Credinţă şi toleranţă

Masă rotundă organizată de Centrul Intercultural al Ligii Pro Europa în cadrul „Săptămînii Toleranţei”, Tîrgu-Mureş, 23 martie 1995. Au par- ticipat: Ilarie BENCHEA, Teodor BELDEANU, Simion NEGRUŢIU şi Gheorghe ŞINCAN (Biserica Ortodoxă), Dezső BUSTYA şi Béla VISKY (Biserica Reformată), Emanuel ILEA (Biserica Greco-Catolică), János MOLNÁR (Biserica Evanghelică), Bernath SAUBER (Comunitatea Evreiască), András VASS şi Gyula JANCSÓ (Biserica Baptistă), Emilian NICULESCU (Bisericia Adventistă), Smaranda ENACHE (Liga Pro Europa). Moderatori: Alexandru CISTELECAN, Mihály SPIELMANN şi Elek SZOKOLY.

Elek Szokoly: Vom încerca să analizăm astăzi o problemă, importantă, şi poate puţin delicată, dar, fără îndoială, fundamentală pentru convieţuirea noastră cît mai normală, mai paşnică, mai armonioasă, şi anume, problema raportului dintre credinţă şi toleranţă, a locului şi rolului bisericii în raport cu această pereche de noţiuni. Pînă la sfîrşitul dezbaterii vom afla, probabil, sensurile mai exacte ale celor două concepte alăturate sau chiar puse faţă în faţă, vom găsi locul cît mai exact al conceptului de toleranţă în cadrul religiei, sau chiar limitele acestuia în cadrul creştinismului sau dincolo de hotarele sale. Vom afla poate dacă sîntem, dacă putem fi toleranţi cu adevărat, dacă canoanele, dogmele religiilor noastre ne pot permite să fim toleranţi, şi în ce limite. Sperăm să aflăm de asemenea dacă toleranţa noastră se armonizează sau nu cu principiile drepturilor universale ale omului, unanim acceptate la nivelul societăţii laice, dar încălcate adesea chiar în numele credinţei. Problemele ar putea fi înşirate îndelung. Am putea vedea cît de tolerantă este biserica faţă de femei. Şi nu numai biserica, ci şi societatea noastră în general, ştiut fiind că prezenţa femeilor în viaţa publică este cît se poate de redusă. Am putea zăbovi, de asemenea, asupra întrebării, dacă valorile noastre sînt determinate din punct de vedere naţional- etnic sau confesional, dacă aceste valori sînt în mod prioritar naţionale, religioase, sau general umane? Am putea cugeta asupra întrebării, dacă valori ca dreptatea, prietenia, generozitatea, dragostea, hărnicia, respectul, sinceritatea, consecvenţa, verticalitatea, perseverenţa, îndoiala chiar, dar încrederea de asemenea, bunăvoinţa şi altele asemenea au sau nu un caracter specific în cadrul religiilor sau al etniilor? Sau sînt ele universal umane şi în acest caz, toleranţa noastră poate să meargă mult mai departe decît în general putem afla din mass-media de unde, mărturisim, destul de des se întrezăreşte o imagine tristă. Acum cîteva zile am putut urmări o emisiune la Televiziunea Română în care erau puse la zid o serie de confesiuni legale, şi încălcate o serie de libertăţi fundamentale ale omului, libertăţi consfinţite de Constituţia Română. Am putea deci să ne referim şi la această presă, adesea foarte războinică, care nu întotdeauna reflectă, din punct de vedere creştinesc, valori umane consacrate şi o atitudine de toleranţă faţă de acestea. Întrebările, desigur, ar putea continua, am încercat doar să schiţez cîteva dintre cele posibile. Şi oricît de impor- tant ar fi să pui întrebări potrivite, scopul lor nemărturisit rămîne acela de a obţine şi răspunsuri.

Alexandru Cistelecan: N-am venit cu nişte idei de acasă pe care să le exprim aici, însă sper să plec cu destule idei de aici. Trebuie să vă spun că sper să mă simt inutil şi să nu trebuiască să dau nici un sprijin discuţiilor, mai ales că nimeni, mai mult decît Dvs, nu se găseşte în miezul acestui subiect care este numit toleranţă. Şi chiar dacă, datorită unor conotaţii mai deocheate, noţiunea de toleranţă nu sună prea bine, ea poate fi purificată de noi în înţelesul de omenie. de înţelegere, de respect reciproc. într-o societate, desigur, există multe instituţii care cresc oamenii, îi educă, îi îndeamnă la respectul faţă de celălalt, la respectul faţă de ceea ce e diferit şi chiar la dragostea faţă de ceea ce este un altul. Însă nici una dintre acestea, fie ea familie, fie ea şcoală, fie însuşi statul, cu anumite pîrghii ale sale, nu este atît de stăpîn pe această misiune, pe această vocaţie cum este biserica. Biserica este cea care. chiar dacă nu reuşeşte, dar se străduieşte de secole, să înveţe pe om să-şi iubească aproapele mai mult chiar decît pe sine însuşi. Nu există, cred, o expresie mai deplină, mai totală a ceea ce înseamnă toleranţa decît aceasta, care este chiar misiunea centrală a bisericii, a unui preot, a unui om care are vocaţia acestei misiuni sfinte. Sigur că într-o istorie de 2.000 de ani, poate şi mai bine — nici alte religii, să zicem păgîne, nu au propagat toate ura faţă de ceea ce este străin —, anumite biserici au luat parte adesea la acţiuni violente, nu întotdeauna au fost expresii ale toleranţei faţă de celălalt. Biserica a făcut în unele cazuri o politică mai agresivă, a adus chiar războaie, şi chiar şi azi provoacă războaie sau anumite stări de tensiune. Se presupune, chiar dacă analizele socio-critice nu au demonstrat cu toată siguranţa, că există şi o componentă religioasă foarte activă în situaţii conflictuale. Să nu mergem mai departe de vecinii noştri din fosta Iugoslavie, sau să amintim situaţia din Irlanda de Nord. întotdeauna acolo unde religiile se confruntă, au existat şi stări de tensiune. Ori proba, maxima probă de toleranţă pe care o biserică o poate da, o confesiune o poate da faţă de celelalte, aici se verifică, în această zonă de frontiere, de interferenţă. Noi, în Ardeal, sîntem un fel de zonă a tuturor interferenţelor. Eu nu ştiu exact cîte confesiuni există în Ardeal, dar cred că sînt multe. Poate că toate cîte există în Europa, există şi aici. Există de asemenea o diversitate de comunităţi etnice în Ardeal. Aproape în cadrul fiecăreia există o sciziune confesională: ungurii sînt catolici, unitarieni, reformaţi, evanghelici; românii sînt ortodocşi, greco-catolici, baptişti şi, ştiu eu, de cîte alte confesiuni neoprotestante; germanii sînt evanghelici şi catolici. Sînt convins că în niciuna dintre aceste confesiuni nu se propagă un mesaj de nerespect faţă de o altă confesiune. Dar acest mesaj de respect faţă de altul nu se simte întotdeauna în viaţa noastră de toate zilele. Sigur că nici una din confesiuni nu domină, ca să spunem aşa, nu este singura stăpînă peste acest cîmp mare, care este viaţa de zi cu zi. Ea are o părticică asupra căreia influenţează — bine ar fi să fie o parte cît mai mare —, dar se amestecă şi alte forţe, alte interese, care fac misiunea bisericii mult mai grea. După părerea mea de laic, cred că orice confesiune, de fapt, trebuie nu doar să înveţe conceptul acesta suprem, de dragoste faţă de aproape, ci să-l traducă într-un termen mai accesibil, mai acceptabil, şi anume, de respect faţă de celălalt, de recunoaştere a celuilalt, de recunoaştere a drepturilor lui egale la existenţă cu ale noastre. Către confesiuni, toleranţa cred că înseamnă de fapt un fel de pact de nonprozelitism. Nu cred că alta poate fi semnificaţia acestei toleranţe interconfesionale.

Mihály Spielmann: Ideile mele concordă în bună măsură cu cele ale antevorbitorului. Eu mă gîndesc că orice biserică în istorie a tins spre universalism — adică spre sensul iniţial al Cuvîntului „oikomene, ecumenia”, ceea ce înseamnă biserică universală —, spre o singură biserică, o singură credinţă. Or astăzi, în zilele noastre, ecumenia înseamnă altceva: înseamnă toleranţă, înseamnă apropiere între diferitele confesiuni, găsirea celui mai mic numitor comun posibil cu care deja se poate conlucra pentru îmbunătăţirea vieţii noastre. Am dori să aflăm părerea Dvs. în legătură cu relaţia dintre credinţă şi toleranţă. Dacă aceste două noţiuni astăzi, în secolul al XX-lea, sînt două noţiuni diferite, sînt două noţiuni contradictorii, sau sînt două noţiuni complementare, două noţiuni care trebuie însuşite şi tălmăcite în sensul unei păci universale spre care, totuşi, toate religiile tind.

Dezső Bustya: Consider că credinţa şi toleranţa nu sînt noţiuni create în secolul nostru, chiar dacă nu au fost astfel definite, astfel numite. Pentru mine are un sens simbolic cunoscuta operă a lui Lessing, „Nathan cel înţelept”. Cred că o cunoaşteţi cu toţii: un tată lasă moştenire copiilor săi o verighetă foarte preţioasă. Avînd însă trei copii, face încă două verighete asemănătoare. Dintre cei trei copii nici unul nu ştie care este verigheta adevărată. Această lucrare a fost scrisă cu scopul de a împăca cele trei mari religii mondiale, respectiv cea mozaică, creştină şi islamică, fiecare căutînd în felul lui adevărul, valorile universale. Şi datorită faptului că nici unul dintre moştenitori nu ştie care este verigheta adevărată, trebuie să respecte moştenirea celuilalt. În cadrul bisericilor creştine — mai bine zis a bisericii creştine, pentru că Mîntuitorul a fondat numai o singură biserică — sînt atît de multe confesiuni, încît acest fapt dovedeşte o slăbiciune, o urmare, putem să-i spunem pe nume, a păcatului omenesc. Această stare de fapt nu este voinţa lui Dumnezeu. Din acest motiv trebuie să fim toleranţi, trebuie să ne respectăm şi să căutăm să ne cunoaştem mai bine. Mişcarea ecumenică este cel mai mare rezultat al secolului nostru în acest sens, prin care începem să învăţăm unii de la alţii. Trebuie să învăţăm specificul confesiunii aproapelui nostru, fără să avem prejudecăţi, trebuie să avem umilinţa de a învăţa de la celelalte confesiuni şi să respectăm valorile altora — de exemplu, noi, protestanţii, valorile catolicismului sau ale ortodoxiei sau ale celorlalte confesiuni.

Alexandru Cistelecan: Cred că acest lucru nu este uşor pentru nici o confesiune, fiecare crede că deţine adevărul. Şi dacă ea deţine adevărul, atunci celelalte sînt, desigur, într-o eroare mai mică sau mai mare.

János Molnár: Avînd în vedere, că noi reprezentăm una dintre cele mai mici confesiuni din acest oraş, cu cele 600 de suflete, încercăm şi noi să ne găsim locul în mijlocul comunităţilor mai mari. Chiar şi aceste 600 de suflete sînt împărţite în două grupuri lingvistice, cel german şi cel maghiar. Dar comunitatea noastră a învăţat totuşi să fie solidară. Nu ar fi normal să-mi tai cele cinci degete ale mîinii la aceeaşi dimensiune, ca să fie uniforme, cele 5 degete trebuie să fie de cinci feluri, chiar pentru a conlucra. Această solidaritate s-a manifestat şi atunci, cînd diferenţele de limbă nu au reprezentat un motiv pentru scindare în două comunităţi diferite, cum ni s-a propus şi în timpul războiului. Am rămas împreună, şi fiecare dintre noi cîntă în biserică, aceeaşi melodie, în limba lui maternă, germană sau maghiară. Astfel se naşte o armonie a cuvintelor. Noi nu tolerăm, ci înfăptuim diversitatea care se unifică prin melodie. Slujba este bilingvă, ca şi educaţia. Simţim în cadrul comunităţii, că ne este comun cuvîntul dat de Dumnezeu, şi chiar dacă s-a modificat raportul dintre germani şi maghiari, Cristos a rămas Cristos, Dumnezeu a rămas Dumnezeu, credinţa noastră a rămas credinţa noastră. Mesajul lui Dumnezeu, privind toleranţa, este formulată în Isaiia 50.4.: „Domnul Dumnezeu mi-a dat o limbă iscusită, ca să ştiu să înviorez cu vorba pe cel doborît de întristare. El îmi trezeşte, în fiecare dimineaţă, urechea, să ascult cum ascultă nişte ucenici.” şi în Efesieni 4.29.: „Nici un cuvînt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud.” Urmărind învăţăturile lui Christos, trebuie să ştim că în Christos nu există nord şi sud, est şi vest, ci doar o comunitate a dragostei, care trăieşte prin noi, o comunitate a dragostei pe care dorim să o transmitem copiilor noştri.

Alexandru Cistelecan: Mă tem că toată lumea este de acord cu principiile, numai că pînă cînd principiile devin viaţă, ceva se schimbă. Poate că acesta e drumul la care ar trebui să ne uităm mai atenţi: cum de un principiu pe care îl acceptăm toţi, atunci cînd este să îl aplicăm în practică, îl înţelegem prea diferit şi vrem să-l aplicăm fiecare aşa cum l-am înţeles noi. Pentru că intoleranţele de aici se nasc, dintr-o altă înţelegere a aceluiaşi lucru cu care în principiu, în fond, sîntem cu toţii de acord.

Silviu Negruţiu: Eu cred că dacă am fi credincioşi, aşa cum ne-o cere Isus Hristos, n-ar mai fi nevoie de toleranţă. Hristos n-a venit să ne ofere nişte prin- cipii pe care să le învăţăm, pe care să le discutăm, la care să aderăm cu o doză de înţelegere şi să mergem mai departe. Hristos a venit şi ne-a oferit posibilitatea unor experienţe. Noi dacă nu facem experienţa credinţei, degeaba ne numim ortodocşi, catolici, reformaţi sau oricare nume al unui cult creştin. Pentru că de aici, cred eu, intervine şi diferenţa de înţelesuri. Facem experienţa autentică, descoperim înţelesul autentic. Facem experienţa adevărului, nu ţinem de părţi de adevăr, pentru că adevărul e un întreg din care noi descoperim cîte ceva. Aşa cum atunci cînd vorbim despre o casă, nu vorbim numai despre acoperiş, sau despre geam sau despre scări, ca una dintre ele fiind cea mai importantă, cum se întîmplă din păcate în ceea ce priveşte felul în care noi ca şi confesiuni înţelegem credinţa în Hristos. Ca şi cum un aspect din viaţa lui Hristos ar fi mai important decît celălalt, ca şi cum un dar pe care Hristos l-a împărţit printre celelalte daruri, ar fi covîrşitor de important în mîntuire. Credinţa este o experienţă a unui întreg. Adevărul este un lucru mare şi greu. Nici Hristos, cînd l-a întrebat Pilat ce e adevărul, n-a răspuns. Doar în singurătate. înainte de calvar, a spus „adevărul este să te cunoască pe tine singurul Dumnezeu şi pe Isus Hristos pe care l-ai trimis”. Ori ca să-l cunoaştem pe Isus Hristos pe care Dumnezeu l-a trimis în lume, şi prin el să-l cunoaştem pe Dumnezeul cel care ne-a chemat la experienţa vieţii, noi nefiind altceva decît o posibilitate de desăvîrşire, atunci trebuie să acceptăm că trebuie să facem automat experienţa concretă şi reală a credinţei. Dacă facem această experienţă concretă şi reală a credinţei, vom avea şi rezultate. Şi îmi vine în minte o întîmplare: fără să pot preciza cînd s-a întîmplat, legată de vizita unui episcop într-o insulă unde erau cîţiva credincioşi, pe care i-a descoperit într-un anumit fel. Pe cîţiva dintre ei îi descoperise rugîndu-se. Cum se rugau? Era acolo, pe insulă, lîngă locul unde stăteau, un pîrîu mic şi se rugau sărind peste pîrîu: „una ţie, Doamne”, săreau înapoi, „una mie, Doamne”. Şi episcopul s-a simţit obligat să-i înveţe rugăciunea Tatăl nostru. Şi tot i-a învăţat rugăciunea Tatăl nostru pînă cînd a venit momentul să plece. S-a urcat în corabie şi a plecat. După ce s-a îndepărtat corabia de ţărm, să se trezească cineva din corabie că-i vede pe toţi cei de pe insulă fugind după corabie şi ajungîndu-l l-au întrebat pe episcop: Cum e cu rugăciunea Tatăl nostru, că n-am reţinut-o? Şi- le-a spus doar atît: mergeţi înapoi şi rugaţi-vă cum v-aţi rugat şi pînă acum. Adică oamenii aceştia au făcut o experienţă trăită a credinţei fără să o filosofeze, fără să o teoretizeze, fără să stea să analizeze fiecare cuvînt, au trăit-o efectiv. Noi de cele mai multe ori, ca şi creştini, ca şi propovăduitori ai lui Hristos, venim în faţa oamenilor punîndu-i în faţa unor probleme mult prea înalte, la un moment dat chiar inaccesibile. Vorbim despre iubire la modul cel mai înalt posibil, ori e foarte greu să ajungi acolo. Degeaba vin eu să îi explic credinciosului că trebuie să mă iubească ca pe el însuşi, şi el nu poate să înţeleagă acest lucru atîta vreme cît nu face experienţa acestei necesităţi a iubirii.

Hristos a venit şi ne-a spus: fericiţi sînt cei ce plîng. Cine înţelege această fericire dacă nu va plînge cu adevărat? În finalul tuturor fericirilor spune: să te rogi pentru tine, dar să te rogi şi pentru cel ce este vrăjmaş. Eu dacă nu voi motiva, de ce e nevoie să mă rog pentru vrăjmaşul meu, nu ştiu cine îşi va putea iubi vrăjmaşul. Pentru că vrăjmaşul este un om, după cum am înţeles eu din credinţă, care din păcate ajunge să-mi fie inferior. Ori eu nu-l pot ridica la starea de om sănătos şi întreg, dacă nu-l învăţ să iubească. Ori dacă nu-l învăţ să iubească, degeaba îi cer cu să mă iubească sau să iubească pe cineva. Şi atunci cînd iubeşti, oare mai e nevoie de toleranţă? Pentru că atunci, cînd iubeşti, ai în tot planul tău de acţiune şi activitate, în tot modul tău de a gîndi, prezenţa omului de lîngă tine, îl incluzi în tot ceea ce vrei tu să faci, îi faci parte din tot cît ai, şi lui exact ca şi ţie. Am impresia că încă avem nevoie de mult timp să maturizăm învăţătura lui Hristos, dar nu teoretizînd, nu citind despre, nu asimilîndu-ne experienţa concretă a unor oameni care îşi aliniează viaţa după Hristos, ci făcînd fiecare în mod concret şi sincer pentru propriul suflet experienţa credinţei. Nichita spunea într-una dintre elegii că nu are dreptul să spună nu decît cel care ştie totul despre da. Mergînd exact pe ideea creştină de a descoperi adevărul. Pentru că în versurile următoare spunea: acolo unde erau scris da şi nu, foile erau rupte. Asta este situaţia în care noi ne aflăm, ca şi creştini. Noi nu slujim o idee, noi slujim un adevăr pe care ni-l însuşim, sau nu ni-l însuşim. Dacă reuşim să-l însuşim, am făcut un lucru deplin. Nu reuşim să-l însuşim, nu ştiu care ar fi rostul nostru.

Alexandru Cistelecan: Cred, că experienţa credinţei este un har, care vine la capătul unui zel, a unei căutări. Şi nu ştiu, dacă harul e dat tuturor. Şi asta înseamnă că strîngem puţin cercul, şi cei care au beneficiat de acest har au ajuns la această graţie, sînt oameni cu care nu mai avem de ce face simpozioane, conferinţe despre toleranţă. Dar ceilalaţi?

Silviu Negruţiu: Toţi sîntem chemaţi de o astfel de experienţă, fiind responsabili direct de ceea ce facem. Pentru că la un moment dat, de felul în care noi trăim credinţa şi o expunem oamenilor, depinde sănătatea morală a celui care vine în biserica la care cu slujesc sau mă rog. Eu m-am adresat în primul rînd nouă, celor care discutăm. Noi avem această capacitate, sau sper că avem fiecare în parte, atît capacitatea, cît şi responsabilitatea a ceea ce eu am spus. Noi ne întoarcem spre cei despre care Dvs. pomeniţi acum.

Alexandru Cistelecan: Cei care nici nu vin în biserică.

Silviu Negruţiu: Dar îi prindem undeva. La o înmormîntare, la un botez, la o întîlnire de genul acesta, undeva tot îi prindem. Esenţial este ca acolo unde mergem experienţa noastră de viaţă să se arate în plinătatea ei. Atît cît am reuşit să o dobîndim pînă într-un anumit moment al vieţii. Eu pînă la 30 de ani şi ceva, alţii pînă la 60 şi ceva de ani, pentru că noi mergem spre mîntuire. Pentru că asta este esenţial în credinţă, noi aşteptăm ca prin credinţă să ne mîntuim. Ori atîta vreme cît aşteptăm de la credinţă mîntuirea, automat avem obligaţia să ne alăturăm acelui experiment sănătos care ne poate descoperi ca prin oglindă, cum zice Pavel, de aici încă, lumea spre care ne ducem.

Mihály Spielmann: Pînă aici, lucrurile sînt foarte frumoase. Dar problema toleranţei se pune şi între creştini şi non-creştini. Cum se poate pune problema toleranţei în cadrul acestei relaţii?

Silviu Negruţiu: Vorbeam despre universalitatea credinţei. Fiecare dintre noi, sau fiecare dintre cei care ne-am adus pînă în momentul acesta, al credinţei care aparţine unui anumit cult, a avut tendinţa universalităţii. Orice credinţă urmăreşte universalitatea. Adică Dumnezeu e totul. El are lumea care presupune acest univer- salism spre care noi mergem. Să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, este ţelul mahomedanului, dacă este sincer şi responsabil pe credinţa pe care o practică, este şi al creştinului şi al mozaicului. Esenţial este că nici eu ca şi creştin ortodox, nici mozaicul ca şi mozaic, nici musulmanul ca şi musulman să nu facă din credinţa în care el trăieşte şi se manifestă, un dumnezeu. Aici e drama, de aici au început războaiele. Eu dacă sînt ortodox mă mîntuiesc şi cred în ortodoxie mai mult decît în Dumnezeu. Eu cred că e o fantastică, o mare greşeală, un păcat chiar. Atîta vreme cît eu nu voi face din credinţa mea un Dumnezeu şi voi merge prin credinţa mea spre Dumnezeu, lansînd drumuri virtuţii, voi fi un universal.

Elek Szokoly: Iată că s-au pronunţat adevăruri foarte importante, foarte mişcătoare, aş zice, fundamentale. În general cred că adesea avem de-a face nu atît cu problema lui „ce”, cît mai degrabă a lui „cum”. Şi cred că aceasta este chintesenţa, de fapt, a toleranţei. Cred de asemenea, că adevărul, sau superlativul acestei toleranţe, este tocmai ce a spus părintele Negruţiu adineauri: iubirea vrăjmaşului. Este dincolo de limitele obişnuitului cînd ajungi la această fază a credinţei, şi aş îndrăzni să spun, a umanismului.

Silviu Negruţiu: Pînă la iubire este un drum lung, şi drumul acesta trebuie să-l învăţăm noi oamenilor. Eu nu vorbesc despre iubire ca despre ceva în care am intrat, pentru că iubesc şi eu ca om, cum mă pricep eu mai bine. Eu trebuie să mă perfectez în a iubi, prin tot exerciţiul pe care mi l-a pus Hristos la îndemînă, prin tot ajutorul pe care Dumnezeu mi-l oferă. Şi îmi propun să ajung la adevărata iubire. Şi voi ajunge, sper.

Elek Szokoly: Nu îndrăznesc să cred că vocea Dvs. este o voce singulară. Dar vă mărturisesc că în cadrul discursurilor de acest gen, pe care le auzim mai ales prin inter- mediul Televiziunii Române, al mediei guvernamentale în general, această voce nu este prezentă. Ba sînt prezente opinii foarte diferite de aceasta. Totuşi, nu îndrăznesc să cred că această voce este o voce singulară, sper că este mult mai generală, decît că, probabil, aceste instrumente ale propagandei nu beneficiază sau nu se folosesc de astfel de voci.

Smaranda Enache: Cel puţin în ultimul deceniu, implicarea socială şi chiar politică a bisericilor a fost foarte importantă. Dacă ne gîndim că mare parte din acel eveniment pe care l-am trăit cu toţii împreună, şi anume prăbuşirea totalitarismului comunist, s-a făcut şi prin deosebita implicare a unor oameni ai bisericii din diverse ţări. Acest rol tot mai important, cel public, este o completare a rolului mai mult divin pe care credinţa îl are. Această implicare lumească aduce un grad de responsabilitate tot mai sporit. Şi ca să ne apropiem totuşi de acest oraş, de această existenţă a noastră de fiecare zi, vă mărturisesc că în calitatea mea de laic am trăit cu destul de mare întristare o criză ai cărei părtaşi am fost cu toţii. Cred că ştiţi la ce mă refer. Au fost momente, cînd acest oraş nu a avut o societate civilă destul de puternică, nu a avut oameni cu destulă putere asupra semenilor lor pentru a opri un moment tragic. Atunci am simţit — şi iertată să-mi fie cutezanţa că afirm acest lucru public — că prin aceeaşi criză de autoritate, dacă nu morală, ci de autoritate imediată, practică, treceau şi oamenii bisericii. Şi întrebarea pe care aş îndrăzni să v-o adresez este: care sînt cauzele? Că este atît de liber şi atît de generos mesajul, şi cu toate acestea salvarea în momentul de criză se lasă atît de greu mobilizată. Am să mai adaug o întrebare retorică. Ne putem oare pregăti şi uni, ne putem ajuta unii pe alţii, ca atunci cînd comunitatea noastră traversează o criză, care poate să aibă chiar şi victime, cum s-a şi întîmpla de fapt, să putem face faţă? Biserica, prin ceea ce dă ea oamenilor, noi — îndrăznesc să spun aşa un lucru generic — intelectualii, oameni care au o cultură şi o posibilitate de a comunica cu alţii, avem oare o altă ofertă, ca asemenea lucruri să nu se producă? Oare este un fatalism ca oamenii să se lupte între ei, ca iraţionalul să ajungă să-i stăpînească, şi în asemenea momente de criză să nu existe acele repere morale care să poată opri mîna ridicată asupra semenului pe care trebuie să îl iubim mai mult decît pe noi înşine?

Emilian Niculescu: Se constată că omul se naşte cu o natură biologică egoistă; cînd este mic, vrea totul pentru sine, să mănînce pentru sine şi tot ceea ce face atrage spre sine. El însă trebuie să adopte prin educaţie o natură socială altruistă. Să înveţe să stabilească legături reale, valoroase cu semenii săi. Şi în privinţa aceasta strădaniile au fost deosebit de mari. Pentru mine răspunsul îl găsesc în Biblie, cuvîntul lui Dumnezeu, la rezolvarea acestor probleme Pentru că însăşi religia înseamnă relegare — relegarea relaţiilor cu Dumnezeu şi relagarea relaţiilor adevărate cu semenii. Biblia prezintă cîteva probleme fundamentale: în centrul Biblici se găseşte de fapt principiul dragostei, tocmai în relaţie cu Dumnezeu, dar să iubeşti din toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău, şi pe aproapele tău ca tine însuţi. Din punct de vedere relaţional sînt tocmai cele trei direcţii majore, şi anume: Dumnezeu, semenul şi eu însumi, însă chiar în această ordine, adică: Dumnezeu, semenul şi la urmă eu. Biblia explică că apariţia păcatului a inversat această ordine, şi a apărut pe primul loc propria noastră persoană — ne învîrtim în jurul propriei noastre axe. Atunci cînd Biblia vorbeşte despre o listă de păcate, pe primul loc este aşezată iubirea de sine. Şi Biblia rezolvă problemele acestea în cîteva feluri. Isus Christos a rostit o cuvîntare deosebit de valoroasă în acest sens, mă refer la Matei capitolul 23, unde reproşa fariseilor că au uitat din lege lucrurile cele mai importante: dreptatea, mila şi credincioşia. Tocmai aceste trei valori se aşează pe linia acestor trei orientări. Credincioşia spre Dumnezeu, dreptatea spre propria mea persoană, iar mila către semeni. Ori tocmai aici s-au schimbat ideile. Eu sînt foarte drept cu celălalt, semenul meu, ştiu întotdeauna cînd a greşit, sesizez cele mai mici abateri de la normele de conduită sau de dreptate. Cînd e vorba de propria mea persoană, sînt milos, găsesc circumstanţe atenuante pentru cele mai mari vinovăţii pe care le fac. Ori Biblia stabileşte corect: să fiu credincios în relaţia cu Dumnezeu, să fiu milos, îngăduitor, înţelegător cu celălalt, tolerant — ca să mă refer acum la expresia pe care astăzi o dezbatem —, şi drept cu mine însumi, adică să nu-mi permit greşeli cu mine, să fiu exigent.

Béla Visky: Mi se pare foarte ciudată şi uimitoare lipsa relaţiilor personale între preoţi, preoţi reformaţi şi ortodocşi, protestanţi, neoprotestanţi şi catolici, etc. Cum se face, mă întreb, că dacă se întîlnesc doi medici, sau se întîlnesc doi critici literari au ce discuta toată ziua? Noi cum nu am avea ce discuta între noi, preoţi de diferite religii sau diferite confesiuni? Experienţa mea de preot de zece ani m-a făcut să cred în valoarea gesturilor mici. În 1987 cînd m-am mutat în Porumbeni, unde stau şi acum, împreună cu grupul meu de tineri, m-am dus în satul vecin, pur românesc, la colegul meu ortodox şi l-am colindat. E un gest cît se poate de simplu, dar nu l-a făcut nimeni pînă atunci, timp de 50 de ani, poate 500 de ani. Această primă întîlnire a pus bazele unei prietenii care a avut un efect extraordinar asupra oamenilor şi asupra relaţiilor dintre cele două sate. Noi, preoţii mai ales, dar în general intelectualii, care avem o anumită poziţie cheie în societate sau în microsocietate, trebuie să ştim că relaţiile noastre au o valoare simbolică în faţa maselor. Eu cred că această latură explică foarte multe lucruri. Dacă o dată se constituie, se realizează astfel de prietenii, de legături, cel de-al doilea pas ar fi, după părerea mea, ca aceste relaţii personale care se bazează pe toleranţă, ba mai mult, se bazează pe dragoste, aceste relaţii să fie mediatizate, să fie puse în faţa oamenilor, ca un exemplu pozitiv. Şi eu pot să vă spun că din fericire am avut această experienţă. Cred că asumarea acestor responsabilităţi nu este ceva facultativ pentru noi preoţii. Nu este ceva facultativ, pentru că toleranţa şi dragostea sînt părţi consti- tutive ale Evangheliei şi ale creştinismului. Sînt în Biblie două momente de referinţă: turnul Babei, ca simbol al dezbinării limbilor, dar din fericire există şi Rusaliile, unde popoare diferite, limbi şi culturi diferite se unesc din nou, şi se înţeleg. Acest lucru nu se realizează prin ruinarea culturilor, ci prin acceptarea acestor diferenţe. Eu cred că credinţa este mult mai mult decît toleranţa, dar include şi toleranţa.

Mihály Spielmann: Transilvania secolului al XVI-lea şi al XVII-lea era dominată de disputele religioase dintre diferitele confesiuni, dar s-a ajuns la un fel de toleranţă, sub incidenţa raporturilor de forţă. Cînd acele confesiuni creştine, care şi-au împărţit enoriaşii între ei nu s-au putut impune, s-a ajuns la această toleranţă, care era o toleranţă datorată, de fapt, echilibrului de forţe. Ceea ce nu este situaţia actuală în Transilvania. Din acest motiv consider, că sînt importante acele gesturi între diferitele confesiuni, de care a pomenit pastorul Visky, care înseamnă totodată un model şi pentru enoriaşi.

Alexandru Cistelecan: Trebuie să ieşim din ghettourile spirituale de astăzi...

Elek Szokoly: ...Ca şi din cele culturale, lingvistice, etnice, am zice. Şi aş mai observa că pe undeva aţi anticipat ceea ce vroiam să mai adaug: că un gînd ascuns al nostru — dar nu foarte ascuns — a fost, în afară de discutarea acestei teme în cadrul Săptămînii Toleranţei, şi crearea unui cadru de dialog, un dialog care şi nouă ni se pare că stagnează, că nu se înfiripă cu destulă vigoare. Ori în acest spaţiu atît de complex, atît de tradiţional multicultural şi multiconfesional, fără acest dialog viu şi fundamentat pe dragoste, nu cred că vom putea ieşi din marasmul istoric în care ne-am lăsat atraşi.

Alexandru Cistelecan: Preotul, în primul rînd preotul, fiind purtătorul unei experienţe eristice, care are mesajul ei formativ, trebuie să traducă acest mesaj în relaţiile interpersonale, pentru că aici se ivesc problemele, care se răsfrîng asupra relaţiilor dintre grupuri.

Emanuel Ilea: Precum bine ştim din ceea ce citim în Sfînta Scriptură, Dumnezeu îi încălzeşte cu acelaşi soare şi pe credincioşi şi pe păcătoşi, şi plouă şi peste unii şi peste alţii, fără să se facă nici o deosebire. Dumnezeu vrea mîntuirea tuturor. Dacă acesta este un adevăr pe care în principiu toată lumea îl acceptă, atunci e cu totul de neînţeles această lipsă de îngăduinţă sau, ca să-i spunem cu un termen folosit aici, această intoleranţă a unuia faţă de celălalt, pe motivul apartenenţei la un alt cult decît al lui. Cînd un cult afirmă cu convingere şi cu tărie că numai credinţa lui e adevărată, poate că afirmă ceva ce crede într-adevăr, de care e convins, dar credinţa adevărată nu o pot avea toţi. Credinţa adevărată ar trebui să fie aceea care a fost la începutul bisericii, cînd Hristos a întemeiat o singură biserică, cum a menţionat unul dintre confraţi. Dar au intervenit diferitele pasiuni sau diferite ambiţii omeneşti, pentru că, în general, toate marile dezbinări care s-au făcut în sînul bisericii, indiferent în ce perioade, au fost făcute pe bază de ambiţii omeneşti, pe bază de pasiuni şi nu pe bază de adevăruri de credinţă. Pentru că, chiar de la prima mare schismă între biserica răsăriteană şi apuseană, adevărurile au rămas aceleaşi în ambele biserici. Decît că unii au vorbit mai mult despre unele adevăruri şi alţii le-au mai lăsat nevorbite. Conform concepţiei bisericii catolice, atîta vreme, cît cineva este convins de credinţa bisericii sale, şi îndeplineşte cu totul preceptele acestei credinţe, înseamnă că se mîntuieşte, chiar dacă se află într-o religie falsă. Pentru că nu se poate ca toate credinţele să fie la fel; unele au mai puţine adevăruri, altele au mai multe, dar nu se împiedică mîntuirea. Dumnezeu îi primeşte la fel pe cel de o confesiune, chiar dacă are cele mai puţine adevăruri de credinţă, dar care este convins că este cu credinţa cea adevărată. Dacă îşi îndeplineşte obligaţiile faţă de aceasta, conform preceptelor catolice, acest om se mîntuieşte. De aici izvorăşte acea obligaţie pe care trebuie să o avem unii faţă de alţii, obligaţie pe care, cu tristeţe am constatat de atîtea ori, că nu am manifestat-o cu toţii. Şi de multe ori chiar puterea politică a fost intolerantă în anumite privinţe. Nu vreau să aduc cazuri, dar se ştie că puterea politică a suprimat unele biserici, a provocat diferite tensiuni prin interdicţii, toate ducînd la intoleranţă. Omul trebuie să fie lăsat liber să-şi manifeste credinţa.

Dezső Bustya: Domnul părinte a vorbit despre obligaţiile noastre. Noi am vorbit despre principii biblice şi am analizat situaţia prezentă. Ar fi de folos să ne uităm, omeneşte cît e posibil, şi spre viitor. Sîntem în pragul mileniului al 3-lea. Este un mare prilej din partea creştinismului să examinăm ce s-a petrecut în ultimii o mie de ani, de la 1000 pînă la 2000. A fost un mileniu al extinderii misiunii creştine, creştinismul a ajuns, după Scriptură, la sfîrşitul lumii. Dar această mare extindere misionară a fost îmbinată cu colonizarea şi cu războaiele. Creştinii s-au luptat între ei, au izbucnit războaie mondiale, pornite din ţările şi grupurile creştine. Acest sfîrşit de mileniu este un mare prilej pentru căinţă. Să ne uităm spre viitor şi să folosim acest mare prilej pentru a începe un nou mileniu cu totul altfel. Împreună, discutînd despre toleranţă, despre dragostea practicată între noi, şi nu numai între creştini, dar şi faţă de non-creştini. Ar trebui să dovedim că biserica este un dar dat de Dumnezeu pentru întreaga omenire. Consiliul Mondial al Bisericilor se pregăteşte pentru sărbătorirea acestui mare eveniment. Este vorba despre un Crăciun, sărbătorit împreună cu toate confesiunile din Bethleem în anul 2000, sau este o altă variantă, de a sărbători naşterea Domnului din anul 2001, cînd, după calendar, Paştele bisericilor răsăritene şi apusene vor fi în aceiaşi zi. Desigur vor fi demonstraţii, festivităţi de mare însemnătate, dar în cadrul nostru parohial, orăşenesc, regional, ar trebui să ne folosim de acest prilej pentru a începe un mileniu cu principiile trăite din Scriptură şi nu numai propovăduite.

Ilarie Benchea: În primul rînd aş vrea să vă mărturisesc bucuria în cadrul acestei întîlniri şi în cadrul unei teme care a fost întoarsă pe atîtea feţe şi fiecăruia dintre noi ne-a adus în atenţie lucruri frumoase, interesante de care neapărat ar trebui să ţinem seama. Tema este deosebit de serioasă, o temă care a intrat întotdeauna în preocuparea bisericii, a credincioşilor. Privind teologic şi privind escatologic această problemă, biserica niciodată nu este de acord cu felul în care trăieşte lumea. Pentru că trăim într-o lume în care mereu zilele sînt reale, cum se exprimă apostolul Pavel într-una din epistolele sale. Biserica, prin rostul ei, prin responsabilitatea ei faţă de lume, faţă de om, încearcă un efort de a realiza o nouă creaţie, unde menirea lumii este înfăptuirea împărăţiei lui Dumnezeu. În acest sens, aduce în atenţia lumii, omului, sufletului omenesc, precepte evanghelice ca mari valori umane şi sociale la care s-a făcut referire la început, cum ar fi iertarea aproapelui, iubirea vrăjmaşului, nonviolenţa, împăcarea necondiţionată, dreptate socială ş.a.m.d. În acest sens, biserica, şi mă refer iarăşi, aşa cum au făcut-o şi unii dintre confraţi, la biserica unică, universală pe care o doreşte Domnul şi pe care a întemeiat-o şi în care toţi trebuie să tindem să ajungem să trăim, are misiunea terapiei acestei lumi. Mesajul lui Hristos, mesajul evanghelic este mesajul iubirii, în măsură în care acest mesaj este propovăduit. dar şi trăit, în această măsură iubirea schimbă sufletul, schimbă omul şi schimbă lumea. Şi pentru că dl. Cistelecan făcea referiri la cazuri concrete, sigur, dacă noi numai propovăduim, dacă numai dorim acest lucru şi-1 vedem într-o ima- gine ideală, nu realizăm mare lucru. Lumea de astăzi, cred, este hăituită de atîtea rele şi de atîtea păcate — ca să fim într-un limbaj bisericesc. Cauza răului este păcatul, în toate formele lui, iar lumea de astăzi, dezorientată, dezechilibrată, în care apare şi intoleranţa, are nevoie presantă de o calitate sufletească a credinţei, de o mărturie creştină autentică. În cadrul acestei mărturisiri, nu mai pot eu, ca şi credincios, să exclud din viaţă un confrate, chiar dacă mărturiseşte altă credinţă. Adică să accept, cu alte cuvinte, acel pluralism confesional, în loc să ne excludem, să ne anihilăm unii pe alţii. Credinţa în Dumnezeu ar trebui să se unească cu eforturi comune pentru a vedea ce putem să facem noi pentru lumea aceasta, hăituită de păcate, care se datorează multor cauze. Şi să ne referim numai la numeroşii ani de dictatură comunistă care au adus atîta rău. În acest sens, cel puţin biserica noastră, biserica ortodoxă, a acceptat în toate abordările ecumenice acea unitate în diversitate. Este un ideal la care ar trebui să contribuim cu toţii, respectîndu-ne formele noastre de manifestare, ale credinţei şi ale etnicului, ale culturalului, socialului. Vorbea părintele Ilea despre respectul care se cuvine să-l acordăm semenului şi pentru motivul că el poartă chipul lui Dumnezeu. Frumos şi adevărat spus. Noi regretăm dezbinările care au adus atît de mult rău credinţei, bisericii. Trebuie să fim într-o permanentă stare de penitenţă. Penitenţa ne ajută să ne regăsim pe noi înşine, să-l regăsim pe Dumnezeu şi nu trebuie să uităm în acest sens testamentul pe care Mîntuitorul ni l-a lăsat, acela de ne a regăsi mereu în dragostea lui. Iubiţi-vă unii pe alţii pentru că numai aşa vă crede lumea. Aceasta este mărturia creştină. Pentru ca lumea să creadă, noi trebuie să ne respectăm, trebuie să ne tolerăm. Cum spunea şi dna Enache — o problemă desigur delicată —, se poate pune întrebarea, unde a fost biserica, autoritatea ei în timpul de criză. În momentele de mare criză se simte cu mai multă acuitate rolul şi implicarea bisericii. Sigur, biserica nu arc sabie să intervină. Biserica are o sabie cu care lucrează mereu: sabia Cuvîntului, sabia rugăciunii, sabia harului lui Dumnezeu. Bisericile fac eforturi pentru ca toţi credincioşii ei să fie credincioşi autentici, şi să fie credincioşi implicaţi, militanţi. Din moment ce 90 şi ceva la sută dintre locuitorii ţării s-au declarat creştini, dacă ei ar respecta legea creştină nici nu ar mai trebui să vorbim despre toleranţă. Dar să faci dintr-un credincios un credincios autentic, asta cere timp.

S-a mai vorbit despre ecumenism. Colegul vorbea frumos despre relaţiile care trebuie să existe, în primul rînd între preoţi. Pentru a construi legături, trebuie să investim însă şi conştiinţă şi sinceritate. Am fost toamna trecută în Elveţia, la Basel, unde am participat, împreună cu episcopul unit de la Blaj, Virgil Bercea, la cîteva rugăciuni ecumenice şi la cîteva întîlniri de lucru ecumenice, şi amîndoi am ajuns la aceeaşi concluzie: că acolo se practică un ecumenism absolut formal, sec, fără o ţintă reală, şi ne-am zis unul altuia: noi să nu ajungem niciodată la o astfel de tărăşenie şi de nesinceritate, că ar fi păcat. În ecumenism trebuie investită foarte multă sinceritate, multă conştiinţă. Datoria mea de creştin este să descopăr, să respect şi cel mai mic indiciu de sfinţenie care există în credinţa confratelui meu. Dacă am reuşit acest lucru, am reuşit un lucru mare. Să fac tot ceea ce îmi porunceşte conştiinţa mea de creştin pentru semenul meu, ca şi cum totul ar depinde de puterile mele. Ca să închei cu cuvintele unui mare teolog francez: „să iubeşti, să iubeşti sincer, să iubeşti dezinteresat, să iubeşti total, restul lasă în seama lui Dumnezeu”.

Elek Szokoly: Mă bucur că aţi subliniat nişte noţiuni, şi printre ele şi pluralismul confesional, pentru că tocmai acest pluralism este motivul pentru care ne-am adunat în jurul acestei mese. Aţi subliniat, de asemenea, ce înseamnă negarea celuilalt. De fapt, pe coperta programului nostru am reprodus un text de Elie Wiesel, în care spune ce înseamnă de fapt intoleranţa: intoleranţa înseamnă negarea umanităţii celuilalt. Această unitate în diversitate pe care aţi subliniat-o cred că este ideea fundamentală a acestei toleranţe. În cadrul acestei idei de toleranţă, de pluralism confesional şi de unitate în diversitate, apare totuşi un termen foarte des vehiculat — cel de prozelitism. În general, aşa sîntem noi oamenii, ceea ce facem noi este numit misionariat, cea ce fac alţii, se numeşte prozelitism. Acest concept apare în mod special în legătură cu confesiunile, cultele neoprotestante. Unele dintre ele, trebuie să recunoaştem, chiar practică un anumit prozelitism agresiv. Există şi astfel de culte, care într-adevăr îşi înrobesc enoriaşii, le paralizează voinţa şi devin, de fapt, nişte sclavi ai unor guru. În cazul nostru nu este vorba de astfel de culte, ci de culte consacrate, înregistrate legal şi aprobate de către legile statului nostru, care nu au apărut peste noapte din senin, dar a căror contestare porneşte tocmai de la bisericile tradiţionale mai înainte pomenite. Astfel se incriminează faptul că s-au construit în Bucureşti un număr oarecare de case de rugăciuni neoprotestante. Adică cel mai elementar drept al unor confesiuni sau a unor persoane de a se ruga în libertate în cadrul credinţei lor este contestat astfel. Or, cred că dacă unii îndrăznesc să conteste dreptul la existenţă a anumitor culte neoprotestante astăzi, această contestaţie poate lesne să ajungă mai departe în timp.

La un moment dat, putem să ne trezim contestînd protestantismul în ansamblu, care nu are decît o vîrstă de cîteva secole. Pe urmă, putem împinge această contestaţie la catolism, şi de ce nu, la ortodoxism, la un anumit moment dat, în favoarea unui paleocreştinism. Desigur, e un joc de idei, care în mod retoric încearcă să sugereze o întrebare: care este limita toleranţei în cazul prozelitismului? Prozelitismul este acceptabil în cazul în care nu apare elementul agresiv? Poale fi contestat dreptul general de a cîştiga prozeliţi? Pentru că pe plan politic sau social există un „prozelitism” unanim acceptat. Toate partidele politice îşi adună alegători încercînd să-i convingă de adevărul lor. Inclusiv pe cei din partidele celelalte. Cred că n-ar fi inutil dacă am încerca şi pe acestă linie să definim cîteva direcţii sau cîteva concepte, să încercăm să clarificăm această noţiune care constituie totuşi un sîmbure de tensiune în societatea noastră, şi din punctul de vedere al bisericilor, al credinţei.

Mihály Spielmann: Din punct de vedere istoric, acest prozelitism este undeva şi rezultatul schimbării modului de gîndire al unui grup de oameni. Dacă ne gîndim la istoria religiilor, atunci religia mozaică este o rupere faţă de politeism, creştinismul este o rupere faţă de iudaism, protestantismul este o rupere faţă de catolicism, ş. a. m. d. Religiile neoprotestante sînt o negare a religiilor din care s-au desprins. În istoria gîndirii umane există o permanentă dezvoltare, o permanentă căutare a unui adevăr. Ceea ce uneşte aceste credinţe este credinţa însăşi, iar drumurile care duc spre Dumnezeu sînt diferite. Neliniştea sufletească a omului este problema principală atunci cînd se caută un drum adecvat spre Dumnezeu. Evreii cred în Dumnezeul lor şi cred că mîntuirea n-a venit. Creştinii ştiu că mîntuirea a venit în persoana lui Isus Cristos ş.a.m.d. Eu cred că aceste nelinişti au creat războaie, tensiuni şi prozelitisme. Secolul XX, care declară pluralismul şi declară toleranţa, indulgenţa faţă de aproape, trebuie să rezolve acestă problemă în aşa fel încît această toleranţă să fie o toleranţă vie, în sensul că nu-mi este vrăjmaş celălalt şi nici nu-mi este inferior acest vrăjmaş mie. Acest vrăjmaş şi această alternativă a credinţei înseamnă un alt mod de gîndire a omului. Fiecare om gîndeşte altfel, şi pe baza acestor segmente se crează alte şi alte culturi. Şi aceasta este şi explicaţia multiculturalităţii. Dacă în problema culturilor şi a multiculturalităţii se poate ajunge şi s-a ajuns la un numitor comun, în problema credinţei şi a bisericii, aceste probleme, se pare, nu sînt încă rezolvate. Încă sînt prea multe declaraţii şi prea puţine practici adevărate. Dacă ne gîndim la Irlanda, Iugoslavia, Israel sau la alte ţări din lume, toate aceste ţări sînt neliniştitoare, fiindcă arabii gîndesc altfel decît evreii, musulmanii bosniaci gîndesc altfel decît sîrbii ortodocşi şi croaţii catolici. Aceste probleme sînt de fapt şi probleme social-politice şi economice, care pătrund şi în biserică.

Alexandru Cistelecan: Acest subiect este foarte delicat din punct de vedere teologic, cel puţin din perspectiva mea laică, îl văd destul de greu de discutat pentru că nu numai orice preot, dar orice creştin este şi un misionar, prin botez. El primeşte un fel de învestitură misionară. Apoi, dacă biserica, o confesiune, este convinsă că deţine adevărul, este şi obligată să aducă la cunoştinţa tuturor, pentru că nu poate să dea dovadă de egoism. Dacă ştie că deţine adevărul, nu poate să-l păstreze pentru sine, să nu-l evanghelizeze, să nu-l vestească tuturor. Orice vestire, într-o măsură, este şi un prozelitism. Acest termen este conotat foarte negativ, dar există destule sinonime, sau, în orice caz, în viaţă se întîmplă lucruri care sînt prozelitisme, şi care sînt înţelese într-un sens mai pozitiv. Niciodată o biserică nu-şi poate duce toleranţa pînă acolo încît să spună că o altă confesiune deţine adevărul, că adevărul este la ceilalţi. Asta ar înseamnă să se dizolve.

Silviu Negruţiu: Trebuie să definim ce înţelegem noi prin acest misionarism de care vorbeaţi. A face misionarism, din punct de vedere creştinesc, înseamnă a-l vesti pe Hristos, dar nu celor care îl cunosc. A face prozelitism înseamnă a te duce la un alt creştin să-i spui că tu, creştin, eşti mai adevărat creştin decît e el creştin. Dl. Spielmann spunea un lucru. Modul de a gîndi al oamenilor a născut la un moment dat un anumit fel de drumuri. Sîntem de acord, dar din punct de vedere al credinţei, lucrurile au cu totul altă formă. Există o mare responsabilitate faţă de suflet. In ceea ce priveşte credinţa, alt drum s-a rupt acolo unde a fost o criză. Se fac anumite rupturi în cadrul creştinismului, şi toţi cîţi sîntem de faţă, le ştim. Le putem critica, le putem justifica pe o parte din ele. Fiecare ruptură a rămas, dar din ce în ce mai săracă. Ori asta este o mare responsabilitate, faţă de care noi nu putem rămîne indiferenţi, şi nu acceptăm prozelitismul pentru că în credinţa celor care fac prozelitism apare din ce în ce mai multă superficialitate. De la a trăi în singurătate şi a-ţi pune în ordine viaţa cu Dumnezeu şi pînă la a ridica mîna dacă cineva îţi spune să ridici mîna şi îţi spune că te-ai mîntuit, e un drum de ani lumină. Şi eu nu ştiu cît de tolerant pot să fiu faţă de astfel de puncte de vedere. Aici nu pot să fiu tolerant. Nu pot să tolerez o practică mai stîngace între oamenii care au cunoştinţa adevărului, să apară careva să le ia unor oameni posibilitatea experienţei sănătoase şi să le ofere „praf în ochi”. Este exact ceea ce se întîmplă în familie. Eu cred în nevasta mea, în copiii mei, încerc să-mi fac un drum mai greu, strîng cureaua pentru că mi-am propus să fac ceva în casă, şi vine cineva şi îmi strică familia.

În ceea ce priveşte problema ridicată de dna Enache la un moment dat, mă reîntorc să vă răspund. Biserica s-a implicat în unele aspecte ale revoluţiei, pentru că prin oamenii care erau credincioşi şi biserica a făcut revoluţia. Noi am învăţat pe oameni un anumit lucru. Ori împotriva păcatului eu nu pot să stau cu bîta. Eu nu mă pot duce în faţa celor care vin cu bîta, să stau cu bîta în faţa lor, să mă implic şi eu. Ori acolo, unde este divergenţă, conform cuvîntul lui Hristos, îi spui între patru ochi. Nu înţelege, îi spui bisericii, n-o înţelege, lasă-1 că are cineva grijă de el.

Noi tot vorbim despre Dumnezeu, despre posibilităţile pe care Dumnezeu ni le-a pus la îndemînă. Nu ţinem cont de o realitate. Biblia nu este o carte a sfinţilor, este o carte a realităţii care ni se pune în faţă şi care nu e alta decît realitatea pe care noi o trăim, adică bună sau rea, această realitate ne aşteaptă să o rezolvăm în sensul bun. Biblia ni-l pune pe Petru în faţă ca pe un ales a lui Hristos, ni-l pune şi pe cel care se leapădă de Hristos. Sfîntul apostol Pavel este cel care luptă împotriva creştinismului şi ajunge cel mai mare misionar al lui Christos. Deci în felul acesta trebuie să ajungem noi să intervenim în lume. Din tot ceea ce ne apasă viaţa şi o umbreşte, să ajungem să lumineze viaţa şi să o împlinească. Ori prozelitismul are în spatele lui un alt interes decît cel al mîntuirii. Are ceva străin de suflet, are ceva diabolic în el. Diavolul, cînd a intervenit în creaţie, a intervenit gîdilînd puţin ceva în om: mîndria. Şi diavolul nu vine să ne spună că facem rău, dimpotrivă, el ne dă imaginea binelui pe care-i facem şi ne creează o imagine falsă despre noi înşine. El vine şi întreabă doar atît: ţie nu ţi se cuvine? Şi de aici începe un drum firesc al nefirescului.

András Vass: Am pornit de la credinţă şi toleranţă. Numai atunci putem să fim în mod practic toleranţi faţă de toţi, dacă facem deosebire între oameni, faptele, crezurile şi tradiţia lor, sau contextul de cultură şi istorie din care vine fiecare om, care, cum s-a mai spus înainte, are o valoare inestimabilă. Chiar dacă este un răufăcător, chiar dacă este de altă religie sau este ateu, are o valoare inestimabilă. Numai atunci pot să fiu tolerant faţă de el dacă îi permit o deplină libertate de conştiinţă. Dacă impun cuiva anumite restricţii în libertatea lui de conştiinţă, atunci nu mai sînt cu adevărat tolerant faţă de acea persoană. Dumnezeul cel Atotputernic se apleacă asupra omului, bate la inima omului creat de el, şi permite intrare, amestec în viaţa acestuia. Iar Dumnezeu acceptă atît refuzul omului cît şi răspunsul afirmativ. Dumnezeu respectă atitudinea omului. Şi eu trebuie să fiu la fel, iar dacă cineva din biserica mea, de exemplu, se convinge că în biserică doar se vorbeşte, între vorbă şi faptă e o ruptură şi îşi găseşte o altă biserică, unde consideră că se şi înfăptuieşte credinţa despre care se vorbeşte acolo, eu trebuie să fiu tolerant cu el şi să-l înţeleg. Înseamnă că eu nu i-am putut da ceea ce el avea nevoie, iar el l-a găsit în altă parte. În acest caz trebuie să mă cercetez pe mine însumi. Oare ce n-am făcut eu bine de nu am reuşit satisfacerea nevoilor sale spirituale?

După revoluţie, s-a produs o ruptură în biserica noastră. Un grup de tineri au plecat de la noi din biserică, nefiind mulţumiţi cu practica noastră. Bineînţeles, pentru noi a fost o întîmplare foarte dureroasă. Era vorba de tineri, cu viitorul în faţă, viitorul bisericii, credeam noi. Şi noi aşa am înţeles lucrurile: trebuie să ne cercetăm unde am greşit faţă de ei. Ei nu s-au simţit acasă. Am găsit momente cînd nu i-am băgat în seamă, nu i-am înţeles, nu i-am învăţat, n-am fost destul de aproape de ei Am descoperit chiar un conflict între generaţii. După ce au plecat, ne-am exprimat regretul, am căutat să ne corectăm greşelile. Şi a venit timpul cînd ei ne-au scris o scrisoare în care ne-au cerut scuze pentru felul în care au plecat din biserică. Şi ne-au rugat să-i privim ca fraţi, să conlucrăm în continuare, şi să ne considerăm copii ai lui Dumnezeu, împreună. Noi am considerat că trebuie să facem acest lucru, chiar dacă nu ne mai adunăm în aceeaşi biserică, chiar dacă avem puncte de vedere diferite.

Religia nu poate să fie ceva moştenit. Conştiinţa mea trebuie să decidă de ce religie să aparţin. Dacă eu consider că ceea ce e în concordanţă cu conştiinţa mea este ateismul, atunci sînt conştient cu adevărat, dacă merg pe acea cale. Dacă con- sider, că pentru conştiinţa mea o altă cale este cea care îmi aduce pacea lăuntrică, pe acea cale trebuie să merg. Nu-mi rămîne decît să-i înţeleg pe aceşti oameni şi să-i stimez. Cred că asta trebuie să fie toleranţa despre care vorbim. □