Ceea
ce putem constata de la bun început, fără
cel mai mic risc de a greşi, este că lucrarea
eminentului profesor de drept public de la
Universitatea din Nancy este o lucrare funda-
mentală. Fundamentală prin actualitatea abordării,
prin meticulozitatea prospecţiunii, dar mai ales prin curajul insolit cu care
reuşeşte
să-şi abandoneze ghiulelele unei culturi politice clădită pe cu totul alte
principii.
Problema naţională congelată, măturată sub covor sau declarată pur şi
simplu
rezolvată pentru totdeauna revine în forţă atît în Europa de după Maastricht,
cît şi în
cea post-comunistă. În Europa de Est ne confruntăm cu o explozie greu controlabilă
a naţionalismului (printre exemplele citate, ţara noastră ocupînd un loc
important),
a unui naţionalism definit împreună cu Ernst Gellner ca „teorie a
legitimării politice
a pretenţiei că limitele etnice corespund cu limitele politice.”
O chestiune cît se poate de actuală, susţine autorul, în măsura în care
majoritatea comunităţilor statale din Europa Centrală nu sînt clădite pe
populaţii
omogene din punct de vedere naţional. „...Dacă nu vrem ca toată Europa să fie
cuprinsă de un incendiu naţional ar fi vreme încă să constatăm că unitatea
politică
a statului. îndeosebi în Est, nu se poate confunda cu unitatea naţională,
într-un
cuvînt, mai poate fi sugerată şi o altă modalitate de trăire a statului şi a
naţiunii.
Această manieră de a fi se incarnează în ideea de multinaţiune, care
este o societate
politică compusă din mai multe comunităţi naţionale, dar unite printr-o voinţă
de a împărtăşi un destin comun. Pentru aceasta naţiunea trebuie despărţită de
stat. Nu este oare acesta proiectul Europei de la Maastricht, pe o calc
diferită?”
Obiectul de studiu al autorului este Europa Centrală, chiar dacă
dimensionată
oarecum diferit faţă de tradiţia locului. Ea cuprinde de fapt toată Europa de
Est,
de la ţările Baltice pînă în inima Balcanilor, ţări scăpate (deocamdată) din
frăţeasca îmbrăţişare sovietică (respectiv, rusă). Dar atenţia principală este
orientată către spaţiul fostului Imperiu Habsburgic, nucleul propriu-zis a ceea
ce
se numeşte în mod curent Mitteleuropa. Ε de mirare oare că autorul îl citează
în moto pe François Palacky,
care împotriva ameninţării panslavismului rus scria
în 1848: .....si l’empire d’Autriche n’existait pas, il faudrait l’inventer et
cela
dans l’intérêt de l’humanité”? Dar dincolo de aluzii spirituale, ne găsim
în faţa
unui studiu de factură „germanică” care nu se lasă pradă poeziei. Într-o
lucrare
de peste 300 de pagini Pierré-Caps ne poartă prin toate ungherele istoriei
acestor
teritorii, şi în ciuda unor mici inexactităţi — văzute de ia înălţimea turnului
Eiffel
poate mai puţin conturate —, ceea ce ne copleşeşte este tocmai bogăţia şi
prospeţimea
informaţiei. Chiar dacă sîntem tentaţi să polemizăm cu autorul în unele
chestiuni de
detaliu — aşa cum îi stă bine unei recenzii adevărate — trebuie să recunoaştem
că
ne aflăm în faţa unei autorităţi greu de combătut cu instrumente ştiinţifice.
Chiar şi o sumară trecere în revistă a titlurilor unor capitole şi
subcapitole poate
să ne ofere o imagine destul de relevantă a ariei analizelor întreprinse de
Pierré-Caps: „Revanşa naţiunilor fără istoric; «Minorităţi care prelungesc o
naţiune
învecinată» sau mitul Marii Naţiuni: «Minorităţi transnaţionale» sau
dificultatea de
a fi; «Minorităţi izolate» sau afirmarea de sine; Naţiuni istorice şi naţiuni
fără istorie:
Iredentismul; Dreptul de supraveghere; Excluderea celuilalt; Naţiune de stat;
Fiecăruia
statul său naţional; Naţiune culturală: Naţiuni retardate; Unitatea prin limbă;
Unitatea
prin religie” etc., titluri ce vorbesc de la sine.
Stéphane Pierré-Caps dezvăluie cu o rară acuitate anatomia Europei Centrale
şi caracterul specific al identităţii sale din perioada modernă perindîndu-se
în
timp şi spaţiu prin toate punctele nodale ale unei Mitteleuropa cuprinzînd,
după
aprecierea autorului, un amestec a nouăsprezece popoare, diferenţiate după
criteriul limbii, dar şi al religiei, printre care estonieni, letoni,
lituanieni, bieloruşi,
polonezi, ucrainieni, cehi, slovaci, maghiari, români, sloveni, sîrbi, croaţi,
mace-
donieni, bulgari, albanezi, greci, bosnieci musulmani şi montenegreni, listă
din
care lipsesc încă minorităţile fără formaţiune statală proprie în regiune.
Cu
certitudine, autorul nu este un jurist rătăcit pe meleagurile istorici, de
vreme ce unul dintre capitolele centrale cele mai masive ale cărţii sale sînt
consacrate analizei chestiunii din punctul de vedere al dreptului
internaţional. O
retrospectivă istorică a reglementărilor în materie, dar şi o analiză a celor
mai
recente documente internaţionale cuprinzînd şi Convenţia–cadru, întregesc
peisajul deosebit de complex al domeniului, pregătind în acelaşi timp platforma
ştiinţifică pentru lovitura finală: pledoaria pentru statul multinaţional. În
timp
ce o Europă de după Maastricht, în pană de proiecte politice, ţine seama încă
de
total inadecvatul model francez al statului naţional, statele naţionale ale
Europei
Centrale redescoperă rădăcinile multiculturale ale propriei societăţi politice.
„Desigur, acesta trezire la conştiinţă nu va exclude nici fenomenul statal,
nici
cel naţional. Ea provoacă doar la o regîndire a raportului dintre stat şi
naţiune în
alţi termeni decît în aceea ai coincidenţei. Analizînd vicisitudinile ideii
multi-
naţionale autorul nu se fereşte nici de dezvăluirea limitelor ideii de
democraţie,în special sub varianta
sa majoritară. Cel care găseşte în tezele istoricului Jean
Bérenger un reazăm pentru înţelegerea naufragiului imperiului austro–ungar
sau a autogestiunii iugoslave nu se va sfii să dezvăluie toate anomaliile
obsesiilor
teritoriale, ale inevitabilelor purificări etnice sau ale limitelor legii
numerelor
din cadrul democraţiilor majoritare, denumite de Robert Dahl „poliarhii”.
„Întrucît rămîne închis în determinismul statului naţional, în care
naţiunea
rimează cu statul — susţine în continuare autorul —. problema reprezentării
parlamentare a minorităţilor naţionale nu-şi poate afla un răspuns într-adevăr
satisfăcător. (...) Dacă minorităţile sînt în general prezente în parlamentele
diferitelor
ţări din Est, această reprezentare va rămîne mereu imperfectă şi în orice caz
nu va
corespunde niciodată importanţei lor numerice reale, nici chiar importanţei lor
politice. (...) Departe de determinismul teritorial şi aritmetic al statului
naţional,
această schimbare de perspectivă trece printr-un nou mod de a concepe raportul
de
la naţiune la stat, prin instaurarea unei societăţi politice de un nou tip
bazată pe
recunoaşterea instituţionalizată a fenomenului multinaţional.”
Bazată pe o istoric specifică, identitatea Europei Centrale nu poate fi
despărţită de dublul principiu al unităţii şi pluralismului, din dialectica
căruia
îşi trage seva pînă în zilele noastre. „...Omogenitatea politică şi
obiectivarea
frontierelor inerente acestei invenţii a Europei Occidentale care constituie
statul
naţional, este profund inaplicabilă omologului său oriental, pur şi simplu
pentru
că situaţia sa geopolitică nu se pretează la asta. A pretinde contrariul, sau a
încerca cu orice preţ să se facă state naţionale pe ruinele spaţiului iugoslav,
spre
exemplu. înseamnă a semăna germenii «purificărilor etnice» şi a consimţi peri-
odic la decupaje teritoriale şi deplasări de populaţii, la războaie endemice şi
drame
umane.” Pierré–Caps, acest observator neprotocolar şi neiertător ale
complicatelor
realităţi ale spaţiului danubian, nu se opreşte aici, apelînd fără nici o sfială
la
formule neortodoxe care stîrnesc atîtea animozităţi în netămăduita noastră
regiune. „Idee necunoscută în Franţa, nu atît din cauza unor obstacole
lingvistice
cît datorită faptului că se opune punct cu punct modelului francez al statului
naţional (...), statul multinaţional nu se bazează pe logica teritorială
clasică,
suport indisolubil al statului naţional, ci pe principiul autonomiei
personale care
face din apartenenţa la o comunitate naţională un drept individual, şi
conferă
acesteia din urmă drepturi colective.” Ce-i drept, modelul citat de
autorul francez
este cel austro–ungar, practicat şi în Transilvania acelei epoci. în care o
comunitate
etnică, „plecînd de la libera declarare a naţionalităţii fiecărui cetăţean
major
înscris într-un «cadastru naţional» constituia o entitate juridică, o asociaţie
de
persoane care gerase ea însăşi interesele lor culturale naţionale, cum ar fi în
domeniul şcolar, prin intermediul unui consiliu ales în mod democratic.” Care
va fi destinul mult disputatei autonomii personale este întrebarea care îl
preocupă
şi pe autorul studiului nostru. Răspunsurile pe care ni le oferă pot fi
sugeratepoate de
titlurile/subtitlurile din finalul cărţii sale: „Democraţie şi
supranaţionalitate;
Separarea statului de naţiune; Spiritualizarea frontierelor; Viitorul
democraţiei
asociative”. În cadrul dezbaterilor generale privind sistemele politice ale
mileniului
III., ajunse uneori la temperaturi incendiare, cartea lui Stéphane Pierré-Caps
va
ocupa fără îndoială un loc central: în mijlocul ringului. □
(Elek Szokoly)
(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006