, realizînd astfel
un
echilibru între aceste comandamente constituţionale.” Din perspectiva
drepturilor
fundamentale, problema se prezintă ca o corelare între dreptul de proprietate
şi
dreptul la un nivel de trai decent al chiriaşilor. Prorogarea legală a
contractelor de
închiriere a constituit una dintre problemele deosebit de complexe ale
întregului
proces de reprivatizare, o conciliere între interesele opuse ale foştilor
prorpietari şi
ale chiriaşilor din imobilele preluate în mod abuziv fiind greu (dacă nu
imposibil) de
realizat. Problema are conotaţii nu numai juridice, dar şi sociale şi politice.
Legea
nr. 10/2001 conţine mai multe măsuri care privesc contractele de închiriere,
care trebuie raportate la prevederile Ordonanţei de urgenţă nr. 40/1999 privind protecţia
chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe
(modificată prin Legea nr. 241/2001). Aceste prevederi se aplică în cazul
restituirii
în natură, cînd legea reglementează soarta contractelor de închiriere
încheiate, de
regulă cu persoana juridică deţinătoare (ex. ICRAL).
Dintre
problemele care se ridică analizez numai durata contractului de închiriere
(durata prorogării) şi instituţia încetării unor contracte de închiriere.60
În
privinţa prorogării contractelor de închiriere, Legea nr. 10/2001 se referă la
mai multe ipoteze. Trebuie remarcat de la început că nu sîntem în prezenţa
cazurilor
clasice de prorogare.
1.
Art. 15 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că „contractele de
închiriere
prevăzute la art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 se vor
încheia pentru o perioadă de cinci ani. În cazul în care chiriaşului i se pune
la
dispoziţie o altă locuinţă corespunzătoare, acesta este obligat să elibereze de
îndată locuinţa ocupată.”
Art.
6 din OUG nr. 40/1999, modificată prin Legea nr. 241/2001, prevede: „În
cazul contractelor de vînzare-cumpărare încheiate cu încălcarea prevederilor
Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu
destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, şi desfiinţate prin
hotărîre
judecătorească, proprietarul recunoscut de justiţie va încheia cu persoanele
care au cumpărat
locuinţa în baza Legii nr. 112/1995 şi care o ocupă efectiv, la
cererea acestora
un contract de închiriere pentru o perioadă de cinci ani.”
Din
analiza celor două texte lege, reies următoarele condiţii:
- Locuinţa să fie vîndută chiriaşului, pe
baza prevederilor Legii nr. 112/1995.
- În fapt, însă nu au fost întrunite
condiţiile cerute de lege pentru încheierea
valabilă a contractului de vînzare-cumpărare (de exemplu, imobilul vîndut a
fost
preluat fără titlu).
- S-a obţinut o hotărîre judecătorească
definitivă şi irevocabilă prin care s-a
desfiinţat contractul de vînzare-cumpărare.
Rolul acestor dispoziţii a fost reţinut în doctrină. „Desfiinţarea
contractelor de vînzare-cumpărare a
readus imobilul în patrimoniul vînzătorului, dar nu a putut face să renască
şi contractul de închiriere. De aceea, foştii chiriaşi aflaţi în această
situaţie nu au un
titlu locativ şi ar putea fi evacuaţi ca atare de persoanele îndreptăţite
cărora imobilul
le-a fost restituit în natură. Ca o măsură de protecţie a acestora legea a
instituit în
sarcina proprietarului imobilului restituit
obligaţia încheierii unui contract de închiriere,
dar numai la cererea foştilor cumpărători şi condiţionat de împrejurarea
ca aceştia să
locuiască în imobilul respectiv.”61
În
consecinţă, nu sîntem în prezenţa unei prorogări propriu zise, în ciuda
faptului
că efectele sînt identice, ci a unui contract forţat.62 Prorogarea
presupune un contract existent, a cărui durată se prelungeşte prin intervenţia legiuitorului.
Aici acest
contract nu există, iar legea impune obligaţia de a încheia un contract nou.
Trebuie
remarcat că teza ultimă din alineatul citat prevede un schimb obligatoriu
de locuinţe („în cazul în care chiriaşului i se pune la dispoziţie o altă
locuinţă
corespunzătoare, acesta este obligat să elibereze de îndată locuinţa ocupată”).
2. Art.
15 alin. (2) stabileşte că „neîncheierea noului contract de închiriere
în cazul prevăzut la art. 9 şi 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/
1999, cauzată de neînţelegerea asupra cuantumului chiriei cerute de proprietar
sau de pretenţia acestuia de restrîngere a suprafeţei locative pentru
persoanele
prevăzute la art. 32 alin. (1) din aceeaşi ordonanţă, atrage prelungirea de
drept
a contractului de închiriere pînă la încheierea noului contract.”
Persoana
îndreptăţită care a redobîndit un imobil ocupat de chiriaşi, are
obligaţia de a încheia cu aceştia un nou contract de închiriere (procedura
încheierii
acestui contract fiind reglementată prin art. 9-10 din OUG 40/1999).63
După părerea
mea, nici în acest caz nu sîntem în prezenţa unei prorogări propriu-zise, ci a
unei
inovaţii subiective prin schimbare de creditor, care îşi are izvorul nu în
voinţa părţilor,
ci în actul de restituire şi se impune în temeiul legii.
3. Art.
13 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede că „contractele de închiriere
pentru imobilele restituite în natură, ocupate de misiuni diplomatice, oficiile
consulare, reprezentanţele organizaţiilor internaţionale interguvernamentale
acreditate în
România şi de personalul străin al acestora, se prelungesc de drept
pentru o durată
de 5 ani, cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului.” Şi
acest caz de
prorogare are caractere specifice: în primul rînd, prin persoanele care
au calitatea de chiriaş, şi prin intervenţia mai limitată a legiuitorului, care
dispune o
prorogare, dar asigură posibilitatea renegocierii celorlalte clauze
contractuale.
Art.
45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 dispune: „Persoanele cărora li s-a
restituit în natură un imobil cu destinaţia de locuinţă şi care deţin cu chirie
în
aceeaşi localitate o locuinţă din fondul locativ de stat sînt obligate să pună
la
dispoziţia primăriei această locuinţă la data mutării efective în imobilul
restituit.”
Scopul
acestei dispoziţii este „de a asigura o ocupare cît mai eficientă a
disponibilului locativ existent şi de a evita dezechilibrele sociale ce pot
apărea
în urma aplicării necesarelor măsuri reparatorii”64,
Încetarea contractului de închiriere îşi găseşte
aplicabilitatea în următoarele condiţii:
- persoanei în cauză i s-a restituit în
natură un imobil, cu destinaţia de locuinţă
(restituire în sens de punere în posesie);
- persoana în cauză are un contract de
închiriere asupra unei locuinţe din
fondul locativ de stat;
- locuinţa restituită şi cea deţinută în
calitate de chiriaş se află în aceeaşi localitate.
Per a contrario, dacă imobilul restituit nu se află în aceeaşi
localitate cu imobilul deţinut
în calitate de chiriaş, aceasta din urmă nu trebuie pusă la dispoziţia
primăriei.
Contractul
de închiriere, în prezenţa acestor condiţii, încetează la data mutării
efective în imobilul restituit. S-a susţinut că „chiriaşul nu poate amîna
această dată în mod
nerezonabil”, şi
în cazul în care „mutarea efectivă este amînată în
mod nejustificat, se poate obţine evacuarea chiriaşului din locuinţa aparţinînd
fondului locativ de stat.”65 Temeiul juridic al evacuării
constituie abuzul de drept66,
iar procedura este strict judiciară.
După
părerea mea, pot fi reţinute multe cauze de amînare a părăsirii imobilului
aparţinînd fondului locativ de stat, spre exemplu starea imobilului restituit
care
necesită reparaţii, continuarea sau prelungirea contractului de închiriere
asupra
locuinţei restituite în natură etc.
Art.
45 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 dispune că imobilele astfel eliberate se
constituie într-un fond locativ special, destinat chiriaşilor din imobilele
restituite
foştilor proprietari.
10§.
Scurte consideraţii privind reprivatizarea bunurilor mobile
Principalele
controverse – atît politice, cît şi juridice – au fost şi sînt legate de
bunurile imobile. Nu pot fi trecute însă cu vederea nici bunurile mobile, cel
puţin
două categorii dintre acestea: bunurile culturale şi metalele preţioase,
preluate în
mod abuziv de la proprietarii lor.
Legea
nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului naţional cultural mobil67
reglementează reprivatizarea bunurilor culturale. Astfel, prin bunuri
culturale mo-
bile, în
accepţiunea legii, se înţeleg „bunurile
cu valoare deosebită sau excepţional
istorică,
arheologică, documentară, etnografică, artistică, ştiinţifică şi tehnică,
literară,
cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică
şi epigrafică
– reprezentînd mărturii materiale ale
evoluţiei mediului natural şi ale relaţiilor omului cu
acesta, ale potenţialului creator uman şi ale contribuţiei româneşti la
civilizaţia universală.
Ele alcătuiesc patrimoniul cultural mobil aflat în proprietatea publică
sau privată a
statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale sau, după caz, în
proprietatea privată a
persoanelor fizice şi a persoanelor juridice de drept privat”.
Bunurile
culturale mobile care au fost preluate în orice mod de autorităţile
statale trebuie revendicate prin acţiune judecătorească de la instituţiile care
le-au
preluat. Baza legală a acţiunii este art. 80 alin (2). Acţiunile pentru
revendicare sînt
scutite de taxele judiciare de timbru. Ca o garanţie a exercitării acestui
drept, s-a
prevăzut şi obligaţia instituţiilor deţinătoare de arhive privind bunurile
culturale
preluate de a permite accesul persoanelor interesate şi a reprezentanţilor
acestora la
documentele privind provenienţa şi preluarea acestor bunuri. Altfel probaţiunea
preluării ar întîmpina dificultăţi (ţinînd seama, de exemplu, de faptul că
revendicarea
se face de multe ori de către moştenitorii adevăratului proprietar, situaţie în
care
este posibil ca moştenitorii să nu cunoască exact ce bunuri culturale şi în ce
condiţii
au fost preluate).
Legea
nu prevede nici un termen pentru introducerea acţiunii de revendicare;
aceasta însemnînd aplicarea dreptului comun: imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare. În
consecinţă, o cerere de retrocedare a unui bun cultural preluat în
mod abuziv poate fi formulată oricînd. Înaintea preluării bunului cultural
mobil
clasat, proprietarul care a obţinut retrocedarea este obligat să declare în
scris că va
respecta prevederile Legii privind protejarea patrimoniului cultural naţional
mobil.
Situaţia
este mai simplă în cazul bunurilor culturale care se află în custodia unei
instituţii publice. În acest caz, instituţia deţinătoare este obligată să le
restituie
persoanei care le-a depus în custodie, la cererea scrisă a acesteia, cu avizul
Comisiei
Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor.
Problema
aurului preluat în mod abuziv este reglementată de Ordonanţa de
urgenţă nr. 190/2000 privind regimul metalelor preţioase68 (art.
21-23). Aici s-au ivit
probleme: prin Ordonanţa de urgenţă nr. 295/200069 s-a dispus suspendarea
Ordonanţei de urgenţă nr. 190 de la data de 1 ianuarie 2001 pînă la adoptarea
legii
de aprobare sau de respingere de către Parlament.
Totuşi, trecem în revistă prevederile privitoarea la
reprivatizare. Persoanele fizice şi
juridice, ale căror obiecte din metale preţioase au fost preluate în mod
abuziv, adică cu
încălcarea reglementărilor în vigoare la data preluării, în perioada 1946-1990,
pot solicita
instanţelor de
judecată retrocedarea acestora, în termen de un an de la intrarea în
vigoare a ordonanţei (acest termen fiind suspendat, el îşi va începe din nou
curgerea
dacă Parlamentul aprobă ordonanţa). Competenţa teritorială a instanţei este una
derogatorie, cu scop
de protecţie: instanţa de la domiciliul reclamantului – adică a celui
deposedat. În cazul
obiectelor din metale preţioase care nu mai există fizic, fiind topite
sau valorificate, se vor acorda despăgubiri băneşti. Despăgubirile se stabilesc
în funcţie
de contravaloarea metalului preţios, în funcţie de preţurile practicate de
Banca Naţională
a României la data pronunţării hotărîrii judecătoreşti, şi vor fi suportate de
bugetul de
stat, prin Ministerul Finanţelor.
Cadrul
normativ privind metalele preţioase, chiar cu depăşirea acestei stări de
suspendare, nu dă o rezolvare completă a regimului „aurului” preluat de către
stat.
11§.
Acte normative speciale de retrocedare imobiliară
Actele
normative de retrocedare speciale se referă numai la anumite categorii
de persoane fizice sau juridice.70
În
primul rînd, se impune constatarea că aceste retrocedări, din punctul de
vedere al dreptului constituţional, s-au făcut prin ordonanţe – adică acte
administrative, emanate de la Guvern, dar avînd forţa juridică a legii. Ordonanţele au
fost
denumite acte organic executive şi material legislative.71 Nici o
ordonanţă nu va
avea niciodată legitimitatea unei legi,72 fiindcă nu emană de la
organul reprezentativ
suprem, Parlamentul, ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat.
Din
punct de vedere politic, trebuie reţinut un control al executivului asupra
întregului proces al retrocedării (direct şi prin diferite comisii de
retrocedare, în cadrul
cărora, chiar alcătuite pe baze paritare, se manifestă dominaţia executivului).
De altfel, caracterele generale
reţinute pentru întregul proces de reprivatizare îşi găsesc aplicarea
şi în aceste cazuri particulare. Chiar şi astăzi sînt pe rolul instanţelor
procese în care se
contestă legitimitatea acestor retrocedări (exemplul cel mai elocvent fiind fostul
sediu al
Episcopiei Romano-catolice din Oradea, trecut în folosinţa statului român prin
act de
donaţie forţată şi ilegală). Un alt aspect
ţine de activitatea diferitelor grupuri de presiune:
ale comunităţii evreieşti, Uniunii Democrate Maghiare din România, formaţiune
politică
aflată la guvernare în perioada 1996-2000 etc. În lipsa intervenţiei factorilor
de presiune,
nici aceste acte de retrocedare timidă nu s-ar fi adoptat. Iar aplicarea
acestor acte nici
astfel nu este completă, desăvîrşită.
Prin
Ordonanţa de urgenţă nr. 21/1997 s-au retrocedat unele imobile (clădiri,
împreună cu terenul aferent) confiscate sau naţionalizate după anul 1940, care
au
aparţinut comunităţii evreieşti. Iniţial beneficiarul a fost Federaţia
Comunităţilor
Evreieşti din România (F.C.E.R.). Pentru administrarea bunurilor retrocedate a
luat
fiinţă o fundaţie, pentru desfăşurarea de activităţi cu caracter nonprofit.
Prin
Ordonanţa nr. 111/1998 s-a stabilit că beneficiarul retrocedărilor (adică
proprietarul
imobilelor reprivatizate) este însăşi fundaţia înfiinţată de către Federaţia
Comunităţilor
Evreieşti din România şi Organizaţia Mondială Evreiască pentru Restituirea
Bunurilor.
Scopurile
principale ale fundaţiei au fost stabilite prin primul act normativ
incident în cauză:
a)
ajutorarea şi protecţia socială a membrilor comunităţii evreieşti din România
şi a altor persoane
aflate în nevoie;
b)
păstrarea şi
afirmarea identităţii culturale a comunităţilor evreieşti din România;
c)
prezentarea istoriei vechi şi contemporane a poporului evreu, cu accent pe
istoria comunităţilor evreieşti din România;
d) combaterea
antisemitismului, rasismului, xenofobiei şi intoleranţei,
dezvoltarea respectului pentru diversitate, democraţie, libertate şi justiţie;
e) păstrarea
şi dezvoltarea legăturilor dintre cetăţenii României şi cetăţenii
altor state, în special cetăţenii Statului Israel, originari din România.
Prin
Ordonanţa de urgenţă nr. 13/1998 s-au restituit unele imobile cuprinse în
anexa ordonanţei, care au aparţinut comunităţilor (organizaţii sau culte
religioase)
cetăţenilor aparţinînd minorităţilor naţionale din România şi au fost trecute
după
anul 1940 în patrimoniul statului român prin măsuri de constrîngere,
confiscare,
naţionalizare sau manevre dolosive. Au fost vizate comunitatea germană,
maghiară,
comunitatea polonezilor, bulgarilor, sîrbilor, comunitatea turcă, elenă, fiind
restituite
doar cîteva imobile. La fel: Ordonanţa nr.112/1998.
Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri
imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinînd minorităţilor
naţionale
din România a fost un alt act normativ reparator cu caracter special.
Un
alt act normativ de aplicabilitate specială este Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au
aparţinut cultelor religioase
din România. Numărul maxim al imobilelor reprivatizabile fiecărui
centru eparhial sau centru de cult73, prin ordonanţa amintită, a
fost fixat la 10. Pot
fi retrocedate imobile care au aparţinut cultelor religioase, şi care au fost
preluate în
mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, existente în natură la data
intrării în
vigoare a ordonanţei, şi deţinute de statul român sau unităţile administrativ-teritoriale, altele decît lăcaşele de cult, compuse din construcţii şi terenul
aferent.
Mai
sus am amintit un control excesiv al executivului asupra întregului proces
de retrocedare. Comisia specială de retrocedare este compusă din reprezentanţii
executivului. Reprezentanţii cultului religios solicitant nu sînt membrii
acestei comisii.
Un singur reprezentant al cultului religios poate avea statutul de invitat la
lucrările
comisiei de retrocedare, pentru a susţine cererea. Totuşi, s-a instituit şi un
control
judecătoresc asupra deciziilor comisiei.
12§.
Reglementarea regimului juridic al imobilelor preluate de la cultele religioase
O
problemă importantă din punctul de vedere al comunităţii maghiare şi-a
găsit rezolvarea
normativă în cursul anului 2002, în principal datorită Protocolului
privind colaborarea
între P.S.D. şi U.D.M.R. Astfel a fost adoptată Legea nr. 501/
2002, prin care
formal s-a aprobat Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2002, în fapt
procedîndu-se la o
modificare a acesteia. Ordonanţa s-a transformat astfel dintr-un
act special de
retrocedare într-un act general de reprivatizare.
Aplicarea
acestui act normativ (procedura administrativă, oarecum similară
celei mai sus analizate) este în curs, şi pot fi anticipate multe probleme
concrete în
implementarea acestei legi.
Conform
actului normativ, se retrocedează atît imobilele (construcţii, împreună
cu terenul aferent) preluate cu titlu, cît
şi cele preluate fără titlu. În cazul în care imobilele
care fac obiectul cererilor de retrocedare sînt afectate unor activităţi
de interes public
din învăţămînt şi cercetare, sănătate sau sînt destinate funcţionării unor
aşezăminte
social-culturale, sedii ale partidelor politice legal înregistrate, misiuni
diplomatice, oficii
consulare, reprezentanţe ale organizaţiilor internaţionale interguvernamentale
acreditate
in România, solicitantul retrocedării poate opta pentru:
a) restituirea numai a nudei proprietăţi,
caz in care imobilul respectiv îşi va păstra
afectaţiunea pe o perioadă de pînă la 5 ani de la data deciziei de retrocedare.
În această
perioadă proprietarul este scutit de plata impozitului pe proprietate şi,
totodată, va fi
beneficiarul unei chirii în cuantumul stabilit prin hotărîre a Guvernului. În
acest interval
plata cheltuielilor de întreţinere aferente imobilului respectiv revine utilizatorilor;
b) acordarea de măsuri reparatorii prin
echivalent, în condiţiile Legii 10/2001
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6
martie
1945 – 22 decembrie 1989.
Legea
stabileşte inclusiv retrocedarea unor bunuri mobile, destinate la
data preluării funcţionării cultului, dacă acestea au fost preluate împreună cu
imobilul respectiv şi dacă
acestea mai există la data depunerii cererii de retrocedare. Mai
sunt prevăzute măsuri de protecţie a chiriaşilor persoane fizice. Chiar în
cazul
imobilelor preluate fără titlu, dar care au destinaţie de şcoli, spitale,
grădiniţe, centre de plasament, aziluri de bătrâni, se vor încheia contracte de închiriere,
pe o
durată de 5 ani de la data emiterii deciziei de retrocedare, între noii
proprietari şi
utilizatorii acestora. În această perioadă proprietarul este scutit de plata
impozitului
pe proprietate, iar cheltuielile de întreţinere aferente imobilului respectiv
se vor
suporta de utilizatori. Limitele maxime ale chiriei aferente acestor contracte
se vor
stabili prin hotărîre a Guvernului, pe categorii de utilizatori.
Aşteptările
bisericilor tradiţionale maghiare sînt foarte mari. Între culte şi
Uniunea Democrată Maghiară din România există un consens şi sprijin reciproc
pentru redobîndirea proprietăţilor bisericeşti preluate în mod abuziv.
3.4. Privatizarea societăţilor
economice de stat
Privatizarea
societăţilor economice de stat nu este reprivatizare, dar
datorită atît importanţei sale deosebite, cît şi conexiunilor care există cu
tematica
cercetată, sînt necesare a fi reţinute cîteva idei.
De
ce e nevoie de privatizare? În doctrina economică, au fost sintetizate
problemele societăţilor economice de stat:74
-
eficienţă scăzutănumărul prea mare al angajaţilor
- productivitate scăzută
- lipsa capacităţilor manageriale
- mai multe scopuri antagoniste
- intervenţie politică
- alocarea greşită a resurselor
- lipsa elasticităţii pieţei capitalurilor
- tehnică învechită
- activităţi străine de profit
- poluare
- furt, corupţie
Probleme
similare apar şi în sectorul privat. Dar, s-a adăugat, dacă astfel de
fenomene se produc la o întreprindere privată, aceasta, într-o piaţă
concurenţială,
intră pur şi simplu în faliment.75 Monopolul de stat în multe
sectoare agravează
situaţia existentă.
În
doctrina juridică, privatizarea a fost definită drept „trecerea capitalului
de stat din proprietatea statului şi a unor bunuri privite în materialitatea
lor, în
special a mijloacelor de producţie, din proprietatea statului, a societăţilor
comerciale
cu capital de stat sau a altor unităţi economice de stat în proprietatea
particulară a
persoanelor fizice şi a persoanelor juridice de tip particular.”76
Astfel,
transmiterea dreptului de proprietate în procesul de privatizare are un
component mobiliar şi unul imobiliar.
Problema
privatizării este şi ea deosebit de complexă. Pierderile sectorului de
stat şi ponderea încă mult prea ridicată a proprietăţii de stat, precum şi
criza economică
perpetuată constituie coordonatele economiei de piaţă limitată a României.
4. Concluzii
Una
din principalele probleme nerezolvate legislativ este cea a despăgubirilor.
Din cauza problemelor economice prin care trece România, despăgubirile
reprezintă
o problemă delicată, iar de la adoptarea cadrului normativ în viitorul apropiat
va
trece mult timp pînă cînd despăgubirile vor fi acordate în folosul persoanelor
îndreptăţite (probabil în mod eşalonat).
Un
alt aspect este aplicarea şi terminarea aplicării legilor de reprivatizare.
Aproape în fiecare zi aflăm, din interpelări sau din presă, de probleme,
abuzuri,
procese legate de aplicarea acestor acte normative. Prin aducerea la bun
sfîrşit a
acestui proces, chiar dacă nu se elimină toate abuzurile regimului comunist
(acestea
fiind imposibil de eliminat), încetul cu încetul, se pun bazele unei viitoare
dezvoltări.
Proprietatea privată apare astfel ca un mijloc al propăşirii economice,
desigur,
susţinută de politici publice necesare pentru dezvoltarea agriculturii, ramură
care
necesită acest tip de
intervenţionism (vezi exemplul Uniunii Europene). În privinţa
terenurilor
agricole, forestiere şi în privinţa aplicării Legii nr. 10/2001, situaţia
comunităţii maghiare nu prezintă un specific: probleme similare există în toate
zonele
României, poate că gradul de sensibilitate a colectivităţii diferă. Importanţă
specifică
au însă retrocedările (viitoare) ale imobilelor bisericeşti, a căror preluare
abuzivă a
fost percepută ca un atac împotriva întregii comunităţi maghiare.
Pentru
reprivatizare au acţionat diferite grupuri de presiune interne şi externe.
Semnalăm cîteva aspecte internaţionale de presiune asupra României, în favoarea
reprivatizării. Semnificativă este, în acest sens, Rezoluţia nr. 1123, adoptată
în aprilie
1997 de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, care a „încurajat
România să reglementeze problema restituirii bunurilor imobiliare confiscate
sau
naţionalizate”. Adunarea Parlamentară a solicitat „ferm autorităţilor
române să
modifice legislaţia referitoare la restituirea proprietăţilor confiscate sau
expropriate, în
special Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 112/1995, pentru a prevedea restituirea
acestor
proprietăţi in integrum sau acordarea unei despăgubiri corecte în
schimb.”77
În
octombrie 1998 Camera Reprezentanţilor din SUA a adoptat Rezoluţia
nr. 562 cu privire la proprietăţile naţionalizate în mod abuziv de către
fostele
regimuri totalitare, solicitîndu-se restituirea imobilelor preluate în mod
abuziv
proprietarilor de drept, iar în cazurile cînd restituirea în natură nu este
posibilă,
acordarea de „compensaţii
imediate, drepte şi efective.” Menţionăm aici că, după
părerea noastră, nici compensaţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 în cazurile cînd restituirea
în natură nu este legal sau material posibilă (bunuri sau servicii,
acţiuni tranzacţionate pe piaţa de capital, titluri de valoare nominală
folosite
exclusiv în procesul de privatizare sau, în cazuri concret stabilite,
despăgubiri
băneşti) nu întrunesc condiţiile cuprinse în Rezoluţie.
La
fel, Parlamentul European, în decembrie 1998, a adoptat Rezoluţia nr
A4-0428, cerînd modificarea Legilor 18 şi 112 şi găsirea unei soluţii
definitive şi
corecte „care să
asigure restituirea integrală a proprietăţilor, sau, dacă acest lucru
nu este posibil, plata unei compensaţii corespunzătoare.” Aceste acţiuni au
contribuit şi ele la realizarea bazelor legislative ale reprivatizării.
Am
început prezentul studiu citînd din Codul civil. Codul civil leagă
proprietatea de bucurie. În societăţile democratice proprietatea înseamnă
într-adevăr
sursă de bucurie şi bunăstare. În timpul totalitarismului şi în timpul
tranziţiei, cel
puţin pînă la finalizarea anevoiosului proces de reprivatizare, proprietatea
este însă
o sursă de incertitudine, probleme şi neîmpliniri. Astăzi însă datele se
schimbă faţă
de deceniul premergător. Sîntem de părere că se produc mutaţiile ideologice şi
de
conştiinţă atît de necesare, favorabile proprietăţii private, inclusiv la
nivelul
grupurilor care odată s-au opus reprivatizării sau au militat pentru o
reprivatizare
limitată. Interesantă este atitudinea iniţială şi actuală a Partidului Social
Democrat
(şi a precursorilor săi). Politicile actuale ale PSD sînt în favoarea
reprivatizării.
Uniunea
Democrată Maghiară a luat poziţie şi a acţionat în mod constant în
favoarea
reprivatizării. Reprivatizarea, aşa cum se afirmă în documentele Uniunii,
nu este un scop în sine. Societatea democratică este bazată pe proprietatea
privată:
există o intercondiţionare între democraţie şi proprietate privată. □
NOTE:
1. Nu se poate nega
faptul că şi în celelalte ţări fost-socialiste au existat probleme politice,
financiare, sociale legate de diferitele
măsuri şi procedee reparatorii. Tot astfel, nu există un model
ideal de reprivatizare, care s-ar fi putut aplica în mod general.
Problema României este însă
specifică din mai multe alte privinţe.
2.Numai cîteva
exemple. În Legea nr. 58/1991 privind privatizarea societăţilor comerciale,
în prezent abrogată, art. 77 prevedea în mod
expres că „reparaţiile pentru bunurile preluate de stat
în mod abuziv se vor reglementa printr-o lege specială”. La fel, Legea nr.
147/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în art. 26 alin (3)
specifica: „repararea daunelor
suferite anterior intrării în vigoare a Constituţiei din 1991 se
reglementează prin lege” (formă
înaintea modificării prin Legea nr. 138/1997). Astfel, prin legea de organizare
şi funcţionare a
Curţii Constituţionale, s-a limitat jurisdicţia Curţii asupra
constituţionalităţii unor prevederi legale
atacate pe cale de excepţie, existînd o portiţă pentru unica autoritate de
jurisdicţie constituţională:
invocarea viitoarelor legi de reparaţie. Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997
privind privatizarea
societăţilor comerciale, în art. 43 prevedea
că „în termen de cel mult 60 de zile de la data publicării
prezentei ordonanţe de urgenţă… va fi reglementată situaţia
bunurilor cu destinaţie comercială
care au intrat în patrimoniul statului prin legi şi prin alte acte normative de
naţionalizare”. Încă
un termen nerespectat, din rîndul zecilor de
termene încălcate. Articolul 25 din Legea nr. 112/1995
prevede că „prin legi speciale se vor reglementa situaţiile juridice ale
altor imobile decît cele care fac obiectul prezentei legi, trecute în proprietatea
statului înainte de 22 decembrie 1989, indiferent
de destinaţia lor iniţială, inclusiv ale celor demolate pentru cauze de
utilitate publică” . Iar art. 26
din
Legea nr. 213/1998 dispune că „în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare
a prezentei
legi, Guvernul va elabora un proiect de lege privind restituirea în natură sau
în echivalent a
imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22
decembrie 1989.”
3.
Eugen
Chelaru: Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate
abuziv în perioada 6 martie 1945-22
decembrie 1989. Comentată şi adontată, All Beck, Bucureşti,
2001, p. 8.
4.
A
se vedea Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate
publică,
publicat în M. Of. nr. 139 din 2 iunie 1994.
5.
L.
Pop: Dreptul de proprietate şi dezmembrămîntele sale, Lumina Lex,
Bucureşti, 2001,
p. 61.
6.
C.
Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, A. Băicoianu: Tratat de drept civil, vol.
I., Edit.
Naţională S. Ciornei, 1928, p. 918.
7.
M.
Of. nr. 448 din 21 noiembrie 1998.
8.
Pentru
detalii, a se vedea: L. Pop, op. cit., 2001, p. 63-95.
9.
M.
Nicolae: Publicitatea imobiliară şi noile cărţi funciare, Edit. Press
Mihaela s.r.l.,
Bucureşti, 2000, p. 25-33 şi p. 277-296.
10. A se vedea
Decizia CC nr. 136/1998 cu privire la constituţionalitatea art. 6 al Legii
privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, publicată în M.
Of. nr. 448/1998.
11. I. Adam: Legea
nr. 10/2001. Regimul juridic aplicabil imobilelor preluate abuziv, All
Beck, Bucureşti, 2001, p. 16.
12.
În acest sens: I.
Adam,
op. cit., p. 17.
13.
M. Nicolae: Consideraţii asupra Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică
şi
regimul
juridic al acesteia, in Dreptul nr. 6/1999, p. 11.
14. Monitorul Oficial nr. 17/1990. Acest decret-lege a fost abrogat prin
Legea nr. 18/1991, cu
excepţia
articolelor 8-11. Pentru o scurtă analiză a prevederilor prezentului decret a
se vedea şi:
Vincze Mária: Agrárátalakulások a román mezőgazdaságban, in Hitel, ianuarie-februarie
1994, nr.
1, p. 68.
15. Conform
decretului-lege nr. 42/1990, art. 4 (abrogat prin Legea nr, 18/1991) a fost
posibilă, prin hotărîrea adunărilor generale a cooperativelor agricole
atribuirea de loturi în folosinţă.
16. Aprobat prin
Decretul nr. 342/1977, Buletinul Oficial nr. 105/1977, modificat prin
Decretul nr. 93/1983, Buletinul Oficial nr. 18/1983.
17. şi
întinderea terenului atribuit în folosinţă avea o limită de suprafaţă: maximum
15 ari.
18. F.A. Baias, B.
Dumitrache, M. Nicolae, op. cit., p. 25.
19. Ibidem.
20.
A se vedea: Adevărul nr. 3632, sîmbătă, 23 februarie-duminică, 24
februarie 2002, p. 7.
21. Liviu Pop: Dreptul
de proprietate şi dezmembrămîntele sale, Lumina Lex, Bucureşti,
1996, p. 96. A se vedea şi: Liviu Pop: Aspecte privind reconstituirea şi
constituirea dreptului de
proprietate asupra terenurilor aflate în patrimoniul cooperativelor agricole de
producţie, in Studia
Universitatis Babeş-Bolyai. Jurisprudentia, nr. 2/1992.
22. A existat şi o
limită minimă: 0,5 ha pentru fiecare persoană îndreptăţită.
23. F. A. Baias, B.
Dumitrache, M. Nicolae: Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv,
vol. I, Rosetti,
Bucureşti, 2001, p. 29.
24. M.Of. nr. 299 din
4 noiembrie 1997.
25.M. Of. nr. 8 din 12 ianuarie 2000. Legea nr. 1 a fost substanţial
modificată prin Ordonanţa
de
Urgenţă nr. 102/2001, publicată în M. Of. nr. 350 din 29 iunie 2001. În opinia
lui Vasile Lupu,
iniţiatorul Legii nr. 1, această ordonanţă a compromis Legea nr. 1.
26. F. A. Baias, B.
Dumitrache, M. Nicolae, op. cit., p. 31.
27. M. Of. nr. 102
din 4 martie 1998.
28. A se vedea art. 1
alin. (1) şi (2) din Legea nr. 112/1995.
29. Art. 4 din Legea
nr. 112/1995.
30. C.S.J., secţiile unite, Decizia nr. VI din 20
noiembrie 2000, publicată în M. Of. nr. 84 din
19 februarie 2001. Curtea Supremă de Justiţie a luat în examinare un
recurs în interesul legii.
Conform art. 329 din C. proc. civ: „(1) Procurorul general al Parchetului de
pe lîngă Curtea
Supremă de Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, are
dreptul, pentru a asigura
interpretarea şi aplicarea unitară a legii
pe întreg teritoriul României, să ceară Curţii Supreme de
Justipe să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost
soluţionate diferit de instanţele
judecătoreşti. (2) Deciziile prin care se soluţionează sesizările se pronunţă
de Secţiile Unite ale
Curţii Supreme de Justiţie şi se publică în Monitorul Oficial al României,
Partea I. (3) Soluţiile se
pronunţă în interesul legii şi nu au efect asupra hotărîrilor judecătoreşti
examinate. A se
consulta şi textul art. 329 C. proc. civ. înaintea modificării sale prin
Ordonanţa de urgenţă nr. 138/
2000, în vigoare la data pronunţării deciziei de către C.S.J. Pentru analiza
instituţiei a se vedea: I.
Deleanu – Tratat de procedură civilă, Servo-Sat, Arad, 2001, vol. II, p. 189-198; I. Leş – Tratat
de drept procesual civil, Allbeck, Bucureşti, 2001, p. 645-652.
31. Conform art. 2
din normele metodologice, de prevederile Legii nr. 112/1995 beneficiază
cetăţenii români, atît cei care au
domiciliul sau reşedinţa în ţară, cît şi cei care îşi au domiciliul sau
reşedinţa în străinătate. Fostul proprietar sau moştenitorii acestuia trebuie
să aibă cetăţenia română
la data formulării cererii sau să facă dovada declanşării legale pentru
obţinerea cetăţeniei române în
termenul prevăzut de art. 14 din lege.
32.
C.S.J., secţiile unite, Decizia nr. VI/2000.
33.
Adică cu respectarea sistemului normativ comunist. Pentru detalii, a se vedea
paragraful
următor.
34. Art. 2 din Legea
nr. 112/1995.
35. Art. 2 alin. (2)
şi art. 13 din Legea nr. 112/1995.
36. Se pare, pe baza unor statistici realizate în 2001, că „din cele
circa 115.000 de asemenea
imobile
au fost vîndute altor persoane mai mult de 90.000”.
37. E. Chelaru: Legea
nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv
în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, All Beck, Bucureşti, 2001, p.
32.
38. Conform art. 95
din Constituţia din 1991, în cazul săvîrşirii unor fapte grave prin care se
încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din
funcţie de Camera
Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi
senatorilor, după
consultarea Curţii Constituţionale. Propunerea de suspendare de funcţie poate
fi iniţiată de cel
puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor. Iar în temeiul art. 144
lit. f) din Constituţie,
Curtea Constituţională dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare a
Preşedintelui
României. Pentru detalii, a se vedea Avizul
consultativ nr. 1 din 5 iulie 1994 privind propunerea de
suspendare din funcţie a Preşedintelui României, M. Of, Partea a II-a,
nr. 166 din 16 iulie 1994.
39. Dan Chirică:
Regimul juridic al revendicării imobilelor preluate de stat fără titlu de la
subdobînditorii care se prevalează de buna lor credinţă la data cumpărării, in Studia
Universitatis
Babeş-Bolyai nr. 2/2001, p. 56. Studiul a fost publicat şi în revista Dreptul.
40. Cazul Brumărescu
contra României, publicat în M. Of. nr. 414 din 31 august 2000, în
care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat o hotărîre în favoarea
proprietăţii private.
Existînd şi o hotărîre de retrocedare desfiinţată prin recursul în anulare
promovat de Procurorul
General, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut următoarele:
-încălcarea
art. 1. din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie (protecţia proprietăţii);
-negarea
accesului în justiţie;
- încălcarea stabilităţii raporturilor juridice
(posibilitatea Procurorului General, nelimitată în
timp la acea dată, de a introduce recursul
în anulare împotriva hotărîrilor judecătoreşti definitive şi
irevocabile).
41. Aprobate prin
Hotărîrea Guvernului nr. 20/1996 (M. Of. nr. 16 din 23 ianuarie 1996) şi
modificate prin Hotărîrea Guvernului nr.
1/1997 (M. Of. nr. 16 din 4 februarie 1997, normele fiind
republicate (M. Of. nr. 27 din 18 februarie 1997).
42. În alin. (6) în
mod evident este vorba despre contestarea preluării cu titlu. Acest aspect
a permis împiedicarea cumpărării de către chiriaş a locuinţei, şi prin intrarea
în vigoare a Legii nr.
10/2001 era posibilă restituirea în natură. Spre exemplu, o situaţie concretă.
Fostul proprietar nu
era îndreptăţit la restituirea în natură a
imobilului ocupat de mai multe familii de chiriaşi, care ar fi
dorit să cumpere imobilul. Cu toate că imobilul a fost preluat cu titlu,
proprietarul a contestat
valabilitatea titlului, aceasta fiind notată şi în cartea funciară. Astfel,
procesul prelungindu-se, prin
intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fostului proprietar i s-a recunoscut
dreptul pentru a obţine
restituire în natură.
43.Analizele doctrinare cele mai importante ale prevederilor Legii nr.
10/2001 sînt: I. Adam:
Legea
nr. 10/2001. Regimul juridic aplicabil imobilelor preluate abuziv, All Beck,
Bucureşti,
2001; D. Chirică: Regimul juridic al revendicării imobilelor preluate de stat
fără titlu de la
subdobînditorii care se prevalează de buna lor credinţă la data cumpărării, in Studia
Universitatis
Babeş-Bolyai nr. 2/2001; E. Chelaru: Legea nr. 10/2001 privind regimul
juridic al unor imobile
preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, All Beck,
Bucureşti, 2001; E.
Chelaru: Măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în Dreptul nr.
10/2001; F. A. Baias,
B. Dumitrache, M. Nicolae: Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv.
Legea nr. 10/2001
comentată şi adnotată, vol. I-II, Rosetti, Bucureşti, 2001 etc.
44.
Romeo Popescu, Răzvan Dincă: Incidenţa Legii nr. 10/2001 asupra reglementării
contractului
de închiriere a locuinţei, Dreptul nr. 10/2001, p. 30.
45. În celelalte ţări
fost-socialiste, s-a încercat o rezolvare mai rapidă a regimului juridic al
imobilelor preluate în mod abuziv: Albania (1993), Bulgaria (1992, 1997), Cehia
şi Slovacia
(1990, 1991), Ungaria (1992) etc. Excepţie face Polonia, unde nu a fost
reglementată nici pînă în
prezent situaţia imobilelor preluate în mod abuziv. Pentru detalii, a se vedea:
L. Pena: Sinteză a
legislaţiei privind restituirea sau compensarea bunurilor naţionalizate,
expropriate sau confiscate
abuziv în fostele ţări comuniste europene, in Buletin de informare
legislativă nr. 1/1998, Consiliul
Legislativ; L. Pena: Restitution of
expropriated property in transition countries and in the Republic
of Croatia, Inzinierski biro d.d., Zagreb, 2000; F. A. Baias,
B. Dumitrache, M. Nicolae, op. cit., p.
12-18.
46. Art. 1 alin. (1)
din Legea nr. 10/2001.
47. Regimul juridic
al terenurilor cu destinaţie agricolă şi forestieră a făcut obiectul de
reglementare al Legilor. nr. 18/1991, 169/1997, 1/2000. Conform art. 8 alin.
(1) din Legea nr. 10/
2001, nu intră sub incidenţa Legii nr. 10
terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea
fondului funciar nr. 18/1991, republicată, şi prin Legea nr. 1/2000
pentru reconstituirea dreptului
de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate
potrivit prevederilor Legii
fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997.
48. I. Adam: Legea
nr. 10/2001. Regimul juridic aplicabil imobilelor preluate abuziv, All
Beck, Bucureşti, 2001, p. 6.
49.De altfel,
autorul citat recunoaşte că „prin această lege nu s-a reglementat regimul
juridic al imobilelor ce au aparţinut
cultelor religioase sau comunităţilor minorităţilor naţionale.”
Ibidem, p. 7. Legea nr. 10/2001
dispune în acest sens: „Regimul juridic al imobilelor care au
aparţinut cultelor religioase sau comunităţilor minorităţilor naţionale,
preluate de stat sau de alte
persoane juridice, va fi reglementat prin acte normative
speciale. Pînă la adoptarea acestor reglementări
este interzisă înstrăinarea imobilelor în cauză sau schimbarea destinaţiei
acestora”
(art.
8 alin. 2).
50.
F. A. Baias, B. Dumitrache, M. Nicolae – Regimul juridic..., op. cit., p.
195.
51. Trebuie reamintit
faptul că despăgubirile acordate conform Legii nr. 112/1995 erau
plafonate prin prevederile art. 13 alin. (2).
52. În privinţa imobilelor preluate fără titlu, şi a regimului actelor de
înstrăinare a acestora, a
se
vedea supra, capitolul 3.2.
53.
În forma sa modificată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 109/2001 (M. Of.
260/2001).
54: D. Chirică: Regimul juridic…, op. cit, p. 4.
55. L. Pop: Drept
civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Lumina Lex, Bucureşti, 1998,
p. 66.
56. Ibidem.
57. M. Mureşan:
Drept civil. Contracte speciale, Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1999, p. 196.
58.
De exemplu, o prorogare legală s-a efectuat prin Legea nr. 17/1994, care a
prelungit
contractele de închiriere încheiate înainte de 1989 şi valabile în 1994 cu încă
o perioadă de 5 ani.
Prorogarea legală nu a operat în cazul contractelor încheiate de chiriaşi cu
proprietari persoane
particulare după 1 ianuarie 1990 (art. 5). În cazul acestor contracte,
termenele contractuale trebuie
respectate. O altă prorogare era prevăzută în Legea nr. 112/1995. În cazul
imobilelor restituite
conform acestui act normativ, contractele de închiriere s-au prelungit cu încă
cinci ani de la data
rămînerii definitive a hotărîrii de restituire a imobilului. Ordonanţa de
urgenţă nr. 40/1999 conţine
o altă prorogare.
59. CC, dec. nr. 30/1994 (M. Of. nr. 100/1994); CC, dec.
nr. 42/1995 (M. Of. nr. 191/1995).
Alte
decizii în acest sens: Jurisprudenţa CC 1992-1997, p. 131-132.
60.
Pentru o analiză completă a se vedea: R. Popescu, R. Dincă: Incidenţa Legii nr.
10/2001
asupra
reglementării contractului de închiriere a locuinţei, revista Dreptul nr.
12/2001, precum şi
operele acolo citate.
61. E. Chelaru: Legea
nr. 10/2001…, op. cit, p. 129.
62. În privinţa
contractelor forţate, a se vedea: L. Pop, op cit., p. 45.
63. Pentru detalii:
R. Popescu, R. Dincă, op. cit, p. 36-39.
64. R. Popescu, R.
Dincă, op.cit, p. 49.
65. Ibidem.
66. E. Chelaru: Legea
nr. 10/2001…, op. cit, p. 244.
67. M. Of. nr. 530
din 27 octombrie 2000.
68. M. Of. nr. 572
din 16 noiembrie 2000.
69. M. Of. nr. 707
din 30 decembrie 2000.
70. Includem în
această categorie a actelor normative de retrocedare speciale:
- Ordonanţa de urgenţă nr. 21/1997 privind retrocedarea unor bunuri
imobile care au aparţinut
comunităţilor
evreieşti din România (Monitorul Oficial nr. 97/1997); Legea nr. 140/1997 care
aprobă şi modifică Ordonanţa de urgenţă nr. 21/1997 (Monitorul Oficial nr.
172/1997);
- Ordonanţa nr.
111/1998 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă nr. 21/1997 privind
restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor evreieşti din
România;
- Ordonanţa de
urgenţă nr. 13/1998 privind restituirea unor imobile care au aparţinut
comunităţilor cetăţenilor aparţinînd minorităţilor naţionale din România;
- Ordonanţa nr.
112/1998 privind restituirea unor imobile care au aparţinut (organizaţii, culte
religioase) minorităţilor naţionale din România;
- Ordonanţa de
urgenţă nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut
comunităţilor cetăţenilor aparţinînd minorităţilor naţionale din România;
- Hotărîrea Guvernului nr. 1334/2000 pentru completarea anexei la
Ordonanţa de urgenţă nr.
83/1999
privind restituirea unor imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor
aparţinînd
minorităţilor naţionale din România;
-
Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 privind retrocedarea
unor bunuri imobile care au aparţinut
cultelor religioase din România;
- Ordonanţa de urgenţă nr. 101/2000 pentru modificarea şi completarea
anexei la Ordonan ş a
de urgenţă nr. 21/1997 privind restituirea unor bunuri imobile care au
aparţinut comunităţii evreie ti
din România, respectiv a anexei la Ordonanţa de urgenţă nr. 83/1999. Într-o
altă ordine de idei, pot
fi
reţinute şi prevederile Legii nr. 109/1996 privind organizarea şi funcţionarea
cooperaţiei de
consum (în prezent prevederile privitoare la cooperaţiile de credit-băncile
populare sînt abrogate).
Legea nr. 109, în articolul său 162
alineatele (2)-(3), a prevăzut că activele imobilizate şi mijloacele
circulante, proprietate a organizaţiilor cooperaţiei de consum şi ale
cooperaţiei de credit, care au
fost trecute fără plată în proprietatea statului, vor fi restituite acestora.
Procedura de restituire a fost
următoarea: cererea de restituire trebuia depusă la instanţa judecătorească
competentă în termen de
un an de la intrarea în vigoare a legii. La fel, ar putea fi amintită şi Legea
nr. 9/1998 cu modificările
ulterioare, privind acordarea de compensaţi cetăţenilor români pentru bunurile
trecute în proprietatea
statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria,
semnat la Craiova la 7
septembrie 1940. Ambele acte normative vizează atît bunuri mobile, cît şi
imobile.
71. P. Pactet: Institutions
politiques. Droit constitutionnel, Armand Colin, Paris, 1998, p.
560.
72.Cel puţin pînă la
aprobarea în Parlament. Prin această aprobare, ordonanţa se transformă
în lege. Ordonanţele de urgenţă trebuie supuse în mod obligatoriu aprobării
Parlamentului;
ordonanţele emise pe bază de abilitare parlamentară numai dacă legea de
abilitare o cere. A se
vedea:
E. Veress: Consideraţii privind controlul constituţionalităţii ordonanţelor
guvernamentale,
Fiat
Justitia, nr.
1-2/2001.
73. Prin
centru de cult se înţelege instituţia, cu sediul în România, care coordonează
toate
unităţile locale ale unui cult religios. Prin centru eparhial se înţelege
instituţia care are jurisdicţie
asupra unui număr de unităţi locale de cult
situate într-o anumită zonă geografică a ţării – art. 1 alin
(3) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000.
74. Emanuel
S. Savas: Privatizáció. Hogyan vonuljon ki az állam a gazdaságból?,
Akadémiai, Budapest, 1993, p. 287-288.
75. Ibidem, p. 289.
76. Liviu Pop: Dreptul
de proprietate şi dezmembrămîntele sale, Lumina Lex, Bucureşti,
1996, p. 85.
77. România, în 1993, la data aderării la Consiliul Europei, şi-a asumat
obligaţii şi angajamente
privind
reglementarea problemei restituirii bunurilor imobiliare confiscate sau
naţionalizate.
*
Emőd VERESS (n. 1978), licenţiat în
drept, doctorand, specializat în drept administrativ
şi constituţional. În prezent, lucrează ca consilier juridic la UDMR,
Departamentul pentru
Administraţie Publică Locală. Publicaţiile sale includ cartea intitulată „Legea
administraţiei
publice locale. Comentată şi adnotată"
(în limba maghiară, 2002), şi mai multe studii în domeniul
dreptului public.