Adaptarea drepturilor omului la tradiţia islamică

István Haller

Islamul, cu cei peste 800 de milioane de credincioşi (17% din populaţia globului) este a doua religie ca mărime după creştinism. Răspîndit în 162 de ţări, este în aproape 20 de ţări religie de stat. Pe baza politicii urmărite de aceste ţări, putem distinge fundamentalişti (care refuză modernismul, identificînd legile statului cu legislaţia canonică; de exemplu Pakistanul şi Iranul), tradiţionalişti (care respectă legislaţia canonică, dar nu ridică interdicţii severe curentelor moderne; de exemplu Arabia Saudită) şi secularişti (care separă complet statul de structurile religioase; de exemplu Irakul şi Turcia).

Codul general al islamului (Şaria) — dreptul penal, dreptul civil, codul famil- ial, dreptul comercial — este elaborat cu stricteţe după normele religioase. Astfel legislaţia canonică întruneşte „totalitatea prescripţiilor lui Allah referitor la comportamentul uman”, definind acte obligatorii (fard), preferabile (mandub), indiferente (mubah), ruşinoase (makruh) şi interzise (haram).

Diferitele curente religioase interpretează în mod diferit bazele care trebuie să se afle la temelia Şariei. Ortodocşii islamici — sunniţii — nu recunosc altă autoritate decît Coranul (al cărui text, conform tradiţiei musulmane, a fost dat lui Mahomed prin revelaţie directă de la Allah) şi Sunna (compusă din naraţiuni despre faptele şi cuvintele Profetului). În cadrul sunniţilor există patru şcoli juridice: malachiţii respectă strict tradiţiile mahomedane exprimate la Medina; hanbaliţii nu acceptă decît Coranul şi Sunna; safiiţii definesc ca baza jurisdicţiei Coranul, Sunna, idjma (consensul lumii islamice privind interpretările textelor) şi chiasul (analogia); hanafiţii acceptă raţionamentul şi logica în deducţiile juridice. Şiiţii acceptă interpretările necanonice ale Coranului, înlocuind sistemul Sunna cu o tradiţie proprie; clerul şiit conduce comunitatea prin „raţionamentul critic” (idjtihad).

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (în continuare Declaraţia Universală), document ONU, este socotit de ţările islamice ca un document impus, străin de tradiţii, şi, care în consecinţă nu trebuie luat strict în consideraţie. Ţări musulmane, cum ar fi Arabia Saudită sau Iranul, şi-au manifestat rezervele faţă de Declaraţia Universală, considerînd că prescripţiile Coranului trebuie să aibă prioritate. În aceste împrejurări Declaraţia de la Cairo are o importanţă deosebită datorită faptului că aşează pricipiile drepturilor omului în contextul Şariei al tradiţiilor islamice. Totodată această contextualizare aduce modificări, uneori esenţiale principiilor generale ale drepturilor omului.

Unele articole ale Declaraţiei de la Cairo prevăd în mod expres anumite aspecte care nu figurează nici în Declaraţia Universală, nici în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (document al Consiliului Europei; în continuare Convenţia), cum ar fi cel care prevede răspunderea personală (art. 19, lit. c.) sau interdicţia de a lua ostatici (art. 21). Acestea se subînţeleg din alte articole ale acestor documente, de ex. Convenţia enumeră condiţiile în care o persoană — şi faptul că întotdeauna se menţionează „persoană”, elimină posibilitatea condamnării colective — poate fi privată de libertate (art. 5), între care, normal, nu figurează luarea de ostateci.

Declaraţia de la Cairo cuprinde şi paragrafe care nu sînt prevăzute nici de Declaraţia Universală, nici de Convenţie:

• apărarea renumelui şi onoarei persoanelor decedate (art. 4);

• interzicerea dobîndei¹ (art. 14);

• dreptul la un mediu curat (art. 17, lit a. );

• unele prevederi privind situaţii de război, care sînt oricum cuprinse în Convenţiile de la Geneva (prima fiind semnată încă în 1864) sau în Standardul de legi minime pentru tratamentul prizonierilor (document ONU).

Adaptarea principiilor drepturilor omului la valorile tradiţionale islamice a avut ca rezultat apariţia unor contradicţii serioase. Astfel, dreptul la viaţă poate fi restrîns conform prevederilor Şariei, iar unele prescripţii ale Coranului nu sînt conforme cu teoria drepturilor omului, cum ar fi uciderea din răzbunare (2:178-179, 5:38, 17:33) sau nimicirea necredincioşilor² (2:191, 4:89, 9:111, 47:4). Se garantează dreptul la căsnicie, dar nu se prevede liberul consimţămînt al ambelor părţi (art. 16 al. 2, Declaraţia Universală) şi nici dreptul persoanelor de a se căsători indiferent de religie³ (art. 16 al. 1, Declaraţia Universală). Se exprimă egalitatea femeii cu bărbatul⁴, dar răspunderea pentru bunăstarea familiei îi revine bărbatului (această prevedere dezavantajează — chiar dacă în primul moment pare să fie invers — femeia, deoarece în mod tacit îi atribuie rolul de casnică). Şaria sau autoritatea Profetului nu pot fi contestate, astfel se limitează libertatea exprimării, libertatea de a propaga idei sau de a educa copilul conform convingerii părinţilor.

Lipsesc din Declaraţia de la Cairo unele prevederi fundamentale ale Declaraţiei Universale sau ale Convenţiei, cum ar fi:

• principiul conform căruia „Nimeni nu poale fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul cînd a fost săvîrşită, nu era considerată o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu poate fi aplicată vreo pedeapsă mai gravă decît aceea care era aplicabilă în momentul săvîrşirii infracţiunii.” (art. 11, al. 2, Declaraţia Universală; art. 7, al. 1, Convenţia) Acest principiu este prevăzut şi în alte documente regionale, cum ar fi Carta africană a drepturilor omului şi a popoarelor (art. 7, al. 2). adoptată de Uniunea Africană la 17 iunie 1981, sau Convenţia americană a drepturilor omului, semnată de ţările membre ale Organizaţiei Statelor Americane la 22 noiembrie 1969 (art. 9).

• dreptul la cetăţenie: „Orice persoană are dreptul la o cetăţenie. Nimeni nu poate fi privat de cetăţenie, sau nu i se ponte modifica cetăţenia în mod arbitrar.” (art. 15, al. 1 şi 2, Declaraţia Universală), „Nimeni nu poate fi expulzat pe calea unei măsuri individuale sau colective, de pe teritoriul statului al cărui cetăţean este. Nimeni nu poate fi privat de dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui cetăţean este.” (art. 3. al. 1 şi 2. Protocolul nr. 4 aparţinînd Convenţiei) Dreptul la cetăţenie este asigurat de Convenţia americană prin art. 20.

•principiul liberei asocieri: „Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere.” (art. 20, al. 1, Declaraţia Universală; art. 11, al. 1, Convenţia), la care Convenţia adaugă „inclusiv dreptul de a constitui cu alte persoane sindicate şi de a afilia unor sindicate pentru apărarea intereselor sale.”, ceea ce în Declaraţia Universală este prevăzut separat (art. 23, al. 4). Libertatea asocierii este prevăzută şi de Carta africană (art. 10), şi de Convenţia americană (art. 16).

•dreptul la alegeri libere: „Orice persoană are dreptul de a participa la rezolvarea problemelor publice ale ţării lui direct, sau indirect prin reprezentanţi aleşi în mod liber.” (art. 21, al. 1, Declaraţia Universală), „Înaltele Părţi Contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret. în condiţiile care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ” (art. 3, Primul Protocol adiţional la Convenţie). Dreptul de a alege în mod liber reprezentanţi este prevăzut în Charta africană (art. 13. al. 1) şi de Convenţia americană (art. 23).

• libertatea de conştiinţă: „Orice persoană are dreptul la libertatea de gîndire, de conştiinţă şi de religie; acest drept presupune libertatea de a schimba religia sau convingerea, cît şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod indi- vidual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţămînt, practici şi îndeplinirea riturilor.” (art, 18, Declaraţia Universală; art. 9. al. 1. Convenţia). Carta africană prevede dreptul la libertatea conştiinţei (art. 8), ca şi Convenţia americană (art. 12).

Libertatea de conştiinţă şi de exprimare este grav afectată de art. 10 al Declaraţiei de la Cairo, care ridică islamul deasupra altor religii, şi interzice orice acţiune care ar converti musulmani la o altă religie sau la ateism⁵.

Posibilitatea de a limita drepturile este definită de Convenţie la acele articole unde este cazul: „Exercitarea acestor drepturi nu poate constitui obiectul unor altor restrîngeri decît acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, pentru siguranţa publică, pentru menţinerea ordinii publice, pentru prevenirea faptelor penale, pentru protecţia sănătăţii sau amoralei, ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altuia.” (formulare folosită la art. 2 al. 3, Protocolul nr. 4 aparţinînd Convenţiei. Alte principii de limitare a drepturilor care mai apar sînt: „apărarea bunăstării economice a ţării”, „apărarea integrităţii teritoriale”, „protecţia reputaţiei altuia”, „împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale” şi „garantarea autorităţii şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”. Declaraţia Universală defineşte într-un articol unic limitările: „Exercitarea acestor drepturi şi libertăţi nu poate constitui obiectul unor altor restrîngeri decît acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altuia, sau cele necesare într-o societate democratică pentru respectarea moralei, siguranţei şi a bunăstării generale” (art. 29 al. 2). Articolul 24 şi 25 al Declaraţiei de la Cairo aşează toate drepturile sub autoritatea Şariei, încît în cazul unor contradicţii Şaria este prioritară. Şi contradicţii există: tăierea mîinii hoţului (Coran 5: 38), biciuirea desfrînaţilor sau a celor care depun mărturie mincinoasă (Coran 24: 2, 24: 4) nu sînt compatibile cu art. 20 din Declaraţie.

Care poate fi efectul Declaraţiei de la Cairo asupra Ummei (comunităţii religioase islamice)? Prima problemă derivă din art. 24 şi 25. În cazul în care Declaraţia de la Cairo ar fi fost definită ca o parte componentă a Şariei, kadii ar fi fost obligaţi să o respecte. Astfel prevederile ei — nefiind considerate prescripţii obligatorii (fard), dar nici măcar preferabile (mandub) — nu vor fi luate în seamă decît de reprezentanţii acelor şcoli juridice musulmane care acceptă ca argumentaţie idjma sau raţionamentul propriu.

Comparînd Declaraţia de la Cairo cu Declaraţia asupra eliminării tuturor formelor de intoleranţă şi de discriminare bazată pe diferenţe religioase sau de convingeri, se observă o totală contradicţie de principii. Primul document declară supremaţia islamului şi a tradiţiilor islamice, cel din urmă porneşte de la o promovare reală a libertăţii religiei şi a convingerilor. Astfel Declaraţia de la Cairo contravine majorităţii articolelor care figurează în acest document ONU:

• art. 1 prevede dreptul la schimbarea religiei, ceea ce lipseşte din Declaraţia de la Cairo;

• art. 2, 3 şi 4 interzic practicarea oricărei forme de discriminare, dar în mod evident Declaraţia de la Cairo oferă prioritate islamului;

• art. 5 garantează părinţilor dreptul de a-şi educa copii conform propriilor convingeri, dar art. 9 din Declaraţia de la Cairo impune cunoaşterea islamului.

Fundamentalismul nu este o caracteristică exclusivă a islamului. Nu trebuie uitat, că într-un ev mediu timpuriu, cultura greacă antică a fost considerată periculoasă şi demnă de dispreţ, iar valorile sale s-au salvat şi transmis secolelor următoare prin lumea arabă. Reminiscenţele fundamentalismului creştin apar şi în zilele noastre, sub diferite forme. Prin tratatele internaţionale care se referă la libertatea religioasă există însă posibilitatea de a separa clar prescripţiile religioase de sistemul juridic, primele aparţinînd de domeniul conştiinţei, ultimele determinînd drepturi şi obligaţii pentru toţi cetăţenii. □

NOTE:

1.     „Allah permite cumpărarea şi vînzarea, dar nu şi cămătăria” (Coran, 2. 275).

2.     Alte pasaje din Coran consideră că pedeapsa trebuie să fie lăsată pe seama lui Allah (15: 3). Problema războiului sfînt este una controversată şi în lumea arabă, doar la secta ismailiţilor (şi a celor care derivă din ismailiţi) djihadul intră în cadrul obligaţiilor religioase.

3.     Coranul interzice căsătoria cu femei necredincioase (2: 221).

4.     „Bărbaţii se află cu o treaptă deasupra femeilor.” (Coran, 2: 228, 4: 34); „La moştenire, partea unui băiat este dublă faţă de partea unei fete.” (Coran, 4: 11, 4: 176).

5.     Declaraţia universală a fost refuzată de Arabia Saudită pe motivul că permite modificarea religiei, iar această libertate ar fi de neconceput pentru un musulman. Într-o serie de ţări există discriminări evidente pe bază religioasă, care pot duce la lupte violente împotriva celor de altă credinţă. De ex. în Iran este persecutată comunitatea bahai, considerată a ti o „reminiscenţă a colonialismului” (oficial, izgonirea lor este considerată „o luptă împotriva colonialismului”, comunitatea bahai nefiind recunoscută ca una religioasă).

*

István HALLER (n. 1962) a absolvit Facultatea de Geologie din Cluj. Din 1990 este reporter şi redactor la mai multe reviste. Din 1993 referentul Biroului de Drepturile Omului din cadrul Ligii Pro Europa. A publicat studii şi articole în reviste din România şi Ungaria (22, Beszélő, etc.).