După 1918, reglementările constituţionale referitoare la biserică în
calitate
de instituţie cu autonomie specifică, au plasat confesiunile maghiare din
Ardeal
într-o situaţie minoritară, atribuindu-le totodată un statut juridic distinct.
Ca urmare,
drepturile referitoare la viaţa bisericească, la libertatea practicării
religiei au fost înglobate în sistemul drepturilor minorităţilor, bisericile
rămînînd
cele mai importante instituţii care asigurau păstrarea limbii, a identităţii
naţionale,
iar mai tîrziu singurele care au dispus de o relativă autonomie.
Orice
perioadă mai lungă necesită o anumită etapizare, mai ales dacă sîntem
nevoiţi să parcurgem un interval de timp de aproape un secol. În cadrul
perioadei
studiate am putea defini două mari etape, evident cu nuanţările
corespunzătoare, şi
anume: din 1923 pînă în 1940 şi din 1945 pînă în 1989. Pe lîngă acestea trebuie
amintite şi două etape tranzitorii: cea dintre 1918—1923, caracterizată prin
reglementările juridice ale anilor ce pregătiseră prima perioadă propriu-zisă,
respectiv,
măsurile juridice şi politice ale etapei de după 1989, care ne conduc spre
zilele noastre.
Am
omis în mod conştient perioada dintre 1940—1945 care, datorită eveni-
mentelor datorate războiului, necesită o evaluare specifică, dintr-un alt unghi
de
vedere.
I. Perioada promisiunilor (1918—1923)
În această perioadă, de patru-cinci ani, trebuie să ne referim la două
documente fundamentale (sau presupuse a fi fundamentale), şi anume la
Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1918, respectiv la
Tratatul
de la Paris, încheiat cu România în anul 1919.
1. Rezoluţiunea
Adunării Naţionale de la Alba Iulia este un document
constitutiv al statului român (cel puţin spiritual şi afectiv) care, la punctul
III/2,
prevede: „egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională
pentru
toate confesiunile din Stat”. Se formulează astfel un principiu de bază al
egalităţii
în drepturi, care în sine nu valorează prea mult în plan declarativ, în
situaţia în
care forţa juridică a documentului, ca izvor de drept, este cea mai discutată
problemă a dreptului constituţional românesc. Din punctul de vedere al
jurisdicţiei,
Rezoluţiunea nu constituie izvor de drept în totalitate valid, deşi,
indiscutabil,
legislaţia a integrat o anumită parte a acesteia.
Se poate
constata că unele reglementări cu valoare de lege fundamentală,
care conţin problemele esenţiale ale teoriei statului (de exemplu, autonomia
teritoriilor atribuite, unele activităţi legislative, exercitarea dreptului de
alegător,
reforma agrară, etc.) din cadrul legislaţiei române au preluat unele părţi ale
Rezoluţiunii Adunării Naţionale de la Alba Iulia.
Dintre
reglementările preluate în conţinutul lor, unora li se conferă un
caracter de lege fundamentală de către constituţiile dintotdeauna, în timp ce
altele au doar un caracter de lege ordinară, astfel jurisdicţia constituţională
dintotdeauna, respectiv legiferarea ordinară se află într-o contradicţie care
poate
să ducă oricînd la anularea celei din urmă. Analizînd aceste părţi, evaluate şi
apreciate cu unităţi de măsură diferite, se poate constata că reglementările
care
au obţinut o valoare şi o putere de drept constituţional sînt reglementările
referitoare exclusiv la românitate şi la statalitatea românească. Celelalte
părţi,
care au fost reglementate prin legi ordinare (dacă au fost reglementate), se
referă
cu precădere la drepturile omului, la drepturile şi statutul juridic al
minorităţilor.
Concluzionînd,
putem afirma, folosind cuvintele eminentului jurist Lajos
Nagy, că „Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba Iulia nu are caracter
de
lege fundamentală; numai acele articole au dobîndit forţă juridică şi au fost
preluate ulterior de către puterea legislativă regală românească, care au
servit
intereselor româneşti. Ca atare, Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba
Iulia, în context juridic, nu a corespuns asigurării drepturilor egale ale
popoarelor conlocuitoare”.
2. Tratatul
între Principalele Puteri Aliate şi Asociate şi România, referitor
la
minorităţi, este unul dintre documentele constitutive ale statului român, care
garantează totodată drepturile persoanelor ajunse în stare de minoritate.
Deşi prin
paragrafele Tratatelor de la Paris s-a creat un text ca bază juridică
cu valoare de izvor de drept, guvernanţii nu au făcut aproape nimic pentru
respectarea obligaţiilor asumate prin Tratat, evitînd să atribuie un caracter
şi o
garanţie juridică constituţională acestuia. Astfel au fost emise numeroase
reglementări juridice interne în contradicţie cu Tratatul minorităţilor.
Prevederile
lui au fost ignorate în mod tacit, puterea judecătoreasă consfinţind această
situaţie.
În materie de tratate
internaţionale, concepţia juridică supremă a încetăţenit
practica după care tratatele internaţionale nu au decît valoare de lege
ordinară,
din punctul de vedere al dreptului intern, şi, ca atare, acestea pot fi
modificate de
către orice lege internă ulterioară, în baza principiului lex posterior
deregat prior.
Cea mai
importantă problemă în legătură cu acest Tratat este validitatea, aplica-
bilitatea lui în condiţiile legislaţiei, jurisdicţiei şi sistemului de norme
interne.
Prin
adoptarea Tratatului cu principalele Puteri Aliate şi Asociate, România
s-a angajat să nu adopte nici o lege, hotărîre, sau să iniţieze vreo acţiune
care să
contravină acestuia, chiar s-a obligat ca cetăţenii minoritari să beneficieze
de acelaşi
tratament şi de aceleaşi garanţii, atît din punct de vedere juridic, cît şi
real, ca şi
restul cetăţenilor români. Dar nici textul iniţial al legii, nici legislaţia
ulterioară —
în conformitate cu concepţia juridică românească — nu conţin prevederi care să
garanteze sub aspect formal caracterul de lege fundamentală al Tratatului.
Să urmărim deci prevederile
referitoare la acest aspect.
Primul
articol al Tratatului stabileşte că: „România se angajează să
recunoască stipulările conţinute în articolele 2 şi 8 ale prezentului capitol
ca
legi fundamentale”.
Imediat,
conform alineatului 2 al articolului 2: „Toţi locuitorii României
vor avea dreptul la exercitarea liberă, atît publică cît şi privată a oricărei
credinţe, religii sau convingeri.” Alineatul 2 al articolului 8 prevede că:
„Deosebirea de religie, credinţă sau confesiune nu va trebui să dăuneze nici
unui cetăţean român în cea ce priveşte drepturile civile şi politice”. Trebuie
menţionat şi articolul 11, conform căruia „România consimte să acorde, sub
controlul Statului român, comunităţilor secuieşti şi săseşti din Transilvania,
autonomia locală în cea ce priveşte chestiunile religioase şi şcolare”.
Referitor la aceste prevederi se
impun cel puţin două observaţii:
a) Tratatul statuează
principiul egalităţii în drepturi sub toate aspectele sale
şi obligă România la asigurarea practicării libere a religiei (modul original
de
interpretare a acestei prevederi de către legislatorul român va reieşi din
paragrafele
constituţiilor viitoare);
b) Încearcă să impună
recunoaşterea statutului de subiect de drept public
pentru anumite comunităţi naţionale, respectiv ca ele să dispună de libertate
decizională şi executivă (autonomie) în anumite probleme determinate (religie,
învăţămînt).
II. Epoca negării unor obligaţii
contractuale într-un mediu cvasi-democratic
(1923—1940)
1.
În 1923 s-a adoptat prima Constituţie a României Mari, care nu defineşte
conceptul de minoritate naţională — ce-i drept nici nu le recunoaşte —, spre
deosebire de minorităţile religioase pe care, deşi nu le defineşte, le
recunoaşte într-un mod original,
aplicînd o diferenţiere între aceste entităţi, ierarhizîndu-
le. Baza acestei discriminări o constituie diferenţierea naţională. Formal,
Constituţia recunoaşte dreptul la practicarea liberă a religiei, precum şi
egalitatea
dintre confesiuni. Primul alineat al articolului 22 afirmă: „Statul
garantează
tuturor cultelor o deopotrivă libertate şi protecţiune”.
Următoarele
alineate contrazic îndată această egalitate, alineatul 3 al
articolului 22 enunţînd: „Biserica ortodoxă română fiind religia marei
majorităţi
a Românilor este biserică dominantă în Statul român, iar cea greco-catolică
are întîietate faţă de celelalte culte.” Cu alte cuvinte, se creează o
ierarhizare a
bisericilor în „principale” şi de rangul doi, iar reglementările ce urmează se
referă în exclusivitate la biserica ortodoxă.
Această
discriminare contravenea atît Tratatului minorităţilor cît şi
paragrafelor Constituţiei referitoare la garantarea egalităţii în drepturi,
ofererind
legislaţiei posibilitatea de a aplica noi discriminări, în spiritul
paragrafului 22
(Astfel, spre exemplu, legea referitoare la structura bisericii ortodoxe,
adoptată
în 1925, acorda arhiepiscopiilor ortodoxe mai multe sute de hectare de pămînt).
La 22
aprilie 1928 s-a adoptat noua lege a cultelor. Atît demersurile pregătitoare,
cît şi dezbaterile parlamentare au fost urmărite cu mare îngrijorare de
reprezentanţii
Partidului Naţional Maghiar. În Senat, alături de Elemér Gyárfás, poziţia
bisericilor
protestante a fost exprimată de către episcopul reformat Sándor Makkai, care
subliniase că cel mai mare viciu al proiectului este suspiciunea manifestată
faţă de
biserici, iar prin dreptul exagerat al statului de intervenţie şi control se
încalcă
tradiţionala autonomie a bisericilor din Transilvania. Proiectul de lege
subordona
ordinii publice funcţionarea bisericilor istorice, permitea primirea donaţiilor
din
străinătate numai cu avizul ministerului, limita donaţiile enoriaşilor, nu
acorda sprijin
suficient la aplicarea sentinţelor judecătoreşti ale bisericii, iar organizarea
teritorială
ale bisericilor devenea dependentă de legile statului.
La 10 martie
1927 s-a semnat Concordatul dintre Sfîntul Scaun şi guvernul
României, care a însemnat o grea lovitură dată catolicilor din Transilvania, cu
toate că
Sfîntul Scaun nu a fost de acord cu poziţia românească într-o serie de
probleme, ţinînd
cont tocmai de interesele catolicilor maghiari. Marginalizînd episcopiile
ardelene, vechi
de 1000 de ani, care concentrau 1,5 milioane de enoriaşi, Concordatul a creat
singura
arhiepiscopie la Bucureşti, unde nu existau decît 26 de parohii. Arhiepiscopul
Cisor
din Bucureşti a devenit astfel reprezentantul în Senat al romano-catolicilor.
Concordatul
a unit Episcopia de Oradea — veche de 900 de ani — cu Episcopia din Satu Mare,
aprobînd în locul ei înfiinţarea unei noi episcopii greco-catolice.
Prin
încălcarea egalităţii, s-a născut la 30 iulie 1921 şi legea moşiilor, care
reglementa în mod diferenţiat reforma agrară în Ardeal şi în Regat.
Pe parcursul
exproprierilor, efectuate pe diverse căi, bisericile maghiare
din Ardeal au pierdut teritorii imense: 95% din domeniile episcopiilor romano-catolice din Oradea, Alba
Iulia, Timişoara şi Satu Mare; 45% din domeniile
episcopiilor reformate din Ardeal şi Partium. Din cele 371.614 iugăre ale
domeniilor bisericilor maghiare din Ardeal, au fost confiscate 314.199 iugăre,
adică 84,5%.
Pierderea
domeniilor bisericeşti şi diminuarea subvenţiei de stat au creat pro-
bleme materiale deosebit de grave bisericilor minoritare. Greutăţile s-au
amplificat
cu atît mai mult cu cît li s-au extins atribuţiile. Bisericile maghiare erau
nevoite să
susţină şcolile confesionale abia sprijinite de către statul român, să
îndeplinească
atribuţiile culturale asumate, doar din resturile neconfiscate ale averii lor.
Exproprierea domeniilor (în
iugăre)
Înainte de reformă Domenii expropriate După reformă
Romano-catolice 290.649 277.645 13.004
Reformate 62.148 25.222 36.926
Unitariene 17.916 11.389 6.527
Evanghelice 1.041 73 968
2. Fundalul spiritual şi politic al elaborării Constituţiei din 1938 l-au
constituit principiile conducerii dictatoriale şi ideologia fascismului.
În perioada
dictaturii regale, Constituţia era produsul de vitrină al conducerii
politice, care nu mai era interesată nici măcar de aparenţa democraţiei. Ca
atare,
s-au produs schimbări îngrijorătoare şi în situaţia juridică a minorităţilor.
Nu se
mai recunoştea conceptul de minoritate naţională, iar în privinţa drepturilor
cetăţeneşti se prescria un statut juridic special (deosebit de dezavantajos
pentru
cei vizaţi) pentru minorităţile rasiale şi religioase.
Conform
explicaţiei oficiale, Constituţia proclama egalitatea tuturor cetăţe-
nilor în faţa legii doar în privinţa îndatoririlor cetăţeneşti; dar în privinţa
dreptu-
rilor cetăţeneşti, făcea deja distincţii între cetăţenii de origine română şi
nero-
mână, reglementînd ulterior această distincţie şi prin legislaţia ordinară.
În 1938 a
apărut legea cu privire la împroprietărirea cu păduri a ordinelor
monahale, împărţind ordinelor monahale româneşti în total 18.000 ha de pădure
şi 6.000 ha de teren arabil, în timp ce pentru instituţiile similare ale
bisericilor
minoritare nu s-a întreprins nimic.
Decretul-lege
privind administrarea averii ordinelor monahale neautohtone
din 1938 dădea în administrarea patriarhului averile tuturor ordinelor monahale
de provenienţă externă. Aceste măsuri erau îndreptate în primul rînd împotriva
ordinelor monahale de provenienţă străină, cu caracter maghiar (cum ar fi
Ordinul
Piarist din Oradea).
Legea
privind reglementarea fondului religios din Bucovina datează din
1939; aceasta acorda acestui fond o poziţie preferenţială faţă de celelalte
instituţiibisericeşti, conferîndu-i
personalitate juridică distinctă. Funcţionarii lui
erau consideraţi funcţionari publici, fondul beneficiind de tratament juridic
preferenţial. Ca şi Constituţia din 1923, se ierarhizează confesiunile, şi se
atribuie
un statut juridic distinct bisericilor minoritare. Paragraful 19 recunoştea
libertatea
conştiinţei, dar enunţa caracterul naţional al bisericii ortodoxe şi
greco-catolice,
iar în consens cu Constituţia din 1923 prevedea: „Biserica creştină ortodoxă
este biserica dominantă în statul român, în timp ce biserica greco-catolică are
prioritate în faţa celorlalte Biserici.”
Privind
activitatea preoţilor, apar unele restricţii: paragraful 8 interzice
preoţilor tuturor confesiunilor să-şi folosească autoritatea spirituală în scopuri
de propagandă politică, atît în spaţiile destinate vieţii spirituale şi
slujbelor, cît
şi în afara acestora. Tuturor persoanelor le este interzisă propaganda politică
în
spaţiile destinate slujbelor religioase, sau în timpul manifestărilor
religioase.
Este interzisă orice asociere politică pe bază religioasă sau sub titlu
religios.
Odată cu
sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, se încheie perioada
democraţiei relative şi formale a societăţii burgheze româneşti. Reglementarea
constituţională a caracterului naţional al statului, sacralizarea sa ideologică
şi
expresia normativ-juridică a acestuia au avut efecte distructive neîntrerupte
asupra bisericilor maghiare din Ardeal.
III. Constituţiile dictaturii comuniste (1945—1989)
Această
perioadă este dominată de ideologia ateistă, de opoziţia faţă de
biserică, religie şi cler, toate acestea conducînd la o serie de interdicţii în
domeniul
reglementărilor juridice, la hărţuire legalizată şi atrocităţi faţă de
reprezentanţii
clerului şi enoriaşi. În pofida tuturor acestor împrejurări, bisericile au
rămas
ultimele instituţii, relativ autonome, ale minorităţii naţionale maghiare.
În
realitate, Statul a închis bisericile minorităţilor între zidurile lăcaşelor
de cult, le-a deposedat de cea mai mare parte a averii, de instituţiile care
serveau
învăţămîntul şi cultura naţională, precum şi de toate posibilităţile de contact
instituţional cu bisericile din afara ţării, în primul rînd din patria mamă.
1. În
perioada dictaturii comuniste dintre anii 1945—1989 s-au născut trei
Constituţii. Prima în 1948, care la articolul 27 prevedea garantarea de către
stat
a libertăţii conştiinţei şi a religiei. Confesiunile se puteau organiza în mod
liber,
în condiţiile în care activitatea şi ceremoniile lor nu erau în contradicţie cu
Constituţia, cu siguranţa publică şi cu bunele moravuri.
Nici o
confesiune nu avea dreptul să deschidă sau să susţină instituţii de
învăţămînt, în afara şcolilor speciale în care îşi pregăteau propriul personal.
Biserica ortodoxă română era
numită unitară şi independentă în structura sa.
Modalitatea
de organizare şi funcţionare a şcolilor confesionale era
reglementată de lege.
Aceste prevederi
constituţionale sînt expresia faptului că rolul bisericilor în
societate şi stat a fost reconsiderat, bisericile au devenit doar tolerate, iar
datorită
caracterului regimului, nu-şi puteau respecta nici propriile norme. Şi în
această
perioadă, deşi într-un mod mai mascat, se înfăptuieşte o discriminare intre
biserica
ortodoxă şi celelalte biserici, evident în favoarea primului. Totodată statul a
interzis biserica greco-catolică.
Se poate
observa de asemenea că prevederile constituţionale scot din sfera
de competenţă a bisericilor susţinerea şcolilor şi a instituţiilor de cultură
şi de
educaţie. Conflictul dintre biserică şi stat se datorează nu doar diferenţelor
ideologice, dar şi rolului jucat de către biserică în păstrarea limbii,
culturii şi
identităţii naţionale.
2. Constituţia din 1952 este legea
fundamentală elaborată de noua conducere
politică deja consolidată.
Paragraful
84 prevede că libertatea conştiinţei este garantată în Republica
Populară Română, pentru toţi cetăţenii săi. Reafirmă cu fermitate separarea
şcolii
de biserică, şi reformulează şi reia textele identice din Constituţia
precedentă
conform cărora bisericile, confesiunile nu pot înfiinţa şi întreţine şcoli. În
acest
caz nu apare o referire separată la biserica ortodoxă.
3. În final, trebuie să ne referim la
Constituţia din 1962. La articolul 17 este
enunţată egalitatea în drepturi, iar paragraful 38 declară libertatea
conştiinţei.
Oricine are dreptul să aibă sau nu, o credinţă.
Dreptul la
practicarea liberă a religiei este garantat, confesiunile se pot
organiza şi funcţiona liber. Modalităţile acestora sînt reglementate prin lege.
Prevederile
constituţionale în cadrul acestui sistem nu puteau însemna prea
mult, pentru că în afara faptului că statul respinsese pe plan ideologic
credinţa,
tolera totuşi bisericile şi confesiunile (chiar folosea biserica ortodoxă în
slujba
scopurilor sale), le îngreuna funcţionarea sau, în multe cazuri, o făcea
imposibilă
prin diferite mijloace administrative.
Nu au
importanţă nici prevederile constituţionale referitoare la egalitatea
în drepturi sau la libertatea conştiinţei şi religiei, deoarece acestea au fost
încălcate
în primul rînd de către instituţiile şi organele statului.
Tocmai de
aceea, alături de analiza juridică a Constituţiei (sau chiar în locul
ei) este necesară descrierea atitudinii practice faţă de biserici.
Au
fost desfiinţate congregaţiile, care în mod tradiţional jucau un rol im-
portant în educaţie şi în activitatea pastorală. Paralel cu restrîngerea
continuă a
învăţămîntului teologic, a fost desfiinţată integral reţeaua şcolilor
bisericeşti
primare şi liceale. A fost desfiinţat Statusul Catolic din Transilvania, care,
dispunînd de fonduri materiale proprii, administrase activitatea economică şi
culturală a bisericii romano-catolice timp de secole. A fost restrîns, prin
diferite
manevre, învăţămîntul religios, a fost desfiinţat aproape integral caracterul
public al bisericilor, presa
şi editarea de carte. Dintre bisericile minoritare, doar cea
reformată şi unitariană au avut, pînă aproape de sfîrşitul perioadei, o
neînsemnată
activitate editorială. Reformaţii, care numărau aproximativ un milion de
suflete, editau
într-un tiraj de 1100 de exemplare cu circulaţie internă „Református
Szemle”. Între
1949—1987, biserica reformată a editat în total 53 de titluri, dintre care 37
în perioada
1945—1950, în timp ce între anii 1957 şi 1987 au apărut doar 11 titluri. La
sfîrşitul
anului 1989 nu exista nici un ziar sau revistă catolică în limba maghiară în
România.
De la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial nu a putut fi editată nici o
biblie.
Pătrunderea bibliilor trimise din străinătate a fost împiedicată de autorităţi
prin toate
mijloacele posibile; loturi de zeci de mii de exemplare au fost confiscate şi
distruse.
După ce
Statul Român a reziliat Concordatul cu Sfîntul Scaun, a încetat
dreptul de jurisdicţie al Arhiepiscopiei de Bucureşti asupra eparhiilor
maghiare.
Catolicii maghiari şi-au putut păstra autonomia internă, statul avînd o
influenţă
slabă în numirea preoţilor şi ierarhilor. Biserica a procedat în mod autonom şi
în
problema instrucţiei religioase. Pentru a impune restricţii, statul a recurs în
primul
rînd la mijloace externe, sub forma măsurilor administrative şi adesea la
violenţă.
Printre
greutăţile cele mai mari ale bisericii catolice poate fi menţionată
absenţa totală a presei bisericeşti, precum şi limitarea administrativă a legăturilor
cu bisericile surori din Ungaria şi biserica universală.
În anii '80,
numărul candidaţilor la Institutul Teologic din Alba Iulia a fost
redus în mod drastic. Plafonul numeric stabilit de către stat a fost de 40 în
1977,
25 în 1983, iar în 1986 doar 16, ceea ce a dus în mod inevitabil la
îmbătrînirea
preoţimii şi agravarea lipsei de preoţi.
În
perioada 1985—1986, cu sprijinul tacit al statului, a fost iniţiată o mişcare
pentru introducerea liturghiei în limba română în cadrul eparhiilor catolice
maghiare,
argumentîndu-se cu numărul crescînd al romano—catolicilor de limbă maternă
română.
Al doilea
Conciliu al Vaticanului a proclamat limba naţională ca limbă
liturgică. Această hotărîre a fost folosită de către autorităţi pentru a
exercita
presiuni asupra bisericii romano-catolice maghiare pentru introducerea
ritualului
în limba română alături de cea maghiară. Această tendinţă urma să pregătească
românizarea treptată a bisericii catolice maghiare.
Codul
bisericii reformate din România este Statutul bisericesc, adoptat şi de
statul român, care asigură o anumită autonomie structurală şi funcţională, dar
şi
o sferă largă de drepturi pentru autorităţile laice de a se amesteca în viaţa
internă
a bisericii, în alegerea ierarhilor acesteia.
Graniţele
celor două dioceze existente (cea din Transilvania şi cea din
Partium) şi a parohiilor aferente au fost de numeroase ori reorganizate (1945;
1959; 1961; 1962; 1965; 1968) ceea ce le-a făcut adesea neguvernabile, datorită
nevoii adaptării lor la desele schimbări administrative şi presiuni ale
statului.
Datorită nerezolvării cadrului de formare a preoţilor, în 1989 numai în Dioceza Reformată din
Transilvania, existau 70 de posturi neocupate. Cauza lipsei de
pastori a fost aplicarea unui numerus clausus, din ce în ce mai sever, introdus
la
Institutul de Teologie în 1979. Între anii 1949—1979, la Teologia din Cluj, au
absolvit promoţii de 22—30 de pastori. Acest număr, scăzînd continuu începînd
din 1979, a ajuns pe la mijlocul anilor '80 la o medie de 8—9 absolvenţi anual.
Se poate
constata deci că, din 1945 pînă în 1989, prevederile constituţionale
referitoare la biserici sînt lipsite de semnificaţie, atîta timp cît
reglementările
juridice slujeau regimul dictatorial, astfel încît aparatul birocratic de stat
şi partid
putea să le încalce – şi le încălca – oricînd nepedepsit.
În această
perioadă, bisericile, fără excepţie, au suferit mari pierderi în toate
privinţele, fiind totuşi capabile să-şi îndeplinească dubla misiune: păstrarea
credinţei şi credincioşilor, şi păstrarea identităţii minoritare maghiare.
IV. Duplicitatea
legislatorului (după 1989)
Adunarea Constituantă, formată în 1990, a adoptat în 1991 noua Constituţie,
care parţial se reîntorcea la tradiţiile de drept constituţional ale perioadei
interbelice
(ne referim în primul rînd la declararea caracterului de stat naţional care
lipsea din
constituţia comunistă), respectiv făcea unele tentative de modernizare,
adoptînd
reglementări de nivel european. Obiecţiile general valabile se referă la un
întreg şir
de prevederi cu caracter declarativ în spatele cărora nu există garanţii,
reglementările
fiind transferate pe seama legilor ordinare sau organice.
Articolul 4
prevede egalitatea în drepturi a cetăţenilor, iar articolul 29 declară
libertatea de conştiinţă: „Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să
se
manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc. Cultele religioase
sînt
libere şi se organizează potrivii statutelor proprii, în condiţiile legii.”
Confesiunile
sînt autonome faţă de stat şi beneficiază de sprijinul acestuia.
Articolul 32 prevede, la ultimul alineat, asigurarea libertăţii instrucţiei
religioase
de către stat, în conformitate cu specificul fiecărei confesiuni.
În şcolile
de stat, învăţămîntul religios este garantat de lege. Nici nu ar fi
nevoie de mai multe prevederi constituţionale, dar caracterul declarativ al
reglementărilor, în sine, nu face posibilă aplicabilitatea şi aplicarea lor.
Aplicarea în
practică a prevederilor constituţionale depinde de reglementări
juridice ulterioare. Cunoscînd toate acestea, se poate constata însă, că
legislatorul
adesea nu urmează nici litera şi nici spiritul Constituţiei.
Noua lege a
cultelor nu a fost elaborată, cu toate că bisericile au cerut-o.
Guvernanţii nu s-au arătat dispuşi să retrocedeze averile bisericeşti şi să
elaboreze
proiectul de lege privind refacerea proprietăţilor bisericeşti, în pofida
faptului
că, în afară de cei vizaţi, au urgentat-o şi instituţiile europene (Consiliul
Europei).
Noua Lege a învăţămîntului nu face posibilă înfiinţarea şi funcţionarea
şcolilor
confesionale. În fine, discriminarea dintre biserica ortodoxă şi celelalte
biserici există în continuare.
Egalitatea dintre biserici dobîndeşte o interpretare originală
atunci cînd guvernarea acordă bisericii ortodoxe sprijin material în mod
preferenţial, atribuindu-i în chirie sau chiar în proprietate imobile, fără să
întreprindă măsuri similare şi în favoarea celorlalte biserici.
Iată o
prezentare succintă a prevederilor constituţionale referitoare la biserici,
din care reiese că biserica ortodoxă a fost şi este într-o situaţie
preferenţială, în
multe cazuri a funcţionat şi funcţionează ca religie de stat, ceea ce lezează
drepturile şi interesele celorlalte biserici. Prevederile constituţionale sînt
formale,
au doar un caracter declarativ, nefiind umplute prin legi cu un conţinut real;
iar
golindu-se, legile devin practic inaplicabile. □
*
Attila VARGA (n. 1963), a absolvit
Facultatea de Drept, Universitatea Babeş—Bolyai
din Cluj, şi este deputat în Parlamentul României din partea UDMR din anul
1990. Membru al
Comisiei Permanente pentru Administraţie. A publicat mai multe studii in
revistele A Hét,
Korunk, etc.
(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006