Sindromul maltez

William Totok

Introducere

În ultimii ani piaţa românească a fost pur şi simplu invadată de producţii editoriale îndoielnice, care se bucură de o imensă popularitate în rîndul cititorilor. Pe baza acestei pseudoliteraturi, situată undeva între science-fiction şi pamflet şovin, se poate construi psihograma unei societăţi profund afectate de ciclul unor dictaturi ce cuprind perioada 1938–1989. Criza de identitate provocată de schimbarea violentă a regimului în decembrie 1989 se manifestă şi în această literatură, relevantă pentru starea de spirit nu numai a „consumatorilor”. În sens larg, astfel de producţii „literare” apar atît sub forma unor stranii articole de opinie, tipărite în gazete de bulevard ce se autodefinesc drept „opoziţioniste”, cît şi în cele ale presei ce nu-şi ascunde tendinţa naţionalistă. Dar un impact de lungă durată, determinat şi de dinamica circulaţiei. îl au cărţile semnate de foştii securişti, transformaţi după revoluţie în autori care, la rîndul lor, s-au raliat diferitelor grupări, partide sau asociaţii politice. Dimensiunea şovină a acestor producţii bazate pe ideologia revizionismului istoric joacă un rol deosebii în ceea ce priveşte influenţarea opiniei publice şi menţinerea unei false conştiinţe de superioritate naţională. Românocentrismul apare, în consecinţă, ca o virtute fundamentală, iar România descrisă în frontierele sale vechi apare ca centrul lumii, din care a emanat întreaga civilizaţie umană. Provicialismul şi spiritul mic-burghez devin apanajul unor virtuţi naţionale deosebite situate în negura preistoriei poporului român. De aceea în „operele” foştilor securişti spionajul, de pildă, apare ca un fel de joc de societate naţionalist, în care cel învins este totdeauna duşmanul „alogen” perfid, viclean şi malefic. În această proză diletantă şi de circumstanţă, construită schematic, eroii pozitivi apelează cu insistenţă la sentimentele patriotice ale cititorilor. Limbajul direct, de regulă agresiv, emoţional şi patriotard suscită resentimente xenofobe, creînd acea fascinaţie fatidică a populismului demagogic, strîns legat de tradiţia spirituală a naţional-comunismului de tip ceauşist. Ceauşismul, precum bine se ştie, a fost legitimat filozofic de către aşa-numiţii „protocronişti”. În operele protocroniştilor s-a celebrat aproape cu acelaşi patos nedisimulat o filozofie a superiorităţii româneşti ca şi în scrierile extremei drepte din perioada interbelică. Părintele spiritual al protocronismului a fost Edgar Papu (1908–1993). Curentul creat de Papu s-ar putea defini vag drept o tentativă de exacerbare a contribuţiei culturale autohtone în comparaţie cu performanţele altor popoare. Strict legate de protocroniştii sînt şi speculaţiile din domeniul etnogenezei şi proliferarea ideilor anti-occidentale, instrumenta- lizate cu insistenţă în timpul ceauşismului cu scopul nedeclarat al legitimării politicii naţionaliste a regimului. Nu întîmplător, azi, exponenţii curentului pro- tocronist se află în fotoliile ministerului culturii, considerat un adevărat bastion al restauraţiei (de pildă, strategul naţional-comunist de tristă faimă, Minai Ungheanu), sau în rîndurile unor partide neofasciste (ca de exemplu, Ilie Bădescu, transformat într-un fel de ideolog nedeclarat al „Mişcării pentru România”). Aceşti intelectuali au resimţit schimbarea din 1989 ca pe un fel de colaps al deprinderilor cultural-politice încetăţenite sub vechiul regim. Criza de identitate a fostei elite culturale privilegiate se reflectă, în consecinţă, printr-o agresivitate publicistică incalificabilă. Prin limbajul lor — deseori suburban — aceştia compensează pierderea statutului preferenţial de odinioară, adică cel de elită culturală al regimului totalitar apus. În mod indirect, prin această publicistică suburbană se încearcă şi boicotarea trecerii de la un autoritarism hipercentralizat spre plura- lism democratic, spre multiculturalitate şi toleranţă plurietnică.

Succesele editoriale, de care ne ocupăm, suferă, chiar la prima vedere, de o grotescă miopie a cotidianului, ignorînd realitatea imediată. Cu destulă abilitate, autorii acestor „opere” speculează tensiunile existente în societatea românească, aflată într-un amplu proces de transformare, amplifîcînd nesiguranţa socială şi politică prin diversiune, oferind totodată, „soluţii” periculoase. Aceste „soluţii” sintetizează stereotipurile şi prejudecăţile negative asimilate de gîndirea colectivă. Din ciocnirea normalităţii — dorite de toată lumea — cu realitatea transformărilor istorice imediate şi a proliferării crispărilor naţionaliste antidemocratice, rezultă o nouă şi necenzurată „mistică poporanistă” combinată cu elemente iraţionale (de exemplu, trivialităţi parapsihologice şi paranormale). În această situaţie, idealurile naţionale difuze pot fi transformate cu mare uşurinţă, chiar dacă fără putere de convingere literară, publicistică sau oratorică, în forţă politică.

De aceea scrierile unui Pavel Coruţ, situate între romanul politic actual şi romanul poliţist cu nuanţe science-fiction, se bucură de o atît de largă audienţă, ca de altfel şi creaţiile fals-memorialistice ale altor foşti securişti. Pretenţia de autenticitate a acestor scrieri este insinuată prin tematica incendiară prezentată ca o sinteză a experienţei profesionale acumulate. Soluţiile politice, prezentate din această perspectivă instigativ-manipulativă, devin credibile şi stimulează instincte mimetice. Serviciul secret, deci Securitatea, a fost şi rămîne un subiect misterios. Creaţiile pseudoliterare sau cuasi-memorialistice ale foştilor securişti, deveniţi acum autori de succes, sînt variaţiuni pe aceeaşi temă. Potrivit unei scheme literare facile, personajele pozitive sînt securiştii patrioţi, sinceri, care se sacrifică pentru binele poporului român încolţit de duşmani externi, atacat de spioni alogeni infiltraţi, ameninţat de separatişti barbari, de agenţi ruşi şi iudeo- maghiari sau de sabotori cu sînge rece.

Bestseller-urile de tip nou — adevărate barometre ale perioadei de tranziţie — pornesc de la cîteva momente neelucidate ale revoluţiei române. Întrebările deschise, legate de acest eveniment crucial al istoriei recente, se oferă aproape de la sine drept subiecte ce depăşesc imaginaţia scriitoricească. Scenariile, prin care se explică — cu pretenţia autenticităţii — răsturnarea Ceauşiştilor, trădează cu uşurinţă instrumentarul profesioniştilor diversiunii. În funcţie de apartenenţa politică a autorilor se disting şi schemele diferitelor scenarii. În acest context se pot detecta trei tendinţe, ce se deosebesc doar prin tezele politice exprimate.

1. De un uluitor succes se bucură reprezentanţii aşa-numitei „securităţi patriotice”. Exemplul cel mai semnificativ fiind Pavel Coruţ, autorul a cel puţin zece lucrări, printre care amintim „Arta succesului la români”, „Lumina Geto- Daciei” sau „Să te naşti sub steaua noastră” (toate apărute în anii 1993-1994)¹. Aceleiaşi categorii îi aparţin şi foştii securişti Neagu Cosma, autorul unor însemnări memorialistice apărute în anul 1994 sub titlul: „Cupola. Securitatea văzută din interior. Pagini de memorii”² şi Filip Teodorescu, binecunoscut pentru rolul jucat în timpul represiunii împotriva demonstranţilor de la Timişoara, cu acea stranie scriere intitulată: „Un risc asumat. Timişoara decembrie 1989”³. Acestora li se asociază agresivii publicişti ai revistelor cu vădite tendinţe de revizionism istoric, „România Mare” şi „Europa”, în frunte cu neobosita Angela Băcescu. În volumul „Din nou în calea năvălirilor barbare”⁴ aceasta publică, printre altele, interviuri cu foştii nomenclaturişti şi securişti arestaţi după revolta din decembrie 1989. Aluzia xenofobă din titlul cărţii se referă la maghiari, apostrofaţi în presa ultranaţionalistă ca moştenitori ai hunilor care ameninţă, chipurile, integritatea naţională a României. Ideea aceasta apare de-altfel şi în nenumărate articole ale şefului P.R.M., Corneliu Vadim Tudor, ascuns uneori în spatele dezgustătorului pseudonim, Ţepeş–Antonescu–Ceauşescu. Autorii pomeniţi încearcă să acrediteze ideea că România a devenit, în anul 1989, victima unei conspiraţii internaţionale. Toţi aceştia doresc o reabilitare a Securităţii, acuzînd, de regulă unilateral, doar armata pentru masacrele săvîrşite în timpul revoltei.

2. Cea de-a doua categorie de publicişti răstoarnă tezele primei categorii, acuzînd doar Securitatea şi Miliţia pentru uciderea participanţilor la răscoala din decembrie. Autorii — securişti. convertiţi brusc la democraţie — se aseamănă însă prin susţinerea unor scenarii complotiste fanteziste cu foştii colegi din prima categorie. În viziunea celei de-a doua categorii complotul a fost pus la cale de forţele oculte ale K.G.B.-ului, pe cînd cei din prima categorie susţin că pe lîngă conspiraţia „slavă” ar fi existat şi centrele ostile antiromâneşti din Budapesta, Tel Aviv, Belgrad, Washington şi Bonn. Poate cel mai reprezentativ susţinător al tezelor celei de-a doua categorii este fostul securist Dumitru Mazilu, căzut în dizgraţie din pricina accentelor critice ale raportului său cu privire la situaţia drepturilor omului din timpul regimului Ceauşescu. În perioada post-decembristă, Mazilu s-a transformat treptat într-un adversar al lui Iliescu. În cartea sa, „Revoluţia furată”⁵, dă de înţeles că Ion Iliescu şi apropiaţii acestuia ar fi fost instrumentele docile ale politicii moscovite, reprezentînd, de fapt, fracţiunea postsovietică a vechiului PCR, care a pus mîna pe putere după răsturnarea dictaturii ceauşiste. Un alt fost securist convertit la democraţie este şi Roland Vasilevici, care a răspuns în cadrul aparatului represiv de supravegherea şi anihilarea politică a aşa-numitelor secte religioase din regiunea Timişoara. În volumul său intitulat „Piramida umbrelor” ( 1991)⁶, Vasilevici se autodepăşeşte prin colportarea unor clişee comuniste, fără a schiţa nici măcar cel mai mic gest autocritic faţă de activitatea proprie din timpul dictaturii. Un maestru neîntrecut al retuşării trecutului se dovedeşte şi colegul său Gh. Ionescu Olbojan cu volumul „Fantomele lui Pacepa”⁷. În care fostul general de securitate Ion Mihai Pacepa este stigmatizat nu pentru fapte săvîrşite în cadrul aparatului politici politice, ci pentru „trădare de patrie”. De altfel, după revoluţie, au văzut lumina tiparului şi două volume semnate de securistul transfug (una fiind celebra carte, „Orizonturi roşii”⁸), care sînt tot atît de puţin semnificative pentru descifrarea reală a funcţionării aparatului de represiune, ca şi celelalte lucrări memorialistice aparţinînd unor autori care provin din interiorul acestei instituţii. În această introducere schematică trebuie semnalate şi cărţile scrise de Alexandru Saucă, „K.G.B.-ul şi revoluţia română. Intensificarea ofensivei forţelor antiromâneşti”⁹ şi de Paul Ştefănescu, cu o pretenţie de tratat, intitulat, „Istoria serviciilor se- crete româneşti”¹⁰.

3. O interpretare oficială a revoluţiei din 1989 a prezentat-o, în cele din urmă, însuşi preşedintele Iliescu în volumul său „Revoluţie şi reformă” (1994)¹¹, în care încearcă să se disculpe de atacurile venite din partea celor două tabere sus-menţionate. În ciuda „echidistanţei” declarate, Ion Iliescu nu reuşeşte să-şi ascundă resentimentele şi să împace sub sceptrul său prezidenţial cele două fronturi politice rivale, de care se simte lezat în autoritatea sa de reprezentant de vîrf al statului.

Aşa-numitul „Punct de vedere preliminar al Serviciului Român de Informaţii privind evenimentele din decembrie 1989”¹² s-ar putea numi o sinteză stîngace a punctelor de vedere contrare, schiţate pe baza lucrărilor reprezentative ale autorilor primelor două categorii. Ceea ce a circulat ca zvon întreţinut publicistic pînă la data publicării raportului preliminar al S.R.I., capătă de acum aura autenticităţii. Astfel, raportul dă de înţeles că revoluţia din 1989. prin care a fost răsturnată dictatura clanului Ceauşescu, ar fi fost o conspiraţie coordonată de forţe antiromâneşti în intenţia de a ştirbi integritatea teritorială a ţării. Nu întîmplător, documentul îi incriminează pe aşa-numiţii „intelectuali filosovietici” sau pe refugiaţii români din Ungaria, „antrenaţi într-o tabără în vederea executării unor ordine antiromâneşti”. Un rol cheie i se atribuie fostului consul iugoslav din Timişoara, descris ca agent dublu, maghiar-iugoslav.

Cred că este inutil de subliniat că toate aceste lucrări se bazează pe supoziţii vagi, speculaţii tendenţioase şi manipularea politică a unor stereotipuri şi clişee.

Dar întrebarea, referitoare la succesul atît de mare al unor astfel de scrieri, rămîne deschisă. Prin ce metode reuşesc autorii unor asemenea lucrări să-şi răspîndească atît de convingător ideile? O redare pozitivistă a metodelor utilizate nu poate înlocui interpretarea, dar ea poate oferi totuşi un posibil model de înţelegere a fenomenului, pe care-l voi numi „sindromul maltez”.

Fostul ofiţer de securitate, Neagu Cosma (n. 1925) a lucrat între 1953 şi 1972 în cadrul serviciului de contrainformaţii, avînd gradul de general. „Idealul care l- a călăuzit în tot ce a întreprins a fost înaltul patriotism, alături de o conduită morală ireproşabilă, respect faţă de lege şi prevederile regulamentelor militare”, se precizează în „Schiţa de portret a unui contraspion”¹³ semnat de Gral.lt.(r) ing. Ovidiu Diaconescu, publicată în volumul deja amintit: „Cupola. Securitatea văzută din interior”. După 1989 Cosma a editat gazeta diversionistă „Spionaj – Contraspionaj”, în care a prezentat număr de număr succesele „specialiştilor contraspionajului”, cum îi numeşte orgolios pe foştii lui colegi. Operaţiunile din perioada anilor ’50 şi ’60 sînt descrise ca fapte patriotice ale unor profesionişti extraordinar de competenţi. Complexele de inferioritate sedimentate istoric — dar şi întreţinute de propagandă — sînt umflate, căpătînd dimensiunea unor pericole reale. De aici rezultă ideea vehiculată insistent despre necesitatea vitală a aparatului de securitate în combaterea (1) a încolţirii României de ţări duşmane şi (2) de combatere a pericolului etnic intern, din pricina căruia românii sînt ameninţaţi să devină în propria lor ţară o minoritate lipsită de drepturi.

Pavel Coruţ, de-asemenea fost ofiţer de securitate, care se autodefineşte drept „naţionalist”, nu este întîmplător colaboratorul unor gazete ca „Naţiunea” (editată de preşedintele de onoare al „uniunii culturale” Vatra Românească, Iosif Constantin Drăgan). Coruţ mai este şi membru al P.U.N.R. şi se opune vehement etichetei de „naţional-comunist”. Propriul său crez politic, inclus în „Arta succesului la români” oglindeşte cît se poate de limpede poziţia sa ideologică: ,,...cea mai puternică ideologic este ideologia naţionalistă, singura care izvorăşte din viaţă şi singura care s-a opus valabil internaţionalismului comunist, masonic, cominternist ori altor ideologii inumane”¹⁴.

Mai toate cărţile semnate de securişti transformaţi în „scriitori” fac apologia autohtonismului. Pe considerente pur etnice politica criminală a foştilor dictatori comunişti români Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu apare într-o lumină favorabilă, pentru că — aşa sună argumentul de bază — ambii s-au opus imperialismului sovietic (citeşte slav). Într-un dialog ciudat, împrumutat parcă din cărţile gen Erich von Däniken, două personaje de roman discută despre civilizaţia superioară „pre-istorică” românească, despre care Ceauşescu n-ar fi fost informat de către anturajul său „antiromânesc”: „Ce să tacă, ţâcă? Crezi că nea Nicu ar fi trecut cu vederea ceva valabil? Nu-i stătea în caracter. Avea el alte bube, dar asta nu. Tot ce era glorios pentru români spunea. Şi spunea pînă-l înţelegeau şi netoţii. — Nene Bălaiule, eu n-am negat faptul că în anumite privinţe nea Nicu a fost un tip de treabă. Eu afirm altceva: anturajul său i-a ascuns din prostie ori din lichelism probele din Ţara Luanei. Cu ele se putea demonstra că aici, în Vrancea, a existat centrul unei înalte civilizaţii. Mult mai înaltă decît cea din vremea noastră.”¹⁵ Ε logic în opinia acestor autori că Ceauşescu a fost victima unei acţiuni concertate, sovieto-americane, precum susţine Saucă, făcînd o analogie cu execuţia lui Antonescu.¹⁶

„Cu riscul de a fi acuzat că aş lucra în apărarea ceauşismului, nu pot să nu constat că. după graţierea totală a deţinuţilor politici (1964) măsurile de represiune fizică (arestări, etc.) au fost incomparabil mai reduse, atît ca număr, cît şi ca intensitate”, scrie Cosma, continuînd în acelaşi stil: „[...] măsurile întreprinse aveau totuşi girul legalităţii [...], iar garanţiile procesuale erau respectate. [...] după 1965 şi în special după 1967. ideea de legalitate s-a pus cu tot mai mare accent, iar securitatea se afla sub control tot mai pronunţat al organelor de partid. [...] cerinţele legalităţii erau adînc întipărite în concepţia şi practica lucrătorilor de securitate.”¹⁷

Evrei şi alogeni

În ciuda afirmaţiilor verbale ale autorilor scrierilor citate, că ei nu ar fi xenofobi sau antisemiţi, lucrările lor conţin multe din clişeele antiminoritare existente în literatura de acest gen. Cel mai banal exemplu de acest fel este indicarea apartenenţei naţionale a unor persoane. De regulă, unor nume de evrei românizaţi li se adaugă în paranteză numele real. ceea ce este un procedeu şablonard al antisemitismului camuflat. Şi totuşi, accentele antisemite depăşesc de multe ori exemplele tipice de acest gen, cunoscute din scrierile anti-iudaice „clasice”. Pentru Neagu Cosma, de pildă, este mai mult ca limpede că evreii eliberaţi din lagărele de concentrare naziste au lichidat serviciile secrete naţionale româneşti, adăugind cu subînţeles, că majoritatea lor a emigrat ulterior în Israel. Pe acelaşi ton naiv şi inocent pune apoi cititorului întrebarea retorică: de ce oare poziţiile cheie au fost ocupate în anii ’50 de către evrei? Răspunsul îl dă tot autorul, afirmînd că C.C. al P.C.R. a fost în acea perioadă o „feudă a elementului evreiesc”, „un fel de stat în stat”. „Ei asigurau puritatea etnică evreiească a cadrelor de bază ale securităţii”¹⁸. Şi ceva mai încolo acelaşi Cosma susţine prejudecata încetăţenită, dar nedovedită pe baza unor documente şi statistici: „Lucru curios, dar de înţeles: cînd era vorba de români, opera criteriul de clasă, adică erau aduşi numai oameni proveniţi din familii de muncitori, ei înşişi muncitori şi din familii de ţărani şi mijlocaşi. La evrei, criteriul acesta nu funcţiona, ei, indiferent de categoria socială căreia îi aparţineau, iubeau mai mult România decît românii înşişi.”¹⁹ Potrivit acestei scheme simpliste, securiştii etnici români ar fi fost „simpli lucrători executanţi”, pe cînd evreii, secondaţi în Ardeal de maghiari, sînt acuzaţi că ar fi importat comunismul în România. Răul, care este potrivit acestui mod de înţelegere primitiv-naţionalist, o marfă importată, s-a pus la cale şi de serviciile secrete ostile României, în frunte cu Mossad-ul, care a transformat ambasada israeliană de la Bucureşti într-o adevărată fortăreaţă-centrală cu „sarcini speciale”: „1. Promovarea evreilor-români în funcţii de răspundere în C.C. al P.C.R., în instituţiile de sinteză — M.A.E., M.C.E., C.S.P., în Justiţie, Procuratură şi din celelalte organe de coerciţie; 2. Realizarea de căsătorii mixte cu activişti de partid consacraţi, dar şi cu tineri care prezentau perspective de promovare; 3. Organizarea şi influenţarea emigrărilor spre Israel: 4. Scoaterea, cu concursul ambasadei, a averilor mobile ale evreilor: valută, aur, bijuterii, opere de artă: 5. Omogenizarea coloniei evreieşti şi «lipirea» ei de cultul mozaic în fruntea căreia de la război încoace tronează Moses Rosen. În acest scop Joint-ul a pompat aici milioane de dolari pentru a se organiza «cantine pentru săraci» , «cantine cuser», finanţarea celor rămaşi fără serviciu ca urmare a depunerii actelor pentru emigrare; 6. Educarea sionistă a tineretului şi învăţarea limbii ebraice de către doritorii de emigrare. În acest scop au fost organizate pe lîngă sinagogile din întreaga ţară cursuri pentru învăţarea limbii ebraice; 7. Influenţarea statului român în direcţia dorită de Israel: 8. Obţinerea de informaţii şi documente cu caracter secret din toate domeniile de activitate, cu precădere din domeniul cercetărilor aplicative.”²⁰

Pavel Coruţ, care împărtăşeşte aceleaşi păreri, chiar propune o contrastrategie pentru contemporaneitatea imediată, pe care doar securitatea ar putea s-o pună în aplicare: „Aşa cum era legea luptei noastre. Venise rîndul marii lovituri. A trăsnetului geto-dac. O adevărată pedeapsă dumnezeiască pentru invadatori, maidanezi şi colaboraţionişti.”²¹

Saucă, în schimb, vrea să pară ceva mai moderat: „Cînd mai aflăm că un fost sau actual membru al guvernului, sau un om politic cu multe răspunderi este evreu, ne punem, în gînd, întrebarea: cum de se mai întîmplă ca aceşti oameni să ajungă, atît de mulţi, la poziţii atît de înalte în România, cînd ei sînt atît de puţini? Ne punem această întrebare în gînd. Dacă am rosti-o cu voce tare, am fi calificaţi drept antisemiţi, xenofobi, legionari, etc.”²²

Mistificări

În ciuda afirmaţiei unora dintre autori, că fac dezvăluiri reale privitoare la aparatul de securitate, ei se opresc în momentul cînd pseudo-dezvăluirile lor ar putea lua o întorsătură neadecvată intenţiilor iniţiale. Ei motivează aceste piruete prin faptul că nu ar fi sosit încă momentul să se rostească întregul adevăr. În fond, ei ocolesc realitatea brutală a unui serviciu secret, minimalizînd crimele securităţii prin povestioare şi anecdote neplauzibile. Cosma relatează despre cazul unui legionar arestat, care refuză să dea declaraţiile cerute. În timpul anchetei ofiţerul de securitate dezleagă enigma cu seninătate: „Eu nu vorbesc, domnule, pînă ce nu sînt bătut... Nici nu am nici un fel de justificare morală... Cum să vorbesc aşa din senin, fiindcă mă rogi dumneata? Fii serios, domnule! La Siguranţă am vorbit întotdeauna numai după ce am fost bătut!”²³ Binenţeles că legionarul, în ultimă instanţă, a devenit benevol colaborator neoficial al Securităţii şi nu a avut de suportat nici un fel de consecinţe juridice.

Semnificativ pentru falsificarea realităţii din timpul dictaturii a fost lansarea zvonurilor, ca de pildă referirile insistente la o puternică armă secretă, prin care armata română ar fi invincibilă. Această aserţiune cazonă este reluată de Pavel Corul într-un interviu luat controversatului general Ştefan Guşă. caracterizat drept „omul care a salvat România de la un nimicitor război civil urmat de ocupaţie sovietică”²⁴. Guşă afirmă că soldaţii români, în comparaţie cu cei din trupele celorlalte ţări ale Tratatului de la Varşovia, au fost la aplicaţii totdeauna cei mai buni²⁵. Pentru stimularea unor vanităţi patriotice, autorul încearcă să demonstreze superioritatea românească în mai toate domeniile, arătînd că după revoluţie străinătatea împreună cu elementele docile din interior — rusofilii lui Iliescu pe de-o parte, şi pro-occidentalii din opoziţie şi apropiaţii lui Petre Roman, pe de cealaltă — au facilitat distrugerea economiei naţionale, pentru a permite „colonizarea necontrolată a ţării cu elemente alogene”. Aceste forţe sînt acuzate şi de „lichidarea rapidă a lui Nicolae Ceauşescu, pentru a fi împiedicat să dezvăluie mari secrete de nivel naţional şi mondial”²⁶. Neîntrecut în mistificări de acest gen, Pavel Coruţ descrie Securitatea ca singura forţă capabilă, care poate stăvili acest proces de degradare a României, fiindcă aceasta este continuatoarea tradiţiilor de sorginte geto-dacice, implementate în conştiinţa românilor: „Fumam dus pe gînduri. Parcă vedeam acest monument. Un imens luptător geto-dac turnat în bronz. Cu mîna stîngă acoperindu-şi faţa şi cu sabia ridicată în mîna dreaptă. Iar pe placa de la picioare scria: Tu, cel care gîndeşti rău la neamul meu, nu uita că sabia geto- dacă se află deasupra capului tău! Aşa trebuia să arate statuia închinată luptătorilor de informaţii şi contrainformaţii ai României.”²⁷

Pseudo-romanele lui Pavel Coruţ sînt o apologie deşănţată a Securităţii. Ofiţerii apar ca nişte supraoameni aparţinînd rasei nobile, geto–dacice care acţionează în cadrul unei organizaţii clandestine monahal-militare, comparabilă cu SS-ul nazist. Lupta acestei elite se îndreaptă împotriva alogenior şi este dedicată menţinerii nealterate a etnicităţii române. Aceeaşi Securitate încearcă totodată să cultive şi să crească acei „supraoameni ai geto-dacilor”²⁸ şi să reînvie credinţa strămoşească în zeul Zamolxe²⁹. Pornind de la aceste afirmaţii primitive, rolul Securităţii în timpul revoluţiei nu putea fi decît unul eroic, de aceea noua putere a facilitat „distrugerea acelor sectoare din serviciile secrete care asigurau independenţa politică şi economică a ţării”³⁰. După opinia lui Saucă „Faptul că armata şi securitatea au refuzat să se angajeze într-un război total împotriva poporului răsculat, cum prevedeau planurile strategice, a salvat, credem, Statul Român de la dispariţia sa de pe hartă”³¹. Nu e de mirare că volumul lui Saucă, elogiat pînă şi de revista declarat opoziţionistă „Cuvîntul”, se deschide cu un motto din binecunoscutul militant al extremei drepte franceze, Jean-Marie Le Pen: „Îmi pare rău că trebuie să v-o spun, dar acest pămînt e prea frumos şi prea bogat ca să-i puteţi păstra fără luptă: vi-1 vor lua!”

Yalta, Malta

În „operele” acestor autori istoria României postbelice este simplificată nu numai prin interpretări naţionaliste, ci pur şi simplu falsificată prin vehicularea unor afirmaţii fanteziste. Este adevărat, că puterile aliate au hotărît la Yalta în 1945 să-şi reglementeze sferele de influenţă după înfrîngerea Germaniei şi a ţărilor colaboratoare cu hitleriştii. Ignorînd cauzele războiului agresiv, la care a participat şi România înaintînd împreună cu trupele naziste pînă la Stalingrad, Neagu Cosma, de pildă, se referă în mod populist doar la efectele nefaste ale acestuia, afirmînd că: „Faptele conducătorilor englezi şi americani sînt de un cinism rar întîlnit în istoria statelor. Era cultivată cu perseverenţă iluzia că vor veni aliaţii să ne elibereze de sub ruşi, cînd aceştia nu aveau în vedere un asemenea deznodămînt; timpul a demonstrai că abandonarea noastră era fermă şi definitivă, restul era mascaradă. Românii erau puşi să se bată cu românii în scopuri străine lor.”³² Saucă merge şi mai departe, făcînd o paralelă între evenimentele din 1945 şi 1989: „În timp ce KGB-ul se ocupa de pregătirea opiniei publice din România, CIA făcea acelaşi lucru pe plan internaţional pentru înlăturarea lui Ceauşescu.”³³ Autorii securişti împărtăşesc, deci, opinia foarte populară în dezbaterea post-decembristă, potrivit căreia evenimentele istorice s-ar fi repetat conform unui scenariu asemănător celui de la finele celui de-al doilea război mondial: „Trebuie remarcat cinismul şi lipsa de moralitate a politicii guvernelor american şi englez care, după ce ne-au trădat şi predat sovieticilor pe termen nelimitat, ne îndemnau la rezistenţă, semănîndu- ne speranţa în suflet, promiţîndu-ne ajutor să scăpăm de ocupant, deşi ştiau că nu vor mişca un deget să schimbe situaţia României, punîndu-ne să ne batem între noi, românii cu românii.”³⁴ Nici o altă organizaţie, decît Securitatea, deci, ar fi în stare să facă dreptate românilor transformaţi într-o masă de manevră a marilor puteri. „[...] Socoteam atunci (în anii ’50 – n.a.) şi socot şi acum că statul român trebuia şi trebuie apărat de orice fel de ingerinţe străine”, concluzionează acelaşi Neagu Cosma. „Atunci l-am apărat împotriva ingerinţei americanilor şi ale aliaţilor lor, iar cînd ne-a venit bine, tot noi am fost aceia care l-am apărat contra ingerinţelor ruseşti.”³⁵

Marele „complot” împotriva României se întemeiază pe o înţelegere secretă a superputerilor, care au hotărît soarta ţării la începutul lunii decembrie 1989 pe insula Malta, unde s-au întîlnit preşedinţii Bush şi Gorbaciov. Partizanii acestei teorii, pe care o numesc „sindromul maltez”, nu precizează ce anume au hotărît cei doi, în afara unor aluzii vagi, bazate pe supoziţii suspecte nici mult-citatul general Guşe nu face altceva decît să întărească prejudecăţi xenofobe. Iată aserţiunile lui Guşe, redate de Pavel Coruţ: „Vă spun cu toată răspunderea: soarta noastră s-a hotărît la Malta. Cum, din păcate, cu cîţiva zeci de ani în urmă, se hotărîse la Yalta. Nefericită rimă! Orice om cu mintea întreagă înţelege: cei mari nu s-au întîlnit la Malta să bea cafele şi să schimbe formule de politeţe. S-au dus să pună la punct nişte treburi. [...] Ei bine, jocurile din România nu s-au petrecut cum le-au închipuit nişte calculatoare formidabile. Planurile erau nemaipomenite, iar variante au fost mai multe. Meritul că au fost dejucate nu e nici al meu, nici al lui Vlad. Meritul aparţine mulţimii de oameni simpli care au înţeles ce trebuia şi au împiedicat îndeplinirea acestor planuri. Pentru că noi puteam fi ori împărţiţi, ori ocupaţi, ori iugoslavizaţi după cum aveau chef unii sau alţii.”³⁶

„Sindromul maltez” revine ca leitmotiv atît în literatura de acest gen cît şi în discursul politic emoţional. Ca element ideologic ultranaţionalist „sindromul maltez” se extinde asupra interpretărilor istoriei contemporane, blocînd obiectivitatea ştiinţifică prin relativizările din care rezultă concluziile revizioniste amintite. De aceea şi actul de la 23 August 1944, prin care regele Mihai, împreună cu partidele istorice, cu cel social-democrat şi comunist, au înlăturat printr-un puci dictatura fascist—militară a lui Antonescu, este considerat un act de trădare naţională. Pavel Coruţ, de pildă, îşi motivează întregul demers scriitoricesc ca o reacţie împotriva „pericolului” (imaginar) al „restauraţiei socialismului şi monarhiei” şi ca o pledoarie în favoarea instaurării unui „capitalism de tip românesc (şi omenesc!)”.³⁷

Complexul încercuirii ostile

Vechiul complex al încercuirii României de către ţări şi popoare ostile, reflectat şi în clişeul despre „insula latină într-o mare slavă”, a renăscut în noua literatură revizionistă prin actualizări corespunzătoare diverselor opinii politice. Pentru demonstrarea şi întreţinerea acestui stereotip se caută noi exemple istorice, ca bază pentru teoriile, prin care se sugerează pericolul pierderii identităţii naţionale din pricina elementului etnic străin excedentar din propria ţară. În acest context se poate remarca vehicularea ideii potrivit căruia răul vine în exclusivitate din afară, precum încearcă să demonstreze, de pildă, Neagu Cosma: „În legătură cu afirmaţia că aceşti agenţi (sovietici — n.a.) veneau de peste Nistru, Tisa şi Dunăre, se impune o precizare: instructori pentru România în cadrul Cominternului au fost pe rînd Béla Kun, evreu ungur, care a condus guvernul sovietelor de la Budapesta în anii 1918–1919, Racovski, un evreu bulgar, originar din Dobrogea, Tkacenko, rus din Basarabia, ca şi alţii ca ei. De regulă, ei îşi alegeau colaboratorii din rîndul conaţionalilor. în care aveau deplină încredere. Aşa se explică faptul că printre agenţii NKVD-ului care activau în România, se aflau foarte puţini români; majoritatea absolută erau evrei din Transnistria, Basarabia, Bucovina, Transilvania, unguri şi bulgari.”³⁸ Semnificativ pentru acest context este şi manipularea unui autostereotip plin de orgoliu prin care românii sînt descrişi ca „cel mai tolerant popor din lume”³⁹. Desigur, s-ar putea invoca şi tot atît de multe exemple contrare acestui clişeu. Orice genera- lizare, într-o direcţie sau alta, este inoperantă, mai ales dacă este aplicată în domeniul istoriografiei. În aceste scrieri pseudoistorice postrevoluţionare se manipulează cu predilecţie vechile fobii antiruseşti pe care se spijină apoi argumentele şovine. Aşa-numiţii „consilieri sovietici” trimişi în România după război în vederea instaurării sistemului Stalinist, sînt caracterizaţi de Pavel Coruţ drept persoane care au primit sarcina de a fura „sfînta pîine românească”⁴⁰. La colaboraţionismul autohton, bineînţeles, nu face nici cea mai mică aluzie. Cu ajutorul generalizărilor tendenţioase, Neagu Cosma demonizează poporul rus, utilizînd toate stereotipurile posibile: „Consilierii [sovietici] mai aveau o îndeletnicire care le ocupa o bună parte din timp: îmbogăţirea. Erau prea săraci la ei acasă, pentru a nu profita de bogăţiile României ospitaliere şi de bunăvoinţa înalţilor funcţionari de la Gospodăria de partid — centrală şi locală — în frunte cu Nasch, Solomon şi alţii ca ei.”⁴¹ Pavel Coruţ foloseşte aceeaşi metodă, atribuind ruşilor ca particularitate etnică un spirit războinic înnăscut: „Ei nu se întăresc decît prin război. Pe timp de pace se moleşesc, se autodistrug. [...] La Moscova se coace războiul sfînt al creştinilor ortodocşi [...] O nouă încercare de acoperire a mişcării expansioniste: războiul sfînt al ortodocşilor. [...] După febra roşie, mujicul rus era gata să îmbrăţişeze cu entuziasm febra creştină. Să ucidă în numele credinţei. [...] Capcana-i diabolică. Accepţi, intri în jug la ruşi. Nu accepţi, eşti taxat drept anticreştin. [...] La credinţa creştină nu putem renunţa. Ε deja credinţă naţională. Putem să încercăm să le spunem românilor adevărul. Să le arătăm crucea veche de cinci mii de ani. Crucea de la Cuculeni. [...] Sper ca românii să înţeleagă ce e de înţeles. Aici s-au născut miturile biblice şi creştinismul. Forma actuală nu e decît o prelucrare făcută de israeliţi. O prelucrare deformată vizibil.”⁴²

Extinzînd acuzaţiile de acest gen asupra minorităţilor naţionale din România, pentru Pavel Coruţ, aşa-numita „discriminare pozitivă” nu înseamnă mai mult decît acordarea unor privilegii maghiarilor şi susţinerea „diversiunii antinaţio- nale” şi „antiromâneşti” prin care românii sînt discriminaţi în propria lor patrie. În opinia aceluiaşi autor, drepturile omului nu sînt altceva decît un mijloc de presiune a străinătăţii asupra României⁴³.

Pe astfel de scheme mentale se sprijină apoi şi aserţiunile legate de rolul nefast al femeilor în istoria României. Pavel Coruţ acuză cîteva „fuste malefice”, precum se exprimă textual, pentru nenumărate „crime” şi „dureri omeneşti”, dînd drept exemple de „muieri care au pus fustele în capul unor lideri politici complexaţi din punct de vedere sexual”, pe Elena Lupescu, Ana Pauker şi Elena Ceauşescu⁴⁴. Pentru soarta amară a românilor însă mai găseşte şi alte explicaţii incalificabile, derutante pentru cititorul neinstruit: „Eram deja convins că soarta cumplită pe care românii o încercau de secole îşi avea o explicaţie. Eu o găsisem. Cei mai decăzuţi spiritual din neam ajunseseră în frunte. Trădarea devenise regulă. Uciderea celor care îi îndemnau pe cale bună, la fel. Îl uciseseră pe Zamolxe, pe Deceneu, pe Decebal, pe Ioan Vodă, pe Mihai, pe Avram Iancu, pe Cuza, pe Antonescu... Orbiţi de animalitate îşi ucideau conducătorii şi ridicau în slăvi invadatorii, cotropitorii...”⁴⁵ „...Nici un conducător român, de la domnul Cuza şi pînă la Ceauşescu, n-a murit în condiţii normale. Măria Sa a murit singur şi pribeag, departe de ţara pe care o scosese din mlaştinile fanariotismului, Mareşalul Antonescu a fost lichidat, Gheorghiu-Dej a murit iradiat, iar Ceauşescu împuşcat. Ultimii doi au fost comunişti, dar au făcut şi destule lucruri bune pentru acest popor, pentru această ţară. Numai Dumnezeu şi istoria îi mai poate judeca. Noi nu avem acest drept. Interesant este faptul că străinii căţăraţi prin fraudă pe scaunul Geto-Daciei n-au avut nici un fel de probleme.”⁴⁶

Concluzia autorului ex-securist nu poate fi mai limpede: „În prezent, mai mult de jumătate din populaţia ţării consideră că Ceauşescu a fost un erou, ucis mişeleşte de o bandă de trădători. Nu m-aş mira dacă în doi-trei ani ar fi reabilitat şi declarat erou naţional.”⁴⁷

La sfîrşitul romanelor sale Pavel Coruţ adaugă pentru cititorii săi un fel de anexă explicativă, în care revine asupra teoriilor pseudo-ştiinţifice îmbrăcate în haine epice. Dispariţia super-civilizaţiei străbunilor daci o explică prin înfrîngerea acestora de către fiinţe extraterestre. Drept argumente pentru supoziţiile sale etnogenetice fanteziste autorul invocă pictograme misterioase din peşteri preisto- rice sau găseşte explicaţii pseudo-etimologice, prin care demonstrează de pildă, că numele Ghilgameş nu este de provenienţă semită, ci, pe baza unei analogii fonetice cu toponimul Ghimeş, este pre-dac. Întregul demers urmăreşte un singur ţel, şi anume să aducă dovada că etnogeneza tuturor popoarelor civilizate a avut loc pe teritoriul actual al României. „Majoritatea naţiunilor europene şi o bună parte din celelalte naţiuni ale lumii trebuie să vină în Carpaţi pentru a-şi lua certificatele de naştere.”⁴⁸

Într-o concordanţă stranie cu ideologia extremei drepte interbelice, şi Coruţ se aventurează într-o delirantă aserţiune prin care se recunoaşte limpede obîrşia, dar şi direcţia de bătaie politică a revizionismului istoric: „...secole de ocupaţii străine ne-au impus cu titlu de adevăr mari falsuri istorice cum ar fi latinitatea poporului român şi a limbii române, formarea poporului nostru sub influenţa culturilor vecine, etc. În fapt, latinii erau cel mai tînăr trib hiperborean, vorbind pelasga, la fel cu geţii (dacii). Ei nu puteau să latinizeze un neam atît de întins, ocupat numai parţial (circa o şeptime din teritoriu) într-un timp atît de scurt (165 ani). [...] Împotriva acestor imorale acţiuni ne ridicăm noi, naţionaliştii români. Nu negăm nici unui popor dreptul la istorie şi demnitate naţională. În acelaşi timp, nu permitem nimănui, nici măcar lui Zeus, să nege descendenţa noastră reală şi drepturile ce derivă din ea.”⁴⁹

Scopul nedeclarat al acestor „scriitori” de conjunctură este unul singur: proliferarea falsei psihoze în rîndurile unui public inocent şi derutat politic, că ţara este — şi a fost — o victimă permanentă. Cu alte cuvinte, o minge în mîinile marilor puteri ostile „ţărişoarei noastre”. Soluţiile propuse de falşii mântuitori nu sînt nimic altceva decît clişee periculoase, instrumentalizate politic: izolarea sfidătoare şi isterică, intoleranţa arhaică şi ofensa naţionalist-extremistă, mistificarea istoriei şi dispreţul prezentului în numele unui „mare trecut” invocat drept garant al „viitorului luminos”. Recuperarea trecutului se opreşte, în consecinţă, asupra „martirilor neamului”, printre care, inevitabil, se află Antonescu şi Ceauşescu. O imitare simpatetică a metodelor şi stilului de guvernare ale acestora, propusă indirect de autorii pomeniţi, ar reinstaura xenofobia ca politică de stat, auotohtonismul purificator, dirijismul nivelator, cultul personalităţii, încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, supravegherea generalizată, cenzura şi mizeria spirituală. □

NOTE

1.  Coruţ, Pavel: Arta succesului la români, Editura Miracol, Bucureşti, 1993, Lumina Geto- Daciei, Editura Varanha, Bucureşti, 1993, Să te naşti sub steaua noastră, Editura Miracol, Bucureşti 1994.

2.  Cosma, Neagu: Cupola. Securitatea văzută clin interior. Pagini de memorii. Editura Globus, Bucureşti 1994.

3.  Teodorescu, Filip: Un risc asumat. Timişoara decembrie 1989, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti 1992.

4.  Băcescu, Angela: Din nou în calea năvălirilor barbare, Editura Zalmolxis, Cluj Napoca 1994.

5.  Mazilu, Dumitru: Revoluţia furată, Editura Cozia, Bucureşti 1991.

6.  Vasilevici, Roland: Piramida umbrelor, Editura de Vest, Timişoara 1991.

7.  Olbojan, Gh. Ionescu: Fantomele lui Pacepa, Editura Corida, Bucureşti 1994.

8.   Prima ediţie a cârtii lui Ion Mihai Pacepa, Orizonturi Roşii: Editura Ziarului „Universul”, New York 1988.

9. Saucă, Alexandru: K.G.B.-ul si revoluţia română. Intensificarea ofensivei antiromâneşti. Editura Miracol, Bucureşti 1994.

10. Ştefănescu, Paul: Istoria serviciilor secrete româneşti. Editura Divers-Press. Bucureşti 1994.

11. Iliescu, Ion: Revoluţie şi reformă. Editura Enciclopedică, Bucureşti 1994.

12.*** Punct de vedere preliminar al Serviciului Român de Informaţii privind Evenimentele din decembrie 1989, Bucureşti 1994. [Broşură editata de gazeta „Ordinea”]

13. Cosma, Cupola. Securitatea văzută din interior, p.8.

14. Coruţ. Arta succesului la români, p.358 11. Coruţ, Lumina Geto-Daciei, pp.14–15.

16. Cf. Saucă, op.cit., p.36.

17. Cosma, op.cit., p.78. 1 8. Cosma. op.cit.. p.49.

19.  Cosma, op.cit., p.69.

20.  Cosma, op.cit., pp.273–274.

21.  Coruţ, Să te naşti sub steaua noastră, p.41.

22.  Saucă, op.cit., p.27.

23.  Cosma, op.cit., p. 129.

24.  Coruţ, Să te naşti sub steaua noastră, p. 119.

25.  Cf. Coruţ, Să te naşti sub steaua noastră, p. 159.

26.  Cf. Coruţ, Să le naşti sub steaua noastră, p.205.

27.  Coruţ, Să te naşti sub steaua noastră, p.40–41.

28.  Cf. Coruţ, Lumina Geto-Daciei, p.94.

29.  Cf. Coruţ, Lumina Geto-Daciei, p.28.

30.  Cf. Coruţ, Să te naşti sub steaua noastră, p.205

31.  Saucă, op.cit., p.63.

32.  Cosma, op.cit., p.34.

33.  Saucă, op.cit., p.23.

34.  Cosma, op.cit., p. 100.

35.  Cosma, op.cit., p.230

36.  Coruţ, Să te naşti sub steaua noastră, p. 131.

37.  Coruţ, Arta succesului la români, p.291.

38.  Cosma, op.cit., p.29.

39.  Cf. Sima, Horia: Istoria Mişcării Legionare. Pagini din Istoria Gărzii de Fier, Timişoara 1994, p.13.

40.  Coruţ, Să te naşti sub steaua noastră, p.36.

41.  Cosma, op.cit., p.228.

42.  Coruţ, Lumina Geto-Daciei, p.100–102.

43.  Cf. Coruţ, Arta succesului la români, p.327–328

44.  Cf. Coruţ, Arta succesului la români, p.339.

45.  Coruţ, Lumina Geto-Daciei, p. 126.

46.  Coruţ, Arta succesului la români, p.287–288.

47.  Coruţ, Arta succesului la români, p.304.

48.  Coruţ, Lumina Geto-Daciei, p. 153.

49.  Coruţ, Lumina Geto-Daciei, p. 161–162.

William TOTOK (n.1951, Comloşu-Mare — România). Absolvent al Facultăţii de Filologie (germană–română), Universităţii din Timişoara. Co-fondator al Grupului de acţiune Banat (AktionsGruppe Banat); deţinut pentru „propagandă împotriva orînduirii socialiste” (1975-1976); trăieşte ca scriitor şi jurnalist la Berlin (din 1987). A publicat poezii, eseuri, articole, cronici etc. începînd cu anul 1970 (atît în România, cît şi în Germania, Austria, Ungaria, SUA, Danemarca etc.). Volume eseistice: „Die Zwänge der Erinnerung” (Presiunea amintirilor). Hamburg, 1988; „Aprecieri neretuşate”, Editura Univ. „Al. I. Cuza”. laşi, 1995.