Nu
mai este nevoie să subliniem, cred, importanţa toleranţei pentru
Transilvania de astăzi. Dimpotrivă, este necesar să reevaluăm acel trecut care
confirmă pînă azi, prin exemple pozitive, viabilitatea instituţiei
coexistenţei, ca
rod al eforturilor unor persoane de bună credinţă, animate de o gîndire
europeană,
capabile să vegheze cu sinceritate la funcţionarea sa. În consecinţă,
referirile la
proverbiala „toleranţă transilvană” sînt de actualitate şi pentru a
corecta anumite
erori înrădăcinate. Înainte de toate, pe aceea că anul 1568, devenit clasic în
referirile la toleranţa transilvană, este doar una — e drept, în Transilvania,
ultima
— din etapele dezvoltării istorice a toleranţei religioase. Nevoia de toleranţă
faţă de bisericile noi ale reformei religioase a apărut mult mai devreme, şi,
cum
se întîmplă adesea, a fost pornită — uneori chiar revendicată — de partea mai
puţin numeroasă, mai slabă.
O altă
viziune eronată este că declararea toleranţei de către Dieta transilvană
a asigurat de la sine toleranţa absolută faţă de toate învăţăturile şi
confesiunile
reformatoare. Ceea ce transpare din rezoluţiile Dietei, după cum se va vedea în
cele ce urmează, este că se garantau drepturi egale cu biserica catolică
(medievală)
doar acelor confesiuni ai căror adepţi din Dietă reuşiseră să şi le obţină.
Toleranţa,
aşa cum fusese ea declarată iniţial, nu oferea deci tuturor, în Ardeal, o
umbrelă
protectoare. Din acest motiv se impune să nu ne limităm la analiza anului 1568
şi a fenomenelor premergătoare lui, ci să urmărim linia evolutivă ulterioară a
toleranţei reflectată în hotărîrile Dietei, mai precis calea de la intoleranţă
la
toleranţă. O vom face pe baza primelor două volume ale Analelor Dietei
Transilvane (Erdélyi Országgyűlési Emlékek — EOE —, red. Szilágyi
Sándor,
Budapesta, 1876). Pentru fidelitate, prezentăm în note textul original al
rezoluţiilor formulate, cu excepţia unuia, în latină.
Evenimentele
premergătoare
Ideea tolerantei a apărut odată cu mişcarea universală de schimbare
iniţiată de
Reforma secolului al XVI-lea, a cărei esenţă poate fi rezumată în înnoirea
ritualului,
a serviciului, a ordinii bisericeşti, conform preceptelor biblice. Aceste
trăsături
caracterizează şi Reforma începută în Transilvania. Această înnoire a antrenat
schimbări profunde în ceea ce priveşte învăţătura şi organizarea bisericească,
în
urma cărora s-au născut cele trei biserici protestante „istorice” (în ordinea
înfiinţării:
cea evanghelică sau luterană, cea reformată şi cea unitariană). Conturarea şi
consolidarea (1557—1571) structurilor bisericeşti fondate pe aceste trei
curente
teologice specifice a fost precedată de o perioadă pregătitoare, care coincide
cu
Reforma propriu-zisă în Transilvania. Aceasta a cuprins anii 1542—1557, o
perioadă
tulbure, de încleştare, numită îndeobşte perioada reformelor locale.
Formarea
treptată a bisericilor şi delimitarea lor teologică şi organizaţională
au adus în actualitatea preocupărilor Dietei transilvane ideea de toleranţă.
Rezoluţii referitoare la propagarea învăţăturii reformatoare apar doar în cel
de-
al cincelea deceniu, ceea ce arată că, chiar dacă ideea înnoirii bisericii
apăruse
în anii anteriori, ea nu a devenit o cauză generală pe întreg teritoriul ţării.
Prima
informaţie referitoare la faptul că Reforma devenise o preocuparea a însăşi
conducerii statului apare în anul 1538, cînd, în prezenţa regelui Ioan, a fost
organizată o dispută teologică la Sighişoara între reprezentanţi ai bisericii
vechi
şi noi: István Szántai, magister la Kassa (Kosice, n. trad), „cel care predica
cel
mai deschis” între toţi reformatorii din Ardeal şi Gergely Szegedi, călugăr
franciscan, unul dintre puţinii polemişti capabili să apere ideologia bisericii
catolice, începînd din 1524, cu o oarecare erudiţie şi talent literar.
Edictele Dietei din Ungaria
În
anul 1523, Dicta de la Buda, prin articolul 54, îi declară pe adepţii lui
Luther „eretici şi duşmani ai Sfintei Fecioare Maria”. Ei, împreună cu
aderenţii
lor, sînt condamnaţi la decapitare şi pierderea bunurilor. În următorul an,
Dieta
de la Pesta a asprit hotărîrea, decretînd arderea pe rug a celor incriminaţi.
Dieta de la
Rákos, convocată în 1525, care a însumat şi a reînnoit hotărîrile
anterioare, prin articolul 4 al rezoluţiei sale a decis ca „Luteranii să fie
eradicaţi
din întreaga ţară. Să fie prinşi şi arşi, oriunde s-ar găsi, fie de
autorităţile
bisericeşti, fie de cele laice.”
Ceea ce nu
înseamnă că aceste hotărîri au fost aplicate întocmai. De altfel,
nici nu au fost ridicate la rang de lege, deoarece înalta nobilime nu şi-a dat
acordul. Totuşi au existat nobili care s-au identificat cu aceste prevederi. Se
ştie
despre István Werbőczi, că pe propria lui moşie a luat măsuri cumplite
împotriva
adepţilor lui Luther, iar palatinul István Báthori a ars pe rug trei
„luterani”, sau
cel puţin aşa s-a transmis prin tradiţia istoriografică bisericească. Tot în
acel an (1525) şi la Buda era
condamnat la moarte un luteran, dar nu se ştie dacă sentinţa
a fost sau nu executată.
Toleranţa
nici nu era de aşteptat pînă la amplificarea mişcării protestante. Acest
lucru s-a datorat în mare măsură faptului că reformatorii au reuşit să atragă
de partea
lor pe mulţi dintre membrii marii nobilimi. În anii care au urmat catastrofei
de la
Mohács (1526), rolul marilor feude atît în stabilizarea economică a ţării, cît
şi la
apărarea ei a crescut simţitor, din cauza paralizării administrative şi
militare a puterii
centrale. Marea nobilimea nu-şi apăra doar propriile vetre şi bunuri, nu-şi
guverna
doar proprii iobagi, ci odată cu acestea şi o bună parte a ţării.
În
această perioadă, 40—45% din proprietăţi se concentra în mîna a 16
familii ale marii nobilimi, iar restul era împărţit între 1232 familii
nobiliare.
Începînd cu prima treime a secolului, în decursul cîtorva decenii, majoritatea
covîrşitoare a celor 16 mari familii nobiliare (între ele şi o ramură a
familiei
Báthori, cu 4299 de loturi iobăgeşti) au trecut la protestantism.
Nobilul
convertit la credinţa protestantă, asigura nu numai premisele juridice
şi materiale ale funcţionării noii confesiuni pe propria sa moşie, ci ocrotea
totodată
cu forţa armelor viaţa bisericii şi a şcolii. Avea drept suveran nu numai
asupra
angajării predicatorilor şi dascălilor, dar putea să convoace sinoduri,
prezidînd
chiar disputele religioase, şi pronunţîndu-se în probleme de dogmă şi
liturgice.
Istoricii,
cercetînd motivaţia susţinerii ideilor reformatoare şi sprijinirea,
în Transilvania, a reformatorilor, au ajuns la concluzia că unii din marii
nobili
erau conduşi de propria lor convingere, dar alţii, nu puţini, erau minaţi de
interes.
Mulţi şi-au însuşit foste bunuri, ale bisericii, iar prin susţinerea noii
„religii”,
încercau dejucarea consecinţelor juridice ale acestor fapte, şi, folosindu-se
de
principiul cuius regio, îşi converteau supuşii la noua confesiune. Este
de înţeles,
astfel, că ideea toleranţei a găsit o susţinere totală din partea lor în cadrul
Dietei,
ba chiar a fost revendicată din ce în ce mai hotărît.
Rezoluţiile Dietei în probleme
religioase
Începînd cu deceniul al cincilea al secolului al XVI-lea, Dietele
transilvane
s-au ocupat şi ele din ce în ce mai mult cu problema religiei, deoarece
trimişii
înşişi erau adepţii unor convingeri religioase diferite. Aceste rezoluţii
poartă
amprenta opoziţiei înverşunate a episcopului catolic de Oradea, Frater György
Martinuzzi, un adversar îndîrjit al înnoirilor, care, datorită rolului politic
jucat
(era principalul şi cel mai consecvent propagator în Transilvania al ideii unei
alianţe antiotomane, nu în ultimul rînd şi cel mai talentat politician al ei),
avea
un cuvînt greu în hotărîrile Dietei.
În contextul
propagării noilor învăţături, problema religiei a fost pusă pentru
prima oară în Dieta de la Turda din aprilie 1545, unde „în chestiuni
religioase”
s-a hotărît ca: „de-acum încolo nimeni să nu îndrăznească a înnoi, să nu
cuteze
a aduce nimănui ofensă
prin trai, morală sau fel de viaţă [...], ci mai degrabă să
servească sprijinirea aproapelui său. Nimeni să nu îngrădească călugări sau
alte persoane bisericeşti în activităţile legate de misiunea lor sfîntă.”1
Pentru a
putea înţelege fundalul acestei legi, trebuie să examinăm pe de o
parte ritmul propagării doctrinelor reformatoare, pe de altă parte situaţia
politicii
bisericeşti din epoca respectivă.
În spatele
reformei iniţiale la Braşov în toamna anului 1542, s-a aliniat, după
scurt timp şi preoţimea din Partium, deşi posibilităţile de aici erau mult sub
cele
existente la Braşov. Preoţimea din zona Oradeei se afla cu un pas în urmă:
reforma
de abia fusese lansată, pe cînd în oraşele săseşti era pe terminate. La
reşedinţa
episcopului Frater György Martinuzzi, cel mai consecvent anti-reformist al
Ardealului
secolului XVI, începuse convingerea preoţimii pro-reformiste, de cultură
umanistă,
în 1544, prin documentul numit Tezele de la Oradea („Teze pentru cei care
propovăduiesc Evanghelia lui Christos, şi care vor polemiza în duminica care
urmează după sărbătoarea despărţirii apostolilor”).
Acest
document, cuprinzînd 25 de teze înglobate în trei capitole, vorbeşte
despre cinstirea sfinţilor, despre biserică şi ritualul bisericesc, făcînd o
fină aluzie
şi la intoleranţa adesea prezentă a bisericii catolice medievale, afirmînd că
adevărata autoritate a bisericii rezidă nu în impunerea forţei, ci în
propovăduirea
Cuvîntului Domnului. Tezele redactate de reformatorul maghiar anonim, sînt
susţinute prin citate din Nicolaus Lyra, Toma de Aquino şi Augustin, ceea ce
dovedeşte că lucrarea a fost dedicată unor preoţi erudiţi, bine pregătiţi, cu o
vastă cultură umanistă. Autorul încerca să-i determine să ia o decizie,
avertizîn-
du-i că acei care tăinuiesc şi nu mărturisesc adevărul aflat, vor fi la rîndul
lor
renegaţi de Christos în faţa lui Dumnezeu.
Rezoluţia
mai sus citată a Dietei de la Turda, din aprilie 1545, s-a născut
probabil ca răspuns la această iniţiativă reformatoare, rezoluţie care, în
interiorul
protoieriei lui Martinuzzi a fost înăsprită prin acordarea libertăţii totale de
persecuţie a adepţilor lui Luther.
Blocarea
cauzei reformei, tocmai datorită acestei rezoluţii, este reflectată în
scrisoarea lui Gergely Belényesi adresată lui Calvin în 1545. Peregrinul din
Strasbourg, simpatizant al lui Calvin, îi scrie reformatorului Genevei că, după
re-
centele sale informaţii, în Ungaria, propovăduitorii Evangheliei sînt persecutaţi,
în
afară de turci, şi de către tiranii samavolnici ai ţării. Angajamentul lui
reformator şi
conştiinţa misiunii reiese şi din următoarele rînduri: „Mă întorc acasă
pentru a mă
înrola în slujba bisericii împovărate de nenorociri. Sînt conştient de pericolele
care
mă ameninţă din partea turcilor, a tiranilor, a acelora care prigonesc
adevărul, dar
le voi privi în faţă şi nu mă voi abate de la drumul asumat.”
Aceste
interdicţii nu au putut stăvili însă nici pătrunderea ideologiilor
inovatoare, nici începerea organizării noii biserici, nici chiar pe domeniile aparţinînd episcopatului
lui Martinuzzi. Referitor la (aceasta, trebuie să amintim
sinodul care a avut loc în acelaşi an (20 septembrie) la Ardud, lîngă Satu
Marc.
Aici s-au adunat 29 de pastori sub ocrotirea lui Gáspár Drágffy, care la aceea
vreme era comes al judeţelor Kraszna şi Szolnok, pentru a clarifica în 12
puncte
minimul doctrinar protestant, în a cărui respectare se obligau.
În această
vreme, în jurul introducerii reformelor au apărut în mai multe locuri
divergenţe atît de mari între pastorii şi credincioşii celor două culte, încît
exista
pericolul izbucnirii unui război civil. Această situaţie confuză, de multe ori
periculoasă
a începuturilor, este relatată de către Gáspár Heltai printr-o scrisoare de la
sfîrşitul
anului 1548, în care se scuză în faţa magistratului din Bistriţa, că, în ciuda
promisiunilor, nu poate ocupa parohia respectivă, deoarece, susţine el,
judecătorul,
consiliul, populaţia Clujului îl obligă să rămînă, ba prin rugăminţi, ba prin
ameninţări
cu furia lui Dumnezeu. Iar el nu poate să renunţe la munca începută între
atîtea
primejdii, şi nu-şi poate asuma riscul să lase după el o baie de sînge.
Curmarea
aceastei situaţii nefericite este grăbită şi de rezoluţia Dietei din Turda
(mai 1548), prin interzicerea înnoirilor: „Aşteptînd hotărîrile principilor
creştini în
treburile religioase, se decretează: să nu se aducă nici o înnoire, ci totul să
rămînă
în starea hotărîtă cu doi ani înainte, iar predicatorii să nu aibă voie să-şi
părăsescă
locul [de serviciu] desemnat cu scopul de a predica în alte părţi.”2
Reforma în perioada
Contrareformei
Datorită
cauzelor amintite, în Partium nu s-a putut încropi nici o organizaţie
embrionară a bisericii protestante. Aici deci, în privinţa serviciului
pastorilor
dedicaţi înnoirii, s-a format un fel de status confessionis prin care
doar acei cîţiva
patroni simpatizanţi ai Reformei au oferit o oarecare ocrotire predicatorilor.
Încercarea cea mare pentru ei abia urma, în prima perioadă, destul de
militantă,
a Contrareformei din Transilvania, între 1551—1556.
Mişcarea
reformatoare, lipsită de un cadru instituţional, este pusă la grea
încercare atunci cînd în 1551 Ferdinand de Habsburg ocupă Transilvania, şi ca o
importantă măsură a instalării sale, în 1553 numeşte trei noi episcopi în
scaunele
rămase între timp vacante: pe Pál Bornemissza la Alba Iulia, pe Mátyás Zabárdi
la
Oradea şi pe Miklós Oláh (Nicolaus Olahus) la Esztergom. Episcopii nou-numiţi,
refuzînd să ia în considerare schimbările petrecute în ultimii ani pe plan
religios,
doreau să atragă şi pe liderii comunităţilor reformate sub tutela episcopală.
Saşii au
încercat evitarea extinderii jurisdicţiei asupra comunităţilor de protestanţi
din
teritoriile săseşti prin urgentarea numirii unui superintendent (episcop) de
către fonii
politic al Universitas Saxonum, pentru accelerarea separării religioase.
Situaţia a
devenit însă critică în Bihor, unde episcopul nou numit a folosit
forţa armată pentru înfrîngerea adversarilor. Evoluţia Contrareformei a
reprezentat o presiune permanentă asupra comunităţilor protestante, ceea ce se simte şi prin hotărîrile
sinodale ale epocii. Martinuzzi pierde încrederea lui
Ferdinand, care îl şi ucide cu ajutorul mercenarilor în 1551, ceea ce nu
înseamnă
însă sfîrşitul rezoluţiilor antireformatoare ale Dietei. Intoleranţa, respectiv
toleranţa impusă de o politică realistă, determină în continuare tonul
rezoluţiilor.
Pentru
exemplificare, să ne referim la rezoluţia Dietei din Tîrgu-Mureş,
datată 31 decembrie 1551, care afirmă că tensiunile existente în ţară din cauza
religiei se cer rezolvate prin consensul reprezentanţilor. Al doilea punct
prevede:
„Hotărîm deci, ca în spiritul rezoluţiilor episcopului de Oradea [Frater
György
Martinuzzi], toţi să rămînă în credinţa care le-a fost hărăzită şi îngăduită
de
Dumnezeu, dar nici unul să nu-l hărţuiască pe celălalt cu pretinsa întîietate a
credinţei sale; domnii ţării îl roagă pe Johannes Baptista Castaldo, să
binevoiască să încuviinţeze această rezoluţie a ţării.”3
Aceeaşi
toleranţă reţinută, mai degrabă impusă, a perioadei Contrareformei
se simte şi într-una din rezoluţiile Dietei de la Turda (22 mai 1552): (15) „În
chestiunea religiei corpurile şi stările Dietei au hotărît în unanimitate,
[...] ca
adepţii [religiei] evanghelice să nu aplice nici un fel de forţă asupra
credincioşilor papei, similar nici cei din urmă să nu se grăbească în a acţiona
împotriva acelora şi în a-i tulbura fără pricină; ba chiar să se poarte unii
faţă
de ceilalţi cu blîndeţe şi respect.”4
Primul
semn într-adevăr pozitiv, care arată o modificare a mentalităţii,
printr-o formulare concesivă şi nu restrictivă, a fost adoptat tot de această
Dietă:
„Referitor la populaţia Tîrgului Secuilor [Tîrgu-Mureş, n. trad.] corpurile
şi
stările Dietei au hotărît să încuviinţeze tocmirea la capela Sfînta Elisabeta
pentru
cei care doresc să asculte şi să înveţe conform credinţei evanghelice a unui
preot care să predice Sfînta Evanghelie a lui Cristos, să slujească potrivit
învăţăturii lui Cristos şi împartă sfintele taine.”5
Peste doi
ani, rezoluţia care a permis angajarea unui pastor al credinţei noi
a fost completată. În data de 10 iunie 1554, la Mediaş, corpurile şi stările au
hotărît să permită serviciul preoţilor ambelor părţi, cu condiţia severă ca ei
să se
tolereze reciproc, şi nici pastorul, nici enoriaşii vreunei biserici să nu
adreseze
injurii sau jigniri celeilalte părţi.6
Această
rezoluţie deci a recunoscut existenţa pastorilor credinţei noi, slujbele
lor primind şi o oarecare legitimitate. Efectul hotărîrii s-a şi simţii în
evoluţia bisericii
protestante din aceea vreme. Acest semn a fost pozitiv, marcînd un pas înainte,
chiar
dacă deocamdată Contrareforma i-a obligat pe pastorii comunităţilor reformate
la
un compromis care poate fi interpretat şi ca o încercare de supravieţuire. După
extincţia
familiei Gáspár Drágffy (1545), moşiile lui sînt transferate familiei Báthori
(soţia
lui Gáspár Drágffy, Anna Báthori din Şumuleu, a devenit soţia lui György
Báthori
din Ecsed). Astfel, în martie 1554 s-au adunat la Oar 88 de pastori sub
ocrotirea lui
Báthori (fratele voievodului recatolicizat András Báthori, numit de casa
Habsburg).
Cu toate că şi-a asumat
rolul de apărător al pastorilor, pentru justificare personală, a
introdus unele modificări în rezoluţiile sinodului anterior.
Pastorii
adunaţi la Oar au acceptat folosirea plinii nedospite, instituţia
spovedaniei şi a năşiei, respectarea sărbătorilor anterioare, tolerînd şi
altarele
(mai precis, sarcina de a le îndepărta a fost încredinţată magistraţilor).
Dintre
hotărîrile sinodului, poate cea mai interesantă este cea adoptată în
privinţa împărtăşaniei, prin care pastorii s-au îndepărtat de la doctrinele
elveţiene
— tot mai prezente în zonă —, adoptînd doctrina împărtăşaniei conform concor-
datului de la Wittenberg. (Autorii acestui concordat, pastorii Bucer şi Capito
din
Strasburg, care au făcut concesii importante lui Luther privind împărtăşania,
acceptînd pînă şi în formă doctrina luterană. Acordul a fost cuprins în
declaraţia
de credinţă din ultimele zile ale lunii mai 1536. istoriografia cunoscîndu-1
sub
denumirea de Concordatul de la Wittenberg). Rezoluţia de la Oar a
prelucrat
această declaraţie de credinţă, conform textului din 1530, formulat în Confessio
Augustana Invariata (CAI). Astfel s-a adoptat o doctrină care oarecum a
revenit
la învăţăturile bisericii catolice în problema împărtăşaniei, ceea ce a
însemnat o
stagnare a evoluţiei doctrinare. Deci, absenţa toleranţei, în această perioadă
a
Contrareformei, a paralizat evoluţia naturală a diferitelor doctrine.
Această
stare este conservată şi de rezoluţia Dietei din Tîrgu-Mureş din 24
aprilie 1555: „3. Deoarece în problemele religiei apar dese gîlcevi în toate
părţile Principatului, pentru a îndrepta aceast rău, am hotărît ca acel articol
de
lege, care a fost adus de Dieta de la Turda pe vremea episcopului orădean
Frater György, în ziua de naştere a lui Ioan Botezătorul în 15517,
să rămînă în
vigoare fără schimbări, şi, dacă una dintre părţi ar comite de acum încolo vreo
nedreptate sau forţare faţă de cealaltă, partea vătămată să-şi aducă cauza în
faţa voievodului [transilvan]. În această chestiune, voievodul are îndatorirea
neîntîrziată de a aduce o judecată şi de a face dreptate pentru partea
vătămată.”8
Rezoluţia
Dietei se referă la o hotărîre din 1551, anul fiind scris greşit fie
din cauza diacului, fie din cea a editorului, căci în luna iunie a anului
menţionat
nu s-a ţinut Dietă. Dar merită să zăbovim puţin asupra hotărîrii, deoarece ne
oferă interesante date suplimentare asupra treburilor bisericeşti ale anului
1550.
Conform rezoluţiei, partea vătămată putea cere să i se facă dreptate din partea
voievodului Transilvaniei. Ori, la momentul respectiv, voievodul secund al
Transilvaniei era însuşi Martinuzzi, astfel că prin rezoluţia adoptată în 1550
şi-a conferit sieşi dreptul de a judeca în chestiunile religioase.
Reîntorcîndu-ne
la perioada rezoluţiei prezentate, trebuie amintit că se face
simţită o oarecare slăbire a presiunii exercitate asupra credinţei noi. Acest
fapt a
permis pătrunderea unor doctrine în biserica înnoită, care ulterior au dus la
separarea celor două confesiuni: a celei luterane şi a celei reformate.
Formarea
bisericii reformate din Transilvania poate fi înţeleasă doar în lumina unui şir
deevenimente înlănţuite,
pornite de Confessio Augustana Invariata (CAI, 1530), prin
taina împărtăşaniei enunţate în Confessio Augustana Variata (CAV, 1540),
ajungîndu-se mai întîi la doctrina împărtăşaniei lui Zwingli şi Bullinger, iar
ulterior
la cea a lui Calvin. Primul pas al acestui proces a fost rezoluţia sinodului de
la Oar
(1554), iar cei de al doilea, acceptarea împărtăşaniei conform CAV, a avut loc
cu
ocazia sinodului de la Ardud din 1555. În cazul ambelor sinoduri trebuie
subliniată
preluarea doctrinelor din mărturisirea de credinţă adoptată de Adunarea
Imperiului
German. Intoleranţa Contrareformei i-a obligai pe pastorii din Partium să-şi
însuşească doctrine acceptate deja în ţară şi astfel să evite porecla de
„sacramentari”
prin care să fie înglobaţi printre antitrinitarienii, care negau Sfînta Treime,
sau
anabaptişti. Această măsură le-a asigurat o oarecare protecţie atunci, cînd
pastorii
protestanţi, din cauza îndepărtării altarelor, respingerii ostiei etc, puteau
fi învinuiţi
pentru încălcarea dreptului comun. (Refuzul de a primi trupul lui Dumnezeu
putea fi
interpretat şi ca ofensă împotriva atotputerniciei şi caracterului divin al
unei părţi
din Sfînta Treime.) Acest lucru s-a întîmplat atunci cînd Kálmáncsehi şi
episcopul
ales, Demeter Thordai, au distrus altarul. Referirile la Confessio Augustana au redus
suprafeţele vulnerabile la atacurile Contrareformei.
Anul decisiv
în chestiunea toleranţei a fost 1556. În acest an începe procesul
care, ca prim rod al toleranţei religioase, a acordat drepturi depline,
acceptate şi de
stat pentru noua biserică, devenită astfel biserică oficială cuprinsă în
legislaţia dietală
(recepta religio). Dieta de la Sebeş din martie 1556 a reprezentat
piatra de hotar
care a oficializat domnia Isabelei, soţia regelui Ioan, şi a fiului lor, Ioan
Sigismund,
ei putînd astfel să se reîntoarcă din pribegie. Prin acest act Contrareforma a
încetat
pentru o vreme, şi în noua atmosferă proiectoare, mai tolerantă, creată de
curtea
domnitorului, dezvoltarea religioasă şi-a putut urma cursul normal atît în
domeniul
învăţăturii, cît şi în cel al organizării bisericeşti. Această întorsătură
poate fi numită
pe drept cuvînt o victorie a forţelor protestante. Astfel s-a creat
posibilitatea ca
reprezentanţii noii biserici să organizeze curînd un sinod la Cluj. Deşi rezoluţia
Dietei de la Turda (1—10 iunie 1557) nu diferă mult faţă de cele anterioare,
forţele
decizionale nu mai erau conduse de o presiune a toleranţei dictată de raţiuni
politice,
ci de propria lor conştiinţă. Această afirmaţie reiese cu pregnanţă din faptul
că nu
doar majoritatea reprezentanţilor, dar pînă şi guvernatorul Péter Petrovics
aparţinea
taberei simpatizanţilor noilor doctrine, care nu cu mult înainte au putut simţi
pe
propria lor piele apăsarea intoleranţei.
„Deoarece
noi şi preamăritul nostru fiu, la cererea insistentă a reprezentanţi/or,
ne-am învoit cu îndurare ca fiecare să-şi urmeze credinţa pe care o voieşte,
dimpreună
cu ritualurile vechi ori noi, acordînd şi dreptul ca în privinţa religiei
ambele părţi
să procedeze conform propriei hotărîri, fără ca prin aceasta să ofenseze pe
cineva;
adepţii religiei noi să nu-i atace pe credincioşii religiei vechi, dar nici
aceştia să
nu-i vătăme în niciun chip pe adepţii religiei noi; aceasta a fost hotărîrea
mai
marilor ţării ca să
restabilească unitatea bisericii şi să pună capăt disputelor
născute în jurul învăţăturilor evanghelice” — decretase Dieta.9
Pentru
remedierea definitivă a diferendelor doctrinare, Dieta propune un
sinod naţional, în cadrul căruia erudiţii să clarifice detaliile învăţăturii.10
În cazul
călugărilor tîrgumureşeni, aceeaşi Dietă a hotărît: „după cum ne-am
mai învoit cu milă ca fiecare să-şi păstreze în libertate credinţa pe care o
doreşte,
călugării pot rămîne în siguranţă în mănăstire, mai cu seamă pentru că mulţi
dintre
ei provin din familii nobiliare, care nu se cade să fie trataţi nevrednic”.11
Efectul
autentic al toleranţei religioase depline s-a manifestat prin apariţia mai
liberă, după 1556, a chestiunilor religioase de detaliu din interiorul
protestantismului.
În această perioadă au apărut doctrinele helvetice şi pe teritoriul transilvan,
care au
divizat prima şi a doua generaţie de reformatori maghiari, îndeosebi în
privinţa
împărtăşaniei. Datorită acestor diferenţe doctrinare s-au separat comunităţile
pastorale
adepte ale doctrinelor luteriene şi sacramentariene (mai tîrziu
bullinger-calviniene),
şi pornind pe căi diferite au creat bisericile luterane şi reformate.
În ce consta
disputa referitoare la împărtăşanie? O caracteristică a disputelor
teologice — sursă a nenumărate polemici în secolul al XVI-lea — a fost
chestiunea
naturii corpului uman al lui Cristos. Chestiunea nu era nouă, dar nou era modul
de
aplicare şi clarificare a prezenţei lui Cristos în împărtăşanie. Conform
luteranilor,
această prezenţă se explica prin omniprezenţa corpului lui Cristos, căutînd
sprijin în
pasaje biblice favorabile acestei argumentări, pe cînd Zwingli şi adepţii lui
negau
prezenţa corpului lui Cristos în pîine şi vin, oferind o altă interpretare a
naturii
corpului divin. Aceste două poziţii s-au înfruntat la Colocviul de la Marburg
(1529)
devenind hotărîtoare în disputa teologică a celor două tabere.
Nucleul
disputelor l-a constituit îndeosebi interpretarea lui hoc est corpus meum,
explicaţiile diferite ducînd la separarea învăţăturii celor doi reformatori.
Zwingli şi
Luther, iar mai tîrziu la eşuarea unificării celor două tabere de teologi.
Citatele
biblice au fost interpretate deci, în mod diferit de cei doi lideri ai reformei
pornite pe
teritorii germane sau helvete, în funcţie de criterii de selectarea partizane.
Mărturisirea
de credinţă a bisericii luterane, Confessio Augustana, valabilă pînă
astăzi, s-a născut în 1530 cu scopul clarificării fundamentelor biblice ale
noilor biserici
faţă de biserica catolică (medievală), a purităţii şi validităţii lor conform
textelor
canonice. Astfel la punctul 10, referitor la doctrina împărtăşaniei, şi-au
găsit loc mai
degrabă nuanţe interpretative preferenţiale. Textul a fost redactat nu de către
Luther,
ci de către tovarăşul şi bunul său prieten Melanchton, mai ponderat şi mai
tolerant. De
aici înclinaţia sa spre compromis, sau mai exact dorinţa de a obţine acceptarea
exprimată
astfel delegatului papal Campegius: dogma nullum habemus diversum ab
Ecclesia
Romana (nici o teză doctrinară nu se deosebeşte de cele ale Bisericii din
Roma).
Cînd toate
tentativele de păstrare a unităţii cu biserica catolică (medievală)
venite din partea luteranilor au eşuat, Melanchton şi-a îndreptat pe de-a
întregul atenţia spre bisericile
helvete, mai ales după concesiile făcute de acestea. Prin
modificarea punctului 10 al CAI, după unii, ei deschid o poartă către
helvetici.
Persoana lui Melanchton este importantă în acest context nu doar pentru că
în martie 1558 Dieta de la Turda şi-a luat deciziile invocîndu-i numele şi
învăţăturile, ci mai ales datorită faptului că în timpul disputelor legate de
împărtăşanie a avut o atitudine mai tolerantă, mai răbdătoare faţă de
învăţăturile
şi reprezentanţii bisericii helvete. Acest aspect este important din punctul de
vedere al Reformei din Transilvania, deoarece mult mai mulţi studenţi din
Transilvania şi Ungaria urmau cursurile lui Melanchton la Universitatea din
Wittenberg, decît pe cele ale lui Luther, din motivul că tînărul erudit
umanist,
prieten al lui Reuchlin, admirator al lui Erasmus, vorbea la perfecţie latina,
în
timp ce Luther nu excela sub acest aspect, introducînd cuvinte sau întregi
propoziţii germane în discursurile sale latine. În Transilvania, educaţia în
limba
latină avea o veche tradiţie, şi graţie excelentului învăţămînt şcolar
inferior,
studentul pelerin ajuns în străinătate vorbea fluent limba. Iată motivul
entuziasmului studenţilor transilvani pentru latina umanistă cultivată a lui
Melanchton. Urmarea a fost că, mai tîrziu, de la el au auzit doctrina tolerantă,
aşa-zis mediatoare, a împărtăşaniei, aşezată între cele două învăţături extreme
(helvetă şi lutheriană). Revenind acasă şi dezvoltînd această învăţătură, au
ajuns
la doctrina bullinger-calviniană a împărtăşaniei, care a reprezentat totodată
şi
naşterea bisericii reformate.
Aceste două
poziţii s-au confruntat după 1556 şi printre pastorii ardeleni.
Documentul de bază al disputei (Consensus doctrinae de sacramentis Christi) a
fost
dus de către o solie specială la Wittenberg în toamna lui 1557, cerîndu-li-se
părerea
despre acesta. Scrisoarea lui Melanchton din ianuarie 1558, scrisă pe un ton
împăciuitor, încearcă să refacă unitatea dintre pastorii partidului helvet şi
cel luteran.
Ce-i drept, e cam ciudat faptul că, cu tot tonul ironic al textului, Dicta
interzice
doctrina sacramentarienilor (adică a helveţienilor) tocmai făcînd referire la
scrisoarea
tolerantă a lui Melanchton. Cunoscînd bine personalitatea şi activitatea lui
Melanchton, cît şi cele peste 7000 de scrisori semnate de el, e greu de crezut
că
reflecţiile sale asupra mărturisirii de credinţă a clujenilor să fi urmărit o
astfel de
intenţie. Iată rezoluţia Dietei de la Turda din 27 martie — 3 aprilie 1558: „După
cum mai devreme Înălţimea Sa cu milostenie a îngăduit ca oricine să-şi urmeze
religia pe care o voieşte, fie cea a Papei, fie cea lutherană, astfel cu
bunăvoinţă ne
îngăduie să urmăm oricare dintre aceastea două. Prin aceasta doreşte, să se
pună
capăt certurilor şi vătămărilor dintre cele două, interzicîndu-le. În acelaşi
timp
interzice secta sacramentarienilor şi, în conformitate cu Hotărîrea adusă de la
biserica din Wittenberg şi semnată de Filip Melanchton, decide s-o sisteze.”12
Rezoluţia a
fost ulterior oarecum atenuată, cel puţin în rezoluţia Dietei de la
Alba Iulia (5—21 iunie 1558) nu a fost formulată interdicţia doctrinei helvete referitoare la
împărtăşanie. Cauza probabilă a acesteia a fost convertirea lui Ferenc
Dávid de la doctrina luteriană la cea helvetă, produsă în această perioadă, iar
datorită influenţei sale la curte, textul rezoluţiei s-a modificat astfel: „În
chesti-
unea religiei, Domnia Sa Sfîntă a binevoit a aproba rezoluţia Dietei anterioare
întocmai. Să fie admisă fie introducerea unor ceremonii sau obiceiuri vechi în
biserica veche, fie întregirea credinţei lutherane după doctrinele bisericii de
la
Wittenberg. Hotărîm totodată să fie evitate sectele şi religiile noi, mai întîi
de
toate pentru a se feri de izvoarele şi cuiburile tulburărilor [...]”13
Separarea bisericii luterane şi
reformate
Atitudinea unitară a reformatorilor maghiari din Transilvania în favoarea
împărtăşaniei conforme cu doctrina melanchton–bullingeriană după 1560 a
accelerat procesul de formare a bisericii reformate autonome. Şi la cele două
sinoduri de la Mediaş (ianuarie 1560 şi februarie 1561), organizate împreună cu
saşii, s-au desfăşurat tratative detaliate, fără rezultate concrete însă. După
moartea
lui Melanchton, saşii din Transilvania se adresează lui Hesshusius pentru
clarificarea problemelor teologice şi, probabil, datorită acestor influenţe, au
înclinat spre interpretarea lutheriană, mai ortodoxă, a doctrinei
împărtăşaniei.
Maghiarii,
după 1560, s-au raliat îndeosebi pastorilor care reprezentau doctrina
helvetă, dezbinarea aceastei tabere nereuşind nici prin scrisorile adunate de
la
academiile străine susţinătoare ai doctrinei lutheriene tîrzii. Această acţiune
a fost
iniţiată în 1562 sub patronajul domnitorului Ioan Sigismund şi al cancelarului
său
de convingere luterană, Mihály Csáki, fără să se fi ajuns la rezultatul
scontat. Mathias
Hebler, energicul episcop al saşilor, a convocat un sinod la Sibiu, unde s-a
adoptat o
poziţie fermă împotriva doctrinelor helvete, fără ca aceasta să fi avut şansa
să găsească
ascultare în afara comunităţii săseşti. Lupta lui împotriva cuceririlor
doctrinelor
helvete printre saşi a durat încă ani de zile, în timp ce şi printre maghiari
existau
adepţi sporadici ai doctrinei luteriene pînă prin anii şaptezeci.
Tabăra
helvetă, compusă în majoritate din maghiari, a ţinut un sinod în
1563 la Turda sub conducerea lui Ferenc Dávid, unde în afară de opinia diferită
referitoare la doctrina împărtăşaniei, este afirmată dorinţa creării unei
declaraţii
de credinţă privitoare la întregul sistem al religiei creştine. Cea mai
potrivită
pentru acest scop a fost găsită mărturisirea de credinţă a teologului care a
sistematizat doctrinele lui Calvin, Theodor Beza (în Confessio Christianae
et
eiusdem collatio cum papisticis haeresibus), redactată în 1560 în scop
personal.
Varianta aprobată însă a fost nu cea originală, ci una prescurtată şi pe
alocuri
prelucrată, fără ca aceasta să-i fi adus modificări importante sub aspect dog-
matic. Dealtfel, cu un an mai devreme, şi sinodul de la Tarcal al bisericilor
de
dincolo de Tisa, a optat pentru această declaraţie ca fiind un model de urmat.
Declaraţia a apărut la Cluj în 1563, sub titlul Compendium doctrinae
christianae
(a fost reeditată în 1655
la Sárospatak, cu sprijinul Zsuzsánnei Lorántffy,
împreună cu o traducere în limba maghiară). Aceasta este mult pomenita
Declaraţie de la Tarcal–Turda (cunoscută şi sub numele de Articuli
Majores), a
cărei dispoziţie finală declară: „Hotărîm ca, Corpul legislativ al bisericii
să-l
pedepsească pe cel care ar îndrăzni să refuze Declaraţia de credinţa helvetă
[...], nu ar considera-o valabilă sau ar propovădui contrariul ei.”
Disputele
aprige legate de împărtăşanie au lăsat urme şi în rezoluţiile
Dietei. Astfel, la 11 noiembrie 1560, la Cluj s-a hotărît: „Deoarece în
proble-
mele religiei creştine, mai cu seamă în ceea ce priveşte împărtăşania, s-au
produs dezbinări şi diferite rupturi între pastorii bisericilor [...], regina
a
ordonat o dispută publică la Mediaş.”
Întrucît
problemele religioase nu au ocolit nici marea nobilime, toleranţa a fost
din nou proclamată cu ocazia adunării de la Turda din 6—13 iunie 1563:
„Deoarece
în cadrul nobilimii secuieşti s-au produs dezbinări în problemele religioase,
Dieta
întăreşte printr-o nouă rezoluţie libertatea religioasă de pînă acum, dispunînd
cu
severitate, ca ei să se simtă datori a o respecta.” Textul rezoluţiilor de pînă
acum, în
domeniul libertăţii religioase, se întregeşte cu libertatea acordată oricărui
nobil de a
contribui la întreţinerea predicatorului de acelaşi cult cu el (concionatores
suae
religionis libere alere possit) şi ia măsuri şi în problema ordinii
slujbelor. Dacă
foloseau aceeaşi biserică, pastorii diferitelor culte aveau obligaţia de a
aştepta
terminarea slujbei anterioare şi a acordării sfintelor taine, interzicîndu-le
întreruperea
serviciilor. Cine nu respecta această lege, putea să se aştepte la tragerea la
răspundere
personală a reginei şi la aplicarea severă a sancţiunilor.14
O
hotărîre în spirit similar a fost adoptată şi de Dieta de la Sighişoara
(21—26 ianuarie 1564). După ce sînt revalidate rezoluţiile anterioare
privitoare la toleranţa religioasă, regulile liturgice, sau mai degrabă cele de
convieţuire, sînt ridicate la rang de lege prin stabilirea zilnică a ordinii
slujbelor oficiate de pastorii celor două confesiuni.15
În urma
colaborării sistematice a lui Ferenc Dávid, Péter Méliusz Juhász şi a
altor reformatori, Transilvania şi-a exprimat din nou unitatea de credinţă cu
regiunile
Tisei, şi anume pe baza unui document teologic pe de-a întregul calvinian.
La început, tînărul domnitor Ioan
Sigismund a adoptat religia luterană: de
exemplu, în 1563 la Braşov, a primit împărtăşania din mîna unui pastor luteran.
După scurt timp însă, tînărul domnitor, receptiv la probleme religioase, a
ajuns în
cercul de atracţie a personalităţii lui Blandrata, iar această primă fază a evoluţiei
sale religioase a favorizat pentru moment cauza taberei „sacramentariene”
(helvete).
În urma calmării disputelor politice interne şi după ce şi-a asigurat ţara
împotriva
atacurilor din partea Habsburgilor, la Dieta din 1564 a hotărît convocarea unui
sinod
comun pentru maghiari şi saşi, pentru aplanarea divergenţelor privitoare la
chestiunea
împărtăşaniei. Acesta s-a întrunit la 9 aprilie la Aiud.
Sinodul a fost prezidat
în numele principelui de către Blandrata, care nu a
susţinut cu destulă vigoare împăcarea. Adusese o scrisoare din partea
principelui,
care stipula că în cazul eşuării acordului teologic maghiarii să-şi poată alege
propriul lor episcop. Încă înainte de începerea disputei l-a eliberat din
funcţia de
superintendent pe pastorul saso-maghiar al Curţii, Dénes Alesius, care oricum
pierduse deja încrederea predicatorilor maghiari, şi al căror lider spiritual
era
considerat Ferenc Dávid. Acesta a şi fost ales în locul lui Alesius încă în
timpul
disputelor. Obţinerea unui acord teologic a fost îngreunat şi de faptul că
pastorii
curentului helvet — la sfatul lui Blandrata — au înaintat un document polemic
semnat de Calvin împotriva lui Hesshisius (Optima ineundae concordiae
ratio).
Rezultatul
final al polemicilor sterile a fost separarea completă, consfinţită
încă în acel an şi de către rezoluţia Dietei de la Turda din 4—11 iunie,
asigurînd
libertatea religioasă noii confesiuni: „Deoarece în privinţa sfintelor
taine, mai
precis în privinţa împărtăşaniei, au apărut felurite dispute, lupte, polemici
şi
doctrine între episcopii şi preoţii de naţionalitate maghiară din Cluj şi cei
de
naţionalitate saxonă din Sibiu, pentru liniştirea cetăţenilor ţării s-a adus
hotărîrea ca, de acum încolo, să fie admisă mărturisirea atît a religiei şi
doctrinei
bisericii clujene, cît şi a celei sibiene, în aşa fel, încît nici un pastor al
unui
oraş, cetate sau sat să nu oblige pe nimeni la acceptarea religiei sau a
doctrinei
bisericii clujene, ci oraşul, cetatea sau satul să aibă libertatea de a accepta
oricare religie, sau de a ţine un pastor potrivit religiei proprii şi de a
refuza un
pastor de altă credinţă; această regulă să fie respectată şi de biserica
sibiană.
Iar dacă cineva se converteşte şi doreşte să ia parte la împărtăşania bisericii
sibiene sau clujene, să fie permis să treacă la pastorul bisericii respective
fără
vreo îngrădire sau şicană, sau dacă doreşte să devină din membrul bisericii
sibiene membrul bisericii clujene, să i se dea voie fără vreun atac, ameninţare
sau derîdere.”16
Formarea bisericii unitariene
Propagarea
teologiei antitrinitariene în Transilvania se leagă în primul rînd
de activitatea lui Giorgio Blandrata, născut în jurul anului 1515 la Saluzzo în
Piemont. Activase ca medic la curtea regală poloneză, devenind medicul şi
consilierul intim al reginei văduve, Izabella. Pentru prima dată s-a aflat în
Transilvania între 1544—51, revenind pentru scurt timp în 1559. S-a reîntors în
Italia, dar a trebuit să fugă din faţa Inchiziţiei, mai întîi la Geneva, apoi
în
Polonia. În cercurile nobilimii poloneze era vie încă amintirea luptei sale
împotriva lui Stancaro din timpul primei sale şederi în Polonia, graţie căreia
a
fost ales senior al bisericii. Începîndu-şi activitatea antitrinitariană, a
trebuit s-o
părăsească din nou. Începînd cu prima parte a anului 1563 fusese medicul lui
Ioan Sigismund, şi pînă la moartea domnitorului, consilierul lui intim.
Intenţia lui a fost, de
la bun început, propagarea principiilor antitrinitariene. În
favoarea acestui scop, a considerat că formarea bisericii reformate este pasul
politic
potrivit. Prin elocinţa sa deosebită, nu numai că l-a ţinut sub influenţă pe
domnitor,
dar în scurt timp a reuşit să-l atragă şi pe Ferenc Dávid pe partea ideilor
sale.
Ferenc
Dávid, ca nou episcop reformat, în 1564 îşi informează prietenii
polonezi, împreună cu Blandrata, că gîndirea teologică antitrinitariană
cunoaşte
o evoluţie serioasă în toată Transilvania. Dar aceasta nu putea fi atunci decît
ideologia unor cercuri restrînse, deoarece abia în cursul anului următor (1565)
s-au manifestat în mod deschis. An în care Ferenc Dávid, împreună cu pastorii
István Basilius şi Lukács Egri au adus la cunoştinţa clujenilor doctrinele lui
Servet. Reacţia pastorilor luterani, în frunte cu Gáspár Heltai, este adversă,
ei
fiind susţinuţi şi de magisterul maghiar Balázs Szikszai Fabricius. Prestigiul
lui
Dávid, precum şi dialectica sa deosebită îl determină pe Szikszai să părăsească
după scurt timp Clujul, lăsînd lupta teologică moştenire lui Péter Károli —
unul
dintre disipolii lui Melanchton —, care s-a opus curajos episcopului.
Péter Mélius
Juhász, văzînd primele semne ale destrămării bisericii reformate,
a reuşit să obţină de la domnitor organizarea unei dispute teologice la Alba
Iulia în
1566. La această aşa-zisă „primă dispută teologică de la Alba Iulia” partea
antitrinitariană a cerut eliminarea acelor termeni ai bisericii străvechi care
nu
figurează în Sfînta Scriptură, cum ar fi: trinitas, persona, essentia,
substantia,
generatio, natura etc. Reformatorii maghiari, chiar Mélius însuşi, au fost
de acord
cu modificarea cerută, considerînd că cererea nu conţine revizuiri esenţiale,
ci doar
terminologice. Au părăsit oraşul de reşedinţă a domnitorului cu convingerea
succesului
în menţinerea unităţii bisericii cu preţul unor concesii stilare.
După trei
săptămîni, Ferenc Dávid a convocat pastorii bisericii reformate la
Tîrgu-Mureş, unde a propus prelucrarea Catehismului de la Heidelberg, de curînd
sosit, în spiritul acordului de la Alba Iulia, ceea ce s-a şi făcut. Înainte de
a fi tipărit,
textul a fost parcurs de Mélius, care şi-a dat seama că acesta conţine şi
modificări de
esenţă, mai ales în problemele referitoare la Sfînta Treime. La intervenţia lui
Mélius,
părţile în cauză au fost refăcute în forma lor iniţială, şi astfel a apărut în
1566 la Cluj
sub titlul de Catechismus ecclesiarum Dei in natione Hungarica.
La
sinodul de la Turda, din februarie 1567 însă, Ferenc Dávid şi adepţii lui
s-au delimitat atît de compromisurile sinodului de la Tîrgu-Mureş, cît şi de
ediţia
din 1566 a Catehismului din Heidelberg. Declaraţia Apostolică de Credinţă era
încă asumată, dar s-au arătat dispuşi să-L recunoască doar pe Tatăl, ca „Unică
Divinitate”, în legătură cu Fiul acceptînd doar că Tatăl nu a existat niciodată
fără Fiu, iar divinitatea Sfîntului Duh era categoric contestată.
La aceste
hotărîri de la Turda, vine, printre alţii, răspunsul celor de dincolo
de Tisa, cu ocazia sinodului de la Debreţin din 1567, amintit anterior.
Însemnătatea acestui sinod, pe lîngă adoptarea celei de al II-lea Declaraţii Helvetede Credinţă şi a
constituţiei bisericeşti, a fost şi recunoaşterea rafinamentului
diplomaţiei politicii bisericeşti din Transilvania, care a reuşit să producă
amintita
mărturisire de credinţă bilingvă antitrinitariană.
În urma
acestor evenimente, se declanşează o luptă doctrinară de dimensiuni
între reprezentanţii celor două curente, rezultatele lor concretizîndu-se în
polemici
de limbă latină şi maghiară. Sinodul din septembrie 1567 de la Tîrgu-Mureş în
cele
din urmă a declarat că, Christos nu există din eternitate şi nu este de aceeaşi
esenţă
cu Tatăl. Lucrările teologice din timpul disputelor — sprijinindu-se pe de o
parte pe
Servet, pe de alta pe Socin —, au ajuns la concluzia că reforma poate fi
încoronată
doar prin respingerea „invenţiilor” doctrinei Sfintei Treimi şi a botezului
copiilor.
După o
astfel de evoluţie a avut loc a doua dispută teologică de la Alba Iulia,
pentru a cărei loc de desfăşurare s-a propus iniţial Turda, dar în urma
intervenţiei lui
Ioan Sigismund, ea a fost convocată la curte, în prima parte a lunii martie a
anului
1568. Doctrinele au fost prezentate de către pastorii celor două părţi, dintre
care au
fost aleşi şi magistraţii, în prezenţa domnitorului şi a curţii. În cursul
disputelor,
nici una dintre părţi nu a reuşit s-o convingă pe cealaltă. Ferenc Dávid
încerca să-şi
facă mai acceptabilă argumentaţia cu ajutorul citatelor din scrierile lui
Calvin, prin
care se exercita un efect deosebit asupra auditoriului neavizat, dar şi-a
dezorientat
adepţii, care nu cunoşteau suficient aceste scrieri. Cu ocazia disputei a
devenit evidentă
simpatia principelui faţă de tabăra antitrinitarienilor. Iar prin alăturarea
lui Gáspár
Heltai la grupul lui Dávid, biserica trinitariană a suferit o nouă pierdere.
Şirul
disputelor teologice a fost continuat la Oradea în 1569, unde doctrinele au
fost prezentate în limba maghiară. Nici această dispută nu a putut să prevină
schisma,
singurul rezultat pozitiv fiind o declaraţie de credinţă trinitariană, oferită
lui Ioan
Sigismund. Péter Mélius mai face o încercare pentru cîştigarea principelui în
1570,
şi printr-o lungă scrisoare apără, contra lui Dávid şi Blandrata, divinitatea
lui Christos,
prin recurs la argumentaţia biblică, dedicîndu-i Declaraţia de credinţă a
sinodului
de la Oradea, împreună cu scrisoarea anexată a lui Theodor Beza. Scrisoarea nu
a
avut însă efectul scontat, nu l-a cîştigat pe Ioan Sigismund aceastei cauze.
În
sfîrşit, în ianuarie 1571, Dieta s-a întrunit la Tîrgu-Mureş, unde stările
s-au codit să ia măsuri împotriva „trinitarienilor”, dar majoritatea
reprezentanţilor
şi-au dat cu plăcere acordul pentru acceptarea legală a confesiunii noi.
Rezoluţia
Dietei referitoare la această chestiune spune: „S-a hotărît despre
predicarea şi
ascultarea Cuvîntului Domnului, precum şi pînă acum Domnia Voastră aţi hotărît
cu ţara, ca să fie predicat cuvîntul Domnului peste tot în mod liber, pentru
confesiunea lui nimeni să nu fie ofensat, nici predicatorii, nici auditorii;
iar
dacă vreun slujitor se va găsi în exces criminal, superintendentul să
hotărească
privarea lui de orice funcţie şi expulzarea lui din această ţară.”17
Deşi nu este
nominalizată noua confesiune, rezoluţia constituie fundamentul
juridic al bisericii unitariene. Prin aceasta se împlineşte toleranţa
religioasă transilvană, pentru a
cărei victorie înaintaşii au trebuit să ducă o luptă acerbă.
Considerăm că este important să subliniem faptul că declararea toleranţei nu a
însemnat toleranţă decît faţă de acele biserici sau confesiuni, în favoarea
cărora
stările s-au angajat în disputele dietale. Mai multe mici biserici sau
comunităţi
— numite „satelite” — ale familiei protestante au încercat să se ridice în
această
perioadă, dar, în lipsa unei susţineri şi protecţii adecvate, lupta lor nu a
dat
rezultat. Ar fi greşit să diminuăm importanţa toleranţei prezente în
rezoluţiile
dietelor, deoarece la aceea vreme (mai ales prin recunoaşterea legală a
bisericii
unitariene) a fost un fenomen unic, chiar dacă această toleranţă s-a născut
dintr-o nevoie imperioasă şi presiune a coexistenţei confesionale, deoarece a
demonstrat că se poate convieţui. Şi dacă trebuie să terminăm acest studiu cu o
concluzie, aceasta ar putea să fie următoarea: se poate trăi şi împreună.
□
NOTE
1. „In negocio Religionis decretum eat, ut
deinceps Nemo aliquid innovare audeat, neque
vita, moribus aut Victu extra Civitates, aliquem offendat; sed quisque per
omilia se ad
aedificationem proximi accomodet. Monachos autem et alios Ecclesiasticos Viros
Nemo aliquo
impedimento afficiat, sed divina officia more solito, libere exercere possit.”
(EOE vol. I. p.
217—218)
2. „In causa Religionis, cum brevi deliberationes
Principum Christianorum expectentur,
decretum est: ut in ills quoque nihil innovetur sed quemadmodum ante biennium
constitutum
fuit, in eo statu nunc etiam causa Religionis consistat, nec Concionatoribus de
loco eis constituto,
ad alium concionandi gratia ire liberum sit.” (EOE vol. 1. p. 238. )
3. „II. Conclusum est ut quemadmodum antea adhuc
viventi condam reverendissimo
domino episcopo Waradiensi conclusum erat, ita nunc quoque quilibet in tide
sua, ipsi a Deo
data et concessa permaneat, ne alter ab altero previa recione infestetur; quod
autem illustrissimus
dominus Joannes Baptista Castaldus etc, etc, hanc constitucionem regni
approbare dignetur
rogant domini regnicol[a]e.”
4. „15. Ceterum conclusum est per dominos status
et ordines regni unanimi eorum voto
de religione observanda, ut quemadmodum in eorum conventu generali statutum
erat, ne fautores
partis Evangelic[a]e parte alteri papistie[a]e quid adversi inferre contendant,
similiter et hit
alteri parti preiudicare et eosdem indigne infestare studeant; quin pocius
altera parcium partem
alteram honore et mansuetudine prosequatur etc.” (EOE vol. I. p. 411).
5. „16. Quantum attinet ad Incolas oppidi
Székely-Vásárhely, per cosdem Status et Ordines
Regni decretum est, ut omnibus illis, quicunque fidem evangelicam audire et
ediscere voluerunt,
licaet Praedicatorem eorum ad Sacellam Sanctae Elisabethae, prout superioribus
quoque
proximis in articulis continetur, constituere, qui Sancti Evangelii Christi
concionare, omnesque
ceremonias juxta verba Christi exercere et Sacramenta porrigere possit.” (EOE vol. I. p. 412)
6. „...statutum est: ut dum in Castris fuerint
constituti unaquaeque pars suos valeat habere
ministros et Concionatores. Hoc tamen specialiter declarato, quod nullus
ministrorum vel
concionatorum, aut auditorum, alteram partem dissentientem, verbis illicitis
dehonestare, aut
aliis contumeliis et injuriis afficere sit ausus, modo aliquali, sub poenis in
prioribus aliis
articulis et eonstitutionibus declaratis.” (EOE vol. I. p. 527—528)
7. În data de 23 iunie 1551 nu s-a ţinut nici o
Dietă. Din greşeală s-a trecut anul 1551 în
loc de 1550.
8. „3. Quoniam in negocio Religionis sepius in
tot partes certe controversi[a]e oriri solent,
proinde ut hoc malum e medio tollatur, statutum est a dominis Regnicolis, ut
ille Articulus qui
tempore Reverendissimi quondam domini Fratris Georgij Episcopi Waradiensis etc.
In
generalibus Comicijs dominorum Regnicolarum Thordae profesio Nativitatis Beati
Joannis
Baptistae, in Anno domini 1551 super editus fuerat, inviolabiliter observetur,
et si qua parcium
ante hac forsitan vei deinceps aliquam iniuriam aut violenciam parti alteri
intulisset et inferret,
pars lesa contra illam iuris ordine coram dominis Waywodis causam prosequantur.
In qua re
domini Waywod[a]e offerunt se citra ullam dilacionem parti les[a]e judicium et
iusticiam
administraturos esse.” (EOE vol. I.
p. 539—540. )
9. „Et quoniam nos filiusque noster serenissimus
ad instantissimam supplicationem
dominorum regnicolarum clementer consensimus, ut quisque teneret earn fidem
quam vellet
cum novis et antiquis ceremoniis, permittcntcs in ncgotio fidei eorum arbitrio
id fieri quod
ipsis liberet, citra tamen iniuriam quorumlibet, ne nove religionis sectatores
veterem
professionem lacesserent aut illius sectatoribus lierent quoquo modo iniurii,
itaque domini
regnicolae ob concordiam ecclesiarum conciliandam et sopiendas controvcrsias in
doctrina
evangelica subortas, decreverunt...”
10. (EOE, vol. p. II. 78. )
11. „...De monialibus Wasarheliensibus placuit,
quod quemadmodum placide decretum
est, ut quisque libere
maneat in ea fide quam tenere voluerit, moniales quoque in earum
domicilio secure quiescere possint, praesertim cum sint nonnullae ex illis e
familia nobilium,
quas maxime iniuria carere par est.” (EOE vol. II. p. 82)
12. „Quemadmodum autem antea quoque Maiestates sue
benigne concesserant ut quilibet
earn quam vellett, papisticam videlicet aut luthcranam religionem profiteretur,
ita nunc quoque
clementer liberam dedit facultatem omnibus alterutram harum sequi. Rixas tamen
et iniurias
inter utrosque sublatas esse vult, et prohibet, sacramentariorum quoque sectam
arceri et pro
iudicio ecclesiae Wittembergensis proxime sub chirographo Philippi Melanchton
adducto tolli
censet.” (EOE vol. II. p. 93. )
13. „(... ) De articulo religionis placet sacris
Maiestatibus idipsum quod in superioribus
comitiis deliberatum est. Datur enim libertas vel complectendi antiquam
religionem un cum
ceremoniis et ritibus antiquis, vel lutheranam fidem juxta ecclesiae
Wittebergensium
institutionem Censent etiam novas sectas et religiones evitandas ob id
praesertim ut fontes et
seminaria tumultuum evitentur.” (EOE vol. II p. 98. )
14. „Quorum dum alter concionem suam inceperit, ne
ille impediatur, sed expectetur
donec perficiat, perfecta concione alter suam concionem incipere et in ea
utrinque libere
procedere, sacramentaque ecclesiastica administrare possint. Turbatores vero
evocentur in
praesentiam Maiestatis sacrae Regiae per hos quibus iniuria illata fuerit, et
juris ordine poena
debita puniantur.” (EOE vol. II. p.
219. )
15. „Cum in districto Karansebes sacro sanctum
evangelium annunciari inceperit et in
medio illorum inter Romanae religionis ac evangelii professores dissensio
subnata sit,
supplicarant domini regnicolae sacrae Maiestati regiae dignaretur dissensionis
revisionem
praestantibus aliquot viris committere. Sed cum non facile queant isthic tales
reperiri, qui
controversiam et diversitatem illam dirrimere aut sopire possint, placuit
sacrae Maiestati eius,
non debere cognitionem dissensionem pertibus litigantibus committere, sed
publicis articulis
cautum esse voluit, ut alternis diebus sacra in templo publico ab utraque parte
eclebrentur. Ita
ut uno die Romanae religionis, altero vero die evangelij professores in codem
templo verbum
dei audire et officia divina seu coeremonias peragere debeant, neque alterutra
pars aliam suo
die et tempore instantibus sacris officijs in concione aut coena domini
peragentem turbare, iniuria afficere, aut quoquomodo impedire
audeat sub poena in prioribus articulis superinde
constitute.” (EOE vol. II. p. 224. )
16. „Praeterea quia in negotio religionis
communicationis praesertim coenae dominicae,
quo usque variae disputationes, contentiones, rix[a]e et assertiones inter
suprintendentes et
pastores ecclesiarum Coloswariensis, nationis videlicet Hungari, et Cibiniensis
gentis
Saxonicalis habite fuerunt, ad tollendas igitur huiusmodi dissensiones,
pacificandamque
utriusque partis conscientiam, pro quiete regnicolarum statutum est, ut a modo
in posterumn
utrique parti liberum sit, sive Coloswariensis aut Cibiensis ecclesiarum
religionem et
assertionem tenere velit, its tamen quod si pastor alicuius civitatis oppidi
aut villae religionem
et assertionem ecclesiae Coloswariensis praedicare et populum ea vi cogere
vellet, facere non
possit, sed quamcunque religionem civitas, ipsa oppidum aut villa tenere
volueirit, praedicatorem
eius assertionis tenere, contrarientem vero ammovere valeat; hoc idem et in
diocesi ecclesiae
Cibiniensis observetur. Si qui vero ad assertionem eiusdem eccleasiae aut
Coloswariensis
accedere aut communicare voluerit, absque quorumliber impedimenta et molestia
ad parochum
religionis et assertionis lllius communicandi gratia ex possessione
professionis ecclesiae
Cibiniensis possessionem assertionis Coloswariensis absque omni offensione,
subsonatione
et derisione accedere valeat atque possit.” (EOE vol. II. p. 231—132. )
17. În
maghiară: „Az Isten igéjének prédikálása és hallgatása felől végeztetett, hogy
mind ennek előtte is felséged országaival elvégezte, hogy az Isten Igéje
mindenütt szabadon
prédikáltassák, Az confessioért senki meg ne bántassék, se prédikátor, se
hallgatók; de ha
valamely minister criminális excessusba találtatik, az superintendens
megítélhesse, minden
functiojától priváltassék az után ez országból kiűzethessék”.
*
Dezső BUZOGÁNY (n. 1957) a absolvit
Institutul Teologic Protestant din Cluj, după
care timp de zece ani a fost pastor. Din 1990 predă istoria religiei
protestante şi latina la
Institutul Teologic Protestant din Cluj. In 1992 şi-a susţinut doctoratul la
Budapesta. A publicat
peste 30 de studii in domeniul istoriei religiei protestante în Református
Szemle, Üzenet,
Tanulmányok a teológiai tudományok köréből, Akik jó bizonyságot nyertek.
(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006