Orice instituţie devotată cauzei păcii, democraţiei şi drepturilor omului
se
poate întreba dacă nu cumva zilele îi sînt numărate, ţelurile pot fi oare
atinse, iar
principiile nu sînt prea idealiste.
Căci lumea
de astăzi este sfîşiată de paradoxuri şi crize. Pe de o parte, în
ultimii douăzeci de ani, lumea a fost martora unei transformări democratice de
o
fervoare aproape apocaliptică. Zidul Berlinului a căzut. Europa de Est a fost
eliberată. Imperiul Sovietic nu mai există. Autocraţiile africane s-au
destrămat.
Apartheidul a dispărut. Dictatorii latino-americani au abdicat. Chiar vechile
rivalităţi dintre Roma şi Ierusalim, dintre evrei şi palestinieni s-au mai
îndulcit.
Un sentiment de uşurare şi mîndrie îi încearcă, probabil, pînă şi pe cei mai
cinici.
Pe de
cealaltă parte, astăzi lumea este sfîşiată de nelinişte şi tragedii — de
o decisivă luptă finală între bine şi rău, dacă nu din punct de vedere militar,
atunci din perspectivă morală. Asasinarea plină de cruzime a primului ministru
Rabin şi ororile din Hebron sînt doar ultimele acte ale unei drame disperate
care
pare să fi cuprins întreaga lume. Păstrînd încă în minte amintirea gulagurilor,
a
războiului mondial şi a Holocaustului, azi sîntem martorii măcelului însîngerat
din Ruanda, Burundi şi Sudan, ai genocidului tragic din Balcani, ai neliniştii
generale din America Centrală, Africa de Vest, Asia de Sud, Peninsula Coreeană
şi părţi ale fostului bloc sovietic. Fiecare continent se confruntă în prezent
cu
mişcări de unificare politică crescîndă, cărora li se opune o balcanizare
radicală,
cu blînde mişcări religioase ecumenice, cărora le stă în faţă un fundamentalism
radical, cu pluralismul moral raţional, concurat de un şocant relativism moral.
Chiar în democraţiile vestice, mai bătrîne şi mai stabile, amarele războaie
culturale
au reunit apărători ai diferitelor tradiţii învechite împotriva batalionelor
noilor
deconstructivişti. În America, prăpastia dintre urban şi rural, ghetou şi
suburbie,
negri şi albi, heterosexuali şi homosexuali, bătrîni şi tineri, avuţi şi
săraci, agresori
şi victime, pare să se adîncească din ce în ce mai mult.
Crearea unei punţi peste
această prăpastie, descompunerea paradoxurilor
democratizării şi demolării simultane a ordinii lumii este una dintre cele mai
imperioase urgenţe ale secolului XXI.
O mare parte
din rezolvarea acestei urgenţe trebuie lăsată în seama celor pricepuţi
–– cum ar fi Centrul Steinmetz sau alte instituţii — căci ei se străduiesc să
găsească
resursele şi componentele unei noi păci. Aceste componente trebuie, cu
siguranţă,
căutate şi în simbolurile şi structurile comune, în principiile şi procesele
comune
ştiinţei şi comerţului din întreaga lume, literaturii, limbii şi mass-mediei
întregului
glob, în mediul înconjurător care înmugureşte, în îngrjirea sănătăţii şi în
mişcările
de conservare a tradiţiilor. Dar acestea sînt, toate, dincolo de sfera
cunoaşterii mele.
Prezentul
studiu este foarte simplu, dar şi contrar intuiţiei. Foarte simplu,
deoarece susţine că orice soluţie a crizei mondiale trebuie să instaureze un
regim al
respectării legii şi drepturilor omului. A demonstra aceasta, ar însemna a
reafirma
evidenţa. Acea parte a ei care contrazice intuiţia susţine că religia trebuie
să fie o
dimensiune vitală a oricărui regim legal şi al drepturilor omului.
Legile
moderne ale drepturilor omului nu vor fi un panaceu al crizei mondiale
din secolul viitor, nu vor asigura o pace instantanee, dar vor fi o parte
foarte importantă
a oricărei soluţii. Religiile nu vor fi aliaţi uşor de angajat, dar lupta
pentru drepturile
omului nu poate fi cîştigată fără ele. Căci legile drepturilor omului sînt
idealuri
abstracte înnăscute, afirmaţii universale ale dorinţei unei vieţi şi societăţi
prospere.
Depinde doar de creativitatea comunităţilor şi instituţiilor umane să le dea
conţinut
şi coerenţă, să asigure „scara de valori care să conducă exercitarea şi
manifestările
lor concrete”, conform unei celebre aserţiuni a lui Jacques Maritain.
Religia este
o condiţie inerentă vieţii omului şi comunităţilor umane. Religiile
asigură întotdeauna resurse universale şi grile valorice cu ajutorul cărora
persoanele
şi comunităţile se autoguvernează. Religiile trebuie deci văzute ca aliaţi
indispensabili
în lupta modernă pentru drepturile omului. Credinţa şi lucrarea lor trebuie
invocate
pentru a da înţeles şi măsură cererilor abstracte ale normelor drepturilor
omului,
pentru a înzestra cu spirit şi sfinţenie ideile şi instituţiile legale.
Am să dezvolt în trei părţi această teză simplă şi care contrazice
intuiţia. Mai întîi, am
să demonstrez că toate legile (inclusiv legile drepturilor omului) au în mod
necesar resurse,
dimensiuni şi corelative religioase. În al doilea rînd, am să demonstrez că
mişcarea modernă
pentru drepturile omului s-a sărăcit şi chiar s-a autofalimentat datorită
deprecierii
convenţionale a rolurilor şi drepturilor religiei. Am să demonstrez apoi, în al
treilea rînd, că
ideile şi instituţiile religioase au nevoie de un regim sănătos bazat pe lege,
democraţie şi
drepturile omului şi am să ilustrez această parte cu exemple din propria mea
tradiţie creştină.
Drept şi religie
Primul
punct al studiului meu, care contrazice intuiţia, este că dreptul şi religia
există într-o interacţiune necesară şi dialectică una cu cealaltă. Pentru a-ţi
da seamade această interacţiune,
trebuie să depăşeşti concepţiile pozitiviste despre drept şi
concepţia privatistă despre religie, care domină instituţiile de învăţămînt
superior
occidentale. Printre jurişti, dreptul este considerat pur şi simplu un corpus
de reguli
şi norme, destinate să guverneze societatea. Religia este concepută pur şi
simplu ca
un corpus de doctrine şi aplicaţii menite să călăuzească conştiinţa personală.
Dreptul
nu-şi are locul pe tărîmul religiei. Religia nu-şi are locul în piaţa publică.
Asemenea
concepţii sînt, toate la un loc, mult prea înguste pentru ca să
admitem interdependenţa reciprocă dintre drept şi religie. „Dreptul nu este
numai
un sistem de reguli”, scrie Harold Berman. „El cuprinde oamenii care fac
legi,
care hotărăsc, administrează şi negociază.” Este un proces viu, funcţional,
de
alocare a drepturilor şi îndatoririlor, de a rezolva conflictele, de a deschide
canale
ale colaborării între numeroşi şi diferiţi indivizi şi instituţii. Dreptul
înseamnă
reguli la care se adaugă articularea socială, realizarea practică şi elaborarea
acelor
reguli. Religia nu este numai un set de doctrine şi aplicări ale conştiinţei
personale, ale inimii individuale. Ea este de asemenea, din nou în cuvintele
lui
Berman, „oameni care îşi manifestă împreună intuirea unei preocupări
colective
a sensului absolut şi scopului vieţii.”, a ceea ce Rudolf Otto numea „ideea de
sacru”. Religia implică anumite crezuri, culte, coduri comportamentale,
comunităţi confesionale. Ea implică anumite convingeri şi articularea lor
socială,
îndeplinirea lor practică şi elaborarea acestor convingeri.
Aceste largi
definiţii funcţionale ale legii şi religiei nu ne furnizează criterii
de rezolvare ale cazurilor nelămurite. Nu este întotdeauna simplu să diferenţiezi
între normele legale şi cele nelegale, între revendicările religioase sincere
şi
cele contrafăcute. Dar aceste definiţii funcţionale ale dreptului şi religiei
asigură
un mijloc principial de diferenţiere a celor două sfere de idei şi a celor două
instituţii şi două metode şi forme distincte de studiu: ştiinţele juridice şi
ştiinţele
religioase, jurisprudenţa şi teologia.
Cu siguranţă
că în multe ocazii sferele şi domeniile legii şi ale religiei fie că
s-au suprapus, fie că s-au contrazis. Fiecare tradiţie religioasă a cunoscut şi
teonomismul, şi antinomianismul: excesul legislativ şi spiritualizarea excesivă
a
religiei. Fiecare tradiţie juridică a cunoscut şi teocraţia, şi totalitarismul:
sacralizarea excesivă şi secularizarea excesivă a legii. Dar în majoritatea
epocilor
şi a culturilor, realitatea dominantă arată că dreptul şi religia nu compun o
unitate
monistică, nici o dualitate antinomică, ci sînt în armonie dialectică. Fiecare
tradiţie religioasă se străduieşte să se împace cu legea, prin atingerea
echilibrului
între raţional şi mistic, între profetic şi clerical, între structural şi
spiritual. Fiecare
tradiţie juridică luptă să-şi lege structurile şi procesele formale de
credinţele şi
idealurile poporului ei. Dreptul şi religia sînt sfere distincte şi ştiinţe ale
vieţii
omeneşti, dar ele există în interacţiune dialectică, întrepătrunse în
permanenţă
şi îmbogăţindu-se reciproc.
Se pot distinge multe
tipuri de relaţii între drept şi religie. De exemplu, dreptul
şi religia sînt înrudite conceptual. Ambele discipline se bazează pe
aceleaşi concepte
fundamentale despre natura existenţei şi a ordinii, ai persoanei şi
comunităţii, a
cunoaşterii şi adevărului. Şi dreptul, şi religia concep în mod analog păcatul
şi crima,
convenţia şi contractul, mîntuirea şi reabilitarea, dreptatea şi justiţia, care
se combină,
inevitabil, în mintea legislatorului, a judecătorului sau a juratului.
Conceptul juridic
modern de delict, de exemplu, a fost modelat de o teologie ebraică şi creştină
a
păcatului şi ispăşirii. Conceptul modern juridic al contractelor absolut
obligatorii
s-a născut în creuzetul teologiei convenţiei puritane. Conceptul juridic modern
al
scopului pedepsei îşi are rădăcina în doctrinele catolice ale ispăşirii, dar şi
în doctrinele
protestante ale modurilor de folosire a legii. Şi dreptul, şi religia se
bazează una pe
conceptele celeilalte, pentru a-şi forma propriile doctrine. Doctrina juridică
a pedepsei
conforme delictului se bazează pe doctrina teologică a purgatoriului şi
ispăşirii.
Doctrina teologală creştină a naturii păcătoase a umanităţii căzute este bazată
pe
conceptele juridice de procură, complicitate şi răspundere indirectă.
Dreptul
şi religia sînt înrudite din punct de vedere metodologic. Ambele au
dezvoltat metode hermeneutice analoage, moduri de a-şi interpreta textele
doctrinare. Ambele au dezvoltat metode logice, moduri de a deduce precepte din
principii, de a raţiona pe baza analogiei şi a precedentului. Ambele au
dezvoltat
metode etice, modalităţi de translaţie a valorilor şi convingerilor celor mai
profunde în obiceiuri ţinînd de un comportament obligatoriu sau recomandabil.
Ambele au dezvoltat metode juridice şi retorice, moduri de aranjare şi
prezentare
ale argumentelor şi informaţiilor. Ambele au dezvoltat metode de a aduce dovezi
şi a-şi adjudeca dispute. Ambele au dezvoltat metode de organizare,
sistematizare
şi predare a materiilor de învăţămînt necesare.
Dreptul
şi religia sînt înrudite din punct de vedere instituţional — în prin-
cipal în relaţia dintre biserică şi stat, dar şi în relaţia dintre diferite
alte grupuri
religioase şi politice. Juriştii şi teologii lucrează umăr la umăr pentru a
defini
relaţia corespunzătoare între aceste grupuri politice şi religioase, a le
hotărî
respectivele responsabilităţi, a le uşura colaborarea, a delimita formele de
ajutor
şi protecţie ale unora faţă de celelalte. Multe dintre marile doctrine
constituţionale
occidentale ale bisericii şi statului — teoria celor două oraşe a lui Augustin,
teoria celor două puteri a lui Gelasius, teoria celor două săbii a Evului Mediu
literat, teoria celor două regate a epocii Reformei — provin atît din dreptul
civil,
cît şi din cel canonic, din jurisprudenţa teologică, dar şi din teologia
politică.
Mare parte din dreptul nostru constituţional al bisericii şi al statului este
produsul
atît al doctrinei juridice şi politice a Iluminismului, cît şi al dogmei
teologice şi
morale creştine.
Dreptul şi religia sînt înrudite din punct de vedere profesional. În multe
societăţi timpurii, şi în anumite grupuri şi astăzi, profesarea dreptului şi a
religiei se face de către aceleaşi
persoane. Cu responsabilităţi juridice şi sacerdotale este
învestită fie biserica, fie o persoană, şef de trib, oracol, pontif sau rabin.
Chiar
atunci cînd cele două profesiuni sînt diferenţiate, ele rămîn îndeaproape
înrudite.
Profesiunile sînt asemănătoare ca formă. Ambele necesită o profundă educaţie în
doctrină şi menţin standarde de admitere foarte înalte. Ambele şi-au dezvoltat
coduri de etică profesională şi structuri interne de autoritate, pentru a-şi
întări
poziţia. Ambele caută promovarea colaborării, a colegialităţii, al spiritului
de
echipă. Profesiile funcţionează, de asemenea, în paralel. Există afinităţi
între
medierea avocatului şi intermedierea preotului, între pronunţarea verdictului
de
către curte şi arbitrajul consistoriului, între, binefacerile baroului şi
bunăvoinţa
diaconatului. Teoretic, ambele profesii slujesc şi servesc societatea. Ambele
încearcă să fie exemple ale idealurilor chemării şi comunităţii.
Acestea, ca
şi alte forme de interacţiune, au adus domeniile şi ştiinţele juridice
şi ale religiei în dependenţă reciprocă.
Pe de o
parte, dreptul dă vieţilor şi comunităţilor religioase o structură:
ordinea şi dreapta credinţă de care au nevoie pentru a supravieţui şi înflori
în
societate. „Obiceiuri ale inimii” juridice le structurează
credincioşilor viaţa
spirituală interioară şi disciplina, de la pustnicul retras, pînă la fanaticul
agresiv.
Ideile juridice de dreptate, ordine, căinţă, dumnezeire, restituire,
răspundere,
obligaţie şi altele se regăsesc în doctrinele teologice ale multor tradiţii
religioase.
Structurile şi procesele juridice, cum ar fi legea canonică creştină, Halacha
ebraică
şi Sharia musulmană, definesc şi guvernează comunităţile religioase şi
credinţele
lor distincte, ritualurile, moravurile şi morala. Fără această structură
juridică,
religia ar decădea curînd într-un spiritualism deşert.
Pe de altă
parte, religia aduce spirit în procesele şi normele juridice —
sanctitatea şi autoritatea de care acestea au nevoie pentru a obţine ascultare
şi
respect. Religia inspiră ritualurile din tribunal, eticheta legislaturii,
strălucirea
biroului executiv, toate acelea care celebrează şi confirmă obiectivitatea şi
egalitatea, adevărul şi dreptatea legii. Religia acordă dreptului onestitatea
ei
structurală, „moralitatea interioară”, cum spunea odată Leon Fuller.
Regulile
juridice şi sancţiunile sînt popularizate şi cunoscute de toată lumea. Ele sînt
aceleaşi pentru toţi, stabile şi lesne de înţeles. Sînt aplicate prospectiv şi
întărite
consecvent. Religia conferă dreptului respectul faţă de tradiţie, pentru
continuitatea instituţiilor, a limbii şi practicii, faţă de precedent şi
conservare.
Aşa cum religia are tradiţia talmudică, la fel, dreptul are tradiţia dreptului
comun
(penal), a dreptului civil şi tradiţia constituţională. Precum în religie, aşa
şi în
drept, noi abandonăm practicile confirmate de timp ale trecutului numai cu
eforturi, numai cu explicaţii. Religia conferă dreptului autoritate şi
legitimare,
prin inducerea respectului faţă de lege şi structurile autorităţii, prin
crearea unei
populare „credinţe în adevăr şi dreptate, într-o dreptate care transcende
utilitatea
socială” în cetăţeni şi subiecţii
săi. Ca şi religia, dreptul are resurse scrise sau
vorbite, texte sau oracole care sînt considerate decisive în ele însele.
Religia are
Biblia şi Tora şi păstorii şi rabinii care să le explice. Dreptul are
constituţiile şi
statutele şi judecătorii şi agenţii care le aplică. Fără acest spirit religios,
dreptul
ar decădea curînd într-un formalism fără conţinut.
Dreptul
şi religia sînt, deci, două mari sisteme de valori şi credinţe, care se
întrepătrund. Ele îşi au propriile surse şi structuri normative şi de
autoritate,
propriile metode şi măsuri de afirmare şi amendare, propriile ritualuri şi
obiceiuri
de conceptualizare şi celebrare a valorilor. Aceste sfere şi ştiinţe ale
dreptului şi
religiei există într-o armonie dialectică. Ele au multe elemente în comun,
multe
concepte şi multe metode. Ele se echilibrează una pe alta prin contraponderea
justiţiei cu mila, a dreptului cu dreptatea, a dreptei credinţe cu libertatea,
a
disciplinei cu iubirea. Această armonie dialectică este cea care conferă
dreptului
şi religiei vitalitate şi putere.
Religia şi drepturile omului
Cel de-al doilea punct al studiului meu, care contrazice intuiţia, este că
religia — în toată multitudinea ei denominaţională — trebuie inclusă într-un
regim juridic de drepturi ale omului.
Acesta e un
punct de vedere controversai — unii ar spune chiar stupid. Căci
pînă şimarile religii ale Cărţii — iudaismul, creştinismul şi islamul —
par să
fie candidaţi controversaţi pentru un rol constructiv în regimul drepturilor
omului.
Fiindcă nici una dintre aceste tradiţii religioase nu vorbeşte fără echivoc despre
drepturile omului, nici una nu şi-a adunat, de-a lungul secolelor, un palmares
exemplar în sprijinul drepturilor omului. Textele lor sacre şi canoanele spun
mult mai multe despre porunci şi obligaţii decît despre libertăţi şi drepturi.
Pe
cît au contribuit teologii şi juriştii lor la cultivarea lor, pe atît au fost
de opaci la
importarea drepturilor omului. Politica lor internă şi propaganda lor externă
au
ajutat la propagarea bigotismului, şovinismului şi violenţei, în aceeaşi măsură
în care au servit la propagarea egalităţii, libertăţii şi fraternităţii.
„Sîngele celor
mulţi” este la uşa sinagogilor noastre, a bisericilor şi moscheilor, sîngele
dizidenţilor, al femeilor, copiilor şi mai ales al trecătorilor. Ciomegele
pogromurilor religioase, ale cruciadelor, jihad-urilor, inchiziţiilor şi
ostracizărilor
au avut efecte devastatoare. Naţionalismul religios şi fundamentalismul au
contribuit împreună la provocarea de morţi violente şi dezrădăcinarea, în
ultimii
ani, a mii de credincioşi.
Mai mult, cultivarea modernă a drepturilor omului (cel puţin în Occident) a
început la drept vorbind cu cincizeci de ani în urmă, cînd creştinismul şi
succesorii
săi iluminişti s-au dovedit incapabili să-şi ţină promisiunile. La mijlocul
acestui
secol nu s-a produs nici a doua venire a lui Cristos, promisă de creştini, nicioraşul ceresc al
raţiunii, promis de libertinii luminaţi, nici dispariţia statului,
promisă de socialiştii luminaţi. În loc de acestea, am avut războaie mondiale,
gulaguri şi Holocaustul — fascismul nefast şi malefic şi iraţionalismul, faţă
de
care creştinismul şi iluminismul nu au avut nici o reacţie convingătoare sau
vreun mijloc de intimidare eficient.
Astfel,
mişcarea modernă pentru drepturile omului s-a născut din disperarea
ce a urmat celui de-al doilea război mondial. A fost o încercare de a găsi o
credinţă
mondială, care să umple un vid spiritual. A fost o încercare de a culege din
recolta tradiţiilor creştinismului şi iluminismului acele elemente rudimentare
ale unei noi credinţe şi noi legi care să reunifice o ordine serios distrusă a
lumii.
Orgolioasele pretenţii ale Articolului 1 al Declaraţiei Universale a
drepturilor
Omului — „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi
drepturi.
Ele sînt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele
faţă
de celelalte în spiritul fraternităţii” — nu fac decît să lărgească sfera
adevărurilor
primitive ale creştinismului şi iluminismului, fără prea multe repere în
realitatea
postbelică. Libertatea şi egalitatea erau greu de găsit. În cele cîteva decenii
anterioare, raţiunea şi conştiinţa îşi trădaseră flagrant esenţa.
Deşi
provenită din disperare, mişcarea pentru drepturile omului a crescut
rapid în anii postbelici. Într-adevăr, după 1950, a erupt o veritabilă revoluţie
a
drepturilor. În America şi Europa, această revoluţie a drepturilor a dus la o
puternică mişcare a drepturilor civile „la firul ierbii” şi la o
învălmăşeală de
cazuri şi statute hotărîtoare. În Africa şi America Latină, ea a produs
agitaţie, şi,
pînă la urmă, revoluţii împotriva guvernelor coloniale şi autocrate. La nivel
internaţional, Declaraţia Universală din 1948 a inspirat noi declaraţii,
convenţii
şi acorduri asupra unor drepturi mai puţin evidente, cele mai importante fiind
marile acorduri din 1966. În toată lumea, institutele de învăţămînt superior au
produs o nouă literatură de specialitate, îndemnînd la reforma constantă şi
extinderea regimului drepturilor omului. În răstimp de o generaţie, drepturile
omului au devenit, aşa cum sună faimoasa formulare a lui Nehemia Robinson,
„noua credinţă laică” a ordinii mondiale postbelice.
Comunităţile
creştine şi evreieşti au fost moaşele active ale naşterii acestei
revoluţii a drepturilor moderne, iar protecţia specială a drepturilor
religioase a
fost, la început, urmărită în mod activ. La scurtă vreme după încheierea celui
de-
al doilea război mondial, grupurile religioase individuale au emis aserţiuni
confesionale curajoase şi manifeste referindu-se la drepturile omului. Cîteva
denominaţiuni şi biserica ecumenică înmugurindă s-au aliat cu ONG-urile
evreieşti, cultivînd drepturile omului la nivel internaţional. Tradiţia
Bisericii
Libere a jucat un rol important în mişcarea pentru drepturi civile din America
şi
dincolo de ea, la fel şi evanghelia socială şi mişcările democrat-creştine din
Europa şi America Latină.
Oricum, după exprimarea
unui oarecare interes iniţial, liderii revoluţiei
drepturilor au clasat grupurile religioase şi drepturile lor religioase
specifice,
într-un capitol cu prioritate redusă. Libertatea Cuvîntului şi a presei,
egalitatea raselor
şi sexelor, asigurarea muncii şi bunăstării au acaparat mare parte din energia
şi
finanţele revoluţiei drepturilor. După 1960, anchetele academice şi
intervenţiile
activiste în drepturile religioase şi abuzurile comise au devenit din ce în ce
mai rare
şi mai izolate, inspirate fiind în egală măsură de propriul interes parohial,
cît şi de
regulile de aur universale. Revoluţia drepturilor părea să ocolească religia.
Această
depreciere a rolului şi drepturilor religiei nu a fost pur şi simplu
produsul unui agnosticism calculat sau al unei apatii închistate — deşi există
destule dovezi ale ambelor. Conducătorii revoluţiei drepturilor erau deseori
forţaţi,
din motive de presiune politică sau din pricina resurselor limitate, să se
ocupe
doar de abuzurile cele mai bătătoare la ochi. Abuzurile fizice — tortura,
violul,
crimele de război, încarcerarea abuzivă, sărăcirea forţată — sînt mai uşor de
depistat şi deseori necesită atenţie imediată. În situaţii disperate este mai
bine să
fii bunul samaritean, decît un bun predicator, să oferi mîncare şi consolare,
înaintea predicilor şi a catehismului.
Tăcerea
relativă a comunităţilor religioase părea să acorde credit acestor
priorităţi ale efortului depus. Cu doar cîteva excepţii, dar acelea
remarcabile,
după 1960 grupurile religioase şi-au adus doar o modestă contribuţie la teoria,
legea şi activismul drepturilor omului. Principiile generale, afirmate în
manifestele postbelice ale drepturilor, nu au fost convertite în precepte şi
programe
specifice. Susţinerea generală a instrumentelor drepturilor omului nu a fost
urmată
de realizarea unor grupuri de presiune şi de eforturi contestatare. Pe cînd
majoritatea religiilor principale erau mulţumite de propria condiţie sau puteau
întoarce şi celălalt obraz sau să privească în cealaltă parte cînd era vorba de
abuzuri faţă de drepturile religioase, relativa lor tăcere a făcut un rău
considerabil
revoluţiei drepturilor omului.
Deprecierea
rolului special şi a drepturilor religiilor, începînd cu mijlocul
anilor ’60 şi pînă la începutul anilor ’80, a provocat cîteva dereglări în
teoria şi
practica drepturilor omului în vogă astăzi.
În primul
rînd, această depreciere a religiei a sărăcit teoria generală a
drepturilor omului. Pe de o parte, a retezat din rădăcini multe drepturi.
Dreptul
la religie, scria Georg Jellinek exact acum un secol, este „mama multor
altor
drepturi”. Pentru individul religios, dreptul la credinţă duce ineluctabil
către
dreptul de a se aduna, de a vorbi, de a practica, a face prozelitism, a educa,
a fi
părinte, a călători sau de a se abţine de la toate acestea, pe baza credinţei
individuale.
Pentru asocierea religioasă, dreptul de a exista implică invariabil drepturile
la
proprietatea colectivă, la practicarea colectivă a religiei, la caritatea
organizată,
educaţia parohială, libertatea presei şi autonomia guvernării. A trece peste
drepturilereligioase înseamnă a
ignora sursa conceptuală, dacă nu istorică, a multor altor
drepturi individuale şi de asociere. Pe de cealaltă parte, această depreciere a
rolurilor
şi drepturilor religioase a abstras drepturile dintre îndatoriri. Iudaismul,
creştinismul
şi alte credinţe adoptă şi apără drepturile în scopul protejării îndatoririlor
religioase.
Un individ religios sau o asociaţie are dreptul de a exista şi acţiona, nu în
teorie, ci în
scopul de a se achita de îndatoriri religioase individuale. Drepturile
religioase sînt
cel mai potrivit exemplu al acestei legături organice între drepturi şi
îndatoriri. Prin
deprecierea drepturilor religioase, conducătorii revoluţiei drepturilor au
depreciat în
acelaşi timp aceste legături organice şi au ajuns să trateze drepturile în
teorie — fără
vreo limită evidentă a exercitării sau întinderii lor.
În al doilea
rînd, această depreciere a drepturilor religioase a ascuţit diferenţa
dintre teoriile occidentale şi neoccidentale asupra drepturilor. Multe tradiţii
neoccidentale, mai ales acelea de provenienţă islamică, hinduistă, budistă,
taoistă
şi autohtonă, nu pot nici concepe, nici accepta un sistem de drepturi care
exclude
religia. Pentru aceste tradiţii, religia este inextricabil integrată în fiecare
aspect
al vieţii. Drepturile religioase fac astfel inerent parte din dreptul la
libertatea
Cuvîntului, a presei, asocierii, din alte drepturi individuale, etnice,
culturale,
lingvistice şi alte asemenea drepturi de asociere. Nici un sistem de drepturi,
care
ignoră sau depreciază acest rol cardinal al religiei, nu poate fi respectat sau
adoptat. Din moment ce concepţia occidentală despre drept domină dreptul
internaţional, multe societăţi neoccidentale nici nu au acceptat, nici nu au
adoptat
declaraţiile internaţionale fundamentale şi acordurile privind drepturile
omului.
În al
treilea rînd, deprecierea religiei într-un regim al drepturilor omului a
exagerat rolul statului ca garant al drepturilor omului. Dialectica simplă stat
contra individ, avansată de teoriile convenţionale ale drepturilor omului, lasă
în
seama statului protejarea drepturilor de toate felurile: prima generaţie de
drepturi
civile şi politice, a doua generaţie de drepturi sociale, culturale şi
economice şi a
treia generaţie de drepturi legate de mediul înconjurător şi dezvoltare. În
realitate,
statul nu este şi nu poate fi atît de competent în toate — aşa cum au
demonstrat-o
recent eşuatele experimente ale socialismului. O multitudine de asociaţii
voluntare
sau structuri de mediere — iar instituţiile religioase sînt importante printre
ele
— stau între stat şi individ. Instituţiile religioase joacă un rol vital în
cultivarea
şi realizarea tuturor celor trei generaţii de drepturi ale omului. Ele creează
condiţiile, dacă nu şi modelele realizării primei generaţii de drepturi civile
şi
politice; furnizează un mijloc important, de multe ori principalul mijloc de a
veni în întîmpinarea celei de-a doua generaţii a drepturilor: la educaţie,
asistenţă
medicală, îngrijirea copiilor, organizarea muncii, asigurarea locurilor de
muncă,
posibilităţi artistice printre altele. Ele oferă unele dintre cele mai adînci
per-
spective interioare ale normelor creaţiei, administrării şi asistenţei care
stau la
baza celei de-a treia generaţii a drepturilor.
Provocarea secolului
următor va fi deci aceea de a transforma comunităţile
religioase, din moaşe, în mame ale drepturilor omului — din agenţi care ajută
la
naşterea normelor drepturilor, concepute altundeva, în asociaţii care dau
naştere
şi îşi hrănesc propriile lor drepturi, norme şi practici unice.
Vechile
învăţături şi practici ale iudaismului, creştinismului şi islamismului au
multe de împărtăşit oricărui regim al drepturilor omului. Toate cele trei mari
religii
ale Cărţii au multe de împărtăşit unui regim al drepturilor omului. Fiecare
dintre
aceste tradiţii religioase este o religie a revelaţiei, bazată pe porunca
supremă de
a-şi iubi Dumnezeul, pe sine însuşi şi pe toţi semenii. Fiecare tradiţie
recunoaşte un
text canonic drept autoritate supremă: Tora, Biblia, Coranul. Fiecare tradiţie
desemnează o clasă de funcţionari care îi păstrează credinţa şi îi face
propagandă şi
cuprinde un sistem lărgit de interpretări autoritare şi aplicaţii ale canonului
ei. Fiecare
tradiţie şi-a perfecţionat structura legală — Halacha, dreptul canonic şi
Sharia —
care traduce principiile perene ale credinţei în principii lucrative în
evoluţie. Fiecare
tradiţie a căutat să-şi insufle normele religioase, etice şi legale indivizilor
şi
comunităţilor, în viaţa lor cotidiană. Fiecare tradiţie a produs un număr anume
din
cărămizile care stau la baza construcţiei unei teorii cuprinzătoare şi a unui
sistem de
legi a drepturilor religioase ale omului: conştiinţă, demnitate, raţiune,
libertate,
egalitate, toleranţă, dragoste, deschidere, responsabilitate, dreptate, milă.
justiţie,
răspundere, convenţie, comunitate printre alte concepte cardinale. Fiecare
tradiţie
şi-a dezvoltat propriul sistem intern de proceduri juridice şi structuri de
protecţie a
drepturilor, care au servit, de-a lungul istoriei, şi încă mai servesc drept
prototipuri
şi modele complementare sistemelor legale laice. Fiecare tradiţie îşi are
apărătorii şi
profeţii, vechi şi moderni, care lucrează pentru atingerea idealurilor
drepturilor
religioase, pentru ei înşişi şi pentru alţii.
În ultimii
cîţiva ani, fiecare dintre marile religii ale Cărţii a început să se
transforme din moaşă în mamă a drepturilor omului. Schimbările se fac încet,
prin
adaosuri, uneori controversate, alteori chiar fatale — dar procesul
transformării pare
inevitabil. În tradiţia iudaică, Yoram Dinstein, Natan Lerner, Asher Maoz,
Aaron
Kirschenbaum, David Daube şi alţii au preluat conducerea. În tradiţia islamică,
Abdullahi An-Naim, Mohammad Talbi, Adama Dieng şi mulţi alţii dezvoltă acest
domeniu. Ştiu suficient de multe despre lucrările importante în domeniul
drepturilor,
în cadrul acestor două tradiţii, ca să-mi dau seama că nu le pot rezuma în mod
adecvat. Ştiu cîte ceva despre transformarea drepturilor omului în cadrul
tradiţiei
creştine şi către acest subiect mă întorc în secţiunea finală.
Dreptul, religia şi drepturile omului: cîteva exemple
creştine
Biserica
creştină mai are de parcurs două etape în transformarea dintr-o „moaşă”
într-o „mamă” a drepturilor omului. În primul rînd, dat fiind
palmaresul ei pătat,
biserica trebuie să-şi recunoască greşelile din trecut în privinţa drepturilor.
Biserica modernă a parcurs deja
această etapă de vreo cîteva ori — de la confesiunea celui de-
al doilea Conciliu al Vaticanului asupra complicităţii anterioare la
autoritarism, la
repetatele confesiuni ale bisericii contemporane de a fi sprijinit anterior
apartheidul,
rasismul, sexismul, socialismul şi antisemitismul. Dar nu este nici necesar,
nici
constructiv pentru biserică să se complacă în vinovăţiile trecutelor violări
ale drepturilor
omului. Însă a mărturisi păcatele trecute, a face restituţiile necesare şi a nu
mai păcătui
sînt trepte esenţiale pentru a face credibilă participarea la regimul
drepturilor.
În al doilea
rînd, dată fiind noua importanţă şi precipitare a dezbaterii
drepturilor din zilele noastre, Biserica trebuie să fie deschisă unei noi
„hermeneutici a drepturilor omului”: metode proaspete de interpretare a
textelor
sfinte şi tradiţiilor, care vor recupera şi vor reimplanta acele învăţături
religioase
şi activităţi care sînt favorabile drepturilor omului. Biserica parcurge cu mai
multă grijă această a doua etapă. Biserica romano-catolică a păşit cu curaj, în
urma celui de-al doilea Conciliu al Vaticanului, către dezvoltarea unei
teologii şi
apărări rafinate a drepturilor omului. Principalele biserici protestante şi
ortodoxe
au fost mai prudente, susţinînd căldicel beneficiile mişcării pentru drepturile
omului, fără a dezvolta o teologie perfecţionată a drepturilor omului sau o
apărare
susţinută a lor. Recenta eliberare a bisericilor ortodoxe din fostul bloc
sovietic şi
recenta explozie a implicării protestantismului în politica latino-americană,
africană şi est-europeană, sugerează faptul că aceste tradiţii ar putea curînd
să
păşească, cu mai mult curaj, pe drumul drepturilor.
O „hermeneutică
a drepturilor omului” ne permite să vedem că tradiţiile
catolică, protestantă şi ortodoxă au avut şi au încă ceva de oferit unui regim
al
drepturilor omului. Fiecare tradiţie îmbrăţişează norme teologice care
furnizează
principalele cărămizi în construcţia oricărei teorii a drepturilor omului:
conştiinţă,
demnitate, raţiune, libertate, egalitate, toleranţă, dragoste, deschidere,
responsabilitate, dreptate, milă, justiţie, răspundere, convenţie, comunitate,
printre alte concepte cardinale. Fiecare tradiţie şi-a dezvoltat propriul
sistem
intern de proceduri legale şi a asigurat recunoaşterea drepturilor şi
îndatoririlor
membrilor săi, de o manieră meritînd consideraţia, dacă nu întotdeauna
emulaţia.
Fiecare tradiţie îşi are apărătorii şi profeţii, vechi şi moderni, care
lucrează pentru
atingerea idealurilor drepturilor omului, pentru ei înşişi şi pentru alţii.
Contrar
părerii încetăţenite, teoria şi practica drepturilor omului nu este
nici nouă, nici laică la originea ei. Dimpotrivă, drepturile omului sînt, în
mare
parte, fructele seculare ale teologiei creştine clasice şi care, dată fiind
starea lor
de astăzi, au nevoie din nou să se hrănească din sînul bisericii. O „hermeneutică
a drepturilor omului” ne permite să revendicăm roluri de mult obscure pe
care
tradiţia creştină le-a jucat în cultivarea drepturilor omului în trecut. Ea ne
permite
de asemenea să rebotezăm principii şi practici familiare în cadrul acestor
tradiţii,
care ar favoriza dezvoltarea drepturilor omului în viitor.
Următoarele subsecţiuni
vor examina, pe rînd, contribuţiile trecute şi potenţiale
la drepturile omului, oferite de tradiţiile catolică, protestantă şi ortodoxă.
Pe cînd
fiecare dintre aceste tradiţii se bazează pe precedente comune, biblice şi
patristice,
fiecare oferă o perspectivă şi o practică unică asupra drepturilor omului, care
au
nevoie să facă parte din serviciul legal al bisericii, în secolul următor.
Tradiţia catolică
Biserica romano-catolică este, paradoxal, prima şi ultima tradiţie din
cadrul
creştinătăţii care îmbrăţişează doctrina drepturilor omului.
La începutul
acestui mileniu, biserica catolică a condus prima mare „mişcare
pentru drepturile omului” a Occidentului, în numele „libertăţii
bisericii” (libertas
ecclesiae). În timpul revoluţiei papale a Papei Grigore al VII-lea (1073—1085)
şi a succesorilor săi, clerul catolic şi-a răsturnat asupritorii regali şi
civili şi a
pus bazele bisericii, ca o corporaţie legală şi politică autonomă, în cadrul
creşti-
nătăţii apusene. Pentru prima oară, biserica şi-a revendicat cu succes
jurisdicţia
unor persoane — studenţi, clerici, pelerini, evrei şi musulmani —, şi a unor
subiecte ca: doctrina şi liturghia, proprietatea ecleziastică, propria
organizare şi
patronatul, căsătoria şi relaţiile de familie, educaţia, caritatea şi
moştenirea,
promisiunile verbale, jurămintele şi diferitele contracte şi toate felurile de
delicte
morale şi ideologice. Biserica şi-a atribuit aceste revendicări jurisdicţionale
în
parte datorită faimoasei delegări de către Cristos a Sfîntului Petru, prin a-i
oferi
cheile (Matei 16: 18) — o cheie a ştiinţei de a discerne cuvîntul şi voinţa Lui
Dumnezeu şi o cheie a puterii de a pune în practică şi de a întări acel cuvînt
şi
acea voinţă, prin lege. Biserica şi-a atribuit de asemenea aceste noi
revendicări
ale autorităţii lor tradiţionale, pe baza formei şi funcţiei tainelor creştine.
În
secolul al XV-lea, biserica se adunase deja în jurul sistemelor holistice ale
celor
şapte taine ale legilor dreptului canonic, care erau recunoscute în tot
Occidentul.
Dreptul
canonic medieval era bazat, în cea mai mare parte, pe conceptul
drepturilor individuale şi corporatiste (iura). Dreptul canonic definea
drepturile
clerului la oficiile liturgice şi beneficii ecleziastice, scutirea de taxe şi
îndatoriri
civile, imunitatea în faţa anchetei civile şi a mărturiei obligatorii. El definea
drepturile organizaţiilor ecleziaste ca parohiile, mănăstirile, organizaţiile
de
caritate şi breslele de a se forma şi dizolva, de a accepta şi respinge membri,
de
a stabili ordinea şi disciplina, de a dobîndi, folosi şi înstrăina
proprietatea. Definea
drepturile conformiştilor religioşi de a slăvi, a face prozeliţi, a menţine
simboluri
religioase, a participa în călătorii sfinte, pelerinaje religioase şi de a-şi
educa
copiii. Definea dreptul săracilor, al văduvelor, al nevoiaşilor de a căuta
consolare,
sprijin şi adăpost în biserică. O mare parte din bogata dantelărie juridică a
dreptului canonic medieval era organizată, ca substanţă şi procedură, în forma
drepturilor. Cu siguranţă că aceste drepturi erau însoţite de îndatoriri şi nu reveneau, fără nici o
discriminare, orişicui. Numai credincioşii catolici, şi nu evreii,
musulmanii sau ereticii se bucurau de deplina protecţie a drepturilor, iar
drepturile
lor urmau a fi exercitate prin cuvenitele constrîngeri ecleziastice şi solemne.
Dar
formularea medievală de bază a drepturilor la scutire, imunitate, privilegii şi
beneficii,
ca şi exerciţiul liber al serviciului religios, călătoriei, Cuvîntului şi
învăţămîntului a
persistat, incluzînd din ce în ce mai mulţi oameni, pînă astăzi.
Dar în parte
datorită exceselor Reformei protestante a secolului al XVI-lea, s-au
închis uşile acestei elaborări catolice proprii a unui regim perfecţionat al
drepturilor
omului. Conciliul din Trent (1545—1563) a confirmat, cu unele
modificări, structura
internă a drepturilor prevăzute de legea canonică. Însă biserica a lăsat
continuarea
laică a tradiţiei medievale a drepturilor omului în mare parte pe seama
organismelor
nebisericeşti şi a credincioşilor necatolici. Biserica catolică a tolerat în
general
eforturile protestante şi umaniste în domeniul drepturilor, la sfîrşitul
secolelor XVI
şi XVII, construite pe fundamentele dreptului biblic şi canonic. Oricum,
biserica a
devenit din ce în ce mai intolerantă în privinţa teoriei iluministe a
drepturilor,
fundamentată pe teoriile laice ale individualismului şi raţionalismului.
Învăţăturile
iluministe în privinţa libertăţilor, a drepturilor şi separării bisericii de
stat veneau în
conflict direct cu învăţăturile catolice privind dreptul natural, binele comun
şi
subsidiaritatea. Intoleranţa arătată de biserică faţă de asemenea formulări a
permis
ostilitatea directă după Revoluţia Franceză, mai ales în usturătorul Expozeu
al
greşelilor din 1864. Deşi n-a fost împotriva instrumentelor ulterioare cum
ar fi Rerum
Novarum (1891) şi Quadragesimo Anno (1934), Biserica Catolică a avut
prea puţină
răbdare cu reformele drepturilor omului şi regimurile democrate ale sfîrşitului
de
secol XIX şi începutul secolului XX. În loc de asta, a recunoscut regimurile
autoritare
şi politicile guvernînd naţiunile europene, latino-americane şi africane unde
catolicismul era puternic.
Al doilea Conciliu
al Vaticanului (1962—1965) şi rezultanta acestuia au
transformat atitudinea Bisericii Catolice faţă de drepturile omului şi
democraţie.
Într-o serie de impetuoase noi aserţiuni doctrinare — de la Mater et Magistra
(1961) la Centissimus Annus (1991) — biserica a ajuns să susţină
aceleaşi drepturi
ale omului şi principii democratice pe care le înfierase ardent cu un secol în
urmă. Mai întîi, biserica a susţinut drepturile şi libertăţile omului, nu numai
în
contextul intern, al dreptului canonic, dar şi într-un context global, al
dreptului
secular. Fiecare persoană, conform învăţăturii bisericeşti, este înzestrată de
Dumnezeu cu „demnitate, inteligenţă şi liber arbitru [...] şi are
drepturi care
izvorăsc direct şi concomitent din însăşi această natură.” Asemenea
drepturi
includ dreptul la viaţă şi la standarde adecvate de trai, la valori culturale
„şi
morale, la activităţi religioase, adunare şi asociere, la căsătorie şi viaţă de
familie
şi la diferite beneficii şi şanse sociale, politice şi economice. Biserica a
accentuat
drepturile religioase la libertatea conştiinţei, la serviciul religios, la
învăţămînt, numindu-le „primele
drepturi ale oricărei ordini civice”. Biserica a accentuat,
de asemenea, nevoia de a echilibra drepturile individuale cu cele de asociere,
mai ales cu acelea implicînd biserica, familia şi şcoala. Guvernele din toată
lumea
au fost încurajate să creeze condiţii favorabile realizării şi protejării
acestor
„drepturi inviolabile” şi au încurajat ofilirea oricărui tip de
discriminare, fie ea
socială sau culturală, bazată pe sex, rasă, culoare, diferenţe sociale, limbă
sau
religie. În al doilea rînd, ca un corolar al acestora, biserica a pledat pentru
guvernarea constituţională limitată, dezinstituţionalizarea religiei şi
separarea
dintre biserică şi stat. Largul pluralism al bisericilor şi culturilor şi
inerentele
pericole în susţinerea de către stat a oricărei religii, au făcut ca biserica
să semneze
un mandat în alb unor asemenea forme democratice de guvernare.
Al doilea Conciliu
al Vaticanului şi rezultantele sale n-au transformat numai
atitudinea teologică, dar şi acţiunile sociale ale Bisericii Catolice,
respectînd drepturile
omului şi democraţia. După acest conciliu, biserica a devenit mai puţin
centralizată
şi mai activă din punct de vedere social. Episcopilor şi clerului local li s-a
acordat o
mai mare autonomie şi au fost stimulaţi să participe în problemele de politică
locală
şi naţională, să determine ca noile doctrine ale bisericii să aibă o greutate
în probleme
politice şi culturale. Biserica catolică a fost în consecinţă transformată
dintr-un
complice pasiv al regimurilor autoritariste într-un pledant plin de forţă al
reformei
democrate şi al drepturilor omului. Biserica catolică este o forţă importantă a
noului
val de democratizare politică ce a cuprins lumea la începutul anilor ’70: fie
prin
declaraţii şi intervenţii ale eparhiei şi curiei papale, fie prin eforturile
clerului local.
Noile mişcări democratice şi ale drepturilor omului din Brazilia, Chile,
America
Centrală, Filipine, Corea de Sud, Polonia, Ungaria şi din alte părţi se inspiră
în
mare măsură din învăţăturile şi activitatea Bisericii Catolice.
Biserica
Catolică a ajuns astfel la încheierea unui ciclu. A condus prima
mişcare a drepturilor omului din Occident, la începutul celui de-al doilea
mileniu.
Ea este gata să conducă a doua mişcare mondială a drepturilor omului, la
începutul
mileniului trei, echipată cu o teologie şi o lege a drepturilor omului
perfecţionate,
şi cu aproape un miliard de membri în toată lumea. Biserica Catolică oferă o
combinaţie unică de strategii locale şi globale, confesionale şi universale ale
drepturilor omului, pentru secolul următor. În forul său interior şi al
dreptului
canonic, biserica are un cadru distinct al drepturilor omului, care protejează
mai
ales a doua generaţie de drepturi: cele care se referă la educaţie, caritate şi
asistenţă
medicală, în context sacru şi sacerdotal. În forul exterior al lumii şi al
legii sale
seculare, biserica are oricum un cadru universal al drepturilor omului, care
pledează în special pentru prima generaţie de drepturi civile şi politice
pentru
toată lumea. Criticii văd acest serviciu bifurcat al drepturilor omului ca o
încercare
de a se servi pe sine, pentru a apăra egalitatea şi libertatea în afara
bisericii şi
pentru a perpetua patriarhatul şi elitismul în interiorul ei. Dar această
critică areprea puţină valabilitate.
Dacă serviciul pentru drepturile omului al Bisericii Catolice
va fi şi în continuare îndeplinit cu zelul dovedit de episcopatul prezent, el
promite să
aibă efecte monumentale asupra legii, religiei şi drepturilor omului în secolul
următor.
Tradiţia protestantă
Una
dintre ironiile mişcării contemporane a drepturilor omului este relativa
tăcere a bisericilor protestante. De-a lungul timpului, bisericile protestante
au
produs cele mai rafinate teorii ale drepturilor omului şi au lucrat neobosit la
efectuarea reformelor legale care urmau să apere aceste drepturi. Astăzi, multe
biserici protestante s-au mulţumit pur şi simplu să confirme normele
drepturilor
omului şi să condamne abuzurile, fără o reflecţie teologică şi colectivă
suficient
de adîncă. Cu siguranţă că anumiţi teologi protestanţi de frunte s-au ocupat de
această problemă în scrierile şi conferinţele lor. Un mare număr de grupuri
protestante din cadrul bisericii, mai ales grupuri feministe şi libertiniste,
au
dezvoltat noi aspecte importante. Dar încă nu s-a ivit nici o teorie, nici un pro-
gram protestant sistematic în domeniul drepturilor omului.
Ironia face
ca, într-adevăr, Reforma protestantă să fi fost, cu toate efectele
ei, a doua mare mişcare a drepturilor omului din Occident. Martin Luther, Jean
Calvin, Thomas Cranmer, Menno Simons şi alţi reformatori ai secolului al XVI-
lea şi-au început cu toţii reformele cu o chemare la eliberare — eliberarea
conştiinţei individuale de legile canonice şi controalele supărătoare,
eliberarea
funcţionarilor politici de puterea şi privilegiile clericale, eliberarea
clerului lo-
cal de guvernarea papală centrală şi asupritoarele controale princiare. Pe
măsură
ce radicalitatea Reformei făcea loc reconstrucţiei, reformatorii au pus la
locul
lor numeroase învăţături cardinale care erau (şi sînt încă) îngreunate de
implicaţii
privind naşterea drepturilor omului într-o ordine politică democratică.
Teologia
protestantă clasică ne învaţă că o persoană este în acelaşi timp sfîntă
şi păcătoasă. Pe de o parte, omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu şi legitimat
de credinţa sa în Dumnezeu. Omul are o chemare distinctă, egală în demnitate şi
sanctitate cu a celorlalţi oameni. El este profet, preot şi rege, poate
predica, servi şi
conduce în comunitate. Oamenii sînt deci egali în faţa lui Dumnezeu şi a
semenilor
lor. Fiecare om este înzestrat cu libertatea naturală de a trăi, a crede şi a-l
sluji pe
Dumnezeu şi pe semenul său. Fiecare om are dreptul la serviciile religioase, la
educaţie, la propria chemare. Pe de cealaltă parte, omul este plin de păcate şi
aplecat
spre rău şi egoism. El are nevoie de chingile legii pentru a se abţine de la a
face rău
şi a se îndrepta spre căinţă. El are nevoie să se asocieze cu alţii pentru a
predica, a
sluji şi a se conduce cu ajutorul legii şi prin dragoste. Fiecare om este, deci,
o creatură
comunitară. Fiecare persoană aparţine unei familii, biserici sau comunitate
politică.
Protestanţii
consideră că aceste instituţii sociale ale familiei, bisericii şi
statului sînt de origine divină, dar în organizare omenească. Ele sînt create
deDumnezeu şi conduse din
poruncă divină. Ele sînt egale în faţa lui Dumnezeu şi
sînt chemate să îndeplinească diferite funcţii divine în cadrul comunităţii.
Familia
este chemată spre a hrăni şi creşte copiii, spre a-i educa şi a-i disciplina,
spre a
fi un exemplu de dragoste şi colaborare. Biserica este chemată spre a
propovădui
cuvîntul, a împărţi tainele, a educa tineretul şi a-i ajuta pe cei nevoiaşi.
Statul
este chemat să protejeze ordinea, să pedepsească delictele şi să sprijine
comunitatea. Deşi divine la origine, aceste instituţii sînt formate prin
convenţie
umană. Asemenea convenţii confirmă funcţiile divine, îndatoririle create
acestor
instituţii. Asemenea convenţii prevăd aceste îndatoriri, protejîndu-le de
păcătoasele excese ale funcţionarilor care le îndeplinesc. Familia, biserica şi
stalul
sînt astfel organizate ca instituţii publice, accesibile şi răspunzătoare
reciproc şi
în faţa membrilor lor. Biserica trebuie organizată ca o comunitate
congregaţională
democratică, cu separarea puterilor între păstori, vîrstnici şi diaconi,
alegerea
funcţionarilor pe perioade limitate ale îndatoririlor lor şi participarea
imediată a
congregaţiei la viaţa şi conducerea bisericii.
Grupurile
protestante din Europa şi America au turnat aceste doctrine
teologice în tipare democratice menite să protejeze drepturile omului;
doctrinele
protestante ale persoanei şi societăţii au fost turnate în tipare sociale
democratice.
Deoarece toţi oamenii sînt egali în faţa lui Dumnezeu, ei trebuie să fie egali
şi în
faţa agenţilor politici ai lui Dumnezeu în stat. Deoarece Dumnezeu a înzestrat
toţi oamenii cu libertăţile naturale ale vieţii şi credinţei, statul trebuie să
le asigure
libertăţile civile similare. Deoarece Dumnezeu le-a dat tuturor chemarea de a
fi
profeţi, preoţi şi regi, statul trebuie să protejeze libertatea cuvîntului, a
predicării
şi a conducerii în cadrul comunităţii. Deoarece Dumnezeu ne-a creat pe toţi ca
fiinţe sociale, statul trebuie să promoveze şi să protejeze o multitudine de
instituţii
sociale, mai ales biserica şi familia. Doctrinele protestante ale păcatului au
fost
turnate în tipare politice democrate. Atribuţiile politice trebuie protejate
împotriva
naturii păcătoase a funcţionarilor politici. Puterea politică, asemenea celei
ecleziastice, trebuie distribuită între ramurile executivă, legislativă şi
judecătorească, avînd toate autocontrol. Funcţionarii trebuie aleşi pe perioade
limitate ale funcţiei lor. Legile trebuie codificate clar, iar discreţia bine
păstrată.
Dacă funcţionarii abuzează de atribuţiile lor, ei nu trebuie ascultaţi; dacă
persistă
în abuz, trebuie schimbaţi, folosindu-se forţa, dacă e nevoie.
În trecut,
aceste învăţături protestante au ajutat la declanşarea cîtorva din marile
revoluţii occidentale, în care lupta a fost dusă în numele drepturilor omului
şi al
democraţiei. Acestea au fost forţele ideologice care au impulsionat revolta
hughenoţilor
francezi, a pietiştilor olandezi şi a presbiterienilor scoţieni împotriva
asupritorilor
lor monarhici în ultima parte a secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea. Ele au
fost arme
importante în arsenalul revoluţionarilor din Anglia, America şi Franţa. Ele au
fost
surse importante de inspiraţie şi instruire în timpul marii epoci de
construcţiedemocratică în secolele
al XVIII-lea şi al XIX-lea, în America şi Europa Occidentală.
În acest secol, ideile protestante despre drepturile omului şi democraţie au
ajutat la
orientarea reformei constituţionale în Franţa, Germania, Italia şi ţările
iberice, în
perioada postbelică şi a mişcărilor democrate împotriva autocraţiei coloniale
în
Africa şi împotriva recrudescenţei fascismului în America Latină.
Aceste
importante învăţături şi practici protestante au multe de oferit
regimului drepturilor omului în secolul XXI. Teologia protestantă se fereşte de
extremele reducţioniste, şi din partea libertinismului care sacrifică
comunitatea
pentru binele individului, şi din partea socialismului, care sacrifică
individul de
dragul comunităţii. Ea se fereşte şi de extinderea exagerată a revendicărilor
drepturilor omului, fundamentîndu-şi normele pe ordinea creaţiei, chemarea
divină şi relaţiile în acord. Pe această bază, teologia protestantă izbuteşte
realizarea unui echilibru unic între libertate şi responsabilitate, demnitate
şi
umilinţă, individualitate şi comunitate, politică şi pluralism.
A traduce
aceste principii teologice în practica drepturilor omului este poate
cea mai mare dificultate care stă în faţa bisericilor protestante, în viitorul
apropiat.
Tradiţia protestantă are nevoie de propriul său Vatican II, propria sa evaluare
cuprinzătoare şi colectivă a rolului său viitor pe scena drepturilor omului.
Bineînţeles,
congregaţionalismul protestant militează împotriva unor asemenea acţiuni
colective,
aşa cum o fac şi numeroasele animozităţi vechi între sectele protestante. Dar
acum
nu este nici vreme şi nici nu merită să dăm importanţă snobismului
denominaţional
sau altor nerozii. Protestanţii trebuie să-şi semene propria lor sămînţă,
distinctă, a
drepturilor omului, atîta vreme cît cîmpul le este încă deschis. Altfel, în
secolul care
vine, recolta va fi mică şi nu va fi loc de autocompătimire.
Tradiţia ortodoxă
Bisericile ortodoxe mediteraneene, din Europa de Est şi Rusia şi-au bazat
teologia
drepturilor omului mai puţin pe demnitatea persoanei, şi mai mult pe
integritatea
legii naturale şi a comunităţii umane. Bisericile ortodoxe cred într-o lege
naturală
care e în acelaşi timp scrisă în inimile tuturor oamenilor şi rescrisă în
paginile
Scripturii. Legea naturală prescrie o sumedenie de îndatoriri pe care fiecare
om le
are faţă de ceilalţi şi faţă de Dumnezeu: să nu ucizi, să nu furi, să nu
mărturiseşti
strîmb, să nu ai alţi dumnezei şi altele. Căderea umanităţii în păcat a
provocat adeziune
faţă de asemenea îndatoriri morale, strict necesare supravieţuirii comunităţii
umane.
Dumnezeu a chemat statul să-şi asume principala răspundere pentru întărirea
prin
lege a acelor îndatoriri morale esenţiale acestei supravieţuiri.
După
teologia ortodoxă clasică, drepturile omului sînt pur şi simplu
reciprocele acestor îndatoriri morale prescrise în mod divin. Datoria morală a
omului de a nu ucide, a nu fura sau a nu mărturisi strîmb împotriva aproapelui
dau naştere drepturilor celuilalt la viaţă, proprietate şi demnitate. Datoria
moralăa individului de a nu
avea alţi dumnezei sau de a nu jura strîmb, dau naştere la
dreptul de a sluji dumnezeul potrivit şi de a jura cinstit. Pentru fiecare
îndatorire
morală, învăţătură a legii naturale, există un drept moral reciproc. Aşa cum
statul
trebuie să traducă îndatoririle morale în îndatoriri legale, el trebuie să
traducă
drepturile morale în drepturi legale.
Pe baza
acestei etici biblice străvechi, bisericile ortodoxe susţin un sistem triplu
supraetajat de drepturi şi îndatoriri: (1) un sistem creştin sau „evanghelic”
de drepturi
şi îndatoriri, bazat pe principiile legii naturale a Scripturii, întărite de
dreptul canonic
al bisericii; (2) un sistem de „morală comună” al drepturilor şi îndatoririlor,
bazat
pe principiile legii universale naturale, acceptate de persoanele raţionale în
toate
timpurile şi locurile, principii întărite de agenţi mirali din interiorul
comunităţii; şi
(3) un sistem legal de drepturi şi îndatoriri, bazat pe legile constituţionale
şi nevoile
sociale ale comunităţii, care sînt întărite de legile pozitive dintr-un stat.
Biserica nu
este numai răspunzătoare pentru menţinerea celor mai înalte standarde ale
drepturilor
şi îndatoririlor morale printre credincioşii ei. dar ea slujeşte şi de agent
moral în
comunitate, cultivă înţelegerea „moralei comune” şi admonestează pastoral şi
profetic
pe aceia care violează această morală comună.
Conform
tuturor acestora, episcopia ortodoxă a emis numeroase manifestări
asupra drepturilor indivizilor, bazate pe legea naturală şi a condamnat
violările
drepturilor omului, mai ales în Balcani, Europa de Est şi Uniunea Sovietică.
Congresul Mondial al Episcopilor Ortodocşi (1978), de exemplu, a salutat
cea
de-a treizecea aniversare a Declaraţiei Naţiunilor Unite, prin chemarea: „Cerem
neîntîrziat ca toţi credincioşii ortodocşi să nemurească această ocazie rugîn-
du-se pentru aceia ale căror drepturi ale omului sînt negate sau violate;
pentru
aceia care sînt hărţuiţi sau persecutaţi pentru convingerile lor religioase,
fie
ei ortodocşi sau neortodocşi, în multe părţi ale lumii.” Doi ani mai
tîrziu, cel
de-al 25-lea Congres Clerico–Laic al Arhidiocezei Ortodoxe Greceşti din America
de Nord şi de Sud a pronunţat, sub imperiul „legii naturale universale” că
„drepturile omului constau din acele condiţii de viaţă care ne permit o
dezvoltare
deplină şi folosirea la maximum a calităţilor noastre umane de inteligenţă şi
conştiinţă şi satisfacerea nevoilor noastre spirituale, sociale şi politice.” S-a
atras
apoi atenţia „regimurilor totalitariste şi asupritoare să restabilească respectul
pentru
drepturile şi demnitatea individului şi să asigure exerciţiul liber şi
neîngrădit, de
către toţi cetăţenii, indiferent de rasă, etnie, orientare politică sau
religioasă, al
acestor drepturi vitale.”
Spre
sfîrşitul secolului XX, bisericile ortodoxe din Rusia, Balcani şi Grecia
s-au orientat şi ele spre o doctrină a separării bisericii de stat. În mod
tradiţional,
bisericile ortodoxe susţineau că autorităţile civile erau trimise de Dumnezeu,
chemate să guverneze „politica externă şi vremelnică a bisericii.” Ele
acceptau
astfel controlul civil asupra multor probleme de organizare şi administrare ecleziastică. Odată cu
formarea unui stat ateu în Uniunea Sovietică, un stat
musulman în Balcani şi un stat din ce în ce mai antagonist în Grecia şi Turcia,
din raţiuni care privesc propria sa supravieţuire, biserica s-a deplasat spre o
doctrină a separării bisericii de stat.
Cea mai mare
provocare a drepturilor omului, care stă în faţa tradiţiei ortodoxe
în secolul următor va fi ajutorul pe care aceasta va trebui să-l dea călăuzirii
reconstrucţiei culturale şi constituţionale a societăţilor post-socialiste în
Europa de
Est şi fosta Uniune Sovietică. Căderea Zidului Berlinului nu a adus numai
libertăţi
noi acestor — de multă vreme închise — societăţi, dar a adus şi un nou
libertinaj.
Aceste societăţi se confruntă acum cu degradarea morală, cu dizlocarea
economică
şi cu suferinţa umană, la o scară fără precedent. Ele se confruntă cu
renaşterea vechilor
duşmănii între rivalii religioşi şi culturali, anterior ţinuţi în frîu de un
asupritor
comun. Ele se confruntă cu un influx masiv de misionari străini, religioşi şi
economici,
care le oferă sisteme de convingeri şi practici flagrant diferite de cele
promovate de
statul socialist prăbuşit şi de lupta bisericilor ortodoxe. Un adevărat război
al sufletelor
a izbucnit aşadar în fostul bloc sovietic — o luptă pentru revendicarea
sufletului
tradiţiei morale şi culturale al acestor noi societăţi, o luptă pentru
menţinerea aderenţei
şi aderenţilor la vechile biserici ortodoxe.
Doctrinele
abstracte ale drepturilor moderne ale omului vor avea prea puţină
relevanţă în aceste societăţi din care lipseşte o constituţie puternică şi o
practică
sistematică a constituţionalismului. Oricare ar fi formele lor locale, această
nouă
dezvoltare constituţională va avea mult de cîştigat din teologia tradiţională
ortodoxă
a drepturilor bazate pe îndatoriri şi a acţiunii sociale bazată pe drepturi, a
bisericii.
...
Anul
trecut, primind Medalia Libertăţii în Philadelphia, preşedintele Cehiei,
Vaclav Havel, avertiza un public american uluit: „Conflictele culturale sînt
în
creştere şi sînt mult mai periculoase astăzi decît oricînd altcîndva de-a
lungul
istoriei. Sfîrşitul epocii raţionalismului a fost catastrofal, deoarece acum
membri
diferitelor culte tribale se războiesc unii cu alţii. [...] Prăpastia dintre
raţional
şi interior, obiectiv şi subiectiv, tehnic şi moral, universal şi unic se
adînceşte
din ce în ce mai mult.” Şi a urmat o lungă listă de exemplificări, care l-a
lăsat pe
cel mai euforic dintre spectatori privind neliniştit peste umăr.
Dar
apoi, aşa cum face întotdeauna un bun poet dramatic, Havel a conchis
cu aceste cuvinte, cu care voi concluziona şi eu: „singura speranţă reală a
oamenilor este astăzi, probabil, o renaştere a certitudinii că originea noastră
este Pămîntul şi, în acelaşi timp, şi Cosmosul. Această conştiinţă ne
furnizează
capacitatea transparenţei sinelui. Politicienii pot repeta de mii de ori în
foruri
internaţionale că bazele noii ordini a lumii trebuie să fie respectul universal
pentru drepturile omului, dar acest lucru nu va însemna nimic atîta vreme cît
acest imperativ nu derivă din respectul faţă de miracolul existenţei, miracoluluniversului, miracolul
naturii, miracolul propriei noastre existenţe. Numai acela
care se supune autorităţii ordinii universale a creaţiei, care apreciază
dreptul de a
fi parte din aceasta, de a participa la aceasta poate să se aprecieze cu
adevărat pe
sine şi pe semenii săi şi să respecte şi drepturile lor, la fel.”□
Traducere de Alina Cadariu
*
John WITTE, Jr. (n. 1955) a absolvit
dreptul la Harvard Law School în 1985, Cam-
bridge (SUA), şi este profesor de drept şi etică la Emory Law School, ţinînd
totodată cursuri
şi la universităţile din Oxford, Toronto, Heidelberg, Tubingen etc. A publicat
şapte cărţi, între
care Perspectiva globală a drepturilor
religioase, şi peste 60 de studii.
John Witte, Jr., Law, Religion, and World Peace, elaborat pentru The
Tami Steinmetz
Center for Peace Research, Universitatea din Tel Aviv, publicat cu permisiunea
autorului.
(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006