Ieşite din
perioada celor cincizeci de ani de ateism de stat, diferitele biserici din
Europa Centrală şi de Est se prezintă cu un palmares inegal, de la
respectabilitatea
conferită de disidenţă, pînă la povara compromisului şi chiar a colaboraţionismului.
Perioada post-comunistă a adăugat acestei situaţii accente noi, îngrijorătoare.
Intoleranţa
religioasă a culminat în criza iugoslavă. Exclusivismul şi fundamentalismul au
relansat
discuţia despre locul şi rolul religiei, al bisericii în societatea
contemporană. Este
incontestabil faptul că ieşirea la lumină a bisericilor în perioada
post-comunistă este
totodată expresia normalităţii. Dacă însă societatea modernă seculară a adoptat
drepturile
religioase ca parte componentă a drepturilor universale ale omului, sînt încă
destule
semne că reciproca nu este întotdeauna şi pretutindeni, valabilă.
Societăţile
post-comuniste sînt în faţa unor reforme globale profunde şi tind să refacă
decalajul care le mai desparte de jumătatea de vest a continentului. Reformele
nu pot să nu
vizeze şi reevaluarea rolului tradiţional al bisericii în această parte de
lume. Firul tradiţiei
nu poate fi pur şi simplu reînnodat, raportarea la modernitate este
inevitabilă.
Şi România se află
în faţa unor asemenea opţiuni globale. Dacă reforma economică
şi instituţională sînt priorităţi unanim acceptate, nu acelaşi lucru se poate
afirma despre
aşezarea în modernitate a relaţiei biserică-stat. Amestecul dintre laic şi
religios,
complicităţile politice, gustul ceremoniilor bisericeşti devenite aproape la
fel de
obligatorii ca defunctele ritualuri naţional-comuniste, dezvăluie incapacitatea
societăţii
de a se europeniza în totalitate.
Acest număr
al ALTEREI ţinteşte să impulsioneze dezbaterea publică din România pe
această temă. El prezintă cititorului autohton reflecţiile unor autori de
prestigiu care pun, în
articole substanţiale, problema drepturilor religioase în contextul drepturilor
omului, trecînd
în revistă istoria relaţiei stat-biserică. Se evocă felul cum societatea seculară
modernă este
capabilă să coexiste cu religia şi răspunsul pe care, la rîndul ei, biserica îl
dă sistemului de
norme ale drepturilor omului. Studiile dezvăluie fragilitatea poziţiilor
extreme (stat teocratic
/stat ateu), şi scrutează mecanismele care pot conduce la acomodarea dintre
biserică şi stat,
dintre credincioşi şi necredincioşi, dintre religiile istorice şi cele noi,
dintre credinţe majoritare
şi minoritare, dintre esenţa individualistă a drepturilor omului şi dimensiunea
comunitară a
religiei. Totodată, sînt evocate momentele unor opţiuni fundamentale tăcute, în
timp, pe
teritoriul Transilvaniei istorice: edictul de toleranţă religioasă care a
succedat Reformei,
unirea cu Roma a bisericii române în epoca iluministă.
Selecţia nu este întîmplătoare. România,
ca de altfel alte ţări în curs de desovietizare,
arc la îndemînă modele diverse. Pe de o parte, ea trebuie să se alinieze la
standarde europene,
pe de altă parte, recuperînd ceea ce aici, la contactul dintre creştinismul
răsăritean şi cel
occidental, este un posibil model, ea trebuie să-şi găsească propria cale. În
realitate, lucrurile
nu sînt atît de simple. Există interese puternice care tind să blocheze
opţiunea modernităţii.
Una din căile care are destui susţinători ar fi aceea a impunerii (autoimpunerii)
bisericii
ortodoxe române ca biserică naţională, respectiv oficială, de stat, cu toate
privilegiile ce
decurg din aceasta. Prin această nouă coalizare cu puterea seculară, biserica
ortodoxă riscă,
poate definitiv, să-şi piardă autonomia, şi să nu mai poată oferi
credincioşilor săi decît
doctrine seculare (naţionalism, autohtonism) din cele mai puţin dotate cu
capacitatea de a
răspunde provocărilor societăţii moderne. Un pact politic care ar contrazice
totodată realitatea
pluriconfesională a ţării şi s-ar traduce, fără îndoială, în mari acumulări de
frustrare. Un stat
ortodox, asemeni Greciei (dar lipsit de poziţia sa geostrategică) nu va fi uşor
de integrat
într-o Europă care, punînd drepturile religioase în contextul drepturilor
omului şi protejîndu-
le prin mecanisme tot mai sofisticate, nu mai puţin, a optat pentru statul
secular şi pluralismul
confesional ca singurele în măsură sa administreze diversitatea de astăzi a
Europei şi să ţină
departe spectrul unor conflicte (chiar şi aşa, Irlanda există).
La celălalt capăt
al gamei unor posibile opţiuni, stă experienţa Transilvaniei. Aici s-au
aniversat recent 425 de ani de la declaraţia de toleranţa religioasă de la
Tîrgu-Mureş, care relua
edictul de toleranţă de la Turda din 1568. Cu un an înainte de ceea ce în Apus
avea să fie Noaptea
Sfîntului Bartolomeu, în Transilvania, dimpotrivă, religiile recepte erau puse
pe picior de egalitate,
considerate legitime şi statul însuşi se proclama garantul acestui echilibru.
Chiar dacă modelul
era imperfect, deoarece nu îngloba decît religiile celor trei naţiuni politice,
este incontestabil că
el a constituit o premieră europeană şi a ţinut provincia la adăpost de
pustiitoarele războaie
religioase care au bulversat Europa. Transilvania a fost prin urmare, în ciuda
sau tocmai graţie
diversităţii sale religioase, un spaţiu de echilibru şi pace interconfesională
unic, la contactul
dintre plăcile tectonice ale ortodoxiei şi creştinismului occidental, un spaţiu
de respectabilă
toleranţă, mult înainte ca aceasta să devină o evidenţă în Europa Civilizată.
Privind la
perioada post-comunistă a României, descoperim şi semne pozitive, drepturile
religioase ale individului, dar şi ale colectivităţilor revin în forţă şi
practicarea lor este protejată
de stat. Sînt însă tot pe atîtea, dacă nu mai multe, simptomele îngrijorătoare:
intruziunea
bisericii ortodoxe în stat, refuzul modernităţii, anatemizarea diversităţii,
punerea sub semnul
întrebării a legitimităţii pluralismului religios, expansiunea ortodoxă în
spaţiul greco-catolic.
participarea ortodoxiei la ritualurile colectiviste ale grupurilor
ultranaţionaliste.
Chiar dacă nu se
află în centrul dezbaterii privind integrarea Românie în Europa, opţiunea
românească în chestiunea raportului stat—biserică, religie—drepturile omului va
fi la fel de
importantă, dacă nu chiar mai importantă, decît cea instituţională sau
economică. Excepţia
grecească este probabil, în anumite cercuri, deosebit de tentantă. Ea nu
corespunde însă nici
realităţii româneşti, mult mai diversă decît a acestei democraţii balcanice,
nici tradiţiilor
central-europene ale populaţiei transilvane, nici, credem noi, posibilităţilor
şi modelelor pe
care le avem la îndemînă.
(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006