Mişcarea tătarilor din Crimeea
şi strategia ucraineană
Cronologia unei înfrîngeri
Nadir Bekirov
Chiar
anterior Declaraţiei de independenţă din august 1991, Ucraina ducea o
politică indecisă faţă de Crimeea. De la bun început, direcţia politicii Crimeii
trebuia orientată precis spre problema accentuării sentimentului separatist din
peninsulă. Rădăcinile acesteia se află în compoziţia populaţiei peninsulei,
care
cuprinde în primul rînd emigranţi din Rusia, trimişi aici după ultimul val de
deportare a tătarilor originari din Crimeea, în ultimele luni ale celui de-al
doilea
război mondial. Acest segment al populaţiei peninsulei a primit anexarea
Crimeii
la R.S.S. Ucraineană din 1954 ca pe o aberaţie istorică ce nu merita luată în
serios.
Înaintea declaraţiei de independenţă a Ucrainei, Crimeea a fost condusă cu
foarte
multă pricepere de capii locali ai partidului comunist. În viziunea lor,
autonomia
Crimeii care a fost în principiu susţinută de liderii tătarilor, era
inacceptabilă,
temîndu-se de periclitarea poziţiei lor privilegiate în peninsulă. În orice
caz, în
1989, cînd devenea evident faptul că Ucraina urma să se declare stat
independent,
liderii comunişti şi populaţia rusească majoritară din Crimeea au schimbat
brusc
macazul. Au început să invoce „principiul teritorial” al autonomiei care ar
trebui
aplicat la întreaga populaţie din Crimeea privită ca totalitate, deci nu doar
populaţiei
tătarilor indigeni. În mod clar, forţele pro-ruse din peninsulă au folosit
chestiunea
autonomiei ca un atu cu scopul de a compromite şansele Ucrainei de a deveni
stat
independent.
Cam în
aceaşi perioadă noua mişcare naţională a tătarilor din Crimeea. în
plină ascensiune, încerca să influenţeze politica Kiev-ului faţă de Crimeea. În
1989 a fost înfiinţată Organizaţia Mişcării Naţionale a Tătarilor Crimeeni
(OKTNR). Realizînd că Moscova şi, în special, PCUS ar putea încerca să-şi
însuşească mişcarea de „autonomie”, fapt ce i-ar fi permis guvernului centraldin Moscova să-şi impună
propria soluţie politică, organizaţia a făcut un apel la
simpatizanţi să-şi atenueze atitudinea radicală. Totuşi, guvernanţii din Kiev
fiind
ci înşişi prinşi într-un vîrtej politic confuz, n-au acordat prea mare atenţie
evenimentelor din Crimeea. Iar problema separatismului pro-rus a fost şi ca neglijată.
În 1990
mişcările politice din peninsulă s-au înteţit. Partidul Comunist a lansat
o campanie viguroasă în mass-media, cerînd „reorganizarea” Republicii Sovietice
Socialiste Autonome (RSSA) care să fie un mijloc de exprimare a „dorinţei
poporului crimeean”. Această perioadă coincide şi cu primul val al reabilitării
în
masă a tătarilor, care începuseră să-şi ia în primire fostele aşezări, fără a
avea
acordul direct al autorităţilor. Administraţia crimeeană a răspuns prin
organizarea
pe ascuns a unor pogromuri în aceste aşezări, cu sprijinul poliţiei locale ori
al
elementelor criminale ce se arătau foarte dornice să participe înschimbul
cîtorva
sticle de lichior sau al unor sume mici de bani. Gospodăriile erau devastate şi
oameni lipsiţi de apărare au fost de multe ori bătuţi, grav molestaţi. Guvernul
central din Kiev ar fi putut să pună capăt acestei „purificări etnice”, cum i
se
spunea acţiunii în unele cercuri separatiste pro-ruse. dar a preferat să nu
intervină.
fapt ce a încurajat încălcările drepturilor omului. După ce separatiştii din
Crimeea
au realizat că Kiev-ul fie nu putea, fie nu dorea să intervină, au trecui la
acţiuni
fără teamă de urmări. Campania de propagandă, după toate aparenţele parţial
finanţată de anumite cercuri din Rusia, a dobîndit acum şi o picantă tentă
anti-
ucraineană.
La timpul
potrivit s-a propus în Crimeea un referendum pentru reorganizarea
RSSA, sperîndu-se că ar putea pregăti mecanismul legal pentru despărţirea
Crimeii
de Ucraina pentru încorporarea sa ulterioară în Rusia. Se pare că natura
evident
anticonstituţională a propunerii n-a îngrijorat pe nimeni. Liderii tătarilor
crimeeni
au întocmit o serie de documente în care au atras atenţia asupra ilegalităţii
măsurii
ce ar fi împlinită împotriva voinţei poporului crimeean băştinaş. Aceste
documente
au fost înaintate Parlamentului Ucrainei, care le-a ignorat complet.
Referendumul
s-a ţinut la 20 ianuarie 1991. Tătarii însă l-au boicotat. În
ciuda naturii anticonstituţionale evidente a referendumului. în februarie 1991
Parlamentul Ucrainei a hotărît revizuirea rezultatelor lui. Liderul tătarilor
din
Crimeea, Mustafa Djemilev, a fost invitat în Parlamentul Ucrainei de către
deputaţii naţional-democraţi pentru a le explica legislatorilor situaţia din
Crimeea.
Liderul tătar a intenţionat să-i determine pe parlamentarii ucraineni să
conştientizeze faptul că o reorganizare a RSSA bazată pe „principiul
teritorial”
ar conduce în final la o totală separare a peninsulei de Ucraina. Din păcate,
Leonid Kravciuk, care pe atunci era purtător de cuvînt al Parlamentului, a
făcut
tot posibilul să-i interzică lui Djemilev accesul în faţa legislatorilor.
Ulterior,
Parlamentul Ucrainei a ratificat rezultatele referendumului, garantînd
autonomia
Crimeii în cadrul R.S.S. Ucrainiene.
În timp ce la Kiev se
petreceau aceste lucruri, tătarii au convocat un al doilea
Kurultai1 (Congresul Naţional) la Sevastopol, Congres la care
delegaţii au ales
membrii Medzhelis-ului (Consiliul Naţional), corpul reprezentativ
plenipotenţiar
al tătarilor crimeeni. Reprezentanţii Medzhelis-ului au fost trimişi la Kiev
într-o
încercare de a negocia cu guvernul ucrainean în privinţa dreptului tătarilor la
autodeterminare, bazat pe normele legislaţiei internaţionale. Strategia
dezvoltată de
liderii Medzhelis-ului cerea guvernului ucrainean să recunoască poporul tătar
ca
autohton în peninsulă, avînd pretenţii îndreptăţite asupra pămîntului lor
străbun.
După părerea liderilor Medzhelis-ului o astfel de atitudine din partea
Kiev-ului ar fi
luat-o cu un pas înaintea separatiştilor pro-ruşi. Totuşi Parlamentul şi
Guvernul
ucrainean s-au comportat parcă tătarii din Crimeea n-ar fi existat.
După
declararea independenţei Ucrainei, la 24 august 1991, s-a sperat că
Guvernul Ucrainei, acum suveran, se va preocupa de starea în care se află
poporul
tătarilor crimeeni. Într-adevăr, în septembrie, Leonid Kravciuk a organizat o
întîlnire cu mai mulţi reprezentanţi ai Medzhelis-ului, în timpul căreia
liderii
tătarilor au afirmat categoric că îşi vor acorda sprijinul pentru consolidarea
suveranităţii Ucrainei, cerînd în schimb ca Guvernul ucrainean să intre cu ei
într-un dialog în vederea satisfacerii cererilor legitime ale poporului tătar.
Viitorul
preşedinte ucrainian a promis înfiinţarea unei comisii parlamentare care să
aibă
în sarcină examinarea problemei şi găsirea unei căi prin care poporul indigen
din Crimeea să fie repus în drepturi. Comisia ar fi fost, de asemenea,
însărcinată
cu reconsiderarea politicii discriminatorii a administraţiei crimeene. Aşa cum
s-a dovedit ulterior Kravciuk n-a îndeplinit nici una dintre aceste promisiuni.
Nici pînă în prezent n-a fost creată vreo comisie parlamentară.
Cu toate
acestea, conferinţa Medzhelis-ului din noiembrie 1991 a adoptat o
rezoluţie prin care tătarii din Crimeea îşi declarau sprijinul hotărît pentru
independenţa Ucrainei în referendumul naţional, desfăşurat la 1 decembrie 1991.
Dacă ţinem cont că în Crimeea s-a votat în favoarea independenţei cu un procent
de numai 54%, se poate spune că votul decisiv în acest referendum a fost al
tătarilor.
În cursul
iernii, liderii tătarilor au încercat să iniţieze un dialog constructiv
cu autorităţile ucrainiene. Un proiect de Constituţie pentru Crimeea a fost
înaintat
Guvernului ucrainean. Acest proiect avea în vedere mecanismul de neutralizare
a tendinţelor separatiste pro-ruse din peninsulă. În ciuda acestui fapt, din
mo-
tive necunoscute, Comisia Parlamentară Ucraineană pentru Legislaţie, condusă
de O. Koţiuba — un comunist „renăscut” — a înmormîntat acest proiect, astfel
că nu i-a fost acordată atenţia meritată. Biroul parlamentar, sub supravegherea
purtătorului său de cuvînt — Volodimir Hrîniov, a iniţiat o serie de consultări
clandestine cu reprezentanţi ai Parlamentului Crimeii care şi-au înaintat
propriul
proiect constituţional, ratificat ulterior de Parlamentul Crimeii. deşi mai
apoiParlamentul ucrainean a
afirmat categoric că el contravine Constituţiei Ucrainei
şi, ca atare, pune în pericol integritatea teritorială şi suveranitatea
statului.
În martie
1992, liderii tătarilor din Crimeea au iniţiat o acţiune publică, numită
„Kiev '92”. Peste o mie de tătari reprezentînd toate zonele şi oraşele
importante
ale Crimeii s-au deplasat la Kiev, unde s-au desfăşurat adunări şi demonstraţii
publice. Scopul era de a atrage atenţia asupra situaţiei tătarilor şi de a
obţine
sprijin pentru dreptul lor legitim la „autonomie”. Simultan, alte acţiuni
publice
anti-separatiste au avut loc în Crimeea, organizate împreună cu multe grupări
ucrainene. Demonstraţiile din Kiev au fost înăbuşite prin forţă: mulţi au fost
bătuţi
la ordinele directe ale ministrului de interne, generalul Nedrîhailo.
La 29
aprilie 1992, Parlamentul Ucrainei a votat o lege privind „statutul
Republicii Autonome Crimeea”. Toate prevederile acestei legi erau incompatibile
cu Constituţia Ucrainei. În mod firesc, legea nu spunea nimic despre interesele
şi drepturile tătarilor, asigurînd în schimb autorităţilor crimeene mijloace
legale
pentru înnăbuşirea mişcării tătarilor din Crimeea. Privind înapoi, această lege
n-a făcut altceva decît să accelereze procesul separatist din peninsulă. De
pildă.
Guvernul Ucrainean putea acum să-şi înfiinţeze propriile forţe de securitate şi
un
minister de interne. Reacţia entuziastă a Parlamentului Crimeii (care n-a
inclus
nici un reprezentant al tătarilor) a fost promptă: la 6 mai legislatorii au
declarat
Crimeea „stat independent şi suveran”, care se va asocia cu Ucraina numai pe
baza unui acord separat.
În urma unei
serii de întîlniri dintre Kravciuk şi Mikola Bahrov, care la vremea
respectivă era purtătorul de cuvînt al Parlamentului Crimeii, autorităţilor
crimeene
li s-a dat deplină libertate în tratarea după bunul lor plac a tătarilor. Din
nou au
avut loc represalii împotriva tătarilor crimeeni, iar preşedintele ucrainean,
luînd
cuvîntul în faţa parlamentului, declara: „Aceasta este o afacere internă a
Crimeii”.
Una din cele
mai tragice consecinţe ale acestor evenimente a fost pogromul
petrecut din satul Krasnii Rii, lîngă oraşul-staţiune Aluşta. La 1 octombrie
1992,
aproape şase sute de poliţişti, soldaţi şi voluntari înarmaţi au atacat circa
şaptezeci
de tătari crimeeni, din care jumătate erau femei şi oameni în vîrstă. Douăzeci
şi patru
de tătari crimeeni, răniţi grav, au fost luaţi ca ostatici. Autorităţile au
refuzat să dea
orice informaţie despre locul unde s-ar putea afla aceşti oameni. Medzhelis-ul
a cerut
prompt ca Procurorul General ucrainean şi Ministerul de Interne să intervină
pentru
a salva vieţile ostaticilor, dar în zadar.
După acest
incident au avut loc un număr considerabil de asasinate ale unor
figuri publice proeminente ale tătarilor, funcţionari şi oameni de afaceri.
Desigur,
aceste asasinate au coincis cu un val general de crime în peninsulă pentru ca
nimeni să nu poată susţine faptul că tătarii din Crimeea au fost singurii
vizaţi.
Dar există indicii că toate acestea au fost ordonate din interiorul Guvernului
Crimeean, împînzit de elemente criminale. Medzhelis-ul a apelat la Guvernul ucrainean pentru un
control ferm al distribuirii fondurilor alocate din bugetul
Ucrainei pentru a finanţa întoarcerea şi acomodarea celor deportaţi. Din nou,
Kiev-ul a rămas surd.
Cam
în acest timp Bahrov a început să simpatizeze cu ideea unui preşedinte
crimeean care să acţioneze ca „şef de stat”. În mod caracteristic, Kiev-ul n-a
răspuns în nici un fel, nici atunci cînd cererea tătarilor de a benefica de o
„reprezentare proporţională” în Parlamentul Crimeii a fost respinsă, refuzînd
în
acest fel indigenilor din peninsulă posibilitatea de a participa la
deliberările
legislative ale republicii autonome.
În toamna
anului 1993 tensiunile sociale şi politice s-au intensificat din nou.
După o serie de acţiuni de nesupunere civilă în masă, tătarii din Crimeea au
reuşit să
obţină o cotă provizorie în Parlament (14 din 98 de locuri). În alegerile
parlamentare,
90% din tătarii crimeeni au votat lista de candidaţi numiţi de Kurultai.
După victoria lui Iurii Meşkov în alegerile prezidenţiale, poziţia Ucrainei
în Crimeea
a început să se deterioreze încetul cu încetul. Blocul Rossiia (o
coaliţie pro-rusă a
partidelor Republican şi al Poporului), care l-a catapultat pe Meşkov la
preşedenţie, a
cîştigat majoritatea locurilor în parlamentul crimeean. La cîteva zile după
convocarea
Parlamentului, „Constituţia din 6 mai” a fost aprobată prin vot deschis.
În iunie
1994, ucrainenii şi-au ales un nou preşedinte, precum şi un nou
parlament. Dar puţine s-au schimbat în Crimeea. S-au făcut declaraţii
elocvente,
s-au dat ultimatumuri separatiştilor şi totuşi Kiev-ul nu a reuşit încă sa
preia
controlul asupra situaţiei. Mai mult, noul guvern a abuzat şi el, ca şi cel
dinaintea
sa de loialitatea tătarilor din Crimeea. Ultima serie de manevre legislative a
înăbuşit doar temporar forţele separatiste pro-ruse din Crimeea. Problemele din
trecut nu au dispărut din senin.
Poate fi
găsită o soluţie? Ε dificil de dat un răspuns fără echivoc la această
întrebare, căci s-a pierdut prea mult pînă acum. Cu toate acestea ar fi
rezonabil
să se înceapă cu reevaluarea critică a propriei poziţii a Guvernului Ucrainean
Masurile paleative din trecut nu mai au aplicabilitate în prezent. Într-un fel
sau
altul, soarta tătarilor din Crimeea nu poate fi scoasă din contextul general al
„problemei crimeene”. O soluţie durabilă şi justă trebuie să aibă în vedere
interesele legitime ale tătarilor crimeeni şi dreptul lor la autodeterminare.
Pentru
început, Guvernul Ucrainei ar trebui să recunoască oficial Medzhelis-ul ca unic
reprezentant al poporului tătar din Crimeea. Acest fapt îi va permite guvernului
de la Kiev să-i includă în negocierile viitoare pe liderii tătarilor care vor
rămîne
loiali suveranităţii Ucrainei.
În sfîrşit,
avînd ca punct de plecare acceptarea normelor legislaţiei
internaţionale, Parlamentul şi Guvernul Ucrainean ar trebui să declare
categoric
ca nu recunoaşte existenţa unei entităţi politice şi/sau juridice separate
numită
„poporul crimeean”. Avem de-a face, în fond, cu un segment al populaţiei
Crimeiivorbitor de rusă, care
s-a întîmplat să formeze o majoritate şi ale cărui pretenţii
asupra acestui pămînt, sînt în cel mai bun caz, şubrede. Ca atare. în
conformitate
cu axiomele legislaţiei internaţionale, acest segment al populaţiei ar trebui
tratat
ca o minoritate cinică în cadrul statului ucrainean şi, deci, ar trebui să-i
fie acordate
toate drepturile şi libertăţile ce sînt în concordanţă cu statutul său legal.
Prin urmare,
soluţia problemei Crimeii ar trebui să fie echilibrul între
interesele minorităţii ruse, ale populaţiei băştinaşe (adică ale tătarilor) şi
interesele
naţiunii ucraniene privită, ca întreg. O astfel de abordare ar putea jalona o
nouă
strategie politică în Crimeea. □
NOTĂ
1. Primul a avut loc în 1918, dar a fost repede
„paralizat” de invazia forţelor bolşevice.
Traducere
de Ioana Cistelecan
*
Nadir
BEKIROVeste membru al Medzhelis-ului şi al fracţiunii parlamentare Kurultai în
parlamentul Crimeii.
(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006