Gabriel Andreescu

Editura Polirom, Iaşi, 2001, 360 p.

Morala rostirii şi pasiunea înţelegerii

Sîntem, cred, destul de numeroşi cei care susţinusem în anii ‘90 luptele lui Gabriel Andreescu, aidoma suporterului de fotbal dintr-un eseu de-al lui Esterházy Péter. Remarcabilul prozator maghiar spunea că a fi suporter şi a merge la meciuri este, într-un fel, o „fiinţare poetică”, întrucît a cunoaşte şansele reale şi a face totuşi abstracţie în mod frenetic de ele pe durata meciurilor nu poate fi altceva decît o „stare poetică”.

Mulţi dintre noi eram, în primii ani ai deceniului trecut, astfel de suporteri intelectuali ai lui Gabriel Andreescu. Nu acordasem şanse luptelor sale, dar eram conştienţi de enorma importanţă, în plan public şi moral, a acestor demersuri.

Jucătorul Andreescu însuşi este un atlet moral: un exemplu al „moralităţii rostirii”, al unui ideal romantic, ce-şi găseşte o sursă internă în convingerea că adevărul propriu, ca o condiţie a existenţei democratice, trebuie rostit oricînd, în orice împrejurare. În mod paradoxal, această profunzime a convingerilor rostite în public îl apropie mult pe Gabriel Andreescu de László Tõkés, eroul revoluţiei de la Timişoara, de aceea personalitate pe care, de altfel, l-a criticat atît pentru stilul, cît şi pentru linia politică pe care episcopul încerca s-o impună UDMR-ului. E clar că acest paralelism, această consubstanţialitate a moralităţii (care îşi găseşte rădăcinile în confluenţa istorică dintre protestantism şi liberalismul european) dispare imediat cum ajungem la ideile concrete ale celor doi actori privind natura şi substanţa politicului, dar apropierea idealurilor morale despre conduita publică merită, oricum, subliniată într-un mediu politic românesc în care acţiunile politice par a fi dominate, dacă nu totdeauna de interese (private) imediate, atunci de acel „fals realism politic” despre care Bibó István scria că, deşi poate fi motivat tactic, deci fiecare pas separat apelînd şi la valori, şirul paşilor în esenţă conduce la un rezultat contrar cu valorile asumate discursiv.

Recenta carte a lui Gabriel Andreescu, Ruleta. Români şi maghiari, 1990-2000 (Editura Polirom, 2001.) completează această imagine a moralităţii publice şi o îmbogăţeşte cu istoria unei pasiuni, volumul nefiind altceva decît sinteza parcursului acesteia în înţelegerea problemei minoritare din România.

Prima întrebare, pe care o pune chiar autorul (p. 83): cum ajunge un regăţean să se dedice problemei minorităţilor? În oraşul său natal, Buzău, era o comunitate de bulgari („sîrbi”) care „erau perfect integraţi” precum şi o comunitate de ţigani. Convieţuirea i-a oferit o imagine, incipientă, despre o alteritate neproblematizată care era însă departe de complexitatea realităţilor din Transilvania, unde „integrarea” nu este (numai) o problemă culturală şi sociologică locală, ci implică reformularea unui context politic format în urma unor conflicte de suveranitate care a modelat istoria şi conştiinţa comunităţilor. Mai mult, această complexitate se află în zona de contact dintre creştinismul occidental, caracterizat de tradiţia construcţiei instituţionale şi a cretinismului oriental marcat de transcendentalismul formelor.

Toată această complexitate ţine, însă, de istorie, teren al concursului particularităţilor, în timp ce Gabriel Andreescu la începutul anilor ‘90 era atras de perspectiva universalistă a drepturilor omului. Este o perspectivă a modernităţii, faţă de care autorul nostru a avut un „respect mitologizant” de-a dreptul, ceea ce completa raţionalismul lui de factură liberală cu un angajament pasional pentru drepturile omului. Nu este o contradicţie, de fapt filozoful american Richard Rorty susţinea că „drepturile omului cer pasiune şi curaj, nu raţiune şi teorie”. Pasiunea, totuşi, poate direcţiona raţiunea şi modul de înţelegere.

Ruleta este, astfel, cartea unei evoluţii în care pasiunea impunea noi şi noi termene raţiunii în redefinirea problematicii minoritare. Vedem în această carte cum se ajunge de la doctrina clasică a drepturilor individuale ale omului la înţelegerea drepturilor colective, de la modelul clasic al democraţiei liberale la adaptarea acestuia la condiţiile societăţilor fragmentate cultural. Motorul acestei evoluţii intelectuale a fost interesul mereu reînnoit faţă de „problema maghiară” şi, în particular, faţă de chestiunea UDMR. Jurnalul lui Andreescu, de-a lungul a multor pagini, pare a fi o autoincitare în mai multe etape pentru înţelegerea „fenomenului UDMR”.

Prima etapă, începutul anilor ’90, poate fi denumită perioada „cunoaşterii”. Iniţierea în problema minorităţilor a fost făcută cu brutalitate în martie 1990. Violenţele de la Târgu-Mureş au clarificat însă cel puţin două lucruri pentru Andreescu: 1. naţionalismul din România este o unealtă a elitelor postcomuniste în menţinerea poziţiilor; 2. „problema maghiară” are un fundal marcat de politicile asimilaţioniste din perioada interbelică, continuate cu mijloacele modernizării comuniste în anii ‘70-80. El se numără printre primii (şi mult timp puţinii) intelectuali bucureşteni care au realizat că naţional-comunismul, crescut de prin anii ‘60, doreşte să intre în scenă cu noi teme servind perpetuarea unor reţele de interese subterane ale comunismului. Această perioadă a fost cea care l-a legat autorul nostru de Liga Pro Europa şi de personalitatea care o conducea, Smaranda Enache.

În faţa imensului potenţial de conflict Andreescu, precum şi mulţi alţi, au atribuit sarcini şi responsabilităţi ieşite din comun societăţii civile (ceea ce aminteşte de modul de gîndire privind societatea civilă al anilor ’80 din Polonia, Ungaria, Cehia). Sînt evocate două foruri de dezbatere, cu rol într-adevăr hotărîtor: Grupul pentru Dialog Social (GDS) şi Universitatea de Vară de la Bálványos. În privinţa GDS autorul Ruletei a sesizat foarte repede că declaraţiile prominoritare ale Grupului demonstrează, mai degrabă principii politice generale, decît o cunoaştere aprofundată a chestiunilor de rezolvat. Acest lucru a devenit clar mai ales începând din 1992-93, cînd UDMR şi-a orientat programul spre drepturile colective şi autonomie.

Cu această provocare, putem spune, începe etapa a doua, cea a „luptei pentru concepte”. Gabriel Andreescu a participat în mai 1994, împreună cu Renate Weber şi Valentin Stan, precum şi Smaranda Enache la consfătuirea de la Tuşnad-Băi, organizat de „grupul de cercetări strategice” din cadrul departamentului politic al prezidiului executiv UDMR (grup care n-a reuşit să se instituţionalizeze datorită unor condiţii interne ale Uniunii). Au fost discutate cele mai importante documente UDMR ale momentului: Memorandumul privind primirea României în Consiliul Europei şi Proiectul de lege privind minorităţile naţionale şi comunităţile autonome. Succesul consfătuirii, cum sesizează şi Andreescu, n-a constat în punerea în acord a unor interpretări conceptuale, ci în procesul de clarificări lansat de această dezbatere. Primul produs al acestei clarificări a fost studiul care a consacrat şi notorietatea lui Andreescu şi a colaboratorilor săi în literatura internaţională de specialitate şi care a fost publicat cu titlul Concepţia UDMR privind drepturile minorităţilor naţionale. Lucrarea a iniţiat o suită de cercetări teoretice care au condus, de la categoricul refuz iniţial, la acceptarea – în alte lucrări –, a drepturilor colective, inclusiv a legitimităţii cererii autonomiei teritoriale cu motivaţie etnopolitică. Dacă plecăm de la programul UDMR, această evoluţie a avut şi o notă paradoxală, întrucît corecţia poziţiei iniţiale a lui Andreescu în favoarea drepturilor colective a avut loc în paralel cu renunţarea UDMR-lui – ce-i drept, nu programatică ci discursivă – la autonomia teritorială ca soluţie etnopolitică (György Frunda, candidatul pentru funcţia supremă al UDMR susţinuse în campania electorală din 1996 că autonomia teritorială nu are „caracter etnic” ci este o soluţie „pentru toţi”). Totuşi, recunoaşterea legitimităţii unor concepte şi scopuri (referitoare la autonomie) nu a însemnat şi acceptarea lor politică. Rezultatul concret-conclusiv al acestor elaborări s-a materializat într-un proiect de lege privind minorităţilor naţionale, elaborat sub egida Centrului pentru Drepturile Omului. Proiectul viza, cum scrie Andreescu, „obţinerea drepturilor concrete cerute de maghiari, dar printr-un sistem de măsuri speciale, nu prin sistemul autonomiilor” (p.141). Însă această propunere legislativă, deşi părea realistă la vremea respectivă, avea o „filozofie” discutabilă, denumită „sistemul măsurilor speciale”. Acesta, în esenţă, nu este altceva, decît aplicarea normelor internaţionale referitoare la minorităţi, completate, eventual, cu soluţii în spiritul acţiunilor afirmative. Nu este însă clar dacă aceasta este răspunsul „esenţialist” al Europei la problema minoritară. Un scurt catalog al soluţiilor reuşite din Europa Occidentală (Tirolul de sud, Catalonia, sistemul cvasi-federal al Belgiei etc.) arată că rezolvarea problemei a impus cam peste tot forme de autonomii rezultate din regîndirea structurii statale şi nu din măsuri care sînt extensii ale drepturilor omului. Aceste soluţii transpuneau minorităţile în colectivităţi teritoriale ce reflectau evoluţia statului european spre o nouă contractualite în care diferitele colectivităţi (teritoriale, culturale) devin părţi, nu numai indivizii abstracţi ai vechiului model al statului iacobin, în timp ce „măsurile speciale” nu reflectă altceva, decît adaptarea vechiului model la exigenţele stabilităţii, aşa cum acestea au fost formulate, sub forma unor „tehnici”, de Europa Occidentală şi impuse Europei Centrale şi de Est. Această tensiune dintre „esenţa” şi „tehnica” europeană este cea care marchează a treia etapă în evoluţia conceptuală a autorului. Am putea-o denumi chiar perioada „provocării central-europeniste” întrucît este marcată de participarea lui Andreescu la disputa lansată de Gusztáv Molnár privind „devoluţia Transilvaniei” ca mod de punere în valoare (şi în slujba integrării europene) a unei moşteniri civilizatorii aparte. Răspunzînd la „chestiunea transilvană”, Andreescu susţine că România trebuie să se modernizeze ca întreg, nu este nevoie de o regîndire a structurii politico-teritoriale a statului pornind de la diferenţele istorice ale Transilvaniei. În cadrul acestei dezbateri, care s-a desfăşurat în primul rând în paginile revistei Provincia, Andreescu polemiza cu poziţiile transilvanismului politic, dar nu a considerat nici un moment nelegitim modul de punere a problemei. A făcut-o, din nou, condus de vocaţia sa democratică, caracterizată de pasiunea înţelegerii şi morala rostirii. □

Miklós Bakk

Fals tratat de convieţuire

Daniel Vighi

András Visky

Alexandru Vlad

Cluj, Ed. Dacia, 2002, 336 p.

Secuimea este ţinutul despre care toată lumea ştie, sau cel puţin are impresia că ştie cîte ceva. În imaginarul colectiv secuiul – subiect de bancuri sau de povestiri cu tentă horor – este întotdeauna „altfel”. De aceea, atît pentru cititorul neavizat cît şi pentru cel familiarizat cu relaţiile interetnice, pînă şi pentru secui „Fals tratat de convieţuire” este un experiment: „Experimentul îl face co-părtaş la o aventură care se doreşte în egală măsură un act artistic şi unul investigator, rezultat din conlucrarea dintre cîţiva prozatori de notorietate şi un sociolog ajuns între timp (vrînd-nevrînd) din coordonator de proiect un fel de co-autor la textul primilor trei”^*.

Cartea este structurată în două părţi: „jurnalele” celor trei scriitori şi un malaxor de imagini – o reconstrucţie făcută cu multă inspiraţie din textele celor trei: naturaleţea unuia se alătură umorului celuilalt şi se completează cu pioşenia celui de-al treilea într-un tot unitar, după cîteva pagini devenind din ce în ce mai greu de deosebit cine ce a scris, demonstrînd, dacă mai era nevoie, că dincolo de convingeri religioase, de opţiuni politice, de apartenenţe etnice tot ce contează este talentul. Malaxorul recompune provincia dar oferă în acelaşi timp posibilitatea cititorului de a-şi crea propria „realitate”, dat fiind faptul că „reconstrucţia ei poate fi plurală, conform propriului proiect imaginativ”.

Cele trei povestiri fascinează prin naturalalul cu care ridică vălul de mister de pe imaginea Secuimii. În plin război mediatic scriitorul surprinde normalitatea: statui, soare, o localnică frumoasă, un afacerist neacceptat de comunitate, un şomer bucurîndu-se de o mică „afacere”, un căruţaş, un tată mîndru de copiii săi, urmele comunismului. Români sau maghiari aceste personaje s-ar potrivi la fel de bine oriunde în Ardeal.

^* Marius Lazăr, Avertisment în Daniel Vighi, András Visky, Alexandru Vlad — Flas tratat de convieţuire, editura Dacia, Cluj 2002, pagina 5.

„Ne-au vizitat de curînd nişte scriitori, români şi maghiari. La Bucureşti se duc minerii, la noi vin scriitorii: să nu fim cîrcotaşi, deosebirea e ca de la cer la pămînt. Au vizitat rezervaţia Har-Cov, bănuiesc că nu pe gratis, or fi primit un spor de periculozitate serios. (...)scriitorii români nu vor scrie decît de bine despre maghiarii de aici, iar acel scriitor maghiar solitar – care cică nici nu şi-ar fi băgat nasul pe aici – va scrie numai de bine despre români. Har-Cov: raiul pe pămînt!” — observa cu sinceritate un gînditor local. Cartea fiind mai degrabă „un obiect de lectură”, nu avea însă să-i de-a dreptate. Secuimea văzută ca loc de convieţuire nu apare ca raiul pe pămînt ci o regiune vie, adevărată a noastră a tuturor.

Problema Secuimii este de fapt a unui teritoriu inexistent în prezent aşa cum „ca mitopoetică, problema Ardealului e o reprezentare a unui Ardeal inexistent în prezent. Ardealul inixistent în prezent este expresia corespunzătoare a sindromului Trianonului nedigerat. Ardealul mitic este tărîmul baladesc străbun situat în afara istoriei, Atlantida întrevăzută a cerului şi a norilor, a rîului şi a vegetaţiei, a străbunilor şi a eroilor fără biografie. Prezentarea lui începe cu sfîrşitul istoriei, cu terminusul, cînd timpul a încetat să mai existe. Ardealul mitic nu are decît prezent, iar Ardealul existent, doar trecut”.

„Adevărul” despre Secuime nu a fost încă scris, dar intrînd în jocul propus de autorii cărţii, cititorul poate alege să-l scrie, să-l gîndească, să-l deconstruiască şi să-l reconstruiască folosind „Fals tratat de convieţuire” ca cel mai bun ghid.

Laura Ardelean