Recent, în
Rusia au apărut realităţi social–politice, care nu existau mai
demult: economia de piaţă, proprietatea privată, democraţia. (Nu vom iniţia
aici
o dezbatere mai profundă în legătură cu faptul, dacă şi în ce măsură au mai
existat vreodată. Chiar dacă au mai fost cîndva, comunismul le-a desfiinţat
fără
milă). Tot mai mult începe să se vorbească despre primordialitatea individului
faţă de stat, despre drepturile omului. Din păcate, premisele moral–religioase
pentru perceperea acestor realităţi sînt absolut insuficiente. Mai mult decît
atît,
în Rusia, aceste iniţiative determină o reacţie negativă hotărîtă la o parte
semnificativă a ortodocşilor. Şi este de înţeles din ce motive: pînă de curînd,
chiar dacă doar la nivelul intuiţiei, purtam în conştiinţă, într-o formă sau
alta,
cunoscuta paradigmă a lui Uvarov: „ortodoxie, absolutism, specific naţional”,
adică un fel de simbioză a factorului religios cu cel statal şi naţional.
Desigur,
nu se poate spune acelaşi lucru despre ortodocşii din Occident. Ei au înţeles,
practic demult, că democraţia nu numai că nu dăunează religiozităţii, ci
dimpotrivă, creează pentru aceasta condiţii relativ favorabile. (Este suficient
să
ne amintim ce a scris despre viaţa religioasă din America arhiepiscopul Ioan
Sahovskoi). Apare întrebarea: a devenit creştinismul incompatibil cu
democraţia?
Din punct de
vedere metafizic, dar şi practic, cea mai complicată problemă a
fost şi rămîne cea a corelaţiei, a interacţiunii dintre cele două niveluri ale
realităţii:
cel spiritual şi cel material, al divinităţii cu omenescul, iar în plan etic,
al celor de
cuviinţă faţă de realitatea faptelor. Este evident că ceea ce numim
„spiritualitate” nu
se reflectă în categoria „celor de cuviinţă” pe plan social, sub forma
instituţiilor
politice corespunzătoare. În Biblie se spune: „Împărăţia Mea nu este din lumea
aceasta” (Ioan, 18, 36). În acest sens, între religie şi politică este o
distanţă de
neînlăturat. Religia însăşi, mai ales în accepţiunea ei orientală, este o
tendinţă, o
orientare spre transcendental şi nu spre palpabil, spre pămîntesc. În acelaşi
timp însă,
marxismul şi universalismul creştin necesită conceperea unei imagini complete arealităţii
înconjurătoare, incluzînd şi sfera social–politică, ceea ce presupune o
abordare şi o interacţiune corespunzătoare cu ea. Măsura acestei condiţionări
reciproce
este chiar măsura relaţiilor dintre cele două niveluri ale realităţii.
Cunoaştem
două extreme: prima este năzuinţa spre divinitate prin ignorarea ordinii
pămînteşti. Aceasta se poate observa în unele religii orientale. Aici, lumea
materială
este privită ca ceva necuviincios, o consecinţă a căderii în păcat. Şi din
acest motiv,
nivelul material nu este luat în seamă. Este evident că pe această cale
dezvoltarea
civilizaţiei este imposibilă, deşi cîteva persoane evoluate spiritual pot
deveni sfinţi.
Această tendinţă poate fi denumită monofizitist–spirituală („pur spirituală”).
Cealaltă
extremă este înclinaţia spre material prin ignorarea începutului
spiritual. Motivarea filosofică a acestei concepţii este, în mod corespunzător,
materialismul, iar proiecţia cea mai consecventă în plan politic a acesteia
este
comunismul, care afirmă că ar fi preluat de la creştinism principiile
libertăţii,
egalităţii, fraternităţii şi dreptăţii. Se afirmă că acţiunea de transformare
nu este
îngrădită de nimic (datorită inevitabilului ateism) în conformitate cu
concepţia
unilateral definită (doar de judecata omenească) a „binelui general”. Lumea nu
mai este privită ca o creaţie a Divinităţii. De aici apare atitudinea forţat-
constructivistă faţă de realitate. Este evident că o asemenea concepţie despre
lume este posibilă ca urmare a transpunerii forţate a metodelor tehnico–
reducţioniste ale gîndirii mecaniciste în sfera social–politică, văzută ca
obiect al
manipulării. Apare tentaţia totalitarismului: crearea unei „societăţi–incubator”
ideale,
rezervaţia naturală condusă de anumiţi oameni care, chipurile, cunosc
legităţile
dezvoltării istorice (pe care le schimbă pe parcursul evenimentelor după plac).
Ca urmare,
în numele „viitorului luminos” se construieşte societatea actuală
de coşmar, care are înfăţişarea unui lagăr de concentrare. (Ceea ce reuşiseră
să
facă cîţiva oameni în acest lagăr numit „socialist”, doar datorită nebăgării de
seamă a paznicilor, nu a schimbat esenţa lucrurilor).
După cum se
ştie, extremele se ating: monofizismul religios duce la ignorarea
factorului individului uman, la depersonalizare, şi creează premisa pentru
totalitarism, atît sub forma despotismelor antice orientale, cît şi sub forma
despotismului modernizat –– comunismul. Schema gîndirii monofiziste se menţine,
este doar umplută cu alt conţinui, de astă dată materialist. Modernismul
comunismului se dezvoltă chiar pe această linie occidentală. Paternalismul
arhaic
însă, pe linie orientală. Nu întîmplător, comunismul, într-o formă sau alta,
uneori
cu o tentă religioasă, a prins rădăcini în Est: în Coreea, China, Vietnam,
Cambogia,
Albania şi — în sfîrşit — în Rusia, principala pepinieră a comunismului pentru
întreaga lume (ordinea enumerării ţărilor nu reflectă cronologia apariţiei
regimurilor comuniste). Indiferent pe ce cale ar fi pătruns această concepţie
în
ţările respective, condiţiile pentru însuşirea ei au existat. Tradiţia
creştină, o
foarte dezvoltată conştiinţă a dreptului, au preîntîmpinat pătrunderea comunismului în Apus. (În
Rusia predomina interpretarea bisericească a
creştinismului, iar evanghelizarea vieţii însăşi, înţelegerea aplicării
principiilor
biblice în realitate nu a fost suficientă).
Este
deosebit de important în acest sens punctul de vedere al raţionamentului:
este oare omul doar „o sumă a relaţiilor sociale”? În practică un asemenea
reducţionism sociologic duce la efectul contrar, în sensul că societatea începe
să fie
privită ca un ansamblu de oameni–rotiţe; or, el nu se poate „reduce” la nimic
altceva
fiind creat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Întotdeauna întregul este
mai
mare decît suma părţilor sale? Chiar şi in teoria matematică a mulţimilor se ştie
că
nu este întotdeauna aşa. Tot astfel, caracteristicile cantitative nu reflectă
întotdeauna
realitatea „binelui general”. După „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” a fost
creat
omul, dar nu societatea şi nici statul. Ceea ce acum se exprimă în cîteva fraze
s-a
petrecut cu umanitatea de-a lungul a zeci de milioane de vieţi omeneşti.
În plan
filosofic problema se împiedică de cea a libertăţii omului şi de riscul
inevitabil legat de ea. Acest fapt a fost înţeles în mod genial de Dostoievski
şi Berdiaev.
Cum să pui laolaltă libertatea omului cu „binele general”, sau cum s-ar putea
reduce
la minimum inevitabila limitare a libertăţii oamenilor în cadrul comunităţii
lor?
După eşecul experimentului comunist, a devenit deosebit de clar că teoria
orînduirilor
sociale trebuie să pornească de la o antropologie adecvată, adică de jos în sus
şi nu
invers. „De la Dumnezeu” (de sus în jos) poate construi (o împărăţie) numai
Dumnezeu, iar noi nu trebuie să ne asumăm funcţiile divine, şi putem porni doar
de la
om la om, creaţia după „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”.
Ce este
omul? Conform antropologiei creştine omul are o natură dublă,
mai precis, o natură bună deteriorată de păcatul originar. Pe de-o parte,
omul este creat după „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, liber. El are în
sine infinitul potenţial, este chemat spre desăvîrşire. Pe de altă parte
datorită
chiar acestei voinţe libere, este liber să se mişte în direcţia opusă, spre
rău.
În consecinţă, orînduirea socială optimă ar trebui să fie de aşa natură încît,
pe de o parte să dea omului posibilitatea dezvoltării sale libere, iar pe de
alta, să-i limiteze posibilităţile de a înfăptui răul. Întrucît hotărîrea în
legătură cu o asemenea orînduire poate fi luată de societatea însăşi, ea nu
poate fi impusă din afară de nişte oameni foarte inteligenţi cărora, desigur,
nu le-ar fi barată calea de a influenţa societatea pe căi legale. Sarcina se
complică şi din cauza procedurii. Însuşi modul de a lua hotărîrea trebuie să
corespundă nivelului problemei care se pune. (Aici, desigur, avem de-a face
cu un paradox: prin ce metodă se poate stabili procedura „bună”? Din acest
paradox se poate ieşi prin metoda apropierilor consecutive, datorită
principiului autodezvoltării societăţii prin legături inverse). Noţiuni ca:
„principiul separării puterilor”, „proprietate privată”, „drepturile omului”
apar ca nişte mecanisme protectoare din principiul de bază al respectului şi încrederii faţă de om.
Separarea puterilor protejează împotriva uzurpării
puterii, proprietatea privată limitează atentatele statului asupra persoanei.
Se înţelege
din ce cauză se construieşte atît de greu societatea democratică:
dacă pentru crearea unei autocraţii este nevoie mai întîi de toate de forţă,
pentru
crearea societăţii democratice este necesar un nivel înalt al conştiinţei
sociale,
determinat mai întîi de toate, de prezenţa respectului faţă de om. Problema
credinţei
şi concepţiei despre lume este, în general, deosebit de complexă. În acest
domeniu
nu poate apărea ceea ce numim „consens”, ba chiar această circumstanţă stă la
baza principiului că „religia este o problemă personală” şi respectiv a
necesităţii
„separării religiei de stat”, ceea ce pînă acum a fost interpretat în mod
greşit ca o
abandonare a religiozităţii în societate. Cîte vorbe usturătoare nu au fost
pronunţate (de exemplu, de către Leontiev) la adresa religiozităţii burghezului
mijlociu? Îndeplinirea onestă a datoriei în viaţă (familia, munca) pierd din
punct
de vedere estetic în faţa triumfalismului, păgîn în esenţa sa, şi a misticismului
ritual. Căci Dumnezeul revelaţiei poate apărea şi într-un susur blînd şi
subţire
de vînt (1 Împăraţi, 19,9–13). În creştinism, primatul interiorului faţă
de exte-
rior este dus la extrem: nu există aproape nici un indiciu al aflării
adevărului
(Luca, 16,15). Putem avea, desigur, nostalgia epocilor eroice, însă nu
le putem
crea. Istoria arc categorii proprii de vîrstă, iar de acestea trebuie să ţinem
seama.
De
nenumărate ori oamenii au încercat să facă din creştinism „un program”, să
construiască cu forţe proprii o împărăţie a Domnului pe pămînt. Au încercai să
identifice
comunismul cu creştinismul. Ca şi cum, comunismul nu ar fialtceva decît
un creştinism
demistificat care îşi propune construirea „adevăratului regat al binelui şi al
dreptăţii”
pe pămînt. Însă în locul împărăţiei lui Dumnezeu a apărut, parcă inspirai de o
forţă a
răului, cu totul altceva care semăna mai mult cu o închisoare; de unde a
răsărit
vechiul paternalism, noul lip monstruos de pseudosacralitate şi altele în
acelaşi sens,
deja descrise pe larg în literatură. Este interesant de menţionai că regimurile
totalitare
nu renunţă la frazeologia democratică.
Toate
încercările titanice de a creştina vechea autocraţie au fost, de asemenea,
fără succes, întrucît autocraţia nu este altceva decît o piramidă politică,
pagină în
esenţa ci. Din aceste motive s-a prăbuşii imperiul ortodox Bizantin, iar apoi
şi
Rusia. Piramida monarhică vizibilă fizic (sub forma chipului sacralizat al
Ţarului)
corespunde mai mult caracterului exterior al religiilor păgîne în comparaţie cu
creştinismul care şi-l reprezintă pe Zeu sub forma unui obiect.
Unii ar
putea pune întrebarea: oare caracterul individual al creştinismului
nu duce cumva la anarhie absolută alunei cînd fiecare are o imagine personală
asupra a ceea ce se cuvine şi ce nu? Aceasta, de vreme ce cîteodată, din
religia
creştină este foarte greu să se tragă concluzii echivalente la una şi aceeaşi
întrebare. Sînt însă concepte evidente şi echivalente, exprimate încă în
poruncile
Vechiului Testament (să nu ucizi, să nu furi, să nu depui mărturie mincinoasă).
În legătură cu care
statul trebuie să manifeste un control deplin privind respectarea
acestora de către cetăţeni. Este clar. de asemenea, că limita libertăţii omului
este
libertatea celuilalt. După cum scrie Bulgakov: „dreptul este libertatea
condiţionată
de egalitate”. În această definiţie de bază a dreptului, originea individuală a
libertăţii este indisolubil legată de originea socială a egalităţii, încît se
poate
spune că dreptul nu este altceva decît o sinteză a libertăţii şi egalităţii.
Noţiunile
de individ, libertate, egalitate constituie esenţa aşa-numitului „drept
natural”,
În continuare Bulgakov arată că „dreptul natural” în realitate nu este chiar
natu-
ral, ci are o bază religioasă.
Se pune o
altă întrebare importantă: din ce cauză legile a căror respectare
este supusă controlului acţionează doar în domeniul exterior (crima, hoţia),
iar în
cel interior (al credinţei, concepţiei despre lume şi chiar al moralei) statul
demo-
cratic nu întreprinde nici o acţiune fermă. Oare, conform Evangheliei, răul nu
vine din inima omului? Chiar aşa este: însă nici omului luat individual, nici
maselor
de oameni nu le este dat să ţină sub control reacţiile sufleteşti ale semenilor
lor.
(„Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintîi cu piatra în ea” Ioan 8, 7).
Domeniul
moralei rămîne cu predilecţie o prerogativă a opiniei publice şi nu
a acţiunilor judecătoreşti.
„Omul
trebuie să fie liber pentru că acest fapt corespunde demnităţii sale
umane; libertatea exterioară este un mijloc, mai precis condiţia negativă a
libertăţii
interioare, morale, care constituie chipul lui Dumnezeu în om” (Bulgakov).
Delimitînd ferm interiorul de exterior, sistemul democratic, chiar dacă nu este
un
corelat politic al creştinismului, cu atît mai puţin va fi în antagonism cu
acesta din
urmă. Prin vot deschis care atrage atîta dispreţ din partea esteţilor religioşi
(căci
oamenii inteligenţi sînt întotdeauna în minoritate) se iau hotărîri nu în
privinţa
problemelor de concepţie şi religios–filosofice, ci a celor externe prin
excelenţă,
cum ar fi: cele personale (alegerile), financiare, administrative, etc, cu
ajutorul
unanim acceptatelor drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului a căror sursă
nu
este statul, ci Dumnezeul. Statul democratic nu garantează oamenilor
dezvoltarea
spirituală, care nu poate fi decît liberă, însă se străduieşte în mod onest
să-i creeze
condiţiile necesare, mai înainte de toate, în domeniul vizibilului: să zicem,
declarînd dreptul omului la viaţă, statul îşi asumă obligaţiile poliţistului
care
ocroteşte pe om împotriva criminalilor. Din acest motiv atitudinea de forţă
faţă de
criminal este îndreptăţită chiar şi din punct de vedere creştinesc. Acelaşi
poliţist,
însă, nu are nici un drept să vă oblige să aveţi o părere sau alta, o concepţie
sau
alta, să instaureze cenzura, să controleze gîndurile sau stările de spirit.
Domeniul
confesional, al concepţiilor despre lume rămîne în principiu neîngrădit din
partea
statului, şi în aceasta se relevă (ca să folosim termenul teologic) „kenosis”-ul
(autodesconsiderare) statului democratic care îşi cunoaşte limitele şi nu se
consideră împărăţie.
Potrivit concepţiei
conform căreia statul este un instrument, acesta este
destinat doar creării condiţiilor necesare pentru o viaţă demnă a oamenilor,
iar în
limbaj biblic — a condiţiilor necesare pentru dezvăluirea chipului şi
asemănării
lui Dumnezeu în oameni. O asemenea părere despre putere îşi găseşte argumentare
solidă în Vechiul Testament: refuzul teocraţiei şi dorinţa poporului israelit
de a
avea un rege pămîntesc (tipul de stat dominant) este considerat în Biblie ca o
întoarcere la păgînism, îndepărtare de Dumnezeu (vezi 1 Samuel, 8). Se
ştie, de
asemenea, că renumiţi pustnici ortodocşi au fost partizani ai monarhiei
ortodoxe
care ar fi un fel de „oglindire a împărăţiei lui Dumnezeu pe pămînt”. Acum,
însă,
avem o experienţă istorică — experienţă necunoscută celor de atunci —, iar
învăţătura despre monarhia ortodoxă nu poate fi dogmatizată.
În limbajul contemporan tipul de
stat în exerciţiu este numit democratic.
Este evident
că democraţia contemporană, prin caracteristicile sale formale
nu are nimic în comun cu teocraţia, însă e important de subliniat că cea
dintîi, în
virtutea deschiderii ei principiale nu exclude posibilitatea celei de-a doua
care
este o înfăptuire nu numai a oamenilor. (Prin teocratic avem în vedere nu
clericalismul, ci înţelesul ei ad literam: Împărăţia Divină. Reprezentarea unei
astfel
de teocraţii se găseşte în Vechiul Testament). Perfecţionarea, dezvoltarea
poate fi,
după cum s-a spus deja, numai liberă căci Dumnezeu n-a atribuit omului
libertatea
pentru ca oamenii să şi-o răpească unul altuia.
Uneori
democraţiei i se reproşează că ar distruge structura ierarhică a
universului, că o aplatizează, unii o învinuiesc chiar de ... ateism. În acest
caz nu
se ia în considerare faptul că democraţia. în principiu, nu este mistică, însă
nu în
sensul că ar nega mistica ca atare, ci în acela că nu are nici un fel de
pretenţii
asupra celorlalte nivelurilor de profunzime ale structurii ierarhice a lumii.
Democraţia nu este vinovată de faptul că unii oameni nu percep adîncimea,
ierarhizarea, la fel ca — de exemplu — ştiinţa, care chipurile, ar da naştere
la
ateism. Ε clar că nu cunoaşterea ştiinţifică ca atare este cauza
ateismului, ci
legea psihologică a eliminării, conectarea atenţiei la conţinutul unui alte
sfere
de competenţă. (Dacă, de exemplu, omul priveşte toată viaţa în microscop, cu
timpul i se poate părea că nici nu există o altă realitate.)
Şi totuşi,
de-a lungul istoriei apare aceeaşi întrebare: dacă adevărul se găseşte
în revelaţie, de ce să nu-i „ajutăm” să triumfe şi în viaţă? Şi iată, devine
evident
că nu ştim prea multe despre legile vieţii spirituale (mai ales în dimensiunea
ei
socială), nu putem stabili într-o formă evidentă gradul necesar al
interacţiunii cu
realilate socială, ceea ce serveşte ca premisă filosofică negativă pentru
noţiunea
de „libertate a conştiinţei”.
Partizanilor
modelării structurii de stat după modelul bisericii trebuie să le
amintim că bisericii îi este contraindicată utilizarea forţei, pe cînd statul
nu poate
exista fără forţă. Este important de înţeles că raporturile dintre stat şi
biserică sînt extrem de importante din
cauza paradoxului libertăţii, deşi la modul empiric ele
pot părea simple. Foarte puţin probabil e ca în condiţiile pămînteşti să fie
posibilă
renumita „simfonie” a bisericii şi statului, căci statul, amintindu-şi de
idealul
religios, este obligat să se îngrijească de situaţia reală a lucrurilor,
preîntîmpinînd
mai înainte de toate, cum spunea Soloviov, instaurarea înainte de vreme a
iadului
pămîntesc. În aceasta constă funcţia negativă necesară a statului. În plan
constructiv, statul ar putea să înveţe cîte ceva de la Biserică: democraţia ar
putea
fi privită ca o proiecţie secular–socială a „sobornicescului” (derivat de la
cuvîntul
adunare), însă aceasta nu se întîmplă din cauză că biserica noastră nu
arc doctrină
socială contemporană. La ultimul Sobor arhieresc (Moscova, 29 XI–2 XII 1994)
s-a luat hotărîrea de a se elabora această doctrină.
Desigur, în
politică acţionează iminentul „principiu al nedeterminării”. De
exemplu, într-o formulare ca: este posibilă fie o determinarea formală a
sistemului
de drept în absenţa violării sensului celui mai înalt al existenţei, fie determinarea
mersului omenirii spre sensul suprem, în absenţa semnificaţiei normelor de
drept
considerate ca ceva convenţional. Însă, întrucît a doua variantă este posibilă
numai
în teocraţie care, practic este irealizabilă pe pămînt (sînt lucruri despre
care putem
doar să ne rugăm!), evident, va fi preponderentă prima cale. Atunci democraţia
rămîne dacă nu cea mai bună, măcar orînduirea optimă pentru societate.
Utilizînd
terminologia teologică, se poate spune că în orînduirea democratică
îşi găseşte oglindirea principiul apofantismului, ceea ce în mod corespunzător
ne
permite să vorbim despre negativismul social al democraţiei. Sau, exprimîndu-ne
mai simplu, în democraţie se manifestă autolimitarea conştientă a puterii
statului
de dragul libertăţii dăruite nouă de divinitate. Ε posibilă, desigur, o
monarhie în
frunte cu o figură sacralizată, iar prin prezenţa unei personalităţi
remarcabile pe
tron, aceasta poate da rezultate mai bune decît o democraţie. Este posibil că
un
monarh puternic, strălucit, să poată însufleţi mai mult poporul decît
principiul
abstract al „separării puterilor”. Însă în cazul unei schimbări nefericite la
tron
monarhia ar începe să se frămînte şi, din cauza intrigilor de palat, poate
slăbi şi se
poate prăbuşi sub presiunea duşmanilor care există oricînd. Ritualul ungerii la
împărăţie nu îndepărtează de păcate şi greşeli cum se întîmplă în taina
botezului.
Dacă ar fi să folosim un termen tehnic, monarhia politică este instabilă (deşi
poate
exista timp îndelungat datorită forţei) în comparaţie cu analoaga sa fizică —
piramida. Dacă am încerca să excludem pe cale legală posibilitatea abuzurilor
evidente şi să introducem înainte de toate principiile transparenţei şi a
legăturilor
inverse, adică să facem sistemul dinamic şi autoreglabil, s-ar obţine chiar un
sistem
democratic. În acest caz ar fi posibil să joace chiar un monarh, nu atît un rol
al
puterii, cît unul spiritual–simbolic, ca în ţările nord–europene.
Să analizăm
cel mai „înspăimîntător” argument împotriva democraţiei:
aceasta s-ar zice că echivalează drepturile adevărului şi minciunii, binele şi
răul.
Dar este chiar aşa?
Există un criteriu foarte simplu după care se poate judeca
gradul de dezvoltare a organizării statale, orientate nu asupra ei însăşi
(totalitarismul) ci spre bunăstarea oamenilor. Acestea sînt legile şi
respectarea
lor, acesta este rolul puterii judecătoreşti în societate. Căci doar o
legislaţie penală
şi civilă, aplicarea ei în practică, reflectă ideea pe care o are societatea
despre
dreptate, despre bine şi rău. Este suficient să comparăm datele statistice care
reprezintă procedura judiciară şi regulile ci în diferite ţări pentru ca să
înţelegem
că. în spatele indiferenţei faţă de drept şi legi stă indiferenţa elementară
faţă de
oameni. S-ar părea că acest fapt este evident. Însă tipul de conştiinţă utopică
ce
stă la baza totalitarismului contemporan se străduieşte în permanenţă să
substituie
ilegal legea — veşnic imperfectă — cu morala care îi captivează pe oamenii
naivi datorită clarităţii şi perfecţiunii cu care se exprimă cele ce se cuvin.
(În
aceasta constă cauza principală a viabilităţii ideilor utopice şi. în
particular,
comuniste). Nu întîmplător, în toate sistemele totalitare se vorbeşte atît de
mult
de morală, educaţie, conştiinţă care trebuie ridicată necontenit şi, desigur,
despre
binele poporului. În cazul acesta lipseşte cu desăvîrşire înţelegerea legii ca
garant
al drepturilor individului. în general prin lege înţelegîndu-se doar supunerea
faţă de stat, ceea ce duce la subordonarea puterii juridice faţă de ideologia
statului.
Puterea supremă juridică în sistemele totalitare este însuşită de un mic grup
de
„iniţiaţi”, care, chipurile, cunosc binele şi răul (vezi: „Marele Inchizitor”
de al
Dostoievski). „Nedreptatea religioasă de concepţie mistică a absolutismului
constă
în aceea că el pune povara libertăţii şi a responsabilităţii pe umerii unui
singur
om luînd această povară poporului creştin” (Berdiaev). Teoretic, în societatea
civilă democratică este clar conştientizat faptul că nimeni nu are dreptul să-şi
asume funcţia divină, iar biserica şi clerul nu trebuie să aibă puterea
statală.
Puterea de
„a lega şi a deslega” (Matei 18, 18) dată de Cristos apostolilor
nu este administrativă, ci spirituală sau, vorbind mai simplu, morală. Noţiunea
de
bine şi rău se amestecă parcă mai mult nu în statul democratic, ci în cel
totalitarist
unde oamenii de rînd supuşi păcatului îşi asumă însuşirea de infaibilitate,
încep
să propovăduiască în numele lui Dumnezeu, al dreptăţii supreme sau al
poporului.
Este de
înţeles, astfel, din ce motiv ideea de democraţie (deja în mare parte
compromisă la noi) atrage o asemenea neîncredere din partea oamenilor religioşi
din Rusia. Lor li se pare că dacă stalul va progresa pe calea democraţiei,
religia se
va dilua în ceva „lumesc” şi va dispărea. „Priviţi, vă rog, în Occident: în
Europa
sînt multe biserici goale, la fel va fi şi la noi”. Acolo, la drept vorbind,
sînt cu
mult mai multe biserici decît la noi. Gradul de creştinare a societăţii trebuie
apreciat nu numai după frecventarea bisericilor, ci prin prezenţa normelor
eticii
creştine în viaţa privată şi cea socială. Nu e nici o pierdere dacă această
etică va
coincide în mare parte cu cea general umană, căci Domnul însuşi a repetat
„regula
de aur” a moralităţii elaborată în vechime de către oameni: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii,
faceţi-le şi voi la fel” (Matei 7, 12). Mult mai rău ar fi dacă
întreaga lume s-ar diviza în sacru şi profan, sau în terminologie modernă în
„lumesc” şi „duhovnicesc”. Atunci creştinismul bisericesc ar deveni de sine
stătător fără să aibă o relaţie deosebită cu viaţa în general. În consecinţă,
problemele legate de soarta ultimă a lumii, escatologia ei, ies din limitele
competenţei noastre şi, în acest sens, trebuie să trăim pentru ziua de astăzi
aşa
cum ne-a poruncit Cristos: „Ajunge zilei necazul ei” (Matei 6, 34) şi
„să nu ne
grăbim să alegem grîul de neghină” (Matei 13, 24–30). Desigur, am vrea
ca oamenii
să meargă mai des la biserică... Îi putem doar chema spre aceasta, dar nu-i
putem
obliga.
O importantă
realizare a ştiinţelor sociale este noţiunea de „societate
deschisă” care presupune nedeterminarea, dispoziţia spre schimbare a unor
structuri sociale, de stat. Mai pe scurt, „societatea deschisă” este în
principiu
oarecum nepredeterminată. Este, de asemenea, important că însăşi concepţia
religioasă este principial deschisă, mai ales spre bogăţia divină, respectiv,
spre
tot ce este binele. Doar concepţia religioasă îndepărtează geneza
totalitarismului
din spiritul raţionalismului de sine stătător, întrucît ea are în vedere o altă
realitate
— cea divină.
Conform unei
legi din Vechiul Testament, în sabat şi în anii jubiliari sclavii
trebuiau să fie eliberaţi, iar datornicii iertaţi, aceasta asigurînd
posibilităţi noi de
start unor oameni care în anumite circumstanţe n-au avut noroc (Levitic 25,
8–
12; Deuteronom 15, 2). Se poate imagina că aplicarea acestei legi ar
putea
determina o destabilizare temporară a societăţii care ar compensa o dezvoltare
mai dinamică a acesteia din urmă. (...)
Din punct de
vedere teologic, problema conducerii statului trebuie să se
rezume la măsură. Gîndirea utopică, negru–alb, pentru care această problemă nu
există, va construi inevitabil o piramidă sau va nega principiul adevărului sub
pretextul totalei incompatibilităţi cu realitatea. În teologie există
principiul
„necontopirii şi al invidiziunii”. Se poate imagina că analogul politic al
acestui
principiu este sistemul democratic: el, spre deosebire de cel totalitar, nu
încearcă
să se contopească cu toate aspectele vieţii, dar este şi inseparabil de
societatea
care nu poate exista, în general, fără un sistem. □
Traducere de Mariana–Eugenia
Ciurca
Bibliografie
1. Bulgakov, S.N., Despre idealul social, De
la marxism la idealism, Culegere de articole,
St.Petersburg, 1903.
2. Alexeev, N.N., Creştinismul şi ideea de
monarhie, revista Puti, Paris, 1927, nr.6 (re-
print Inform–Progress, Moscova, 1922).
5. Vîşeslavţev, B.P., Veşnicia în
filosofia rusă (cap.5, Problema Puterii), Moscova, 1994.
*
Veniamin NOVIK, egumen, candidat al
Academiei Teologice Ortodoxe din St. Peters-
burg. Este călugăr ortodox rus şi predă la Seminarul Teologic din Sankt
Petersburg.
(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006