Ideea de drepturi individuale pare axiomatică americanilor, „un adevăr —
spunea Jefferson — de la sine înţeles”. Se ştie, de fapt, că ideea este
una modernă,
iar larga ei acceptare doar contemporană, de la al doilea război mondial
încoace.
Şi cu toate că ea este acum, după cîte se pare, un „adevăr” universal, şi
evident,
există alte adevăruri aflate în competiţie cu ideea de drepturi, ce încă mai
continuă
să suscite obiecţii şi împotrivire.1
Împotrivirea
la ideea de drepturi nu constituie în mod necesar o contestare a
valorilor fundamentale consfinţite prin documentele oficiale referitoare la
drepturi.
Nimeni, nici o ideologie, desigur, nu susţine că favorizează uciderea
arbitrară, tortura,
sclavia, condamnarea nevinovaţilor şi alte forme de nedreptate, abandonarea
oamenilor pradă foametei sau analfabetismului, şi nici măcar violarea minoră
ori
întîmplătoare a intimităţii, refuzul libertăţii de exprimare sau al libertăţii
religiei.
Ceea ce întîmpină uneori împotrivire este ideea de drepturi şi
caracteristicile ei
esenţiale — concentrarea asupra individului, glorificarea autonomiei şi
libertăţii
acestuia, perseverenţa în ideea că indivizii au revendicări îndreptăţite de la
societatea
lor, că societatea trebuie să se mobilizeze pentru a asigura aceste drepturi,
că indivizii
îşi pot impune drepturile prin reparaţii judiciare ori de altă natură şi. mai
presus de
toate, că drepturile individului pot încurca socotelile celor aflaţi la putere
şi „dejuca”,
dacă ar fi acceptate, binele public.
Nu ar trebui
să surprindă faptul că există împotrivire la ideea de drepturi.
Vreme de mii de ani au existat concepţii de bine, de viaţă bună şi de societate
justă fără să fi existat ideea de drepturi. Există astăzi ideologii importante,
cu
rădăcini în vechi tradiţii, care precedă cu mult ideea de drepturi şi care nu
au
fost adaptate pentru a asimila ori lăsa loc drepturilor. Cele mai multe utopii
moderne (şi nu numai cele anarhiste) îşi au fundamentul în comunitate, nu în
individ, în îndatoriri nu în drepturi. Într-adevăr, pentru noi toţi, în toate
societăţile, relaţiile importante — dragostea, familia, prietenia, buna
vecinătate,
comunitatea — nu au nevoie de ideea de drepturi şi nici loc pentru ea.
Lista scrierilor
împotriva ideii de drepturi este lungă şi convingătoare. Din
perspectiva unor concepţii despre bine, despre societatea justă sau despre
viaţa
bună, ideea de drepturi este egoistă şi promovează egocentrismul. Ea generează
atomizare, dizarmonie, dezbinare, adeseori litigii (după cum o demonstrează
zilnic
viaţa din Statele Unite). Este antisocială, permiţînd individului şi
încurajîndu-l
să formuleze, potrivit viziunii sale proprii, pretenţii egoiste împotriva
intereselor
comune şi, în acelaşi timp, stabilite în comun. Ideea de drepturi pune
democraţia
într-o situaţie dificilă, negînd suveranitatea populară şi dejucînd intenţiile
majorităţii. Atît în principiu cît şi în practică, ea poate preamări autonomia
individului în detrimentul colectivităţii, egoismul în detrimentul gemeinshaft-
ului, libertatea în detrimentul ordinii, discordia în detrimentul armonici.
Se afirmă
că ideea de drepturi este ineficientă, ea tinzînd să anemieze societatea şi să
o
facă neguvernabilă. Glorificarea drepturilor bagatelizează îndatoririle şi
inculcă
neglijarea lor. Ea impune o viziune îngustă şi artificială asupra binelui
public —
securităţii naţionale, stării excepţionale, ordinii publice, moravurilor
publice —
şi retrage deciziile importante din mîinile celor aleşi să guverneze şi
singurii
apţi să guverneze. În multe societăţi, în diferite situaţii, ideea de drepturi
ajută
la imunizarea egoistelor interese de proprietate şi a pretenţiilor extravagante
la
autonomie şi libertate, fortificînd prin aceasta reacţiunea şi împiedicînd
schimbarea socială revoluţionară.
Aceste
obiecţii, precum şi altele, vin din partea unor idei şi ideologii di-
verse. Unele sînt variaţiuni pe tema utilitarismului, care pretinde că ţinteşte
la
creşterea fericirii generale şi la urmărirea binelui societăţii (sau a unei
alte
colectivităţi, mai restrînse) luată ca întreg, dar care comasează fiinţele
umane şi
nu ia în serios individul ca atare.2 Astăzi, sursele obiecţiilor
trebuie căutate la
cei care privesc înapoi, dimpreună cu cei ce privesc înainte, culturi
religioase
tradiţionale, alături de forme contemporane de socialism şi profeţi ai
modernizării
şi dezvoltării.
Poate
că este necesar, mai ales în Statele Unite, să justificăm citarea religiei ca
ideologie alternativă, ca sursă de împotrivire la drepturi. Majoritatea
americanilor
se consideră devotaţi atît drepturilor cît şi religiei; ei percep libertatea
religiei ca pe
un drept elementar, iar interesul pentru această libertate ca pe o sursă
fundamentală
a ideii de drepturi şi a devotamentului faţă de aceasta. Ba mai mult, americanii
(şi
vest-europenii, precum şi alţii) în general trăiesc în societăţi seculare în
liniile lor
fundamentale, iar în Statele Unite, Constituţia insistă asupra
dezinstituţionalizării
religiei şi separaţiei complete dintre biserică şi stat. Ideologia noastră
politică —
inclusiv ideea de drepturi — pare în mare măsură distinctă, independentă, ba
chiar
irelevantă în raport cu religia sau ideologia religioasă. Pînă şi marea
majoritate a
indivizilor din Statele Unite care se declară sau sînt declaraţi religioşi nu
par să
găsească în religie un Weltanschsaung atotcuprinzător, care să conţină o
ideologie politică şi morală
completă şi care să nu includă neapărat drepturile. Sau, poate,
majoritatea americanilor nu iau religia în serios, o minimalizează, dînd mai
puţin
Domnului, şi foarte mult Cezarului.
Ca urmare,
în Occident religia pare să aibă în vedere drepturile numai în
calitatea ei de beneficiară a libertăţii religioase, însă chiar şi atunci cînd,
ocazional, influenţa religioasă organizată este exercitată în numele
moralităţii
împotriva vreunei libertăţi — de exemplu, împotriva revendicării femeilor de a
avea dreptul la avort, sau împotriva libertăţii de a publica sau citi materiale
obscene, blasfemiatoare sau profanatoare —, obiecţiile însele pot fi formulate
în
termenii unor drepturi rivale. În alte părţi ale lumii însă, religia apare în
opoziţie
cu alte drepturi ale individului, de exemplu în părţi ale lumii islamice unde
domneşte fundamentalismul (în Iran) sau în ţări în care bisericile creştine au
sprijinit represiunea totalitarismului (în America Latină, în Africa de Sud, în
Polonia). Lăsînd deoparte relaţiile cu puterea politică, religiile majore de
pretutindeni (inclusiv cele prevalente în societăţile occidentale seculare)
pretind
că sînt ideologii complete şi că relaţia religiei, a gîndirii religioase, a
teologiei
ori doctrinei diferitelor religii cu ideea contemporană a drepturilor omului
este
ea însăşi o chestiune ideologică.
Religia nu
este o idee simplă şi nici una unitară, iar relaţia ei cu ideea de drepturi
nu este nici ea simplă sau unitară. Religiile majore pot să-şi aroge pe drept
cuvînt
paternitatea valorilor centrale ale drepturilor omului: bine şi rău, dreptate
şi
nedreptate, legalitate şi ilegalitate, egalitatea fundamentală a oamenilor,
protecţia
egală a legii. Însă rădăcinile marilor religii sînt străvechi, iar teologia şi
ideologia
lor s-au format în mare măsură înainte ca ideea de drepturi să fi fost
concepută.
Ideea de drepturi, mai ales de drepturi împotriva societăţii, a fost necunoscută
vechiului
iudaism, creştinism, islamism şi, cred, vechilor religii orientale şi altor
culturi
tradiţionale. Biblia, de pildă, nu cunoştea drepturi, ci numai îndatoriri, iar
îndatoririle
erau către Dumnezeu; cînd, după legea Domnului, îndatoririle cuiva către
Dumnezeu
erau legate de semenul său, acest semen era doar ceea ce am putea numi a treia
parte
beneficiară. (Pînă şi dragostea — „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” —
era o
poruncă şi o îndatorire; aproapele meu nu avea un „drept” de a fi iubit şi cu
siguranţă
nici un remediu pentru nereuşita mea de a-l iubi, lăsînd de-o parte putinţa de
a i se
plînge lui Dumnezeu). Binenţeles, limbile vechi nu aveau. un termen prin care
să
desemneze drepturile şi chiar mai tîrziul nostru cuvînt englezesc (right —
n.t. )
sugerează derivarea sa din ceea ce este „drept”, dintr-o teorie a
binelui, a dreptăţii,
fără nici o conotaţie de îndreptăţire individuală. Ba mai mult, ideea de
drepturi
ale omului este o idee politică ce are în vedere relaţia omului cu societatea
politică,
dar vechile religii şi celelalte culturi tradiţionale nu au avut o societate
politică
modernă în care individul ar putea avea relaţii de tip modern şi de la care el
ar
putea avea pretenţii.
Ideea de drepturi
reflectă principiile moralităţii interpersonale; marile religii
reflectă şi ele principiile moralităţii interpersonale, însă nu şi ideea de
drepturi.
Dreptatea constituia o poruncă divină, înfăptuită de Dumnezeu sau de repre-
zentanţii lui pe pămînt. Pentru unele nedreptăţi victima beneficia de reparaţii
pe
lumea acesta şi în cea de dincolo. Aceleaşi principii de moralitate şi dreptate
erau valabile şi în relaţia dintre individ şi autoritate (regele, de pildă)
ambii în
mod egal guvernaţi de legea lui Dumnezeu. Vezi dojenirea lui David pentru că a
luat soţia lui Urie, a lui Ahab pentru uciderea lui Nabot în via sa (Samuel 2,
11—
12, Regi 1, 21.). Însă revendicările împotriva puterii erau limitate,
reparaţiile
victimei pentru nesatisfacerea unor asemenea revendicări nu erau făcute pe această
lume, ceea ce reducea considerabil posibilitatea ca individul să se bucure de
beneficiile pămînteşti hărăzite lui de dumnezeire.
Ba mai mult,
valorile tradiţionale nu erau identice cu cele ale ideii moderne
de drepturi: idealul tradiţional nu era acela al libertăţii3,
autonomiei şi intimităţii,
ci supunerea faţă de voia lui Dumnezeu şi legea divină. La începuturi şi apoi
mai
multe milenii la rînd, centrul gîndirii religioase nu l-a constituit individul,
ci
comunitatea — neamul, poporul lui Israel, biserica, creştinătatea, islamul —
voia lui Dumnezeu sau ordinea cosmică. În ordinea feudală a Europei medievale
şi în societăţile necreştine din alte părţi ale lumii din aceeaşi perioadă,
individul
îşi ducea viaţa angrenat într-un lanţ de relaţii ierarhice. Idealul nu îl
constituiau
libertatea şi autonomia individului, ci concordanţa, supunerea, cooperarea,
armonia, ordinea. Principiul conducător nu era egalitatea indivizilor, ci
preocuparea pentru ierarhiile ordinii sociale, şi prin aceasta, nu contractul
bazat
pe voinţa şi asentimentul individului conta, ci statutul ce include
responsabilitatea
faţă de cei inferiori în ordinea ierarhică şi obligaţiile faţă de cei
superiori. De
asemeni, din perspectivă modernă, religiile adeseori realizau ordinea cu preţul
inechităţilor, limitărilor libertăţii, oprimării individualităţii şi al
subdezvoltării
sociale şi individuale (şi chiar al subdezvoltării spirituale), asociate uneori
cu
ritualuri ce conţineau elemente de cruzime.
Drepturile
individului, drepturile constituţionale, drepturile omului,
drepturile împotriva autorităţii publice constituie o idee radicală şi o
achiziţie
mai tîrzie. Ea a venit după protestantism, care, combinînd forţe sociale şi
economice, a adus o percepţie mai pronunţată a individului, a reliefat nu numai
natura cosmică, ci şi natura umană, începînd să considere omul o entitate
autonomă, o persoană, un egal al celorlalţi dinăuntrul societăţii. Ideea de
drepturi
a venit după ce Reforma a fărîmiţat biserica creştină şi a contribuit la
încetarea
identificării bisericii cu statul, după ce echilibrarea puterii
politico-militare a
dus la statul secular, la sistemul statal modern. Dizidenţii au început să
revendice
drepturi pentru indivizi (şi pentru bisericile lor) împotriva bisericii
consacrate şi
împotriva puterii politice aliniate ei. În aceste condiţii, religia, sau cel
puţin religiile ce se deosebeau
de cea consacrată, nu se mai mulţumesc să se bizuiască
pe simţul datoriei al celor aflaţi la putere (datoria toleranţei, carităţii,
iubirii) şi
nici să vadă fiinţa umană ca simplu beneficiar al acesteia; mai degrabă,
religia a
început să perceapă nevoile omului — nevoile sale religioase şi apoi alte nevoi
— ca pe nişte chestiuni de drepturi, de îndreptăţiri potrivit unor legi mai
înalte.
În noile şi
diversele contexte politice şi sociale, gîndirea religioasă a trebuit
să apeleze la ideea de drepturi ca la o parte integrantă a evoluţiei concepţiei
despre Dumnezeu, om şi societate. Astăzi religia însăşi este nevoită să ia o
atitu-
dine faţă de societatea modernă şi de puterea politică modernă, chiar dacă
numai
din simplă autoapărare: multe religii sînt, într-o parte sau alta a lumii,
religii
oficiale şi au trebuit să-şi definească atitudinea ideologică faţă de
revendicările
din domeniul drepturilor omului pe care le au cetăţenii faţă de societăţi;
fiecare
religie este undeva în lume religia unei minorităţi şi trebuie să se adapteze
statutului de minoritar; fiecare religie trebuie să reacţioneze la nevoile
membrilor
săi din marile şi depersonalizatele societăţi industriale şi urbane, dezvoltate
sau
în curs de dezvoltare. Însă nici măcar religiile occidentale, cu toate că
avuseseră o
experienţă îndelungată cu cezarul şi cu statul, nu au fost pregătite ideologic
pentru
ordinea politică şi socială modernă. Atitudinea lor ideologică faţă de
drepturile şi
îndatoririle individului vis-à-vis de puterea politică a avut o evoluţie
nehotărîtă şi a
cunoscut forme diferite în cadrul diferitelor religii, în locuri şi epoci
diferite. Adeseori
aceste atitudini au fost determinate de faptul că religia respectivă era de
stat sau
minoritară, precum şi de tipul puterii politice — teocratice, monarhice,
republicane
sau democratice, sau, mai recent, totalitare sau autoritare. Nici pînă la
această dată,
religiile nu au dezvoltat o concepţie clară asupra suveranităţii populare şi
democraţiei,
sau asupra ideii drepturilor individului.
Astăzi,
religia şi ideologia religioasă îmbrăţişează, ba chiar îşi revendică,
valorile umaniste ce stau la baza drepturilor omului. Religia şi ideologia
religioasă
vin în sprijinul dreptăţii (inclusiv al dreptăţii economice), resping tortura
şi alte
tratamente inumane4, se opun „sclaviei, sînt pentru desfăşurarea
unor procese
juste, insistă asupra libertăţii religiei (cel puţin în ce le priveşte), încurajează
participarea la guvernare. Chiar şi unele religii care nu au făcut-o înainte,
acum
sînt capabile să accepte tolerarea străinului, dacă nu chiar egalitatea lui,
reeva-
luează ierarhiile şi castele, lărgesc rolul femeilor. Ideologic însă chiar şi
astăzi
ideea de drepturi este o idee incomodă pentru religie. Religia se împotriveşte
plasării individului în centru, ideii îndreptăţirii individului, revendicărilor
împo-
triva societăţii (care, parte, include societatea religioasă), restrîngerii
binelui
colectiv, inclusiv a binelui religios, în numele individualismului,
posibilităţii indivi-
dului de a încurca socotelile puterii, minimei limitări a drepturilor,
concepţiilor îngus-
tate de ordine publică. Religia se mai împotriveşte drepturilor şi în calitatea
lor de
ideologie seculară independentă, bazată pe o viziune neteologică asupra
naturii,omului şi societăţii. Cu
toate că religia poate să reacţioneze cu înţelegere la
revendicarea drepturilor economice şi sociale ce îşi au corespondentul religios
în
îndatorirea milosteniei, ea poate percepe accentul pus pe individ şi apoteoza
autonomiei şi libertăţii ca hybris, de nu chiar idolatrie înclinată spre
materialism şi
hedonism. Cînd drepturile omului proclamă libertatea conştiinţei şi a religiei,
religia
poate primi aceasta cu bucurie în ce o priveşte ca pe o chestiune de lege
divină sau de
drepturi naturale, dar ea poate considera pretenţia la libertatea religiei şi
ca implicînd
egalitatea tuturor religiilor (precum şi a sistemelor nereligioase, a ateismului
şi
agnosticismului), ca pe o respingere a adevăratei religii, poale ca pe o
banalizare a
întregii religii. Religia este suspicioasă la apariţia drepturilor şi ca un
posibil
concurent, capabil să corecteze inadecvările religiei faţă de lumea modernă.
Totuşi,
încetul cu încetul, religia, religiile — principalii purtători de cuvînt
ai unei viziuni alternative asupra Binelui — au ajuns ele însele să
conştientizeze
necesitatea drepturilor omului în lumea modernă: odată cu dezvoltarea
societăţilor,
în societăţile pluraliste, în societăţile urbane unde individul este singur,
dar unde
o anume singurătate este poate esenţială pentru demnitatea individului.
Odinioară,
în societăţile omogene, ermetice, religia oferea o imagine exhaustivă a
Binelui,
bazată pe ordine, colectivitate, armonie. Chiar şi în absenţa ideii de
drepturi,
principiile moralei religioase, ce reflectau Regula de Aur şi reciprocitatea,
şi
care erau sprijinite de îndatorirea de a iubi şi de a te milostivi, au
făgăduit,
uneori chiar au realizat versiuni demne de respect ale societăţii juste şi
poate
chiar ale unei vieţi bune. Dar pînă şi atunci, din perspectiva noastră modernă,
sub aspect ideologic şi practic, religia oferea societatea justă
credinciosului, şi
nu necredinciosului, băştinaşului, nu străinului, bărbatului, nu femeii,
stăpînului,
nu sclavului. Astăzi, religiile — cel puţin unele dintre ele — recunosc tot mai
mult
că ideea de drepturi ale omului este necesară pentru a impulsiona religiile —
cît de
cît— să reevalueze practici străvechi, mai puţin chestiuni de doctrină
teologică sau
alte valori solide, cît relicve ale sociologiei unor societăţi de mult apuse.
Religia va
continua să respingă drepturile omului ca ideologie totală. Ea
consideră că drepturile omului — drepturi reci — nu oferă căldură, sentimentul
apartenenţei, integrare, nevoia de dragoste, prietenie, familie, caritate,
fidelitate,
înţelegere, sacralitate, ispăşire, răscumpărare şi iertare. Dar dacă drepturile
omului
poate nu sînt suficiente, ele sînt necesare cel puţin. Dacă ele nu aduc
bunăvoinţă în
cadrul familialului, aduc în schimb — ceea ce de multe ori religiile nu au
reuşit —
respectul faţă de străin. Drepturile omului nu constituie o ideologie
alternativă
completă, însă constituie un prag necesar pentru a face alte valori —
inclusiv religia
— să înflorească. Drepturile omului nu numai că protejează religia, ci au ajuns
deseori să servească eticii religioase în aspecte şicontexte în care
religia însăşi s-a
dovedit a fi insuficientă. Drepturile omului sînt măcar o „teologie” anexă
pentru
societăţile urbane, seculare, pluraliste.5 Religia poate accepta,
dacă nu chiar adapta ideea de drepturi ca pe o
afirmare a propriilor ei valori, putînd să se dedice astfel
unor domenii mai profunde, mai întinse, aflate dincolo de cuprinderea obişnuită
a
drepturilor omului. Religia se poate îngriji — aşa cum ideea drepturilor omului
nu o
poate face adecvat — de tensiunile dintre drepturi şi îndatoriri, dintre
individ şi
comunitate, dintre material şi spiritual.
M-am referit
la religie mai ales sub forma reprezentată de aşa-numitele religii
occidentale. Ideea de drepturi nu s-a bucurat de o receptare şi experienţă
diferită în
cadrul religiilor orientale şi al altor culturi tradiţionale. Ideea de drepturi
ale omului
a fost contestată ca o manifestare distructivă, inutilă, neasimilabilă şi
străină a
imperialismului cultural occidental de către acestea — sau, mai exact, de către
comentatorii occidentali, în numele acestora. Eu socotesc greşită această
perspectivă.
Se poate, într-adevăr, ca răspîndirea ideii drepturilor omului să fi fost
posibilă prin
dominaţia şi exemplul occidental.6 Gînditorii occidentali au
dezvoltat ideea de drepturi
ca pe un principiu de teorie politică care să fie expresia unei relaţii juste
dintre
individ şi puterea organizată din societatea politică, dar ipotezele morale şi
valorile
care stau la baza acestei idei pot fi găsite atît în Orient cît şi în Occident,
atît în
confucianism cît şi în budhism precum şi în iudaism, creştinism sau islamism.
Esenţa
ultimă a drepturilor omului — dreptul la integritatea fizică şi psihică a
persoanei, la
autonomia ei elementară, la autonomie în chestiuni personale, la egalitate în
faţa
legii, la eliberarea de ameninţarea torturii, sclaviei, întemniţării arbitrare
— sînt cu
siguranţă la fel de dragi omului oriental ca şi celui occidental. Contactele
între ideea
drepturilor omului şi ideologia tradiţională nu au dus la conflict, ci la
acomodare şi
transformare reciprocă, la suprapunerea unei ideologii seculare cu a altora,
religioasă,
străveche, suprapunere ce a avut ca rezultat o varietate de ideologii ale
drepturilor
omului. Tradiţiile sînt de acum reinterpretate în lumina ideii drepturilor
omului.7
Ideea de drepturi şi conţinutul său elementar, lipsit de vanităţi, nu
numai că răspund
intuiţiilor morale proprii acestor culturi, ci au fost chiar îmbrăţişate cu
căldură de
societăţile tradiţionale. Este cu siguranţă relevant, de nu chiar concludent,
că
reprezentanţii acestor societăţi — pînă şi reprezentanţii lor oficiali care, ca
destinatari
ai revendicărilor, ar avea motive să se împotrivească ideii de drepturi —,
şi-au însuşit
cu consecvenţă şi în totalitate această idee precum şi mare parte a
implicaţiilor ei.
Drepturile omului au fost primite cu entuziasm nu numai de elitele mai timpurii,
educate în Occident, ci şi de liderii mai tineri, educaţi acasă, cum ar fi, în
vremea din
urmă, cei din Organizaţia Unităţii Africane. Cînd purtătorii de cuvînt ai
acestor
societăţi susţin prioritatea drepturilor sociale şi economice, ei nu resping
ideea de
drepturi, ci o adoptă; ei nu contestă acesteia conţinutul politico-civil, ci
afirmă
interdependenţa fundamentală a tuturor drepturilor recunoscute. Cînd invocă
necesităţile dezvoltării ca bază a limitării drepturilor, ei, desigur, nu fac
trimitere la
valorile tradiţionale, ci la un set diferit de valori, moderne, de import.8
Din cele citite pe
această temă trag concluzia că ideea de drepturi, aşa cum este
ea înţeleasă în momentul de faţă, a fost — este — nefamiliară ca atare
societăţilor
tribale, după cum a fost odinioară — nu aşa demult —, nefamiliară culturilor
occidentale. Din motive religioase sau cvasi-religioase, societăţile
tradiţionale au
avut concepţii despre bine ce glorificau nu individul, ci o altă unitate
superioară —
viaţa, succesiunea generaţiilor, satul, tribul, ordinea cosmică. Unele tradiţii
acordau
puţină importanţă vieţii individului aşa cum o înţelegem noi — a indivizilor ce
trăiesc în momentul acesta, aflaţi între naştere şi moarte. Ei aveau de
asemenea
tendinţa de a preamări ordinea, iar nu libertatea, armonia, iar nu
revendicările ad-
verse, nu egalitatea, ci autoritatea şi uneori ierarhia şi castele cu
responsabilităţi
reciproce. În ciuda scuzelor protestatare, este totuşi evident că
autoritarismul, castele,
ierarhiile nu au adus de obicei armonia, respectul şi responsabilitatea
reciproce (nu
mai mult, după cum s-a pretins, decît în cazul sclaviei din America). De
asemeni, în
cele mai multe din aceste societăţi, mai ales bărbaţii erau cei care insistau
că femeile
îşi găseau demnitatea şi împlinirea în rolul tradiţional de aservire ce le era
rezervat
de morala tradiţională. Însă valorile elementare, fundamentale — eliminarea
ameninţării cu tortura sau uciderea arbitrară, cu sclavia sau întemniţarea
nejustificată,
noţiunile de dreptate, de judecare dreaptă (în contexte locale) — în general nu
le-au
fost străine acestor societăţi. Dacă mai persistă unele practici străvechi ce
implică
inegalitate, cruzime sau sclavie, ele sînt totuşi respinse de un Zeitgeist care
nu numai
că reflectă ideile occidentale, ci dezvoltă şi altele, autohtone.
Poate că în sat, chiar în lipsa ideii
de drepturi, comunitatea şi empatia ofereau
demnitate şi împlinire, şi că o persoană neobişnuită putea găsi oarecare
libertate şi
autonomie pe tărîm spiritual sau se putea muta altundeva. Dar societăţile
tribale
evoluează, dacă nu cumva se dezintegrează, şi nu individualismul şi ideea de
drepturi
sînt acelea care le subminează. Asemeni culturilor occidentale tradiţionale,
comunităţile naţionale deja pluraliste şi în curs de dezvoltare,
industrializare,
urbanizare din Asia, Africa şi America Latină, se orientează făţiş spre
drepturile
omului pentru ajutor în protejarea nu numai a demnităţii personale, şi îşi
adaptează
ideile şi ideologiile proprii la ideea drepturilor omului. (...)
*
Probabil că drepturile
omului au devenit ideea timpului nostru în parte din
cauză că epoca noastră este una a dezvoltării, industrializării şi urbanizării,
ce
au contribuit în multe părţi ale lumii la subminarea a ceea ce pentru mult timp
oferiseră individului religia şi tradiţia. În lumea noastră modernă şi în curs
de
modernizare, ideea drepturilor omului poate uneori apare ca o ideologie aflată
în
concurenţă cu religia, ca o ameninţare la adresa societăţilor tradiţionale, ca
un
obstacol în calea socialismului totalitarist ori a dezvoltării accelerate. Însă
ideea
de drepturi nu este o ideologie completă, atotcuprinzătoare şi nu se află, în realitate, în competiţie
cu alte ideologii. Religia explică şi alină, tradiţia sprijină,
socialismul se implică, dezvoltarea construieşte; ideea drepturilor omului nu
face
nimic din toate acestea. În lumea de astăzi — şi cea de mîine — nu va scade
probabil nevoia de ceea ce au făgăduit şi au oferit religia şi tradiţia, de
lucrurile
spre care se străduieşte socialismul, de ceea ce va aduce dezvoltarea; ideea de
drepturi nu se află nici în contradicţie, nici în competiţie cu vreuna dintre
ele.
Mai degrabă, religia, societăţile tradiţionale, socialismul, adepţii
dezvoltării vor
descoperi, cred eu, că ţelurile şi valorile lor, în însăşi evoluţia lor
specifică,
atîrnă de demnitatea şi împlinirea individului, şi că, într-o lume modernă, ele
au
nevoie să fie ferm sprijinite de ideea drepturilor omului.
În ceea ce
priveşte omul şi universul nu există un acord între viziunile seculare
şi cele teologice, între cele tradiţionale şi cele moderne. Nu se poate dovedi
şi nici
măcar susţine convingător că o economie în mare parte liberă sau o planificare
ge-
nerală vor duce mai repede la societatea justă sau la binele omului ca individ.
Există
acum însă un consens constructiv potrivit căruia au importanţă fiecare bărbat
şi
fiecare femeie, de la naştere şi pînă la moarte, şi au îndreptăţire la o esenţă
ireductibilă
de integritate şi demnitate. În cadrul acestui consens şi al lumii căreia i-am
dat şi îi
dăm formă, ideea drepturilor omului este ideea esenţială. □
Traducere de Doina Baci
NOTE
1. Mă refer la alternativele sau împotrivirea la
ideea de drepturi; nu am în vedere aici
condiţia precară a drepturilor omului în diferite ţări, opera unor oameni
răuvoitori, corupţi,
cruzi sau inconştienţi. Violarea drepturilor poate fi, într-o oarecare măsură,
reflectarea îm-
potrivirii la ideea de drepturi sau la unele aspecte ale acesteia, dar
lucrurile nu se prezintă
întotdeauna astfel. În Statele Unite, de ale căror documente referitoare la
drepturi americanii
spun că sînt pe drept cuvînt mîndri au zilnic loc — potrivit constatărilor
tribunalelor— violări
ale drepturilor omului. S-ar putea spune într-adevăr că aici se înregistrează mai
multe încălcări
confirmate, oficiale decît oriunde altundeva în lume. Însă tocmai
această înregistrare a lor
este dovada nu a respingerii ideii de drepturi, ci mai degrabă a devotamentului
faţă de aceasta.
2. Utilitarismul este de obicei rezumat în formule
precum „binele cel mai mare pentru
cei mai mulţi” sau „fericirea maximă per total”. Nici una din formule nu se
află în slujba
individului şi realizarea oricăreia poate presupune sacrificiul suprem al
multor indivizi. Ideea
drepturilor omului se concentrează asupra individului, consideră că indivizii
au importanţă
egală şi limitează măsura în care individul poate fi sacrificat pentru binele
majorităţii, pentru
creşterea la maximum a fericirii sau pentru binele comun.
Ideea de drepturi este uneori
contestată şi de „comunitarişti” a căror convingere este că
individul se află inevitabil „amplasat” într-o comunitate şi care consideră că
accentul pus pe
drepturi este o sursă de dezbinare. Partizanii ideii de drepturi sînt de acord
că individul nu
este total izolat, însă susţin că respectul pentru drepturile individului
contribuire şi el la
comunitate şi că este esenţial în special pe măsură ce comunităţile se lărgesc.
3. A face ceea ce este bine în propria opinie
însemna anarhie şi decădere morală. Compară
Cartea Judecătorilor 17:6, 21:24.
4. Însă unele religii acceptă sau stăruiesc
asupra unor forme de pedeapsă care, conform
standardelor internaţionale ale drepturilor omului, sînt neîndoielnic inumane.
5. Religia s-a adaptat şi se adaptează la ideea
drepturilor omului, la justificările sale
eclectice sau seculare, ba chiar în absenţa acestor justificări; ea a găsit, în
paralel, justificări
religioase în egalitatea oamenilor, în crearea omului după chipul lui Dumnezeu,
în strămoşul
comun al omenirii.
6. Dacă gînditorii occidentali au dat lumii
conceptul de drepturi şi terminologia drepturilor,
în schimb societăţile occidentale s-au dovedit la fel de rezistente la această
idee ca oricare
altele, iar cele mai grave încălcări ale drepturilor omului din zilele noastre
au fost comise în
ţările occidentale.
7. Împotrivirea la ideea de drepturi pe motiv că
este individualizată şi că generează
dezbinare este şi ea greşită. In special americanii sînt uneori induşi în
eroare de tendinţa din
societatea noastră de a afirma şi insista asupra drepturilor proprii. Însă
ideea de drepturi este
exprimată just nu numai — nu în special — în afirmarea propriilor drepturi, ci
în recunoaşterea,
respectarea şi lupta pentru drepturile celorlalţi.
8. Alte idei politice contemporane — suveranitatea,
democraţia, socialismul — sînt şi
ele de origine occidentală, dar sînt îmbrăţişate de societăţi din toate
colţurile lumii.
*
Louis HENKIN a absolvii Harvard Law
School, şi este profesor emerit la Columbia
University, preşedinte al Centrului de Studii a Drepturilor Omului. A publicat
mai multe
cărţi, dintre care Foreign Affairs and
the Constitution; The Rights of Man Today; How
Nations Behave; Law and Foreign Policy; International Law: Politics and Values;
The Age
of Rights; Constitutionalism, Democracy and Foreign Affairs, este co-autor
al volumului
Human Rights in Contemporary China.
Louis Henkin, Epilogue: Human Rights and Competing Ideas. Religion and
Other Tradi-
tional Ideologies, din volumul The
Age of Rights, p. 183—188, preluat cu permisiunea The
Columbia University Press.
(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006