Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL IX. 2003., nr. 20-21 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
Identitatea transilvană

Identitatea transilvană
o „naţiune de voinţă?”

Între 9-14 iulie 2002 s-a desfăşurat la Ilieni prima ediţie a Universităţii de Vară Transsylvania, cu temele: Regionalism în Europa – regionalism în România; Transilvania – o economie în derivă?; Transilvania politică – politica Transilvaniei; Identitatea transilvană? – o „naţiune de voinţă?”. Au participat experţi în domeniu, personalităţi ale vieţii publice, studenţi, jurnalişti, oameni politici. Universitatea de vară a fost sprijinită de Fundaţia Heinrich Böll din Germania, în cadrul programului Centrului Intercultural al Ligii Pro Europa. Din partea organizatorilor au participat: Smaranda Enache, copreşedinta Ligii Pro Europa, Elek Szokoly, directorul Centrului Intercultural şi Laura Ardelean, coordonatoarea de program a Centrului Intercultural. Dezbaterea a fost moderată de sociologul István Horváth.

Publicăm în cele ce urmează fragmente din dezbaterea celei de-a patra zi.

Horváth István: Aşteptările mele se referă la primirea unui răspuns la întrebarea dacă această identitate transilvană ca identitate regională, are valenţe politice suficient de bine conturate ca să constituie baza unei intreprinderi politice. Pe de altă parte, dacă spunem că această identitate transilvană se conturează într-o idee de tipul naţiunii, bazată pe voinţa naţiunii politice, atunci chiar aş dori să primesc un răspuns: dacă într-adevăr există un miez coerent, o ideologie, o filozofie clară a ceea ce ar putea să însemne transilvanismul în sens politic.

Alexandru Cistelecan: Vreau să vă spun că, de la bun început, am luat tema care ni s-a propus spre dezbatere ca pe o provocare metaforică. Tradusă într-o limbă sceptică (mai proprie pentru mine), tema conferinţei sau a întîlnirii noastre de astăzi – „o naţiune de voinţă” – înseamnă strict că ardelenii şi-ar dori să existe. Sigur, ardeleni există. Problema este dacă au şi identitate; dacă, dincolo de statistică, dincolo de analizele sociologice, îi mai marchează ceva; dacă au un buletin al lor, o amprentă care să-i deosebească de ceilalţi. Identitatea se manifestă întotdeauna în raport cu celălalt. Celălalt ne relevă nouă, de fapt, identitatea. Celălalt este hîrtia de turnesol a identităţii noastre; în bună măsură îi sîntem datori pentru identitatea noastră, chiar dacă nu m-aş duce atît de departe încît să spun că el e cel care ne-o induce. Această identitate se poate remarca prin elemente care sînt în plus faţă de ale altuia sau prin elemente care sînt în minus. Eu aş zice că, mai nou, identitatea ardeleană, dacă există – o să mă întorc, dacă mai am timp, la ea – e marcată de o dialectică a minusurilor, a exiturilor. Există o explicaţie a modernităţii care se bazează pe continue exituri. Exit Dumnezeu, exit religia, exit istoria. Mutînd această dialectică la scară ardeleană, şi identitatea modernă ardeleană se manifestă printr-o serie de exituri: exit nemţii, exit evreii, urmează, probabil, alte exituri. Asta înseamnă că vom merge spre o identitate foarte sărăcită, în fapt, ca actualitate, şi pe nostalgii muzeale de reconstituire a unei identităţi mai bogate, mai complexe. Nu sîntem departe de acest moment destul de dramatic, aş zice, în care, pe o identitate sărăcită, se vor depune amintirile unei identităţi mai colorate.

Cum sînt ardelenii? Eu aş începe printr-o parabolă. ştiţi că cele mai bune parabole sînt bancurile. Aşa că parabola mea e un banc.

Ion şi Gheorghe se duc din Sopor în Ceanu Mare. Trebuie să treacă printr-o pădure. În mijlocul pădurii Ion pune mînă pe o creangă zdravănă şi, fără nici o explicaţie, din senin, îi dă una în cap lui Gheorghe. Ăla nu păţeşte nimic, îşi scutură capul, se duc în Ceanu Mare, îşi fac treaba şi a doua zi se întorc acasă. Cînd ajung în pădure, Gheorghe îl întreabă pe Ion: „Măi, povestea aia de ieri, ştii tu, cînd mi-ai dat cu creanga în cap, a fost serioasă ori a fost o glumă?” „Serioasă, serioasă.” „Aşa, da. Că mie astfel de glume nu-mi plac.”

Am spus bancul ăsta pentru că el, într-adevăr, reportează o imagine despre ardeleni. şi anume, ca oameni lipsiţi de umor, ca oameni pierduţi într-o seriozitate care e foarte vecină cu prostia. Ne place sau nu ne place, noi trecem de proştii naţiei; oameni serioşi, gravi, dar destul de închişi la minte, lipsiţi de receptivitate şi deschidere, de supleţe. Lipsiţi de această dimensiune spontană a intrării în dialectica progresului. Noi sîntem conservatori. Sîntem tradiţionali. Nici măcar nu e nevoie să fim tradiţionalişti, pentru că sîntem atît de anacronici încît sîntem de-a dreptul tradiţionali. Ne păstrăm aici în satele noastre, în burgurile noastre, ale căror ziduri se tot distrug, dar noi rămînem acolo. Cei care nu plecăm. Oameni ai locului, cum ar veni. Dacă sîntem oameni ai locului, înseamnă că am avea o identitate proprie, cea pe care ne-o dă locul respectiv, spaţiul respectiv. O avem sau nu o avem? Pentru că, privită mai îndeaproape, care ar putea fi această identitate transilvană? Ea e o identitate policromă de la bun început. O identitate policromă din punct de vedere etnic. Fiecare etnie intră, la rîndul ei, într-o difracţie a identităţii. Difracţie din punct de vedere confesional. Ungurii sînt de vreo 3-4 confesiuni, mai semnificative. Populaţiile germanice şi ele sînt de 2 confesiuni.

Înţelegînd şi Banatul aici. Românii, la rîndul lor, au şi ei o fractură confesională. O aveau, mai bine zis, întrucît acum e mai puţin gravă, întrucît una dintre confesiuni e cu totul minoritară, marginală. Iată, deci, cum se multiplică această serie de difracţii ale unei identităţi care ar putea să dea senzaţia de unitate spirituală. Unitate determinată de loc. Fireşte, e vorba aici de difracţii, de fracturi la nivel comunitar. Nici nu mai invoc elementele care ţin de individualitate. Or, dacă aceste diferenţe se multiplică în interiorul, să zicem, amprentei locului, la ce bază de construcţie - a unei „naţiuni de voinţă” – se va putea ajunge? Pentru că firele se tot despletesc şi construcţia va trebui începută cu firicelele acelea ultime care subzistă dintr-o identitate tot mai diluată sau mai contrastivă.

O provocare care ni s-a propus: dacă nu există o bază naturală a specificului ardelean, măcar să o construim. Să facem un construct. Un construct cultural. Un construct spiritual, mai mult decît cultural. Un construct politic. Îmi aduc aminte de o afirmaţie de a lui Fernand Braudel, marele istoric francez, care zicea că întotdeauna, cînd e vorba de o unitate, de ideea unei unităţi, cultura zice da. Economia, mai ales aceasta modernă, spune aproape da. Politicul zice, însă, nu, pentru că politicul are interese contrare unei convergenţe care să ducă spre o unitate, care să ducă spre o identitate. Cum se vor construi ardelenii politic cînd ei sînt hărţuiţi, de fapt, de interese politic nu doar divergente, ci adesea contrare?! Adesea atît de contrar instrumentate încît, deşi nu există o bază pentru contrarietate, pentru conflictualitate, această conflictualitate este indusă. Mai nou, de cînd există acest proiect al Europei unite, istoria se eufemizează. Luăm din ea ceea ce ne foloseşte pentru construcţia viitorului. Facem, din istorie, o investiţie cetăţenească. şi la noi se pune problema unei eufemizări, unei domesticiri a istoriei. De pildă, să luăm din istoria noastră şi ceea ce foloseşte relaţiilor noastre de destindere, de colaborare cu Ungaria. Dar noi n-am ajuns la această viziune domestică, îmblînzită, castrată asupra istoriei. N-am ajuns, oricum, prin consens. Unii o luăm de bună deoarece credem într-o construcţie din viitor. Alţii, însă, ştiu bine că din conflictualitatea istorică, mult mai degrabă a trecutului decît a prezentului, se poate scoate un profit politic pentru prezent. şi atunci această „naţiune de voinţă”, care ar putea fi proiectată, care ar putea fi construită, trebuie să ţină seama de faptul că întotdeauna ipoteza constructivă este mult prea fragilă faţă de ipoteza destructivă. Ar fi o invenţie deosebită să ajungem la o naţiune transilvană, ultima naţiune care ar apare, probabil, în post-istorie, după ce le-a trecut tuturor naţiunilor ceasul, ca să zic aşa. Pentru o asemenea operă de voinţă, pentru o asemenea operă de îndîrjire, e nevoie de un proiect politic. Nu există. Deocamdată, micile noastre proiecte regionaliste, de un tip sau de altul, sînt nostalgii. Ele mizează pe o speranţă în mai binele economic, dar nu se revendică neapărat de la o identitate profundă care ea, această identitate, ar putea determina un construct de tip politic. Avem în depozit, avem în patrimoniu destule elemente care ar putea fi resimbolizate, reinvestite într-un construct politic, fie şi emfatic spus naţiune (sau nu e emfatic?). Există oare un echilibru între ceea ce istoria – şi actualitatea – ne pot da ca identitate marcată local (şi care ar putea fi folosit în acest proiect) şi elementele care trag înspre altceva? Ne trag înspre unităţi mai mari, care vor lăsa transilvanismul ca o simplă culoare locală din prozele romantice? Eu unul fac profesie sceptică.

Wolfgang Wittstock: Sînt deputat din partea Forumului Democrat al Germanilor din România şi voi aborda tema pusă în discuţie – care, în paranteză fie spus, mi se pare destul de îndrăzneaţă – din punctul de vedere al FDGR. Am spus că mi se pare o temă îndrăzneaţă, dar, aş adăuga, şi foarte interesantă. Îndrăzneaţă, pentru că, atunci cînd am văzut această propunere, m-am gîndit că ar fi poate interesant să se efectueze un sondaj, o anchetă sociologică, cu următorul subiect: cîţi locuitori ai Transilvaniei îşi asumă o identitate transilvană, regională. Dacă se poate, defalcat pe etnii. Eu presupun că rezultatul va arăta cam în felul următor: maghiarii şi germanii îşi vor asuma într-un procent destul de mare o identitate ardeleană; la români, sînt mai sceptic. Mă gîndesc la aceste cartiere mari din oraşe cum ar fi Clujul, Sibiul, Braşovul, cu o populaţie care nu prea are legătură cu istoria Ardealului şi, probabil, acolo lipseşte şi această identitate regională.

În privinţa etnicilor germani din România, conştiinţa identităţii regionale este un lucru de la sine înţeles. Lucru demonstrat, de fapt, şi prin structura organizatorică a FDGR. Această structură ţine cont de identitatea regională a fiecărui grup, pentru că această comunitate germană nu este omogenă. Sînt mai multe grupuri de colonişti: saşii, şvabii din Banat, şvabii sătmăreni ş.a.m.d., care, fiecare, are o istorie separată şi o identitate proprie. Astfel, cînd ne-am constituit în anul 1990, ne-am constituit, de fapt, ca o federaţie, alcătuită din 5 forumuri regionale. şi acest lucru reiese şi din statutul nostru, unde apare următorul articol, articolul 24: „Organizaţiile de bază dintr-un teritoriu mai cuprinzător, care se consideră reciproc apropiate prin poziţia geografică, tradiţia istorică, apartenenţa religioasă comună, asemănarea realităţilor locale, înrudirea intereselor şi altele, se asociază în forumuri regionale (Transilvania = saşi, landleri; Nordul Transilvaniei = şvabi sătmăreni, „Zipseri”; Banat – şvabi bănăţeni, germani din Banatul montan; Bucovina = germani bucovineni; Bucureşti = germani din vechiul regat.” Acest statut a primit girul autorităţilor, a fost aprobat de Judecătoria din Sibiu, anul trecut (2001), deci este complet legal. Bineînţeles, această structură federativă, axată pe regiuni, are avantaje şi dezavantaje. Din păcate, nu avem în Forumul German o structură care să corespundă structurii administrativ-teritoriale a ţării. Deci, organizaţii locale, organizaţii judeţene şi organizaţia centrală. Avem organizaţia centrală, avem aceste organizaţii regionale şi apoi organizaţiile locale. Uneori avem probleme în găsirea unor parteneri de discuţie, din partea Forumului, de exemplu, la nivelul autorităţilor judeţene. Dar am încercat să găsim şi pentru aceste probleme un compromis în statut în perioada în care am fost preşedintele acestei organizaţii.

Ceea ce am spus despre identitatea regională în cadrul Forumului German este, bineînţeles, valabil şi pentru saşii transilvăneni. Conştiinţa foarte puternică a identităţii regionale a acestei comunităţi, cu o istorie de peste 850 de ani, este reflectată de denumirea lor germană: Siebenbürger Sachsen, saşi ardeleni sau saşi transilvăneni. În timp ce pentru corespondentul în limba română al acestui termen specialiştii noştri saşi sînt împărţiţi în două grupuri. De exemplu, preşedintele nostru de onoare, domnul Paul Philippi, spune că este suficient să le spunem saşi. În germană există o problemă: „Sachsen” sîntem şi noi, şi saxonii din Saxonia, ca să nu mai vorbesc de cei din părţile mai nordice ale Germaniei (Niedersachsen) sau de anglo-saxonii din Britania (Angelsachsen). În limba română nu mai apare această problemă, pentru că se face diferenţa între saşi şi saxoni. Alţii sînt de părere că, totuşi, ar trebui să li se spună saşi ardeleni. De exemplu, acum doi ani a apărut la o editură din Bucureşti versiunea românească a „Istoriei saşilor ardeleni” de Ernst Wagner, iar cu acest prilej am avut o discuţie cu domnul Philippi pe marginea acestui titlu. Unii consideră că ar fi o tautologie să spui „saşi ardeleni”. În schimb, în Germania, de multe ori am observat că pentru saşi se foloseşte termenul „Siebenbürger”, deci numai „ardeleni”, ignorîndu-se, bineînţeles, că în Ardeal există români, maghiari, romi şi saşi sau germani.

Această idee de identitate regională m-a preocupat încă din perioada comunistă. Am regăsit, de exemplu, printre hîrtiile mele, un articol intitulat Regionalismus als Zukunftsperspektive (Regionalismul ca perspectivă de viitor) pe care l-am decupat dintr-o revistă vest-germană în anul 1977, şi, tot aşa, mi-am amintit că acum 20 de ani, în anul 1982, am publicat un lung interviu cu un muzicolog pe care, probabil, unii dintre dumneavoastră îl cunosc, domnul László Ferenc din Cluj, care purta titlul Ich würde gern ein echter Siebenbürger sein (Mi-ar plăcea să fiu un transilvănean adevărat). De fapt, afirmaţia aceasta se explică în felul următor. Eu i-am spus cam aşa: „Dumneavoastră sînteţi un transilvănean adevărat, pentru că vorbiţi şi scrieţi în trei limbi: maghiară, română şi germană”, iar el mi-a răspuns: „Aş vrea să fiu un transilvănean adevărat, pentru că aş vrea să cunosc cultura săsească sau germană şi cea română la fel de bine ca şi cultura maghiară”. Mi s-a părut relevant acest răspuns.

Una din lecturile mele, care mi-a dat mult de gîndit în privinţa identităţii regionale, a fost o carte pe care am citit-o tot cu vreo 20 de ani în urmă. Se numea Der Fragebogen (Chestionarul), de Ernst von Salomon. Cartea este foarte interesantă şi acest autor este foarte interesant. După primul război mondial a făcut parte dintr-o organizaţie paramilitară care a luptat pentru ca unele părţi ale Germaniei, care trebuiau cedate, să rămînă în sînul Germaniei. De asemenea, a participat la un atentat, cam prin 1922-23, împotriva ministrului de externe de atunci al Germaniei, Walter Rathenau, şi a fost închis vreo 5 ani. După al doilea război mondial, în zona de ocupaţie vestică a Germaniei, fiecare cetăţean a primit un chestionar constînd din 131 de întrebări. Era acea acţiune de denazificare. Acest autor, Ernst von Salomon, a răspuns foarte detaliat la acest chestionar şi a rezultat o carte de vreo 800 de pagini, iar întrebarea nr. 16 se întitula „Citizenship” (Cetăţenia). Interesant: Citizenship şi nu Nationality, cum scrie la ora actuală în paşapoartele noastre. Iar autorul a răspuns pe 8 pagini la această întrebare, iar prima sa propoziţie este „Ich bin Preuße.” (Sînt prusac), şi acest capitol se încheie cu următoarea formulare: „...und solange ich nicht zu sagen in der Lage bin, das meine Staatsangehörigkeit eine deutsche ist, zu bekennen: Ich bin ein Preuße, und ich will ein Preuße sein.“ („...şi atîta timp cît nu sînt în măsură să spun că cetăţenia mea este una germană să mărturisesc: sînt prusac şi doresc să fiu prusac”) Mie mi-a dat de gîndit acest lucru şi atunci am început să reflectez mai mult asupra identităţii transilvane. Dar, în paranteză fie spus, şi saşii se deosebesc între ei, saşii din zona Braşovului, din Ţara Bîrsei, se deosebesc de cei din zona Sibiului sau de cei din zona Mediaşului. Eu personal, fiind braşovean, de multe ori îmi fac gînduri şi asupra acestei identităţi a saşilor din zona Braşovului, din Ţara Bîrsei, asupra unei identităţi bîrsene pe care încerc să o promovez şi să o cultiv. În ce măsură există îndreptăţirea de a vorbi despre o naţiune de voinţă transilvană? Cred că nu putem răspunde la această întrebare fără a ne ocupa de istorie şi fără a face nişte constatări. Istoria Transilvaniei are unele particularităţi faţă de celelalte principate române. În principal, e vorba, după părerea mea – dar vreau să vă spun că nu sînt istoric, nici sociolog şi nici politolog, dar aceste lucruri m-au preocupat –, de rolul politic dominant pe care l-au jucat alte etnii decît cea română, în decursul istoriei, în Ardeal. Cred că trebuie să vorbim şi despre rolul simbolic al Transilvaniei în istoria fiecărei etnii care a trăit şi trăieşte pe aceste meleaguri. Românii consideră, pe drept, că Ardealul este leagănul etnogenezei poporului român. Pentru maghiari, Transilvania a asigurat continuitatea politică a naţiunii maghiare în perioada în care statul maghiar devenise paşalîc turcesc. În privinţa saşilor, abia aici coloniştii germani, flamanzi, valoni – aceştia nici nu vorbeau o limbă germanică – au devenit o comunitate care s-a considerat popor şi a avut un statut de naţiune politică, fiind una din cele trei stări din Dietă, alături de nobilimea maghiară şi stratul superior secuiesc. Unul din istoricii noştri, Thomas Nägler, nota: „Transilvania a fost singura ţară europeană în care Dieta era alcătuită potrivit unor criterii etnico-naţionale.” Pentru ca hotărîrea Dietei să fie valabilă erau necesare votul respectiv sigiliul fiecăreia din cele trei stări.

Un lucru foarte important: După bătălia de la Mohács, Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate turcească. Era vorba de o autonomie destul de largă. De exemplu, Transilvania a fost una dintre puterile semnatare ale Păcii Vestfalice din 1648, care a pus capăt războiului de 30 de ani.

Românii, cea mai numeroasă etnie, cel puţin din secolul 18 încoace, în Ardeal, nu au avut un statut politic corespunzător şi acest lucru trebuie notat. Dieta Transilvaniei din 1863 a încercat să repare această greşeală, dar era prea tîrziu. Cred că trebuie să vorbim în acest context şi de Declaraţia de la Alba Iulia, care mie personal mi se pare rezultatul unei evoluţii fireşti, o afirmare în noile condiţii istorice a principiului federal care a guvernat istoria Transilvaniei secole de-a rîndul. şi mă refer aici la acel foarte cunoscut articol III prin care Adunarea Naţională proclamă „Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sînul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.”

Într-una din alocuţiunile mele din Parlament am spus că ardelenii – şi vorbesc aici în numele saşilor – au recepţionat această declaraţie de la Alba Iulia ca un contract social. În baza lui, reprezentanţii saşilor, adunaţi în ianuarie 1919 la Mediaş, au hotărît unirea „poporului sas din Transilvania” cu Regatul României. Din punctul nostru de vedere, al saşilor, conştiinţa colectivă a identităţii regionale transilvane e o realitate, care trebuie cultivată pe diverse planuri: cultural, al relaţiilor interetnice, dar şi în celelalte sectoare ale vieţii social-politice. În plan politic: la alegerile din anul 2000, FDGR a devenit un factor de putere politică regională. Aşa am interpretat eu rezultatele alegerilor. Pentru că se ştie ce succes neaşteptat, nescontat am avut la alegerile din Sibiu, din judeţul Sibiu. Ţin minte că, la două zile după alegerile locale, a apărut această hartă în Adevărul, pe pagina 1, în care printre forţele politice care cîştigaseră alegerile într-unul sau mai multe judeţe era trecut, alături de PDSR, UDMR, PRM, CDR şi PNL, şi FDGR în judeţul Sibiu. Bineînţeles, erau nişte rezultate parţiale care se bazau pe rezultatele din reşedinţa de judeţ, Sibiu. Pe urmă s-au numărat voturile şi în celelalte localităţi, şi pînă la urmă nu mai eram pe locul întîi. Dar totuşi, era un lucru interesant. La alegerile parlamentare din acel an, unde am avut candidaturi în 16 judeţe, dar numai pentru Camera Deputaţilor, pentru că numai acolo am putut să ne materializăm voturile, la Sibiu am ieşit pe locul 3, după PDSR şi PRM, deci înaintea liberalilor, înaintea Partidului Democrat şi a altor partide.

N-am cunoştinţă să fi fost sondaje de opinie care să dea un pronostic în privinţa succesului Forumului Democrat al Germanilor în alegeri. De fapt, acest succes a fost unul punctual. În Sibiu şi în judeţul Sibiu. Pentru că în alte zone din ţară situaţia a fost alta. Poate se ştie, în 1998, cînd se apropia alegerea unui nou primar general la Bucureşti, a fost modificată Legea alegerilor locale nr. 70/1991 şi a fost introdus un prag electoral şi la alegerile locale. Acest lucru a fost în defavoarea minorităţilor naţionale şi cel puţin al FDGR, pentru că în alegerile din 1992 şi 1996 am avut cîte un consilier municipal în reşedinţele de judeţ din Banat (Reşiţa, Timişoara, Arad) şi am avut şi cîte un consilier judeţean în aceste judeţe, iar în anul 2000, cînd a intervenit acel prag electoral, care este coeficientul electoral, deci cei care au obţinut un număr de voturi sub acel coeficient electoral nu au mai intrat în discuţie, nu au mai putut să-şi valorifice voturile, practic, noi am pierdut acei consilieri. Consecinţa a fost că am iniţiat, în cadrul grupului nostru parlamentar, un proiect de lege de modificare a legii alegerilor locale, în care am solicitat un fel de discriminare pozitivă, aşa cum există şi la alegerile pentru parlament pentru minorităţile naţionale, dar am eşuat. Guvernul a anunţat că va veni cu un cod electoral, care va cuprinde dispoziţii şi pentru alegerile parlamentare şi pentru alegerile locale, şi cînd va fi cazul vom încerca încă o dată această promovarea acestei idei. Ideea noastră era ca acolo unde obţinem cel puţin 20% din voturile necesare pentru un mandat de consilier local sau judeţean, minorităţile naţionale să obţină cîte un mandat în consiliile locale sau judeţene. şi vom reveni cu această idee, dar n-am găsit prea multe voci favorabile în Parlament. Cred însă că ar fi un lucru important. Am argumentat cu germanii şi cu romii. Pentru germani ar fi important să avem un consilier, de exemplu, în Braşov, sau în Mediaş, sau în Sighişoara, în oraşe în care comunitatea germană a jucat un rol foarte mare în dezvoltarea acestor oraşe şi unde ar fi important să fie reprezentată în consiliile locale şi ar putea fi şi o punte către nişte comunităţi din Occident, din spaţiul germanofon. Ar putea contribui la naşterea unor parteneriate cu oraşe din Germania.

În cazul romilor, prin materializarea propunerii noastre ar fi promovaţi liderii lor la nivel local, un prim pas necesar pentru integrarea lor în societate.

Conştiinţa germană sau conştiinţa săsească este o problemă despre care se pot spune foarte multe. Într-adevăr, punctul culminant al istoriei săseşti se află în evul mediu, cît timp arterele comerciale treceau prin Ardeal spre est, spre India, China. În momentul în care s-a descoperit America şi calea navigabilă la sud de Africa, practic, interesul pentru Ardeal a scăzut şi puterea economică a oraşelor săseşti s-a diminuat. Practic, din acel moment saşii au intrat în defensivă şi şi-au apărat drepturile, mult timp cu succes. Dar încă din secolul 18 se vorbeşte de finis Saxoniae, de sfîrşitul saşilor. Aflîndu-se în defensivă, ei au căutat aliaţi. În secolul 19, în perioada în care s-a format statul german, după succesele avute de Bismarck în războaiele cu Austria, cu Franţa etc, o parte din elita saşilor a descoperit această conştiinţă germană. De atunci, au existat întotdeauna, practic, două tabere: una care a mizat mai mult pe istoria proprie, pe identitatea proprie săsească şi cealaltă care a căutat acest sprijin în altă parte. Lucru care s-a accentuat în perioada interbelică cînd aşteptările de după 1918 erau foarte mari şi decepţiile pe măsură. În perioada nazismului au existat cei care au mizat pe cartea nazistă, dar au existat şi alte forţe, preoţi mai în vîrstă, burghezia care era tradiţionalistă. Supunerea oarbă faţă de Berlin a fost totală. În 1940 a luat fiinţă Grupul Etnic German, ca persoană juridică de drept public, printr-un decret-lege, semnat de Ion Antonescu.

Conducătorul Grupului Etnic German, Andreas Schmidt, a fost impus, respectiv numit de la Berlin, de autorităţi din Germania. A fost momentul în care, practic, democraţia internă a comunităţii a dispărut. Cei care au condus din acel moment Grupul Etnic German, au dispărut după război, au plecat în Germania şi de acolo au încercat să promoveze emigraţia, iar cei care erau rezervaţi faţă de nazism au încercat să salveze ce se putea salva.

Într-un studiu pe care l-am citit cu cîţiva ani în urmă era vorba de o anchetă interesantă, realizată de un grup de sociologi de la Universitatea din Münster (Germania), axată pe această problemă a emigrării. Era vorba acolo de un model de push-pull, de atragere-împingere. Problema pusă în discuţie a fost dacă saşii au fost împinşi să plece din ţară sau dacă au fost atraşi din Germania. Acest sondaj s-a efectuat după 1990. Mai întîi, subiecţii au fost întrebaţi în ţară dacă vor să emigreze: da. De ce vor să emigreze? Pentru că totul este mizerabil în ţară. Pe urmă, a doua oară, aceiaşi subiecţi au fost întrebaţi în Germania, la două-trei luni după sosire. Cum se simt în Germania? Totul este minunat, grozav ş.a.m.d. şi a treia oară, au fost întrebaţi la 2-3 ani după ce au sosit în Germania. şi atunci erau deja mai rezervaţi. Colegii la serviciu nu sînt prea prietenoşi, roşiile au alt gust decît în Ardeal. Concluzia era că au fost mai mult atraşi decît împinşi să plece.

Marius Cosmeanu: Aş începe cu un citat din cartea lui Leon Wieseltier, cei care-l cunosc poate că ştiu cît de savuros e, şi de contrariant. Împotriva identităţii se cheamă cartea cu pricina, în care spune că „a = a. Aceasta ar vrea să spună şi că a diferă de b, ceea ce s-ar putea să-l ofenseze pe b. Dar există, bineînţeles, o consolare, şi anume că b = b. Însă, asta e şi o formă de a spune că b diferă de a, ceea ce s-ar putea să-l ofenseze pe a.” şi concluzionează că „identitatea e foarte socială dar nu e foarte sociabilă”.

Identitatea este un termen foarte delicat şi atractiv, în acelaşi timp, dar foarte greu de prins în conţinut. Eu m-am gîndit să vă expun istoria construcţiei mele identitar-regionale, adică felul în care s-a dezvoltat în mine identitatea aceasta. Ea a început pe vremea cînd eu eram la începutul liceului, cînd eram în excursie în Făgăraş, la cabana Suru, unde m-am întîlnit cu o doamnă din Sibiu în jur de 70 de ani, care anual vizita Făgăraşul şi care vorbea germana, maghiara şi româna perfect şi care ne explica nouă că a fi ardelean înseamnă a vorbi cele trei limbi perfect. Apoi am aflat, ca student la Timişoara, că a fi bănăţean mai înseamnă şi să vorbeşti sîrbeşte şi eventual şi alte limbi. Parafrazîndu-l pe Steinhardt, aş putea spune că sînt ardelean 66%, adică vorbesc maghiara şi româna, dar îmi lipseşte limba germană pentru că aşa s-a nimerit. Apoi a venit Revoluţia din 1989, cînd, dacă ţineţi minte, era în Televiziune la Bucureşti un ofiţer foarte alarmat punînd steguleţele pe harta României în oraşele în care oamenii au ieşit în stradă şi la un moment dat şi-a dat seamă că majoritatea sînt în Transilvania şi că toată afacerea este „o tentativă de a rupe Transilvania de trupul ţării”.

Apoi au urmat alegerile în care Transilvania a avut întotdeauna un comportament politic aparte. şi pozitiv şi negativ, în special cu ultima ocazie. Întotdeauna a existat, pe lîngă campaniile transilvane ale diferitelor partide politice, în 1992, 1996, 1998, inclusiv în ultimele alegeri cînd s-a spus că PRM a cîştigat pe mîna Transilvaniei, iar asta a demonstrat faptul că există aici o identitate sau o cultură politică aparte. Molnár Gusztáv scria despre Transilvania, la un moment dat, că este o regiune premodernă. Eu cred că identitatea transilvană este una marginală şi una măcar schizoidă, adică dacă eşti ardelean eşti cel puţin, poţi să fii cel puţin maghiar, german, român, reformat, unitarian ş.a.m.d. Statisticile arată scăderea alarmantă a numărului germanilor şi al maghiarilor; rezultatele de la ultimele recensăminte sînt concludente. Doream să-l întreb pe domnul Wittstock: ar exista identitate transilvană fără maghiari şi fără german? Faptul că germanii, practic, nu mai sînt prezenţi în Transilvania ca pondere, ca putere, se simte şi în discursurile de la această întîlnire, căci prea puţin s-a vorbit despre germani şi despre rolul lor de pînă acum. Acuma nu mai sînt, nu mai au putere ca să influenţeze treburile în această regiune.

Aş vrea să pun în discuţie acest aspect al scăderii numărului maghiarilor. Există o tendinţă de dispariţie comunitară pe diferite motive în Transilvania, şi recensămintele o arată. Pe lîngă politicile de asimilare şi de colonizare a Transilvaniei, pornite de comunişti sau, de fapt, după 1918, care sînt posibilităţile de a regla sau de a opri, de a stabiliza acest proces de disoluţie etnică?

Gabriel Andreescu: Încep cu cîteva observaţii generale, pentru ca pe urmă să trec la cîteva impresii şi la comentariul lor.

Sînteţi conştienţi că orice comunitate umană poate fi caracterizată printr-un număr de indicatori; eventual acoperitori şi semnificativi. Diferite comunităţi umane sînt distinse prin valorile acestor indicatori. şansa ca valorile indicatorilor unor comunităţi precum ale Ardealului, Munteniei şi Moldovei să fie identice este mult mai mică decît probabilitatea ca indicatorii să fie diferiţi.

De ce am amintit acest lucru? Pentru a spune că între a identifica diferenţe şi a extrage consecinţe culturale şi politice din diferenţe este o distanţă mare. Acesta este contextul în care acţionează antreprenorii culturali. Există o distanţă considerabilă în raport între indicatorii de cultură şi civilizaţie de la oraş şi sat. şi ce este cu asta? Care sînt concluziile din punct de vedere cultural şi politic relevante pentru comunitatea integratoare? Din această perspectivă ar fi de înţeles mişcarea care pune în discuţie problema identităţii transilvane pentru a-i da o anumită dimensiune culturală şi politică. Liga Pro Europa şi revista Altera sînt o componentă semnificativă a acestei mişcări.

Intervenţia domnului Gherman pe tema transilvană ar fi fost mult mai puţin evidentă şi ar fi avut un efect mai mic fără acest cadru de dezbatere a problematicii regionale, iniţiat cam la începutul anilor ’90. Cred chiar că dezbaterea pe care a iniţiat-o Gusztáv Molnár a atins, spre orizontul alegerilor din 2000, maximul ei de potenţialitate. Dacă te uiţi în urmă la ce s-a întîmplat între 1990 şi 2000, vezi că problema identităţii regionale în legătură cu consecinţele politice ale diferenţelor inerente dintre regiuni a fost o istorie de oarecare succes. În sensul că a devenit o dezbatere naţională; pentru că a creat cîţiva lideri de opinie în această materie, suficient pentru a depăşi punctul acela critic necesar unei mişcări afirmate la nivel naţional.

Întrebarea ar fi ce s-a întîmplat după anul 2000 cu această temă a unei identităţi transilvane care să se regăsească în consecinţe politice. În privinţa asta, aş veni cu trei impresii.

Prima impresie ţine de un drum pe care l-am făcut recent la Sighetul Marmaţiei, trecînd prin Tîrgu-Mureş. O poartă de intrare tradiţională în ţinutul Maramureşului. Am văzut cîteva zeci de sate maramureşene. Aveam o imagine, am mai fost acolo cu mulţi ani în urmă. Imaginea din amintire îmi revenea din cînd în cînd prin fotografii, prin documentare. Ce am găsit în aproape toate satele pe care le-am intersectat? Multe clădiri noi, majoritatea cu arhitectura pe care o găseşti şi în Bucureşti: case planturoase, pur şi simplu urîte. Acolo unde nu erau urîte, reuşeau oricum să acopere spaţiul ogrăzilor, deci, practic, distrugeau spiritul spaţiului maramureşean. Ce se întîmpla în vatra satului, se întîmpla cu biserica tradiţională.

Frumoasele siluete ale bisericilor maramureşene erau sau lăsate undeva în margine, se pierdeau undeva în margine, sau erau complet dominate de noua biserică.O biserică de beton. Ca în nici o altă parte, am văzut multă sticlă şi piatră, care practic reconstruia întregul spaţiu spiritual al satului. Ce am văzut în spaţiul maramureşean nu era în nici un fel o afirmare a unei identităţi stilistice. Ci invazia lipsei de gust a Bucureştiului, ca să spun aşa, a politicii naţionale a Bisericii Ortodoxe. O imagine dezolantă, care într-un fel descrie competiţia de forţe dintre patina locală şi cea naţională.

Aceasta a fost o primă amintire.

A doua e de cu totul altă natură: evoluţia din ultimul timp a UDMR. Uninea reprezintă minoritatea maghiară, dar şi un mod de a fi activ al spaţiului politic transilvan în viaţa politică a Bucureştiului. Istoria implicării UDMR în viaţa politică este destul de sinuoasă. Oricum, după 1996 am văzut o schimbare, după părerea mea în sens pozitiv, care a dus la această aproape paradoxală coalizare a UDMR -executivă şi pe urmă numai legislativă –, cu partidele aflate la putere, cu partidele româneşti. Este într-un fel o istorie de succes care, desigur, presupunea ca formaţiunea maghiară să realizeze un anumit compromis cu formaţiunile româneşti; să se anexeze la temele naţionale reprezentînd interesele minoritare şi, într-o anumită măsură, exprimînd civilizaţia regională de unde venea.

După anul 2000 ceva substanţial s-a schimbat. UDMR-ul rămăsese o prezenţă pro-democratică indiscutabilă în toată perioada 1990-2000. Nu numai că perioada de opoziţie a UDMR-ului a fost, prin natura sa, o legitimare a intereselor maghiare. Dar fusese, consecvent, şi una de legitimare a valorilor democratice.

Or, din 2001, susţinerea de către udemerişti a PSD pare să fi devenit totală. Ceea ce pînă la un punct este de înţeles în mecanismul unei alianţe, care presupune nu numai că primeşti, dar şi că dai. UDMR a votat o succesiune de norme juridice din ce în ce mai ameninţătoare. Încep cu acea faimoasă lege a secretului de stat şi de serviciu; pe urmă atitudinea faţă de delictele de presă din care legea Paşcu este doar o componentă. Acum o iniţiativă de creştere a numărului de membri necesari constituirii unui partid peste orice limită compatibilă cu dreptul de asociere politică. Ei bine, toată această succesiune de norme care pun o problemă de fond pentru democraţia românească a fost susţinută de către UDMR. Practic, maghiarii şi formaţiunea lor reprezentativă îşi pun umărul la o politică cu o logică autoritaristă. Ca orice logică autoritaristă, aceasta nu are în vedere distincţii, nu promovează diferenţele şi cu atît mai puţin identităţile regionale. Societatea plăteşte global. Toţi plătim, inclusiv maghiarii. Inclusiv ziariştii maghiari stau sub ameninţarea delictelor de presă. Dacă pînă în 1990 minoritatea maghiară, şi într-un fel civilizaţia regională pe care o reprezenta într-o măsură au reuşit să impună vocea Transilvaniei la Bucureşti, astăzi, în mod paradoxal, UDMR-ul a reuşit să impună, din punctul meu de vedere, vocea Bucureştiului în Transilvania.

A treia situaţie pe care aş vrea să o amintesc iese din seria celor anterioare.

Am ales-o tocmai întrucît arăta că trebuie să privim în multe feluri problemele identitare şi modul în care identitatea se asociază cu politica. Mă refer la un recent, nefinalizat, război cultural. A fost trezit de o carte intitulată Omul recent. Cartea nu contează atît în sine, dar contează ca fenomen cultural, care a reuşit să coalizeze şi să separe comunităţile intelectuale. Omul recent este (1) o carte de ontologie, (2) de metodologie intelectuală şi (3) de filosofie socială. Din punctul meu de vedere, care, desigur, poate fi contestat, Omul recent este o carte narcisiacă, de un diletantism superior, dar mai mult decît orice, din perspectiva unei comunităţi care discută problemele identitare ale Transilvaniei, o carte profund reacţionară prin atitudinea sa homofobă, antiminoritară şi peste toate, antiumanistă. Aceste observaţii au fost enunţate cu o minimă argumentare, posibilă la nivelul unor articole de revistă, în două numere ale revistei Observatorul Cultural din Bucureşti. Au scris despre ea în termenii de mai sus circa 8-9 persoane. Împotriva s-a declanşat campania marii majorităţi a revistelor culturale din Bucureşti, incluzînd Cuvîntul, România literară, Revista 22, dar şi altele cum este şi Orizontul din Timişoara.

Întrebarea pe care o propun acum este următoarea: cum tratează acest război cultural din Bucureşti o revistă a identităţii transilvane precum Provincia. Deci expresia cea mai pregnantă a gîndirii transilvane, expresia ei cea mai elaborată? Cum anume logica regională se reflectă în interpretarea a ceea ce se întîmpla la Bucureşti? Provincia s-a implicat prin două intervenţii. Una aparţine domnului Cistelecan, care prezintă cele două atitudini de pe o poziţie absolut neutră; care doreşte să îşi asume o neutralitate deplină. Ca faţă de un război între UDMR şi PRM. Ceva de genul: UDMR e rău pentru că face aşa, PRM e rău pentru că face altminteri. Al doilea text este însă mult mai clar. Aparţine unui tînăr pro-patapievician. Acesta a absorbit spiritul atitudinii intelectuale din Omul recent. Arată aceeaşi aroganţă ofensivă a diletantului. Genul de aroganţă pe care oamenii politici de la Bucureşti l-au avut-o întotdeauna în materia problemelor transilvane. Vreau să spun prin asta că războiul cultural de la Bucureşti are relevanţă pentru atitudinea intelectuală de la Cluj şi de la Tîrgu-Mureş. Îmbrăţişarea atitudinii intelectuale aflată în ofensivă la Bucureşti nu vine în întîmpinarea seriozităţii cu care un intelectual trebuie să-şi trateze de aproape şi în cunoştinţă de cauză problemele identitare.

Am vorbit, iată, despre trei impresii. De ce? Pentru a le sintetiza sub forma unui sentiment de ultimă oră. Anume, că astăzi, în anul 2002, ne aflăm mai puţin în faţa unei probleme transilvane – această sintagmă a lui Gusztav Molnár, care, probabil, va rămîne în istorie –, cît a unor probleme de fond. Prin ameninţările ei, puterea concentrată de la Bucureşti domină şi marginalizează rafinata, detaliata şi nuanţata discuţie privind identitatea transilvană versus celelalte identităţi.

Bakk Miklós: E greu să fii ultimul, pentru că s-au auzit aici cîteva concluzii foarte provocatoare cărora, deşi n-am dorit, nu pot să nu le dau cumva şi un răspuns în scurta mea intervenţie pe care iniţial am gîndit-o altfel.

Domnul Wittstock, cel care a luat primul cuvîntul, a citat din rezoluţia de la Alba Iulia la care într-un fel s-a referit şi Gusztáv Molnár, spunînd că identitatea politică ce se doreşte a fi construită în Transilvania trebuie să se bazeze pe identităţi culturale existente. Această rezoluţie de la Alba Iulia, dacă o aşezăm într-un şir istoric, a fost ultimul act al unei evoluţii politice central-europene din istoria Transilvaniei.

Ce a determinat această evoluţie? Hotărîtor pentru evoluţia politică şi istorică a modernităţii a fost că modernitatea politică a introdus ideea contractului social, şi anume, modernitatea care a fondat existenţa unităţilor politice statale pe un contract al tuturor cetăţenilor din statul respectiv.

În Europa Centrală ideea federală – despre ideea federală vorbesc ca despre o tradiţie central-europeană în perioada premergătoare modernităţii politice –, a configurat şi un alt tip de contract social, un fel de contract între comunităţi. Rezoluţia de la Alba Iulia a fost o ultimă încercare de a da un contur politic unui contract social între comunităţi. Această chestiune a eşuat şi istoria României moderne din acest moment poate fi văzută ca o serie de încercări politice de a integra această societatea multietnică din Transilvania, a formelor istorice de convieţuire dintre culturile transilvane, în modernitatea iacobină a contractului social între indivizi, model care, după cum spunem noi şi după cum se ştie, este, de fapt, modelul statului naţional în sens occidental. Problema este – ceea ce discutăm şi azi, după eşuarea acestor proiecte de după ultima încercare a federalismului de tip central-european –, cum să reconstruim această identitate politică de la datele identităţilor culturale? În perioada trecută a ultimilor 5-10 ani, de cînd transilvanismul cultural şi politic a apărut în discursul public, am întîlnit o serie de evaluări privind şansele acestei reconstrucţii.

Ţin minte, era în ’97, tot într-o întrunire organizată de Liga Pro Europa la Cluj în care s-a dezbătut acel număr din Altera, care era destinat problemei transilvane, Sorin Mitu – apreciatul istoric din Cluj – spunea la acea întîlnire că el nu vede nici o şansă în reconstrucţia identităţii transilvane pentru că modernizarea socialistă a nivelat, a masificat complet societatea transilvană. Vedem exact aceleaşi blocuri, aceleaşi cartiere post-socialiste sau post-comuniste, pe care le vedem şi la Bucureşti; întîlnim exact aceleaşi mentalităţi cotidiene de acomodare cu existentul social, ceea ce se poate constata de la Iaşi pînă la Arad, deci nu există nici un fundal pe care am putea să ne bazăm în reconstrucţia identităţii transilvane. Iată că această poziţie este reiterată într-un plan mai complex şi de domnul Andreescu – cel puţin eu aşa am înţeles această intervenţie – că nu există şanse de reconstrucţie regională prin diferenţele mobilizabile ale societăţilor locale sau regionale, datele iniţiale ale unei astfel de reconstrucţii fiind compromise.

Aş dori să vorbesc în intervenţia mea despre două planuri ale şanselor reconstrucţiei, care, după mine, totuşi, există. Pe de o parte, n-aş vrea să părăsesc – şi acesta este primul plan, planul percepţiei vieţii cotidiene, care a fost folosit în contraargumentările expuse – procesele vieţii sociale existente şi ale mentalului care le produce din Transilvania, procese care, totuşi, sugerează că această regiune este diferită. Una este chestiunea economică, care a fost dezbătută zilele trecute. Eu nu doresc să dau un verdict în mult disputata problemă, dacă Transilvania produce mai mult sau mai puţin, atrage mai mulţi investitori sau mai puţini, aş vrea însă să meditez puţin asupra dimensiunii culturale a investiţiilor străine. Din păcate n-am adus acea statistică – dar ea există – care arată foarte clar că investiţiile, şi este vorba nu de marele capital, de societăţile multinaţionale, ci de investiţiile mai mici, care sînt, de fapt, investiţii pilot pentru marele capital în Transilvania, sînt de origine central-europeană, mai degrabă, prin mici investitori din Germania, Italia, Ungaria, în timp ce în restul României, în Vechiul Regat, se poate constata, în contrapondere, o infuzie sau o apariţie masivă a micului capital sirian, turcesc ş.a.m.d. Este o diferenţă culturală care, totuşi, dă de gîndit şi, într-o perspectivă, înseamnă o posibilă dezvoltare strategică diferită a spaţiului transilvan.

Ar fi o altă chestiune interesantă, care merită să fie investigată. Eu parţial am investigat-o, parţial am impresii nesistematizate în această problemă. Este vorba de orientarea cultural-politică a comunităţilor locale, cea ce se manifestă, printre altele, prin relaţiile cu oraşele înfrăţite. Este destul de clar şi aici, şi verificabil statistic că spaţiul transilvan în privinţa parteneriatelor inter-oraşe, inter-comune este clar orientat spre spaţiul central-european şi spre spaţiul Europei occidentale. Această chestiune la ora actuală nu ştiu dacă are importanţă în privinţa proceselor macro-politice, dar trebuie să ştim că aceste relaţii sînt canale de asimilare a unor modele de dezvoltare comunitară. Începînd de la banala chestiune de organizare internă a primăriei pînă la modele ce privesc cooperarea dintre sectorul public şi privat. Sînt o serie de modele occidentale care prin aceste canale sînt importate şi asimilate. Este un domeniu al dezvoltării necercetat pînă acuma în România, dar care pe termen lung are o importanţă deosebită.

Ultima chestiune pe care vreau să o ridic aici, ţine de un alt plan. Ţine mai mult de istorie, de permanenţa istoriei. Este vorba de – cum am discutat despre aceasta şi în paginile revistei Provincia – de modelul consociaţional, care în acele tipare istorice central-europene, după unii premoderne, a existat într-o instituţionalizare foarte elaborată chiar pînă la epoca modernităţii. Eu cred că aceste modele consociaţionale la nivelul şi în substratul cotidian al convieţuirii şi-au prelungit valabilitatea. Ele s-au salvat în Lebenswelt-ul transilvan, în diferite forme private de a respecta alteritatea. Foarte interesant este faptul că sîntem tentaţi să credem că istoria ultimilor 150 de ani a şters tradiţia competitivităţii naţionale. Nu a şters-o. Tradiţia competitivităţii naţionale – pentru că şi aceasta are o tradiţie practic, s-a mixat cu aceste forme de convieţuire. S-ar putea da o serie de exemple, dar mai degrabă eu cred că este un domeniu de cercetare pentru sociologie. Ceea ce putem spune este că s-a păstrat o continuitate prin forme de convieţuire şi competiţie cotidiană.

Aici mă opresc cu această analiză. Vreau să spun că specificul transilvan, în procese reale care generează procese identitare şi au la bază un substrat mental sau identitar, există, dar sînt nişte procese lente ale istoriei, care, pînă la urmă, îşi vor prezenta efectul şi în politic. Pînă atunci noi ne punem problema construcţiei politice transilvane. Ieri s-au creionat cîteva modele plecînd de la paleta de partide sau sisteme de partide existente din România şi, în mare grabă, s-a creionat şi o coaliţie foarte interesantă privind colaborarea sau coaliţia a trei forţe politice care ar reprezenta transilvanismul. Este vorba despre mişcarea Liga Pro Transilvania, este vorba de reînnoirea PNŢCD-ului şi este vorba despre proiectul transilvanist al Blocului Reformist, şi această coaliţie, care ar putea fi înjghebată pînă la alegerile locale, ar fi o primă apariţie a unei forţe transilvane.

Ei bine, ieri s-a analizat foarte concret în planul fiecărei forţe politice în ce măsură este realizabilă această coaliţie. Eu vreau să analizez posibilitatea unei asemenea coaliţii din punctul de vedere al deconstrucţiei politice a celorlalte forţe. Vreau să analizez de exemplu traiectul posibil al UDMR în următorii doi-trei ani. Este foarte clar că UDMR a ajuns la un punct de cotitură; o cotitură care trebuie să aibă loc în următorii ani. Aici mă raliez şi punctului de vedere critic expus de Gabriel Andreescu, dar eu în acest eşec al UDMR văd epuizarea unei paradigme. Această paradigmă care s-a epuizat total pînă în zilele noastre eu aş numi-o „paradigma comunitară”. Demersul politic pe baza acestei paradigme a avut, de la formarea UDMR şi pînă în aceste zile, două faze distincte. Prima fază a fost cea a elaborării ideologice şi a reprezentării acestei ideologii din punct de vedere politic al paradigmei comunitare. Este vorba de programele de autonomie despre care s-a vorbit ieri aici şi care au oferit o viziune pînă în ’95 comunităţii maghiare asupra viitorului şi asupra demersului UDMR, care se bazează pe această imagine de viitor.

A doua perioadă a acestei paradigme comunitare a fost acţiunea politică nudă a UDMR pe baza legitimităţii dobîndite prin votul masiv al comunităţii maghiare de la alegere la alegere. Administrînd capitalul politic obţinut în baza acestei legitimităţi, UDMR a devenit unicul administrator al legăturii comunităţii maghiare cu guvernul central din Bucureşti şi din Budapesta, şi a devenit un fel de mijlocitor în triunghiul comunitatea maghiară – Bucureşti – Budapesta al intereselor comunitare. şi această perioadă a acestei politici, reprezentată de Markó Béla şi Frunda György, pare să fie epuizată. La baza epuizării acestei paragidme stau două cauze. O dată este vorba despre sfera civilă maghiară din Transilvania, care s-a structurat destul de bine şi sînt semne că în următorii doi-trei ani aceasta va voi să-şi dobîndească o autonomie faţă de demersurile politice ale UDMR, iar a doua este presiunea asupra UDMR, constatîndu-se situaţia care se vede acum, după recensămînt. Este foarte clar că este o involuţie numerică a comunităţii maghiare şi problema strategică ce se pune este următoarea: ce se poate face ca această comunitatea maghiară să nu intre într-un proces de dezagregare şi emigrare cum s-a întîmplat la începutul anilor ’90, dar şi mai înainte, cu comunitatea germană. Aceasta este o spaimă comunitară. Procesul demografic recent, constatat prin recensămînt impune o regîndire fundamentală a construcţiei instituţionale care deserveşte nevoile comunităţii maghiare. Această construcţie instituţională nu mai poate fi gîndită pe acea paradigmă comunitară despre care am vorbit, deci definind într-un fel centralist şi universalist care sînt nevoile valabile în tot arealul transilvan al comunităţii maghiare. Sînt cel puţin două zone geografice distincte cu populaţii masive maghiare, care au evoluţii din ce în ce mai diferite. Este vorba despre Secuime, care necesită o strategie instituţională, şi este vorba despre maghiarimea din Partium, deci din zona Oradea, Satu Mare, care iarăşi are nişte nevoi de dezvoltare instituţională, dar problemele ei se vor pune în termenii unei cooperări transfrontaliere. Acestea sînt cele două date care necesită o regîndire a strategiei UDMR, iar această regîndire, cred eu, este şi un bun început sau un termen de început în privinţa construcţiei unei idei transilvane.

Gabriel Andreescu: În legătură cu identitatea transilvană – care este în sine un subiect de dezbatere –, aş spune doar următorul lucru: pentru mulţi, identitatea transilvană înseamnă identitate central-europeană. Un spaţiu de civilizaţie în care spiritul contractului are o demnitate pe care nu o regăseşti în alte părţi. Nu cunosc, din păcate, evaluări ai indicatorilor civilizaţiei „contractului”. Cum arată în Transilvania spiritul contractului în raport cu ceea ce se întîmplă în Muntenia, de exemplu? Sau cum este calitatea spaţiului de afaceri la Cluj şi Tîrgu-Mureş comparativ cu Iaşi şi Vaslui? Singura experienţă pe care am avut-o, netă şi convingătoare, a fost experienţa de la Odorheiul Secuiesc. Acolo am descoperit o calitate a spaţiului de afaceri şi, respectiv, a contractului foarte înaltă probată ferm prin eficienţa economică. Teritoriul acela era, într-adevăr, rupt de autoritatea statului român în sensul că funcţiona bine.

M-am referit la UDMR ca „reprezentant al comunităţii maghiare” în sensul cel mai tehnic al cuvîntului: formaţiune care a preluat marea majoritate a voturilor maghiarilor la alegeri şi, ca atare, s-a legitimat pentru a-şi propune programul în Parlament. În nici un caz nu am vrut să spun că am echivala UDMR cu opţiunile comunităţii maghiare ca atare. Însă, aşa cum domnul Miklós Bakk a spus, cred că, în acest moment, problema reprezentativităţii se pune în noi termeni. Rezultatele ulitmului recensămînt au, după părerea mea, un oarecare dramatism. Trecem prin epoca în care maghiarii din Cluj au coborît sub 20%; în care Tîrgu-Mureşul a devenit majoritar românesc. Cred că asta pune o problemă a reprezentării comunităţii maghiare în perspectivă, a programelor ei. Chestiunea reprezentării este legată de programele pe care UDMR le oferă. În orice caz, aş întîmpina o mai nuanţată filosofie a descrierii propriei comunităţi, o adaptare – în sensul dumneavoastră, – o luare în evidenţă a ceea ce se întîmplă în Partium, în zona secuiască şi a componentei identitare teritoriale specifice în ansamblul problematicii comunităţii. Astfel de lucruri ar putea să devină elemente relevante în politica de reprezentare la nivel local. În schimb, mi s-ar părea extrem de dăunător ca la alegerile parlamentare, din cauza confruntărilor interne, comunitatea maghiară să nu poată să-şi trimită în Parlament un număr proporţional de membri; să coboare sub 5% şi, deci, să aibă doar un maghiar care să vorbească în numele comunităţii. Cred că trebuie multă raţiune politică din partea diferitelor tendinţe care se confruntă acum în UDMR ca să se evite o astfel de evoluţie. Deci, maximum de competiţie la nivel local, dar nu distrugerea acestei reprezentări comunitare în spaţiul politic general. Atît de importantă cît a fost şi cît va mai fi.

În ce sens UDMR a impus reguli de la Bucureşti? Din punctul meu de vedere, există, aş spune, o ierarhie a drepturilor, libertăţilor şi valorilor civice şi politice. Valorile civice şi politice generale, cele fundamentale, cum le numim noi, sînt o precondiţie pentru toate celelalte. Valorile identitare nu spun multe într-o lume în care domnesc reguli autoritariste. Să ne gîndim la ce însemna Regiunea Autonomă Maghiară în perioada comunistă. Ce relevanţă avea autonomia pentru demnitatea şi statutul maghiarilor din această regiune? Elementul totalitar comunist domina complet diferenţele sau problematica identitară. Asta este viziunea mea. şi în sensul acesta, politica UDMR de împingere a sistemului legislativ-politic românesc spre forme de democraţie de faţadă mi se pare, de fapt, un joc făcut tendinţelor autoritariste şi centralizatoare de la Bucureşti. În sensul acesta am spus că UDMR ajută la impunerea unor reguli făcute la Bucureşti. Ele, de altfel, puteau să fie făcute şi la Vaslui. Contează caracterul lor antidemocratic şi, deci, împotrivirea la identităţile individuale şi locale.

Szokoly Elek: Aş vrea să amintesc tuturor că subiectul identităţii regionale este foarte strict legat de un alt subiect pe care l-am dezbătut într-un atelier acum două zile, şi anume: globalizarea. Mai precis influenţa globalizării asupra identităţii regionale. Cred că trebuie să punem şi în acest context subiectul pentru că, ştim foarte bine, globalizarea – cel puţin aşa am stabilit în cadrul acelor dezbateri iar recent şi domnul preşedinte Iliescu a subliniat acest lucru, deci nu avem motive să ne îndoim – vine, vine, trece peste noi, de vrem, de nu vrem, de ne place, de nu ne place, ca un tăvălug care ne calcă şi care are ca efect, printre altele, şi simplificarea, depersonalizarea, sărăcirea identităţilor specifice de pe tot globul pămîntesc. Este un proces inevitabil, cum toată dezvoltarea, de fapt, a umanităţii a dus, printre altele, şi la o anumită simplificare, „sărăcire”, standardizare, reducere a complexităţii formelor de organizare socială, reducere la un numitor comun a valorilor noastre fundamentale. Înseşi normele noastre democratice sînt nişte norme mult simplificate faţă de cele pe care le practicau strămoşii noştri şi le mai practică şi astăzi diferite popoare în ungherele mai umbrite ale Terrei. Oricum, consider că regionalismul este într-un fel o confruntare cu efectele negative ale globalizării, pentru că această tendinţă spre surprinderea identităţii, a specificităţilor locale şi regionale, printre altele chiar şi cele etnice, naţionale şi lingvistice este o reacţie, este o compensare firească a acestui trend necesar dar reducţionist. Dacă ne gîndim doar la exemplul Statelor Unite unde există încă din anii ’60 un adevărat proces al renaşterii vechilor identităţi, al căutării rădăcinilor identitare. Chiar s-a pomenit aici în zilele trecute de romanul Rădăcinile după care a fost turnat şi serialul cu acelaşi titlu, în care populaţia de culoare afro-americană îşi căuta rădăcinile din Africa. Dar aceeaşi căutare avea loc şi în Europa, unde diferiţi cetăţeni americani îşi descopereau strămoşii de diferite etnii, ceea ce este, totuşi, un proces de redefinire a identităţii specifice. Cred că aceste procese obiective trebuie să le luăm în considerare alături de trendul opus al globalizării.

În legătură cu identitatea regională, identitatea transilvană. Scrisesem în volumul Problema transilvană că identitatea specifică nu trebuie căutată neapărat în elementele epidermice, cu mare vizibilitate superficială cum sînt jucătorii de table sau şeptic din cartierele impersonale de blocuri din marile aglomeraţii urbane socialiste. Există destule elemente de profunzime, care ca un curent subteran invizibil determină de fapt manifestările de suprafaţă. şi l-am citat pe Wallerstein care numeşte acest curent fenomen geo-cultural, definit prin „acele elemente ale structurii socio-istorice profunde, mai puţin vizibile, dar care sînt cele mai durabile şi care recompun de fiecare dată sistemul de suprafaţă în funcţie de structura de profunzime.” Una dintre notele caracteristice ale acestui fenomen geo-cultural ar putea fi tocmai cel subliniat de Gabriel Andreescu privind cultura contractualităţii. Fenomenul alienării din societatea modernă, a depersonalizării, a masificării, manifestări din păcate inevitabil asociate globalizării îşi găseşte în mod firesc un eşapament în afirmarea identităţilor specifice, a unicităţilor în lumea naturilor globalizate. Energiile identitare, inclusiv cele de identitate regională, pot constitui astfel forţe mobilizatoare semnificative într-o lume dizolvată într-o uniformitate standardizată.

După 1989 toată lumea a descoperit că privatizarea este leacul unic pentru redresarea economică a societăţilor post-comuniste. Pare să fie o descoperire de bun simţ care nu mai necesită explicaţii ontologice. Efectul mobilizator al conştinţei proprietăţii, propri naturii umane, este unanim recunoscut în cazul individului. În acelaşi timp este profund contestat acelaşi efect stimulativ în cazul comunităţilor locale sau regionale, preferîndu-se dizolvarea acestora într-o mare masă naţională abstractă, aidoma celei comuniste colectiviste, respinse categoric cu puţină vreme în urmă. Acest paradox mentalitar, care nu este unic în perioada de tranziţie, nu face decît să conteste pe plan comunitar ceea ce susţine pe cel individual. Or, legile eficienţei economice nu iartă pe termen lung o astfel de contradicţie neproductivă, preţul fiind plătit de noi toţi.

Al. Cistelecan: Întrebările „generale” se învîrt în jurul acestei identităţi transilvane, pe care, în mod substanţial, aş defini-o ca una dilematică. Mai mult decît dilematică, poate chiar dramatică. Eu cred că sînt două aspecte de fond în această identitate transilvană. şi anume, ea poate fi definită, în latura ei pozitivă, ca o simplă nostalgie şi ca un proiect recesiv de recuperare a valorilor, pe care unii dintre noi se străduiesc acuma să le reactualizeze şi să le reinvestescă cu un potenţial pozitiv în viitor. În constructul acesta „transilvan”, inclusiv, să admitem, ca „naţiune de voinţă”. Partea negativă a acestei identităţi – dar care se manifestă azi mult mai impetuos – e ceea ce eu aş numi identitatea de resentiment sau ca resentiment. Ea a existat, desigur, dintotdeauna în cadrele României moderne; însă mai degrabă latent sau exotic. Acum există însă o formă incisivă de resentiment faţă de centralitate sau faţă de centralism. Astăzi, capitalul mai activ, în procesul acesta de definire identitară a ardelenilor, este chiar acesta – adică cel resentimentar. Toate procesele – şi istorice, şi identitare, şi spirituale – sînt fluide. Au o dialectică, pînă la urmă, imprevizibilă. Dar în fiecare subzistă un fond. Au o perenitate dincolo de această fluiditate a lor. Identitatea este întotdeauna ceva ce doarme liniştit pînă este provocată. Identitatea răspunde la provocare. Din acest punct de vedere, este întotdeauna mai degrabă „reactivă”, decît propriu-zis activă. Asta înseamnă că şi fondul acesta resentimentar din identitatea transilvană răspunde la o provocare, respectiv la o frustrare. El se manifestă ca o exasperare. Deocamdată proiecţia politică, prezumată şi aici, se bazează, cred eu, mai degrabă pe această turnură resentimentară a identităţii. Or, problema, cînd e vorba de o construcţie într-adevăr temeinică, e implicarea celeilalte părţi, a celei „pozitive”, din structura acestei identităţi, să zicem duale, deocamdată. Problema e cel puţin aceea de a pozitiviza această frustrare, această exasperare. Care poate fi de durată, e adevărat, dar de puţină încredere ca material de construcţie. În plus, în istorie durata de 50 de ani e un moment, durata de 30 de ani e o clipă. Cum să reactualizăm noi acele valori nostalgice, care au existat sau n-au existat, aceasta n-are nici o importanţă. Sînt ele ficţiune sau sînt documentate istoric? În mintea noastră, în psihicul nostru, ele funcţionează ca nişte valori pe care le-am pierdut şi faţă de care nutrim nostalgia reactualizării. Asta mi se pare mie schizoidia, ca să repet un termen de la Marius, din identitatea transilvană. Faptul că ea, acum, este mai mult negativă, e mai mult frustrată, e mai mult exasperată, dar are, totuşi, nostalgia pozitivităţii ei. Or, această pozitivitate e toată în trecut.

Şi acum mă întorc şi la întrebarea care mi-a fost adresată direct: cînd va fi şi la noi „castrată” istoria? Sigur, era o expresie mai apăsată pentru un fel de pozitivizare a istoriei. A istoriografiei, de fapt. Acest lucru se întîmplă în toată istoriile europene, care au trăit şi ele din conflictualităţi foarte puternice, dar în care conflictualitatea, negativitatea istoriei nu mai este protagonistul manualului de istorie. Istoria care se studiază prin occident nu e mincinoasă, dar este uşor sedată. Marele potenţial conflictual dintre Franţa şi Germania, de pildă, nu e evacuat din istorie, dar el nu mai este protagonistul acestei istorii care a căpătat o dimensiune formativă. Duşmăniile trecutului nu sînt folosite pentru a creea idiosincrasiile viitorului. Istoria vrea să formeze cetăţeni pentru un viitor în care neamţul şi francezul să lucreze împreună într-un proiect. şi s-ar părea că lucrează deja. şi noi sîntem, cu ungurii, într-o situaţie similară. Vrem să ajungem să lucrăm împreună într-un proiect. Nu numai într-un proiect ardelean local, campanilist, ci chiar într-un proiect central-european, mai de anvergură. Într-un proiect european, să zicem. Or, istoria noastră nu-i încă sedată. Bancul acela cu Ion, care a aflat ieri că ungurii i-au tăiat capul lui Mihai Viteazul şi apoi se supără pe János, este încă activ în mentalitatea noastră, în felul în care ne valorificăm, ne „actualizăm” istoria. Însă cred că şi proiectul european şi interesele noastre de bunăvecinătate cu Ungaria şi interesele de rezolvare a oricăror tensiuni în interiorul arealului românesc ne vor împinge spre această istorie mai blîndă, mai pozitivă, mai aptă pentru a fi suportul unui viitor de conlucrare. Nu înseamnă că istoricii vor minţi, că vor trece cu vederea unele evenimente „neconvenabile” acestei conlucrări; vor putea însă arăta şi că ungurii şi românii au mai făcut şi lucruri bune împreună. Nu doar că s-au căsăpit, de cîte ori au avut prilejul, unul pe celălalt. La urma urmei, oricît s-au duşmănit, nu ne-au lăsat moştenire o Transilvanie în care nu stă piatră pe piatră. E, totuşi, o provincie competitivă, cu oarece ştaif. Sînt destule fapte şi la acest capitol pozitiv. Mici şi mari. Amintesc doar atît: primele cărţi româneşti, primele tipărituri româneşti au fost „sponsorizate” fie de principi unguri, fie de bogătani saşi. E, totuşi, un lucru făcut împreună. Un lucru pozitiv. Mai sînt şi altele. Nu doar consecinţele unor conflicte sînt importante. Eu cred că istoria – pentru că ea lucrează în primul rînd asupra memoriei – e un factor important în relansarea unui proiect.

Bakk Miklós: Aş vrea să reflectez asupra a trei chestiuni. Una este cea a alegerilor locale, şi anume dacă există un clivaj urban – local. Eu cred că există în toată ţara şi dacă există specificitate transilvană, ea nu constă în faptul că acest clivaj nu există, ci că acest clivaj, eventual, arată puţin altfel. Deci, toate scorurile electorale care au avut loc în România şi care au reprodus acele diferenţe pe care le-am interpretat mai mulţi, chiar şi cu trimitere la Huntington, toate aceste diferenţe se manifestă cu o geometrie variabilă în decursul celor trei sau patru alegeri care au avut loc în România. Deci, s-au modificat proporţii, dar proporţia între proporţii este interesantă. Nu vreau să vorbesc despre cifrele globale. Două chestiuni în legătură cu acest subiect aş vrea să aveţi în vedere. Una a fost pomenită ieri, şi anume faptul că cel mai mare număr de votanţi care nu-şi găsesc reprezentant în Parlament se află în Transilvania de Sud. În judeţele Braşov, Sibiu şi Alba, aici numărul de voturi pierdute, acele voturi care n-au reprezentant în Parlament, ajunge pînă la 40%. Este între 30-40%. Acest spaţiu sud-transilvan din punct de vedere politico-electoral este în căutarea eroului pierdut. Cealaltă chestiune ţine de semnificaţia modului de alegere a primarilor din oraşe mari transilvane. N-am statistica la îndemînă, dar am făcut-o la vremea respectivă şi s-a văzut foarte clar că diferenţa între votul primarilor şi votul dat pe spectru politic pentru consiliul local în Transilvania este mai mare. Primarul iese puţin din tiparele consiliului local faţă de cel din Vechiul Regat. În Vechiul Regat se reproduce atît privind alegerea primarului, cît şi a consiliului local cam acelaşi logică de partid. În Transilvania se pot constata nişte diferenţe. Fenomenul acesta se datorează votului divizat – split-vote: un vot se dă la consilieri şi celălalt pentru primar – care în Transilvania este mai pregnant. Care este semnificaţia acestui fapt? Semnificaţia – aceasta este interpretarea mea – constă în nevoia de promovare a unei viziuni asupra comunităţii locale. Comunitatea locală îşi doreşte să aibă o viziune despre viitorul ei propriu de comunitate locală, iar aceasta este mai pregnantă în Transilvania. Unde vom ajunge noi, cu localitatea noastră peste 10 sau 30 de ani? Aceste viziuni nu pot fi reproduse numai de logica de partid, aici intervine şi logica personalităţilor, a primarului. Pentru că aceste viziuni diferite în competiţia primarilor apar. Competiţia primarilor şi abaterea acestei competiţii de la competiţia pur partinică reflectă acest lucru.

Cealaltă întrebare s-a referit la eşecul UDMR. Spunînd aşa, probabil m-am grăbit, este vorba mai degrabă de nişte probleme acumulate ale UDMR-ului. Una este a deficitului democratic pe care l-a semnalat domnul Andreescu şi care, într-adevăr, există în prestaţia de după 2000. Cealaltă chestiune este legată chiar de problema aflată în discuţie: reprezentarea interesului transilvan. Nu se face în modul adecvat şi nu se face cu ponderea dorită. Iar a treia chestiune, legată de acest lucru, este relaţia din ce în ce mai paternalistă a Uniunii Democratice Maghiare faţă de societatea civilă maghiară. Toate acestea, luate împreună, pe de o parte sugerează că continuarea acestei politici îndreaptă Uniunea spre un eşec – în acest sens am vorbit de eşec –, iar interpretarea acestui posibil eşec am făcut-o în sensul epuizării unei paradigme.

În final, chestiunea ridicată de doamna Smaranda Enache: naţiunea de voinţă. Eu prin naţiunea de voinţă înţeleg – încerc să formulez cît se poate de simplu - voinţa convergentă a comunităţilor naţionale, în sens cultural, de a crea un context sau un cadru politic transilvan comun. şi sînt două chestiuni definitorii în această problemă: sistemul instituţional sau Constituţia Transilvaniei. Să existe un proiect comun şi să se realizeze acest proiect şi, în privinţa acestui proiect, nota definitorie o găsesc în acea contractualitate sau egalitate a acestor comunităţi naţionale care să fie reglementate în termeni constituţionali şi în formă instituţională după modele care există, chiar şi la ora actuală, în regiuni constituţionale. Aceasta este pentru mine naţiunea de voinţă. Voinţa convergentă, dacă se reuşeşte să fie formulată într-un proiect politic, de a realiza acest cadru politic.

Horváth István: Aş dori să adaug cîteva elemente total disparate referitoare la întrebarea privind fundamentul sociologic al diferenţelor transilvane. Doar cîteva, fără ca să comentez în detaliu.

Mă refer acuma, de exemplu, la recensămîntul din ’92. În ceea ce priveşte căsătoriile mixte din România, acestea reprezintă 2% din total căsătoriilor. În Transilvania acestea reprezintă 7%.

24,7 dintre cei care s-au declarat români – care trăiesc în Transilvania – au avut un contact intim cu limba maghiară. Acest lucru înseamnă că bunica sau unul dintre părinţi au vorbit în copilărie ungureşte.

16,7% dintre români declară că ştiu atîta ungureşte cu cît se poate purta o conversaţie formală, într-un registru limitat.

În ce priveşte cei proveniţi din căsătoriile mixte, ei sînt într-o situaţie dihotomică. 2/3 dintre ei se declară români, 1/3 se declară maghiari.

În Iugoslavia a existat experimentul ca ei să fie înregistraţi ca iugoslavi şi, într-adevăr, identitatea de iugoslav pentru cei proveniţi din căsătoriile mixte a funcţionat. Aici nu avem încă ceva intermediar, ca cineva să se declare ceva intermediar şi să iasă la iveală această categorie. Deşi, după volumul căsătoriilor mixte, populaţia este semnificativ de mare şi aceştia ar trebui să fie evidenţiaţi pe undeva în mod sensibil. Pentru mine care am o identitate transilvană, aceasta îmi spune ceva. Faptul că aceşti oameni se declară fie români, fie maghiari. Deşi populaţia de acest tip este numeroasă, ea încă nu există. ştim foarte bine ce rol politic a jucat Fundaţia Armonia, care îi grupa pe cei proveniţi din căsătoriile mixte…

În ceea privinţa altor diferenţe: în Transilvania sînt mai mulţi cei care se identifică ardeleni, şi între români şi între maghiari. Deci, comparativ între regiuni. Sînt mai mulţi care se identifică în termeni regionali în Transilvania printre români. Încă nu ştim ce înseamnă acest lucru. Acest lucru poate să însemne o sumedenie de lucruri. Poate să însemne o percepţie pozitivă a categoriei de „ardelean”, faţă de cea de „moldovean” sau de cea de „oltean”, şi atunci să fie o ierarhie percepută de ardeleni a categoriilor regionale şi să se simtă aşa mai bine. Sau poate să fie şi o reacţie a discursului naţionalist, care spune că românitatea adevărată s-a născut şi sălăşluieşte în Ardeal şi, practic, să se perceapă astfel: „sînt român mai bun decît ceilalţi români” fiind un ardelean. Nu ştim. Poate să aibă multiple semnificaţii.

Dar poate cel mai interesant lucru este percepţia justiţiei. Diferenţele între românii din Ardeal, în general, faţă de populaţia din Ardeal şi în ceea ce priveşte celelalte provincii. Un sondaj foarte interesant a relevat următorul lucru. Cei din Ardeal percep mai degrabă procesul justiţiei ca pe un proces care face lucrurile să meargă. Iau sub aspect procedural. Dincolo de Carpaţi tendinţa este mai degrabă - vorbim de tendinţe şi nu de valori absolute – ca justiţia să fie percepută ca actul de justiţie cu o finalitate morală. Deci, sensul mai modern al acestei percepţii a instituţiei şi a actului de justiţie este că nu-ţi serveşte ţie justiţia ca valoare morală ci face ca lucrurile să meargă cumva, ceea ce este, într-un sens, o percepţie mai modernă. Iată cîteva elemente care nu clarifică situaţia, dar pot constitui adaosuri sociologice utile pentru refleţie.

Molnár Gusztáv: În legătură cu Omul recent al lui Patapievici am impresia că este o carte „reacţionară” în sensul că autorul reacţionează la eşecul celei mai noi încercări de modernizare de tip occidental a României. Sigur, Patapievici este un reacţionar de salon, aşa cum au fost comunişti de salon în anii ’30. Măcar Cioran şi Eliade au fost reacţionari, care au tras şi nişte concluzii practice, politice: au intrat în mişcarea legionară. Cînd au ajuns la concluzia că modernizarea României de tip occidental, burghez a eşuat – în anii ’30 ei au ajuns la această concluzie – au produs nişte texte formidabil de interesante şi valoroase, care oarecum captivează pînă astăzi intelectualitatea, în special tinerii, cu toate problemele inerente acestui lucru. Fusese şi o primă generaţie a lui Eminescu, Iorga, care au reacţionat la eşecul primului val de modernizare. Dar această modernizare, chiar şi aşa, din eşec în eşec, totuşi, a evoluat încetul cu încetul şi acum, tot aşa, sîntem într-o perioadă de limită, o perioadă interesantă pentru tot spaţiul european, cînd paradigma tranziţiei de la dictatură la democraţie se epuizează, s-a epuizat chiar – politologii care se ocupă de această chestiune încep să tragă concluzia că paradigma tranziţiei nu mai merge, nu mai funcţionează. Se vede clar că s-au introdus nişte elemente ale democraţiei occidentale, ceea ce nu înseamnă că aceste ţări au trecut la modelul occidental propriu-zis, şi s-ar putea ca România să ajungă la o anumită fază de modernizare dar nu neapărat de tip occidental. Asta este problema iar Provincia sper că se va mai ocupa de Omul recent, dar în acest context. În ce măsură e reală problema pusă de Gabriel Andreescu, după iniţierea istoriei de succes atît a ideii de transilvanitate cît şi a UDMR-ului ca organizaţie politică – acum asistăm într-un fel la o victorie a centrului, în sensul că modelul bucureştean devine din ce în ce mai vizibil în toate domeniile. Dar asta ridică o întrebare esenţială: în ce măsură există sau nu o soluţie la nivel naţional la această problematică? Noi discutam ieri, şi încercăm şi pe mai departe să discutăm despre o posibilă soluţie la nivel regional, care, desigur, va trebui să intre în cadrul mai larg, atît al ţării, cît şi într-un cadru central-european şi general european. Dar, în contextul repetatelor eşecuri naţionale, măcar aici, la nivel regional, eu văd o şansă. Putem încerca ceva, să creăm ceva. Nu neapărat numai reinventarea unor nostalgii. E nevoie de ceva nou, pentru că sînt sceptic, în mod absolut sceptic faţă de posibilitatea unei soluţii la nivel naţional. Poate şi la nivel regional. şi mă refer aici la incertitudinea dacă în Europa de Est şi Sud-Est se poate într-adevăr ajunge la adaptarea strictă a modelului occidental sau ne vom trezi în cadrele sociale, politice, culturale ale unui alt tip de model.

Horváth István: În ceea ce priveşte votul transilvan există o ipoteză alternativă, şi anume, reţeaua de localităţi. În Transilvania reţelele de localităţi au un centru urban şi zonele rurale sînt foarte bine structurate în jurul acestui centru. Cu cît în Transilvania distanţa – e valabil pentru votul din ’96, n-am făcut analiza pentru 2000 –, este mai mare de această reţea de localităţi care are un centru urban, cu atît votul era mai similar satelor din afara arcului Carpatic, unde nu avem o reţea de localităţi structurată în maniera în care este structurată în Transilvania: cu centru urban care să concentreze în jurul lui mai multe localităţi. Aceasta ar fi o ipoteză alternativă la votul diferit, şi anume, structurarea reţelelor de localităţi în altă manieră. Pentru că şi acolo nu neapărat în relaţia urban – rural era problemă, ci localităţile din Transilvania, care erau izolate de aceste reţele de localităţi, votau în mod diferit decît vota Transilvania în general. Aceasta ar fi o ipoteză alternativă, de exemplu, la schema lui Huntington sau la alte ipoteze.

Dacă înţeleg bine, dumneavoastră consideraţi că valenţele politice ale identităţii transilvane încă nu sînt suficient de elocvente ca să putem să vorbim despre ele. Practic, există ceva particular dar acesta nu are încă valenţe politice.

O regionalizare ar aduce un simţ mai mare în ceea ce priveşte un sentiment mai pozitiv şi ar valoriza mai mult istoria locală. Credeţi că aceasta ar fi o soluţie? Dumneavoastră doriţi ca influxiunea globalizării şi a culturii de masă de prost gust să nu pătrundă în anumite locuri, situri specifice, particulare. Credeţi că, dacă s-ar porni o regionalizare, aceasta ar anima identităţile locale şi aceste valori ar fi mai bine păstrate?

Dumneavoastră spuneţi că nu trebuie văzută regionalizarea în contextul globalizării, dar ca o realocare a autorităţii de la centru către periferii, ceea ce unii autori numesc feudalism post-modern. Existenţa a mai multor centre de autoritate, care nu mai au forma aceea tradiţională, puternică, de autoritaritarism. Nu trebuie văzută ca o luptă cu un singur centru, ci ca o poziţionare a unei regiuni între mai multe centre de autoritate şi de resurse, probabil, în acest context.

Bakk Miklós: O dată, este problema interesului românilor pentru limba maghiară. Într-adevăr, acest lucru în Transilvania ar fi de dorit, pentru că a fost o tradiţie care a dispărut. Vreau să vă spun că această chestiune din punctul de vedere al proiectului transilvan înseamnă instaurarea unei depline egalităţi a limbilor şi culturilor, din punctul de vedere al regimului lingvistic instituţional, o instalare a unei egalităţi perfecte între limbile din această regiune. Pentru aceasta, există mai multe modele şi ar fi de dorit ca aceste modele să fie discutate, care ar fi cele mai bune pentru Transilvania. Deşi UDMR-ul a elaborat cîteva modele, totuşi, percepţia situaţiei nu este chiar în regulă nici din partea Uniunii Democrate Maghiare. Acest lucru s-a văzut clar în disputa privind liceul Bolyai. Această dispută n-a fost dusă pe baza principiilor privind egalitatea culturilor, ci a fost mixată cu lupta între puterea centrală şi drepturile unei comunităţi locale, fapt care a împins spre o pistă falsă această discuţie.

Cealaltă chestiune la care aş vrea să reflectez este acea opţiune a UDMR în momentul decembrie 2000. Într-adevăr, la început s-a văzut ca o alternativă posibilă alianţa PDSR cu PRM. Dacă aceasta era o posibilitate reală, oricum s-ar fi realizat. În momentul respectiv n-a fost, după părerea mea, o alternativă reală. Dincolo de acest aspect, contractul convenit între UDMR şi PSD nu se respectă. Dacă s-ar respecta în termenii formali, acest deficit democratic despre care am vorbit cu Gabriel Andreescu nu ar exista.

Gabriel Andreescu: Trei chestiuni ar trebui să primească un răspuns. În legătură cu identitatea definită în raport cu ceilalţi: este una dintre formulările cele mai tipice, afirmarea identităţii prin diferenţa faţă de ceilalţi. Provine dintr-un dat antropologic; fiinţa umană percepe nu atît valorile absolute, cît diferenţele. Un articol recent al lui Solomon Marcus, foarte interesant, se referă la problema localismului identităţii în raport cu globalizarea. Iată, situarea în raport cu un context.

A doua chestiune legată de nevoia noastră de a păstra autenticitatea. Localismul înseamnă autenticitate. Dacă există un motiv pentru care afirmarea provinciei, afirmarea regională are un sens, acesta ar fi chiar unul. Conştiinţă unui spaţiu comun regional ar oferi şi atitudinea şi instrumentele mai ferme pentru a salva ceea ce trebuie salvat în privinţa localismului.

M-aş lega de intervenţia dumneavoastră în legătură cu pasiunea actuală pentru cultura de tip american. Aici găsesc o stereotipie, poate două stereotipii, pe ar fi bine să le deconstruim. Nu cultura americană, sau reţeaua Mc’Donalds este marele cîştigător. Am impresia că ceea ce reprezintă noutatea culturală din ultimul timp este mai curînd subcultura manelelor. Pe de altă parte, eu cred că are loc realmente o folosire abuzivă cu consecinţe negative a ideii de cultură americană. Cultura americană la ea acasă nu înseamnă în primul rînd Mc’Donalds. Cultura americană are la bază trei elemente pe care le simţi pe viu, concret, cînd ajungi în Statele Unite. Este cultura muncii, a încrederii şi a justiţiei. Nici una dintre cele trei valori nu mi se pare a fi îmbrăţişată de către România actuală.

Ultima chestiune, cea la care şi Miklós Bakk a vrut să răspună, la rîndul lui, prin cîteva cuvinte. Cred că protocolul stabilit între UDMR cu PSD în anul 2000 a fost un eveniment extrem de important pentru relaţiile româno-maghiare. La fel de importantă precum intrarea UDMR la guvernare în 1996. Problema constă în stabilirea unui contract între cele două formaţiuni, care are o bătaie istorică, nu numai conjuncturală. Din păcate, după opinia mea, protocolul a fost administrat foarte prost. Prost şi costisitor nu numai pentru UDMR ci şi pentru minoritatea maghiară. Nu se află nimic scris în protocol care să oblige UDMR-ul să achieseze norme juridice care fac astăzi pe mulţi simpatizanţi ai maghiarilor să spună: sînt ca noi, sînt gata să se vîndă pentru orice. De abia acum, PSD-ul ar putea să dea o lovitură UDMR-ului şi minorităţii maghiare pe care FSN-ul, şi respectiv PDSR-ul pînă în ’96, n-au reuşit, deşi au dorit-o. Să delegitimeze însăşi pretenţia reprezentanţilor maghiari de a vorbi în numele unor valori democratice.

Marius Cosmeanu: În legătură cu percepţia pe care o au regăţenii faţă de ardeleni şi această aură de superioritate pe care o percepem la ei aş începe cu un exemplu pe care l-am scris undeva, într-un articol din Provincia. Eram în armată undeva la Năvodari şi ne-a întrebat un coleg din Galaţi dacă noi primim salariul în forinţi, iar un altul, cînd a trebuit să ne declarăm rudele din străinătate, şi-a notat „unchiul din Cluj”. Acestea nu sînt bancuri. şi noi avem o percepţie puţin falsă sau percepem mai greu spaţiul extracarpatic, dar percepţia Transilvaniei este, în opinia mea, a intelectualilor din Bucureşti, inclusiv a domnului Patapievici, care ne acuză că sîntem şovini regionali. Cred că este un proces de durată, care a trecut prin toată istoria noastră.

Al doilea comentariu, legat de construcţiile de sticlă, inox, postmoderne. Cine a fost în Viena, ştie foarte bine că acesta este un oraş imperial şi se potriveşte foarte bine arhitectura imperială cu construcţiile postmoderne actuale. Viena este o avangardă din punctul acesta de vedere. Eu nu cred că este un impediment; să opreşti combinaţia aceasta sau să construieşti un oraş pe cercuri istorice - arhitectural vorbind – să ai un downtown mai vechi ş.a.m.d.

Tot ca subiect de reflecţie v-aş propune să acceptăm faptul că Transilvania este o regiune cu mai multe centre. E Clujul capitala Transilvaniei, dar are Timişoara, are Oradea, are Braşovul, are Sibiul, ceea ce în Vechiul Regat nu prea este. Fiecare regiune are un centru mare şi în rest e aşa o zonă rurală şi semiurbană, ceea ce iară dă o mentalitate de anumit tip.

Al. Cistelecan: Întrucît aţi văzut, desigur, că eu sînt dintre ardeleano-sceptici, nu dintre ardeleano-optimişti, vreau să termin cu o propunere constructivă. Cu ceva care s-ar putea face, într-adevăr, şi ar fi în sensul transilvanismului de care am vorbit noi azi. Nu e ceva deosebit de însemnat, e drept, dar cred că ar putea fi semnificativ, măcar prin efectele de cunoaştere pe care le-ar aduce. Mi-aş dori, de pildă, ca în universităţile noastre, măcar în cele de umanioare, să se facă un multiculturalism care ne caracterizează pe noi; respectiv în secţiile de litere române să existe un curs, măcar opţional, care să arunce o privire asupra literaturii maghiare, germane, eventual altele. Similar s-ar putea proceda la artele plastice, la filozofie, la alte facultăţi. La teologie, de ce nu?! Pentru că noi chiar am avut multiculturalism, chiar avem un patrimoniu multicultural.

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006