+
Evreii
în Principatele Române
în
secolul 19
Ioan Codruţ Lucinescu
Spaţiul
românesc s-a îmbogăţit încă din Evul Mediu cu comunităţi etnice ce
au jucat un rol important de-a lungul istoriei naţionale; una din aceasta a
fost
comunitatea iudaică. Existenţa evreilor în Ţara Românească este menţionată de
timpuriu, în 1330 la Cetatea Albă, iar în secolul al 16-lea la Bucureşti. În
cea mai
mare parte, aceştia sînt sefarzi, veniţi
din ţările din jurul Mediteranei, fiind evaluaţi
la circa 10.000 în anul 1810 pentru toată Ţara Românească1.
Clausewitz înaintează
în 1824 cifra de şase mii numai pentru capitala Bucureşti. Aveau aici o sinagogă
mare, iar situaţia lor economică era destul de înfloritoare. Francezul de Giers
notează în mod semnificativ: „Exista, la Bucureşti, o mică populaţie evreiască.
Era alcătuită, în primul rînd, din ceea ce numim evrei spanioli, care sînt
foarte
răspîndiţi în răsărit şi care, în toate privinţele, au o situaţie incomparabil
mai bună
decît evreii polonezi. Printre ei, se află persoane vrednice de tot respectul,
cei mai
mulţi fiind bancheri”2. Tot de Giers afirmă că imigrarea lor, în
Muntenia, era în
acea perioadă îngrădită: „Se văd pe ici pe colo (la Bucureşti) nişte magherniţe,
dar mult mai arătoase şi mai curate decît cele de la Iaşi, deoarece, aici, nu
sînt
evrei, stabilirea lor în Valahia fiind, pe atunci, aproape neîngăduită. Acest
ele-
ment este înlocuit, la Bucureşti, cu bulgari, sîrbi, unguri, greci, armeni,
albanezi”3.
Situaţia
este cu totul alta în Moldova, unde – mai ales după pacea de la
Adrianopol (1829), care introduce Ţările Române în circuitul marelui comerţ
internaţional – afluxul de evrei din Rusia şi din Galiţia austriacă ia curînd
dimensiunile unei adevărate migraţii. Din
cele cîteva date statistice4 deţinute despre
Moldova, reiese faptul că populaţia evreiască creşte considerabil în
doar trei decenii
– 12.000 in 1803, 18.000 în 1820, 31.000 în 1831, 80.000 în 1838. În 1837,
agentul
francez Duclos afirma: „Evreii ....se îmbulzesc să vină în Moldova, unde domneşte
o mare libertate individuală. Numărul celor sosiţi de şase luni încoace este de
10.000”. Imigraţia era încurajată de consulii străini, care vedeau în aceasta
un prilej de a spori
numărul protejaţilor lor, de la care percepeau adeseori taxe pentru
a fi favorizaţi în raporturile cu autorităţile locale. Această situaţie
favorizantă se
datora realităţilor sociale şi economice moldoveneşti: lipsa unei clase
mijlocii
bine structurate, în stare să se opună ofensivei acestor întreprinzători versaţi,
pasivitatea ţăranilor, complicitatea boierilor pe care-i serveau cu multă dibăcie,
ca oameni buni la toate, ca zarafi şi, mai ales, ca stăpîni de cîrciumi la
sate. De
exemplu, dările provenind de la evrei erau arendate de către stat boierilor
constituiţi
în societăţi anume făcute pentru aceasta5.
Activitatea
economică a comunităţii evreieşti moldovene nu începe însă
cu marea migraţie din anii 1830-1840, aceasta fiind mult anterioară.
Viceconsulul
Parrant, în scrisoarea lui către Talleyrand, din 11 iunie 1798, ţine să-i atragă
atenţia
cetăţeanului ministru asupra piedicii pe care o reprezintă evreii pentru
începutul
unui comerţ francez în Moldova: „În ţara
aceasta, mai există şi altă clasă de indivizi,
cea a evreilor, al căror număr este mare, dar care sînt mai dispreţuiţi
decît alţi
supuşi; uneori sînt totuşi ocrotiţi de cîrmuire, care ia mulţi bani de la ei.
Ca
pretutindeni, oamenii de acest soi, bine distinct, alcătuiesc un grup al lor şi
se
ocupă cu lucruri de pe urma cărora se cîştigă mult, şi, în general, cu tot ce
este pe
potriva zgîrceniei lor.... Într-adevăr, evreii ştiu să-şi procure, oriunde, cu
multă
sîrguinţă, mărfurile cele mai cerute, şi fac aceasta cu o economie atît de
sordidă,
încît, oricînd, pot
să le dea sub preţul curent. Este un lucru foarte important, de
care
trebuie să ţină seama negustorii ce au de gînd să pună pe picioare, în
provinciile
acestea, un comerţ
ceva mai temeinic”6.
Populaţia
Moldovei creşte considerabil, de la 1.267.000 locuitori în anul
1831, la 1.419.000 locuitori în anul 1837. Diferenţe evidente observăm şi între
populaţiile evreieşti din cele două capitale ale Principatelor Române în 1838,
con-
form datelor puse în circulaţie în acea vreme de Adolphe Joane, avocat şi
ziarist
francez ce călătoreşte în Principate7; astfel, dacă în Bucureşti trăiau
circa 4.800
evrei dintr-un total de 106.000, în Iaşi situaţia este cu totul alta: din cei
aproape
54.000 locuitori, 12800 erau evrei, avînd în cea mai mare parte ocupaţii
produc-
tive şi prin urmare un rol economic foarte important. Pe baza registrelor
fiscale,
constatăm un număr foarte important de negustori şi meşteri evrei – 10.404,
apropiat
de cel al negustorilor şi meşteşugarilor creştini – 11.100. Statisticile mai
indică
139.723 ţărani plătitori de biruri, 26861 contribuabili deţinători de
privilegii,
60.661 locuitori scutiţi de impozite, 1.820 cîrciumari rurali scutiţi de
impozite8.
Astfel, din cei aproximativ 250.000 contribuabili fireşti în condiţiile unei
economii moderne, peste o treime nu plăteau impozite sau beneficiau de
privilegii
fiscale. Dacă avem în vedere că cei 60.661 de locuitori scutiţi de impozite
erau
deţinătorii celor mai importante averi din ţară9, se înţelege rolul
pe care îl jucau
contribuabilii evrei pentru finanţele statului moldovean. În sprijinul acestor
afirmaţii vin şi relatările lui Alecu Russo, care în descrierea pitorească pe
care o face capitalei
Moldovei în 1840, susţine imaginea unei comunităţi evreieşti
dinamice şi active social şi economic: „Convertirile (evreilor) au fost, se
pare,
mai frecvente în secolele precedente, cînd pot fi citate familii de evrei
botezaţi
intrate în rîndul boierilor; deşi, după aceea, se sileau să-şi ascundă obîrşia.
Cazul
cel mai celebru – şi cel mai controversat – este cel al lui Vasile Alecsandri,
al cărui
bunic dinspre tată, la sfîrşitul veacului al 18-lea, a fost un evreu botezat.
Cu
toată această relativă izolare a comunităţii evreieşti, am văzut că, datorită
puterii lor financiare, unele familii evreieşti au urcat pînă la cel mai înalt
nivel
social. Acestea ţin băncile cele mai puternice; au simţul economiei, al prudenţei,
al solidarităţii. Întreţin legături strînse cu centrele financiare din
Occident. Sînt
citaţi îndeosebi bancherul Mihai Daniel din Iaşi şi fiul său Israel; la Bucureşti,
bancherii Solomon Halfon şi Manoah Hillel: acesta se are bine cu domnitorul
Alexandru Ghica şi-şi lasă averea Universităţii, pentru burse şi premii”10.
Prin
urmare, România devine pentru sute de mii de evrei din Rusia sau
Imperiul austriac un adevărat pămînt al făgăduinţei. Deoarece în special în spaţiul
rusesc sînt supuşi unor grave persecuţii şi repetate pogromuri, ei descoperă în
Principatele Române un excelent loc pentru a-şi exercita abilităţile negustoreşti
sau a dezvolta diverse tipuri de afaceri, cu precădere legat de creditul atît
de solicitat
de boierimea românească, dornică să ajungă rapid la un standard de viaţă
occidental. După
1866, perspectivele sînt de asemenea promiţătoare, dezvoltarea
economică accelerată
avînd mare nevoie de asemenea persoane, mai ales că
ponderea românilor în categoria întreprinzătorilor era foarte redusă. Statul
român
avea pe lîngă o toleranţă sporită şi un sistem economic flexibil ce permitea
dezvoltarea afacerilor indiferent de naţionalitatea celui care o iniţiază.
În
România, conform datelor oferite de recensămîntul din 1860, la o populaţie
de 4.424.961 de locuitori, existau 135.000 evrei. În 1876, unii autori estimau
populaţia ţării la 5.042.000 de locuitori, din care 265.000 evrei. În acelaşi
timp,
presa românească estima numărul evreilor din ţară la 400-500.00011.
Numai în
Moldova trăiau aproape 300000, în special în tîrguri şi orase. În Iaşi de pildă,
din
cei 80.000 de locuitori, peste jumătate erau evrei. În linii generale, această
comunitate evreiască făcea parte din clasa de mijloc românească, compusă în cea
mai mare din elemente străine, incluzînd pe lîngă evrei, greci şi slavi din
sud.
Această stare de fapt era rezultatul înapoierii în care se găsea spaţiul
românesc,
aflat de sute de ani sub dominaţia Imperiului Otoman, el însuşi primitiv şi
incapabil
să ţină pasul cu evoluţia din Europa Occidentală.
Realităţile
social-economice nu puteau fi schimbate prea rapid şi de aceea,
voci moderate, aparţinînd în special conservatorilor, subliniau totuşi rolul
foarte
important, modernizator pe care îl jucau evreii în comerţ şi finanţe; de
altfel, aceste
opinii nu făceau decît să exprime realitatea, viaţa economică fiind dominată de
elementul străin.
În
1866 cînd Constituţia ce trebuia să legifereze noul regim monarhic-constituţional se află în atenţia opiniei publice, problema evreiască revine în
forţă;
în timpul dezbaterii în Constituantă a art. 7 privind naturalizarea evreilor,
soseşte
în Capitală Adolphe Cremieux, preşedintele „Alianţei israelite universale”12.
Presiunile acestuia asupra guvernului român – deopotrivă ameninţări şi şantaj -
determină reacţii ale bucureştenilor, care la 20 iunie devastează mai multe
maga-
zine evreieşti şi distrug noua sinagogă din Bucureşti, încă neterminată.
Adunarea
Constituantă, sub impresia acestei manifestări, votează art. 7 din Constituţie
care
stabilea că „numai străinii de rituri creştine pot obţine naturalizarea”13.
Alianţa
israelită intervine pe lîngă cabinetele europene, apărînd astfel „problema
evreiască”, care a generat vii polemici în ţară şi a făcut mult rău imaginii
României
în străinătate. În Memoriile sale, regele Carol întîi relatează acest eveniment
cu
totul neaşteptat din partea unei populaţii tolerante şi obişnuite de mult timp
cu
existenţa străinilor în număr mare: „Antisemiţii, la care s-au alăturat, fireşte,
scandalagii de profesie şi toţi adversarii ordinii noi, se adunaseră în faţa
Camerei
şi, pe cînd înăuntru cîţiva deputaţi moldoveni
protestau de la tribună contra egalităţii
politice a evreilor, ceilalţi strigau pe la porţi. Prea tîrziu luă
cuvîntul Ion Brătianu
şi declară în numele guvernului că retrage articolul combătut; deputaţii au
izbucnit,
ce e drept, în aplauze furtunoase, dar mulţimea zgomotoasă de afară nu se mai
potoli, ci porni ca
un puhoi pe dealul Mitropoliei, în jos, prin oraş, pînă înaintea
sinagogii. Această
biserică, de curînd construită într-un stil frumos, fu dărîmată
cu desăvîrşire”14. Domnitorul ia măsuri energice pentru calmarea
spiritelor, dînd
exemplu personal prin donarea a 6.000 de galbeni din caseta personală pentru
reconstrucţia sinagogii.
Astfel,
minoritatea evreiască este tratată ca „un corp străin” în interiorul
societăţii româneşti. De altfel, în Moldova exista un puternic curent
antievreiesc,
concretizat şi prin acţiunile unui partid politic intitulat Fracţiunea liberală
şi
independentă, condus de profesorul Nicolae Ionescu, unul dintre redactorii
gazetei
Tribuna română şi care milita pentru diminuarea rolului economic al comunităţii
iudaice, mergînd dacă este necesar pînă la formula expulzării15. În
mod curent,
membrii acestei grupări au fost numiţi liberali-fracţionişti. Este momentul de
început al ideii potrivit căreia evreii nu trebuiau sa se bucure de drepturi
politice,
prin inserarea în Constituţie a unor articole speciale în acest sens. În martie
1867,
guvernul liberal Kreţulescu, pentru menţinerea fragilei coaliţii din care făceau
parte şi liberalii-fracţionişti, trimite prefecţilor, prin ministrul Afacerilor
Interne
Ion C.Brătianu, un ordin circular în care le cerea să ia măsurile prevăzute de
legi
împotriva celor fără bilete de legitimare, în special contra „vagabonzilor”
veniţi
din alte ţări16. Măsura s-a
aplicat cu rigoare numai contra evreilor, lovind nu numai
pe cei veniţi de curînd, fără paşapoarte, ci şi pe mulţi dintre micii
burghezi aşezaţi
mai demult sau chiar născuţi în ţară.
Împotriva
aplicării ei s-au ridicat gazeta Independenţa română, care apărea
la Bucureşti în limbile germană şi română, sub influenţa consulatului austriac şi
Gazeta de Iaşi, organ conservator. Guvernul Austriei, care avea mulţi supuşi
printre
cei expulzaţi, a protestat pe lîngă guvernul român; o parte a presei din
Austria,
Franţa şi Anglia a pornit o vie campanie împotriva expulzărilor ordonate de
Brătianu, însuşi Napoleon al treilea arătîndu-se nemulţumit17.
Întrucît
o parte din cei prigoniţi erau arendaşi de moşii sau de cîrciumi şi
hanuri situate pe marile moşii din Moldova, mari proprietari funciari au alcătuit
un memoriu, înaintat domnitorului la 12 mai 1867, în care protestau contra
măsurilor luate şi arătau că au fost declaraţi „vagabonzi” de către comisia
specială
a primăriei din Iaşi 90 de evrei, toţi cu profesiuni precise, 8 dintre ei şi
proprietari
de case; 37 fuseseră expulzaţi, iar restul daţi în judecată. Măsurile
administrative
contra evreilor au fost însă şi mai mult înăsprite printr-o nouă circulară din
7 iulie
1867, în care se ordona prefecţilor ca atît la oraşe, cît şi la sate,
exercitarea
comerţului cu băuturi alcoolice să nu se facă „de persoane care nu prezintă
destule
garanţii de probitate şi de moralitate...”18. În cîteva oraşe
moldoveneşti, Fracţiunea
a provocat tulburări împotriva populaţiei evreieşti, dar fără urmări serioase.
De
altfel, interesele economice şi rolul jucat de evrei în susţinerea financiară a
marilor
proprietari au condus la calmarea spiritelor într-o bună măsură şi la reluarea
activităţilor lor
obişnuite; de altfel, erau greu de înlocuit în lipsa unei burghezii
româneşti puternice.
Războiul
ruso-turc care va antrena rapid şi România, va avea importante
consecinţe şi pentru evreii din ţara noastră, prin oficializarea dreptului
acestora
de a deveni cetăţeni români. Dar drumul a fost anevoios şi plin de obstacole
politice
şi sociale nu numai interne, „chestiunea evreiască” căpătînd din nou largi
ecouri
internaţionale.
Între
1iunie-1iulie 1878 se desfăşoară Congresul de pace de la Berlin,
care trebuie să reinstituie în Europa echilibrul rupt prin victoria Rusiei în războiul
cu Imperiul Otoman. Deciziile politice sînt deosebit de importante, României
recunoscîndui-se independenţa, însă condiţionată de modificarea art. 7 privitor
la
drepturile evreilor. Ţara trece printr-o perioadă dificilă, problema israelită
încingînd
spiritele în special în Moldova. De altfel, principala preocupare a guvernului
Ion
C.Brătianu este aceea de a crea condiţiile sociale şi politice pentru
revizuirea
Constituţiei. Proiectul de modificare a art .7 este supus dezbaterii Corpurilor
legiuitoare în februarie 1879. De la început apar divergenţe între poziţia
oamenilor
politici români şi cea a diplomaţiilor occidentale, premierul I.C.Brătianu
exprimînd
părerea că, „ar fi a ne sinucide dacă am da astăzi împămîntenirea la toţi
israeliţii
în masă”19. După lungi discuţii, Parlamentul se pronunţă pentru
revizuire şi este
dizolvat la 25 martie, în scopul organizării alegerilor parlamentare generale
pentru
Constituantă. La această ultimă şedinţă participă şi domnitorul Carol, care mulţumeşte pentru
decizia înţeleaptă, ce „va face poate să dispară în străinătate
neîncrederea ce mai există încă”20.
După
validarea alegerilor, dezbaterile propriu-zise încep în ziua de 22
mai 1879 într-o atmosferă tensionată, deoarece în timp ce opinia publică
românească se manifesta împotriva revizuirii art. 7, Alianţa israelită
universală
acţiona energic pe lîngă cabinetele europene, stăruind să se impună României
soluţionarea rapidă a problemei. Incapacitatea guvernului de a impune
rezolvarea
imediată a problemei duce la o gravă criză ministerială, Brătianu anunţîndu-şi
la 4
iulie intenţia de a se retrage; dar în acelaşi timp ministrul român la Berlin,
D.A.
Sturdza, anunţă Bucureştiul că ministrul german von Radowitz i-a comunicat
faptul
că ţara noastră trebuie neapărat să se supună prevederilor Tratatului de la
Berlin,
altfel va suporta consecinţele. În faţa pericolului unor acţiuni concertate ale
puterilor europene contra noastră, noul guvern Brătianu instalat la 11 iulie,
vine
cu propunerea naturalizării individuale a evreilor, prin lege specială pentru
fiecare
caz în parte21.
În
acest spirit este şi redactat textul modificat al art. 7 din Constituie, votat
de Adunarea Deputaţilor la 6 octombrie, de Senat la 11 octombrie şi promulgat
de
domnitor la 13 octombrie 1879. Se preciza: „Diferenţa de credinţe religioase şi
confesiuni nu constituie în România o piedică spre a dobîndi drepturile civile şi
politice şi a le
exercita”. Puteau dobîndi cetăţenia română – numai individual -
toţi acei care
adresau guvernului o cerere în acest sens şi în care arătau capitalul
pe care îl posedă, profesiunea sau meseria ce exercită şi aveau un stagiu în ţară
de
cel puţin zece ani22. Erau scutiţi de aceste condiţii, străinii care
înfiinţaseră
întreprinderi industriale şi comerciale, aplicaseră invenţii utile, precum şi
aceia
care luaseră parte la războiul de independenţă. Imediat au primit cetăţenia
aproape
1000 de evrei ce fuseseră înrolaţi în armata
română23. Pînă la primul război mondial
însă, numai o mică parte din sutele de mii de evrei din Regat vor obţine
cetăţenia
română; procesul integrării complete a comunităţii evreieşti în societatea
românească se va termina abia odată cu Marea Unire, cînd vor obţine toţi, atît
cei
din Vechiul Regat cît şi aceia din Basarabia şi teritoriile aflate pînă atunci
sub
dominaţie austro-ungară, drepturi civile şi politice egale cu ale majorităţii.
Era
un proces firesc, deoarece rolul evreilor în viaţa economică românească
va creşte continuu pînă la sfîrşitul secolului al 19-lea şi după aceea; astfel,
statisticile industriale24 din
1901-1902 arătau că evreii reprezentau 1/3 din directorii
întreprinderilor, mai mult de 50% din meseriaşi, 40% din comercianţi,
aproape un
sfert din bancheri şi marii acţionari etc. În general, prezenţa evreilor în
economia
românească depăşea procentul de 25%.
Însă
aportul comunităţii evreieşti la modernizarea societăţii noastre este mult
mai amplu decît cel strict economic; integrarea spirituală se afla deja într-un
stadiu
avansat, mai ales că mulţi evrei proveneau din familii cu o solidă bază
intelectuală şi care urmăreau să
se afirme în noua lor patrie prin profesiuni foarte necesare
procesului de „europenizare” al României. Astfel, începînd cu a doua jumătate a
secolului al 19-lea, se impun în viaţa ştiinţifică românească personalităţi
precum:
Barasch şi Wertlheimer, importanţi fizicieni şi autori de enciclopedii ştiinţifice;
L. Colman, cunoscut geograf; David Emanuel, remarcabil matematician; L.
Negrescu, arhitect recunoscut; L. Edeleanu, foarte cunoscut chimist,
exploratorul
Iuliu Popper, inventatorul B.I. Rosen, ca să
nu mai menţionăm cei formaţi în ştiinţele
social-umaniste (filologie, economie, artişti, oameni ai cărţii)25.
Catalogul
Contribuia evreilor la cultura şi civilizaţia românească26, menţionează
pentru
ultimele decenii ale secolului al 19-lea aproximativ 50 de specialişti
remarcabili
în ştiinţele exacte, teoretice şi tehnice, cîteva zeci de medici, biologi şi alţii;
cîteva
zeci de profesori şi specialişti în pedagogie, în jur de o sută de artişti în
domeniile
artei, literaturii, filosofiei, ştiinţelor umaniste. şi aceasta în numai cîteva
decenii!
Din păcate, secolul 20 va reprezenta un moment extrem de dificil pentru
evreii din întreaga Europă, de grave probleme nefiind scutită nici comunitatea
din
România Mare, ajunsă la impresionanta cifră de aproape 800.000 membri după
unirea tuturor provinciilor. Exterminarea comunităţii transilvănene începînd cu
4
aprilie 1944, deportările în masă ale evreilor basarabeni practicate de autorităţile
române, foametea şi alte lipsuri din timpul celui de-al doilea război mondial
au
redus dramatic numărul
evreilor din România după 1945. Emigrările masive în
noul stat Israel,
înfiinţat în 1948, au avut acelaşi rezultat cu cel înregistrat de
emigrarea altei comunităţi foarte importante pentru societatea românească şi
anume
cea germană: practic dispariţia comunităţii evreieşti ca factor social,
cultural sau
economic în România postbelică. şi odată cu aceasta s-a pierdut o parte
semnificativă din diversitatea etnică şi culturală care dădea o notă aparte
societăţii
şi culturii româneşti moderne. □
Note:
1.
Neagu
Djuvara, Între Orient şi Occident.Ţările Române la începutul epocii moderne,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p.179.
2.
Ibidem.
3.
Ibidem.
4.
Ibidem, p.180.
5.
Ibidem.
6.
Ibidem, p.181.
7.
Mihail Opriţescu, Economia în Principatele Române
1829-1866, Editura Economică,
Bucureşti,
2001, p.100.
8.
Ibidem, p.96.
9.
Ibidem.
10.N.Djuvara, op. cit., p.182.
11. Ion Stanciu (coordonator), The Jews in the
Romanian history, Editura Silex, Bucureşti,
1997,
p.117.
12.
Ion
Mamina, Ion Bulei, Guverne şi guvernanţi 1866-1916, Editura Silex,
Bucureşti,
1994, p.13.
13.
Ibidem.
14.
Stelian Neagoe (coordonator), Memoriile regelui Carol
întîi al României, vol.1, Editura
Machiavelli,
Bucureşti, 1994, p.72.
15.
Istoria
Romîniei, vol.4,
Editura Academiei RPR, 1964, p.539.
16.
Ibidem, p.542.
17.
Ibidem.
18.
Ibidem.
19.
I.Mamina, I.Bulei, op.cit,
p.47.
20.
Ibidem.
21.
Ibidem,p.48.
22.
Ibidem,p.48.
23.
I.Stanciu,
op.cit, p.113.
24.
Ibidem, p.103.
25.
Ibidem.
26.
Ibidem.
*
Ioan Codruţ LUCINESCU (n. 1972), istoric, specializat în istorie interbelică. Absolvent al
Facultăţii de Istorie al Universităţii Bucureşti,
doctorand în cadrul Academiei de Studii Economice
din
Bucureşti. Actualmente este cercetător ştiinţific în cadrul Institutului de ştiinţe
Politice şi
Relaţii Internaţionale al Academiei Române. A publicat
numeroase articole şi studii, dintre care:
România
şi proiecte federale europene (1919-1939) apărut în 2002, Autoritarismul
politic.
Caracterele regimului politic antonescian
1940-1944, Pagini din viaţa politică românească 1919-1939. Este coautor la volumul Dicţionar
de istorie politică a României (1853-2002).