Evenimentele anilor 1692–1701 nu au trecut neobservate de către opinia
publică neromânească din Transilvania. Reacţiile vii ale diferitelor grupuri
sociale
şi etnice au evoluat conform intereselor lor de moment sau de perspectivă,
întrucît
în urma acţiunilor întreprinse de Habsburgi şi biserica catolică, a apărut de
fapt
o nouă confesiune, iar aceasta a însemnat la toate nivelele vieţii publice
schimbarea
status quo-ului religios al Transilvaniei, fiind astfel introdus un
element nou
nemaiîntîlnit pînă atunci în politica internă a provinciei.
Este
adevărat că însuşi statului Transilvaniei nu mai era cel din perioada
principatului autonom. Integrarea sa a început încă cu ocazia primelor tratate
încheiate cu Viena în anii optzeci ai secolului al 17-lea. A fost un proces
lent,
dar sigur, avînd loc schimbări ireversibile pe plan politic, social şi
religios. Deşi
Diploma Leopoldină (octombrie 1690) a proclamat în mod solemn
respectarea
autonomiei, a legilor înmănunchiate în Approbatae et Compillatae, numite
constituţia ţării, şi menţinerea în vigoare a practicării neîngrădite a
religiilor
recepte (adică cele legalizate ca forme de cult şi organizare bisericească prin
acte dietale), actul a fost emis sub ameninţarea atacurilor lui Imre Thököly
(septembrie-octombrie 1690), cînd exista pericolul ruperii provinciei de
imperiul
habsburgic, şi revenirii la principatul autonom (fără şanse reale, putem afirma
azi!). După trecerea pericolului, guvernanţii vienezi au făcut tot posibilul ca
efectul acestei diplome să fie cît mai neînsemnat. Contemporanii, fie ei
catolici,
calvini sau luterani au reacţionat în mod diferit la tratativele unioniste ale
episcopilor Teofil şi Atanasie Angliei. În schimb au fost vii protestele din
partea
ortodocşilor din Transilvania şi din Ţările Române.
Luteranii,
în general, au privit distant evenimentele confesionale din mo-
ment ce nu s-au implicat direct nici în tratative, nici în problemele sociale
legate
de aceasta, asigurîndu-se autonomia lor internă confesională. Aceasta este cel puţin părerea
cronicarului Mihály Cserei (1667/68–1756), susţinînd că „acel
jude regal din Sibiu, János Szász [adică Johann Sachs von Harteneck], fără
de
dumnezeu, s-a alăturat în secret papiştaşilor şi papiştaşii l-au asigurat sub
jurămînt că punctele [acordului între biserica Romei şi românii din
Transilvania]
nu vor avea influenţă asupra luteranilor şi oraşelor săseşti, ci vor atinge
doar
ungurii şi bisericile lor, cea calvină şi unitariană. Astfel János Szász i-a
îndepărtat pe saşi de celălalte religii, şi aşa se face că aceştia [adică
ungurii]
au rămas singuri. Au fost înaintate destule plîngeri, au fost făcute multe
cereri
împăratului în care s-a arătat că prin punctele [unirii religioase] s-au
comis
ilegalităţi atît împotriva legilor ţării cît şi împotriva prevederilor Diplomei
[1690], dar totul a fost degeaba. Aceasta fiindcă [cardinalul] Kollonich
l-a
ademenit pe sărmanul împărat şi nu i-a permis alteţei sale să facă dreptate.”1
Desigur
Cserei este reprezentantul, purtătorul de cuvînt al calvinilor, care
se socotesc păgubiţii cei mai mari ai unirii, — să ne amintim de existenţa
bisericii calvine româneşti din Transilvania şi de relaţia ierarhică strînsă
între
biserica ortodoxă şi cea calvină din Ardeal şi, într-un sens mai larg, a
schimbării de domnie din 1690.
Dacă în
timpul principilor şi mai ales începînd cu domnia lui György Rákóczi
I. (1629–1648), biserica reformată-calvină este considerată biserică de stat,
biserică princiară (primus inter pares), după 1690 este redusă la
statutul de
biserică receptă, rămîne una din confesiunile legale şi libere, dar puţin
preferată
de guvernanţii imperiului habsburgic. Majoritatea elitei politice locale, marea
sau mica nobilime maghiară, a făcut parte din această biserică. Apoi episcopul
Teofil păstrase relaţii destul de bune şi strînse cu calvinii, iar Atanasie
Angliei.
care a fost educat în şcoala princiară din Alba Iulia de profesori calvini în
spirit
calvin, a ajuns în scaunul episcopal ortodox cu sprijinul gubernatorului
(calvin)
al Transilvaniei, György Bánffi. Fostul cancelar principal al Transilvaniei,
contele
Miklós Bethlen (1642–1716), consemnează în memoriile sale scrise în timpul
prizonieratului său la Viena că „prin galbeni împrumutaţi de la tatăl său —
c
vorba despre Atanasie Anghel — din care o bună parte a curs spre domnia sa
Gubernatorul, el a fost făcut episcop” al românilor. Chiar dacă nu este
întru-totul
adevărată simonia susţinută de Bethlen, totuşi trădează venalitatea unor
funcţii
importante din biserica ortodoxă din Transilvania în ultimii ani ai
principatului.
Motivul
principal al plîngerii calvinilor în toată problema unirii este
nerealizarea unei posibilităţi existente, cel puţin pe hîrtie: la
insistenţele
calvinilor, românilor li s-a permis asocierea cu oricare confesiune receptă din
Transilvania, deci şi cu calvinii.1/a Este adevărat că nu au
fost pregătite
modalităţile dogmatico-ceremoniale sau teologice ca în cazul catolicismului. În
general istoriografia românească şi în special cea confesională nu insistă
asupra
acestui fapt, ei se rezumă la constatarea că biserica calvină din Transilvania
a avut încercări de
convertire printre români, dar a obţinut doar succese modeste
în cursul secolului al 17-lea. Istoriografia greco–catolică a dus o luptă pe
două
fronturi: pe o parte pentru a para atacurile ortodoxiei care îi repoşează
„trădarea”,
„fuga”, „scindarea românilor ardeleni în două confesiuni”, pe de alta pentru a
justifica de ce s-au unit cu Roma, de ce era imposibilă asocierea cu Geneva lui
Calvin. Lăsînd la o parte certurile interconfesionale româno-române, greco-
catolicii îi reproşează calvinismului din Principat imixtiunea nepermisă în
treburile interne ale bisericii româneşti, obligativitatea prestării jurămîntul
de
credinţa faţă de episcopul reformat şi dreptul de placetum al acestuia
asupra
hotărîrilor bisericii ortodoxe române. Se vechiculează chiar părerea (cu o doză
de populism ieftin) cum că în cazul persistenţei acestei practici, biserica
română
ortodoxă, dar mai ales cea calvină românească ar fi fost complet
deznaţionalizată.
Aceste presupuneri însă nu se bazează pe fapte, ci mai de grabă pe sentimente.
Nu cunoaştem cazuri în Europa Centrală în care calvinismul, mai pe larg reforma
religioasă, i-ar fi deznaţionalizat pe cei care au adoptat-o. Dimpotrivă, prin
însăşi
principiile de bază ale reformei, s-a promovat cultivarea limbii materne în
biserici,
şcoli, literatură, tipografie etc.
Este cert
însă că Biserica Ortodoxă Română din Transilvania a fost
nemulţumită de tratamentul primit din partea superintendenţilor (episcopilor)
calvini. Păturii conducătoare române din biserică i s-a pus în faţă o reală
alternativă:
catolicismul, ridicarea din punct de vedere social a neamului. Iar „grupul de
presiune” din cadrul bisericii (episcopia română) a decis în favoarea acestei
posibilităţi. Aceasta a însemnat o nouă organizare socială, economică, şi în
primul
rînd confesională, a avut repercusiuni asupra formării ideologiei specifice
româneşti,
a dat un imbold dezvoltării culturale şi economice, a favorizat formarea
burgheziei
române din Transilvania. Cu alte cuvinte, decizia din anii 1696–1701 a însemnat
o
interpretare realistă a mersului istoriei: a recunoscut că dominaţia
Habsburgilor
reprezintă viitorul. Ei au văzut mai clar ca alte grupuri că protestantismul de
tip
calvin pierde teren, intră în defensivă, iar românii doreau să fie de partea
învingătorilor, ceea ce a fost o dorinţă firească, umană.
Posibilitatea
iniţială a alegerii între confesiunile de rit apusean apare frecvent
în istoriografia maghiară. Se accentuază mai ales decizia dietei Transilvaniei
din septembrie 1698, cînd stările şi ordinele (în majoritate protestanţi) au
hotărît
formarea unei comisii dietale care să cerceteze dacă românii nu doresc cumva să
se unească cu vreo altă confesiune, respectiv, care sînt preferinţele lor.
Comisarii
parlamentari trimişi în satele din Ardeal s-au întors cu un material
impresionant.2
Rezultatele au fost aduse în faţa dietei din Sighişoara (din ianuarie
1699).
Răspunsurile înregistrate trădau că majoritatea ţăranilor nu prea ştiau în ce
ar
consta unirea cu alte confesiuni şi în special cu biserica Romei. În gîndirea
oamenilor simpli, dar şi a multor preoţi, predomina formalismul, aspectul exterior al ritului: să nu se
schimbe ritul şi calendarul răsăritean, încolo erau de acord cu
orice schimbare care ar putea duce la îmbunătăţirea situaţiei lor, cu
respectarea acestor
condiţii fiind gata pentru orice compromis cu oricare confesiune receptă.3
Guberniul
Transilvaniei la rîndul său se simţea şi el obligat să facă o
declaraţie de principiu în legătură cu unirea religioasă la 14 iulie
1699. Suntem
după prima Diplomă Leopoldină dată românilor (16 februarie 1699), care aproba
hotărîrile sinodului ţinut de Atanasie în octombrie 1698. Actul este o
combinaţie
a diferitelor puncte de vedere, este oglinda vremurilor de tranziţie, cu
duplicităţile
inerente, fiindcă trebuia să satisfacă mai multe pretenţii.
Textul
conţine semnele intoleranţei mai vechi ale nobilimii calvine, care
fusese forţa conducătoare practic fără rivali în epoca Principatului. În noua
conjunctură politică însă, gruparea este întrecută în favoruri şi privilegii de
romano–catolici, bunăvoinţa curţii vieneze nu se mai revarsă asupra membrilor
săi, dar ceea ce li s-a părut cel mai revoltător a fost să se vadă concuraţi şi
de o
grupare etnico-religioasă care deunăzi nu avea nici o pondere politică! În
aceasta
constă explicaţia tonului dispreţuitor al declaraţiei guberniale: „Schimbarea
de
religie impusă poporului român nu va însemna nici un avantaj pentru biserica
catolică, fiindcă acest popor în realitate nu are nici o religie, ci este plin
de
superstiţii, pe deasupra este şi barbar şi se dedă la toate vicleniile” (în
origi-
nal: „Gentis Valachicae religione nulla, sed superstitione sola imbutae et
alias
barbarae, ac ad omnes nefas pronae, nullo religionis Catholicae emolumento”
etc)4. Comentînd la justa sa valoare documentul, G. Bariţiu
observă dezamăgirea
calvinilor, care se văd înşelaţi, unirea cu Roma devenind tot mai mult o
realitate,
în timp ce biserica calvină română pierdea teren de la o zi la alta, asocierea
cu
biserica reformată a românilor rămînînd doar o iluzie. Este adevărat că starea
ortodoxiei ardelene la sfîrşitul secolului al 17-lea era într-adevăr deplorabilă,
cu
sau fără aprecierea contemporanilor, şi nici situaţia bisericii unite nu era
mai
strălucită peste o jumătate de veac.5
Scopul
adevărat al celor care optaseră pentru unirea cu Roma — se arată în
document — este de a aboli cu orice preţ legile ţării [i.e. rînduielile
iobăgeşti] şi
scutirea preoţilor de servituţile şi dările feudale. Totodată asemenea mişcări
novatoare în materie de religie nu fac altceva decît să provoace bănuieli din
partea celorlalţi principi greci (adică ortodocşi) învecinaţi. Cu alte cuvinte,
unii
membri ai Guberniului s-au gîndit şi la complicaţii externe ce s-ar putea isca
din
tratativele unioniste. Ei insinuau în primul rînd nemulţumirile Kievului şi ale
Rusiei lui Petru cel Mare, în ascensiune. Desigur, episcopia română din
Transilvania nu a avut în vedere o iradiere atît de largă a complicaţiilor
legate
de schimbarea religiei. Ea s-a mulţumit cu protecţia reală şi efectivă (cu asistenţa
militară dată de generalii imperiali) a lui Leopold I, a cardinalului Kollonich
de
Strigoniu şi cu bunăvoinţa papei de la Roma. Faţă de Ţara Românească, faţă de mitropolia Ungro-Vlahiei,
atitudinea lui Atanasie Angliei trebuia să fi fost cel puţin
ambiguă — promisiuni, făgăduieli la hirotonisire pe o parte, tratative secrete
cu
iezuiţii pe de altă parte —, dacă în anul 1700 ortodoxul Constantin Brîncoveanu
încă este gata să-i doneze nişte moşii pentru a-i asigura ascultarea de
credinţa veche.6
Vencel Bíró,
într-o monografie consacrată lui István Apor, promotorul princi-
pal al Contrareformei catolice în Transilvania din partea marilor feudali
laici,
aduce dovezi în sprijinul afirmaţiilor sale privind acţiunile lui Apor în vederea
creării confesiunii greco–catolice de la noi. De exemplu, Apor militează pentru
constituirea unui fond funciar independent pentru noul episcop greco–catolic,
şi
din porunca Împăratului chiar îl va introduce în această moşie în 1701.7 Oare să
vedem în acest pas o contrabalansare a influenţei lui Brîncoveanu? După părerea
aceluiaşi istoriograf, ideea scutirii de dări a preoţilor noului cult ar
proveni tot
de la István Apor. În calitate de trezorier al Transilvaniei şi consilier al
guberniului, el propune cardinalului Kollonich al Ungariei, într-o serie de
scrisori,
acordarea acestor privilegii pentru consolidarea edificiului unirii cu Roma.8
Revenind
însă la amintitul protest gubernial din anul 1699, apare aici înserată
o idee care va face carieră mai ales în secolul nostru. Dacă în unele documente
sau memorii ca Approbatae sau în
cronica lui Cserei Mihály ideea este prezentă
într-o formă latentă, neaccentuată, în concepţia lui Miklós Bethlen (el se afla
—
după cum susţine Elemér Gyárfás — printre cei care participau din partea
calvină
la elaborarea documentului analizat) capătă o importanţă covîrşitoare, devenind
deviza toleranţei în perioada de tranziţie la epoca habsburgică. Orice
schimbare
în materie de cult va însemna îndată schimbarea raporturilor de forţe şi
răsturnarea
entropiei confesionale. În problema natio et religia înnoirile sînt
considerate
neavenite, catastrofale, cu repercusiuni incalculabile. „Zelul religios
întotdeauna
a fost temperat şi înlocuit de superioritatea raţiunii statale pe de o parte,
pe de
altă parte de convenţiile făcute sub jurămînt între diferitele naţiuni şi
confesiuni.
Mulţumită acestei temperanţe, ţara noastră înconjurată de atîţia duşmani, o
ţară cu diferite religii, limbi şi etnii, fiind condusă de dogmele cele mai
felurite
ale diverselor biserici, şi-a putut păstra fiinţa şi autonomia în timpurile
cele
mai grele prin care a trecut de atîtea ori.”9
Într-o
istorie a Transilvaniei datorată lui Benedek Jancsó, autorul consacră un sub-
capitol evenimentelor legate de bisericile romane de la sfîrşitul secolului al
17-lea.11 El
repetă ideea că cei vizaţi au aşteptat de la unirea cu Roma avantaje economice,
po-
litico-juridice, dar mai ales o ascensiune în ierarhia socială. Aceste
atrăgătoare
perspective au fost zugrăvite lui Teofil de iezuitul László Pál Bárányi, iar
vlădica
s-a dovedit a fi o fire practică. Jancsó nu prea crede în importanţa sau
ponderea
motivaţiei dogmatico-religioase atunci cînd enumeră cauzele succesului
bisericii
unite, întrucît doar o mică parte din clerul de atunci şi-a dat seama de
seriozitatea
celor pretinse de la Teofil sau Atanasie din partea iezuiţilor convertitori.
Păstrarea rituluia dat
satisfacţie deplină atît celor care efectuau serviciul divin, cît şi
enoriaşilor.12
Habsburgii au urmărit de fapt — opiniază autorul manualului — să-i
îndepărteze pe
români de influenţa spirituală a ortodoxismului politic al Rusiei.13
Protestele
catolice faţă de unire constituie un aspect nou în istoriografia
vremii. Scăpaţi din încorsetările confesionalismului de orice fel — arată
Jancsó
— nici romano–catolicii nu erau mulţumiţi de unirea cu Roma. Episcopul catolic
al Transilvaniei se simţea jenat de existenţa unei a doua episcopii pe
teritoriul
diocezei sale, iar catolicii vechi erau neliniştiţi şi invidioşi, considerînd
că prea
multe privilegii au fost acordate neofiţilor.14
Atunci cînd
în anul 1700 recunoaşterea lui Atanasie Anghel ca episcop unit
trebuia să fie întărită de un sinod de anvergură, autorităţile centrale şi
armata au
strîns cu forţa mase mari de oameni la Alba Iulia. „Pe deasupra, ca un semn
că
unirea este dorită nu numai de feţe bisericeşti ci şi de popor, pe cale
administrativă s-a decretat ca din fiecare sat să se prezinte cîte trei
indivizi
(români) la acest sinod. Este primul caz din istoria Transilvaniei în care
poporul
român a figurat ca neam recunoscut (formal) de autorităţi”.15Este, desigur,
părerea unui istoric aflat încă sub influenţa adunării de la Alba Iulia din
decembrie
1918. Simpatia autorului
este cîştigată totuşi de către ortodocşi, atunci cînd
vorbeşte despre nemulţumirea şi rezistenţa acestora, la sfîrşitul
subcapitolului
consacrat evenimentelor.16
În marea
sinteză a lui Gyula Szekfű (Magyar történet)17,mişcarea
unionistă
catolică română este reaşezată în context european, şi se arată că originile
sale se
află departe de Transilvania. Faţă de patriotismul local al autorilor
precedenţi,
Szekfű ştie că iezuiţii au făcut planuri concrete în vederea extinderii
catolicismului
în spaţiul balcanic încă din 1687, prin pater Ferenc Ravasz.17/a Pentru a-şi atinge
scopul în atragerea românilor, sîrbilor şi grecilor trebuia „mobilizat” (ca să
folosim
un cuvînt tipic din domeniul propagandei) sistemul de învăţămînt calitativ
supe-
rior aflat în grija părinţilor iezuiţi, trebuiau acordate privilegii pentru
uşurarea
robotei şi a fiscalităţii apăsătoare a statului. Iezuiţii Gábor Hevenessy şi
Márton
Szentiványi sînt — după opinia lui Szekfű — cei doi care îşi dau seama că
succesul
unei acţiuni ca unirea religioasă depinde în mare măsură de admiterea unor
concesii
formale, cum ar fi cele legate de menţinerea ritului răsăritean împreună cu
calendarul tradiţional (iulian), în timp ce din punct de vedere dogmatic unirea
ar
trebui restrînsă, cel puţin într-o. fază incipientă, la cele patru puncte
„cardinale”
care deosebesc uniţii de neuniţi.18
În regiunile
nord-vestice ale Transilvaniei actuale, adică în părţile sătmărene,
unirea religioasă a pătruns printre români chiar înainte de acţiunile
întreprinse
în interiorul Ardealului (1689–1692). Diploma din 1692 acordată de Împărat
preoţilor noului cult este un preludiu (o repetiţie generală) la cele două
diplome
leopoldine adresate românilor din Transilvania, avînd în linii mari acelaşiconţinut. Din punctul de
vedere al ierarhiei bisericeşti, sătmărenii au fost
subordonaţi episcopului de Eger, şi abia în secolul următor au obţinut dreptul
să-şi formeze propria lor episcopie.19
În legătură
cu unirea românilor ardeleni. Szekfű susţine pe bază de documente
că atît cardinalul Kollonich, cît şi iezuitul Hevenessy au cerut de la curia
papală
iezuiţi care vorbesc româneşte, şi ca aceştia să fie trecuţi la religia greco–catolică
pentru a putea controla nestingherit dacă sînt respectate punctele nevralgice
ale
unirii, dogmele adoptate, ori dacă există pericolul de a recădea în
schismatismul
vechi. Roma însă nu este de acord cu această trecere (se va vedea că papalitatea
ordonă constituirea instituţiei de teolog-sfetnic pe lîngă episcopii noi
uniţi). În schimb
pentru succesul deplin al unirii sprijină acordarea de privilegii preoţilor
uniţi,
privilegii care au fost acordate anterior şi preoţimii rutene.20
Szekfű,
enumerînd avantajele unirii, insistă mai ales asupra efectului
diplomei imperiale din 1701. Prin interzicerea legăturilor cu biserica ortodoxă
de dincolo de Carpaţi şi cu protestanţii din Transilvania (!), se va înfăptui
puritatea
dogmatică a noului cult, prin obligaţia, respectiv posibilitatea, de a întemeia
noi
şcoli superioare, se va trece la ridicarea nivelului cultural al românilor. „Toate
acestea au însemnat, dacă e să ne luăm după prezent, un impuls puternic pentru
ridicarea culturii poporului şi a naţionalităţii la români — scrie
Szekfű în 1935
— şi este o dovadă mai clară ca orice că statul maghiar (sic!) în
secolele mai
vechi a fost reazămul tuturor naţiunilor ne-maghiare şi a contribuit la
ridicarea
măreţiei şi culturii acestora.”21
Szekfű nu
poate scăpa de ideea că Tratatul de la Trianon este consecinţa
directă a liberalismului tradiţional al statului maghiar, al conducătorilor lui
slabi
şi incapabili, care nu au putut ţine piept mişcărilor naţionale din Ungaria
istorică.
Istoria
românilor scrisă de László Gáldi şi László Makkai şi tipărită
într-un moment absolut negativ al relaţiilor româno-maghiare (1941) nu
face altceva decît să repete ideile lansate de Szekfű în Magyar történet.22
Este de fapt o mai amplă reflecţie asupra atitudinii primilor conducători
ai
bisericii unite într-un cîmp de forţe unde atracţia calvinismului este în
evidentă slăbire, cu toate consecinţele sale de criză, iar catolicismul
promite,
cu dovezi palpabile, să fie religia statului, a celor de la putere, o biserică
oficială triumfătoare, care va da enoriaşilor săi mult mai multe libertăţi,
privilegii şi în general avantaje, decît vor avea cei ce persistă în ortodoxie
sau îşi menţin relaţiile lor cu biserica reformată, devenită ţintă a
contrareformei. Se vehiculase chiar ideea că întreaga „reformă bisericească”
— dacă putem folosi acest termen impropriu —, toate schimbările petrecute
au avut un caracter conştient, cu asumarea întregii responsabilităţi la nivelul
elitei bisericeşti. Enoriaşii de rînd, simpli preoţi de ţară nu pricepuseră
sensul
tranziţiei. (Autorii, deşi n-o exprimă în mod expres, au în faţa lor pilda lui Inochentie Micu Klein,
care peste cîteva decenii va transforma şansele
bisericii greco–catolice într-o armă politică însemnată.)
Un punct de
vedere foarte clar, o tratare obiectivă şi nuanţată este introdusă
în problematica unirii de Zoltán I. Tóth în cartea sa scrisă în timpul
războiului,
dar apărută în 1946 şi consacrată primului secol al mişcării naţionale române
din Transilvania.23
Prin
Contrareforma catolică, Viena urmărea cîteva obiective precise în arena
politică ardeleană: introducerea românilor (uniţi) în spaţiul de manevră al
puterii,
care trebuia să atragă după sine slăbirea protestanţilor. Scopul imediat era ca
stările şi ordinele din dietă, dominante în perioada principatului autonom
(adică
al Unio Trium Nationum), centrele de rezistenţă deci, să fie neutralizate lot
mai
mult. În acelaşi timp să fie redusă ponderea elementului maghiar antihabsburgic
prin crearea unei clientele prohabsburgice nemaghiare în Transilvania
multinaţională. De aceea, unirea este în bună parte o operă politică alături
de
originea sa teologico-dogmatică.24 Apropierea Vienei de români şi
crearea
formelor instituţionale în care aceştia din urmă să fie cuprinşi, a însemnat în
ultimă instanţă „că românii din Transilvania au fost scoşi din
neînsemnătatea
lor provincială şi au devenit factori politici la nivelul întregii ţări”, adică
al
Transilvaniei.25 Din punct de vedere psihologic, pentru asigurarea
succesului
unirii religioase, în faţa preoţilor trebuia să se prezinte perspectiva
ridicării prin
învăţămînt, prin privilegii şi scutiri care pînă atunci fuseseră rezervate doar
cultelor recepte. Tóth remarcă faptul că unirea religioasă a putut prinde
rădăcini
fiindcă aspectul material al avantajelor a primit contururi puternice, în timp
ce
latura dogmatică era trecută voit sub umbra banalităţii.26 În
acelaşi timp, li se
promitea uniţilor că nu vor mai fi consideraţi toleraţi, ci vor deveni fii ai
patriei
cu dreptul de a ocupa funcţii publice în stat.27 Un element deosebit
de important
al tratativelor duse în jurul unirii — subliniază Zoltán I. Tóth — este
apariţia în
masă, pentru prima dată în istoria Transilvaniei, a românilor ca factori
politici
activi şi distincţi în cadrul unor negocieri care aveau ca obiect
emanciparea,
obţinerea de drepturi egale, negocieri în care figurează deja şi interesele
intelectualilor laici, ceea ce denotă o orientare şi un simţ politic meritoriu.28
Drepturile revendicate nu puteau depăşi limitele rînduielilor feudale ale
Transilvaniei, nimeni nu se gîndea la dezorganizarea vieţii politice din
provincie,
ci doar la o răsturnare de forţe în favoarea catolicismului.29
Este
adevărat, cîmpul decizional iniţial a fost mai larg: li se oferise românilor
şi posibilitatea de a se uni cu alte trei confesiuni recepte (calvinii,
luteranii şi
unitarienii), cardinalul Kollonich însă anihilează practic drumul spre aceste
al-
ternative. Nu atît prin interdicţii sau sancţiuni, cît prin intermediul negocierilor
— să nu uităm că tratativele s-au desfăşurat între parteneri reali cu mize
reale! —,
dar mai ales prin promisiunile făcute românilor. Şi avea de unde să
promită, catolicismul avînd
puterea să îndeplinească o bună parte dintre acestea, fiindcă
în spatele lui se afla puterea în conţinuuă ascensiune a dinastiei habsburgice.
Uniţii se trezesc în postura de vîrf de lance în coasta feudalismului ardelean.30
Nici Kollonich, nici iezuiţii nu s-au gîndit însă la o emancipare totală,
totul
fiind folosit drept mijloc ideal de şantaj faţă de nobilimea ardeleană cu
tendinţe
centrifuge.31 Deşi Atanasie Angliei interpreta obstacolele şi
neajunsurile ivite în calea
unirii ca rezistenţă a oficialităţilor ardelen, pretenţiile moşierimii drept
insulte aduse
religiei catolice şi se punea de fiecare dată sub protecţia autorităţilor
vieneze sau a
iezuiţilor, nici Kollonich, nici călugării Societăţii Iezuite nu s-au lăsat
înşelaţi, făcînd
o distincţie clară între interesele uniţilor şi cele romano–catolice.32
Acuzaţia cea
mai frecventă a duşmanilor unirii era că schimbarea credinţei
nu a fost făcută în mod sincer de cei trecuţi la noua confesiune. Atanasie
Anghel
ar fi zis anturajului său nu rareori: „Vos estis uniti, ego non!”
Diploma
Leopoldină din 1701, cunoscută sub numele de „a doua diplomă
leopoldină” este oglinda dorinţelor maxime ale românilor în materie de
emancipare. Punctul al treilea cuprinde poate cea mai însemnată noutate:
uniţii,
atît cei din tagma preoţilor cît şi laicii, sînt consideraţi membri ai statului
catolic,
nemaifiind socotiţi indivizi marginalizaţi şi toleraţi. Autorităţile sînt
atenţionate
să ia în considerare aceste schimbări în statutul social al românilor uniţi.
Paragraful 3 nu a fost respectai niciodată — arată Z. Tóth — fiindcă
respectarea
lui ar fi înseninat o recepţie tacită a tuturor românilor uniţi.
Diploma
consfinţeşte numai unirea cu Roma. Din punct de vedere dogmatic,
unirea a fost posibilă numai cu biserica romano–catolică. Celelalte confesiuni,
se subliniază în mod cinic în acelaşi act, pot proteja uniţii. Dispoziţiile
Diplomei
trebuiau să fie publicate în faţa Dietei şi a autorităţilor. Executarea ei,
dacă s-ar
fi înfăptuit, ar fi răsturnat sistemul politic şi confesional al Transilvaniei,
iar
fiscul ar fi fost lipsii de venituri importante.33
În
privinţa autenticităţii diplomei din martie 1701, Tóth are nişte observaţii
pertinente. Astfel el presupune că actul este rezultatul abilităţii politice şi
prestaţiei personale a lui Atanasie Angliei care se mişca foarte sigur în
cercurile
din Viena. El a reuşit însă să se dezvinovăţească de toate acuzaţiile ce i se
puseseră
în cîrcă. Roma a fost de acord ca el să fie înscăunat episcop unit.
Textul
definitiv al diplomei nu este opera lui Atanasie Angliei şi este puţin
probabil ca episcopul să fi văzut vreodată textul ei integral. Greco–catolicii
nu au
ajuns niciodată în posesia actului, deşi episcopii de mai tîrziu l-au căutat şi
la
Viena şi în arhivele maghiare sau ardelene. Diploma, în forma sa finală, a fost
concepută de teologul iezuit, vicarul episcopului Atanasie.
Din
punct de vedere formal-juridic, diploma nu a fost întărită niciodată şi
nici nu a fost dată publicităţii în faţa Dietei: în schimb s-a trecut la
traducerea
conţinutului acesteia în practică. Lucrul a fost posibil după ce Împăratul a
ajuns la un compromis cu
stările şi ordinele transilvane în perioada ce a urmat răscoalei
conduse de Francisc Rákóczi.
Punctul al
treilea a rămas literă moartă, nu a fost făcut cunoscut în forma sa
originală nici la Sinodul bisericii unite din 29 Iulie 1701. Emanciparea
tuturor
greco–catolicilor a fost condiţionată de către cardinalul Kollonich — opiniază
autorul
nostru —, de rezultatele în timp ale unirii şi de sinceritatea noilor enoriaşi.34
În sfîrşit,
părerile cele mai recente le datorăm regretatului cercetător şi
arhivar principal Zsolt Trócsányi. Atît în cartea sa rezervată primelor decenii
de
dominaţie habsburgică în Transilvania35, cît şi în capitolul special
dedicat unirii
religioase din recenta sinteză maghiară a istoriei Transilvaniei.36 autorul
analizează evenimentele pe baza unor noi documente de arhivă. Trócsányi
situează
unirea cu Roma în cadrul celui de al doilea val al Contrareformei. Atragerea
românilor spre bisericile „vestului” a avut antecedente similare şi din partea
bisericilor protestante, fără a obţine însă prea mari succese.37 Contrareforma în
Transilvania înseamnă nu în primul rînd restaurarea catolicismului, ci
cîştigarea
de noi suflete. Cum protestanţii se puteau apăra cu mai mult succes, avînd
strategii
de mult folosite, biserica catolică şi-a extins atracţia asupra masei mari a
ortodocşilor români. Astfel aceştia din urmă au ajuns într-o poziţie cheie,
fiindcă
prin cîştigarea acestora în număr mare ponderea lor putea să intervină decisiv
în
rivalităţile dintre catolici şi protestanţi, dintre stările feudale ardelene şi
grupurile
de nobili din jurul cardinalului de Strigoniu, în competiţia dintre curte şi
nobilimea ardeleană.38
Părerea lui
Trócsányi diferă în privinţa situaţiei bisericii ortodoxe române
din Transilvania de la sfîrşitul secolului al 17-lea, de părerile generale
emise de
istoriografia română. Biserica românească — susţine autorul — s-a integrat
într-
o măsură destul de avansată în structurile politice şi confesionale ale
Principatului, a dobîndit nişte trăsături specifice (de exemplu, limba română
era
folosită în mod preponderent ca limbă de cult. feţelor bisericeşti li se
acordau
privilegii, scutiri şi unele protecţii împotriva abuzurilor feudale, micii
nobili
români erau folosiţi în serviciul diplomatic al principatului etc. ), astfel că
biserica
românilor în perioada preunională se afla în ajunul unor mari schimbări. 39
Schimbările aşteptate însă nu au mai avut loc, fiindcă sistemul politic
al
Principatului a sucombat, iar conducătorii bisericii ortodoxe au încercat o
nouă
cale de dezvoltare şi existenţă instituţională pentru românii din Transilvania.
Acceptarea unirii s-a făcut dintr-o poziţie de negociere, observă Zsolt
Trócsányi,
episcopul Atanasie Anghel acceptînd oferta care promitea cel mai mult, adică
sprijin militar noii biserici, armata imperială fiind gata oricînd să se
amestece
în cazul unor situaţii conflictuale dintre catolici şi „necatolici”.40
Deşi Dieta a
trebuit să accepte unirea cu Roma în 1699, a făcut tot ce i-a stat
în putinţă ca prevederile Diplomei să nu fie traduse în viaţă. Punctul
nevralgic a fost problema scutirilor
de impozite. Cine vor fi exceptaţi de sub plata dărilor şi
de prestări feudale, preoţii împreună cu familiile lor, toţi uniţii indiferent
de
condiţia lor socială? Nelămurirea fără echivoc a acestor probleme, precum şi
teama ca suma globală a impozitului impus românilor să fie plătită de mai
puţini
contribuabili sau să nu fie plătită integral (în multe locuri iobagii au
refuzat să-
şi „onoreze” datoriile), a creat un haos rar întîlnit în finanţele ţării.41
Prin
cercetarea arhivelor. Trócsányi reuşeşte să elucideze unele probleme. Astfel,
parcurgînd procesele verbale ale şedinţelor Ministerial–Konfernz in Rebus
Transylvaniei din martie 1698, află că doar la insistenţele guvernatorului
Gy. Bánffi
şi ale cancelarului principal M. Bethlen a fost introdus amendamentul potrivit
căruia
ortodocşii se puteau asocia cu oricare dintre confesiunile recepte din
Transilvania,
nu numai cu catolicii. Statutul privilegiat al acestei biserici va fi extins
asupra noilor
uniţi în mod automat. În schimb, cei care vor rămîne în vechea lor credinţă, nu
vor
avea parte de favoruri, situaţia lor rămînînd neschimbată. Această idee s-a
concretizat
ulterior în rescriptul regal din 14 aprilie 1698.42
Dispoziţiile
rescriptului sînt însă în contradicţie flagrantă cu sistemul fiscal al
provinciei, astfel că dieta din Transilvania propune păstrarea status quo
ante în
materie de dări şi obligaţii pînă cînd împăratul va decide printr-un nou
rescript.43
Răspunsul suveranului din februarie 1699 este însă în defavoarea Dietei,
fiindcă în
această fază a tratativelor cu românii. Leopold — la sfatul lui Kollonich — nu
a
dorit să compromită rezultatele deja obţinute pe tărîmul unirii cu Roma
catolică.44
Pentru a
contracara lotuşi succesul negocierilor. Guberniul a acordat ajutor
moral ortodocşilor, cît şi acelor parohii reformate române care nu au fost
atinse
încă de zelul unirii, mai ales în comitatele Hunedoarei şi în regiunea
Făgăraşului,
Braşovului etc. Se formează aşadar o alianţă vremelnică între două poluri ale
societăţii, urmărind acelaşi scop, dar din considerente diferite.45 La
rîndul său.
guvernatorul Bánffi adresează mai multe sesizări curţii în care printr-o abilă
argumentaţie juridică susţine că prevederile diplomei leopoldine din 1690 sînt
încălcate de unirea religioasă, care răstoarnă situaţia tradiţională a
raporturilor
de forţe dintre confesiunile recepte. După părerea guvernatorului, episcopul
uniţilor. Atanasie Anghel, are pretenţii nejustificate asupra preoţilor calvini
români, iar mulţi ortodocşi emigrează spre ţările române fiindcă sînt
constrînşi
să se declare uniţi cu catolicii.46 Acţiunile pornite de adversarii
unirii religioase
s-au dovedit a fi iluzorii. întrucît generalul imperial Rabutin a fost tot
timpul
prezent în momentele cele mai fierbinţi ale tratativelor şi ale desfăşurării
evenimentelor legate de procesul tranziţiei religioase.
Singura
victorie înregistrată de parlamentul provincial cu majoritate protestantă
a fost limitarea numărului celor scutiţi de dijme şi servituţi din tagma
preoţilor,
prevăzîndu-se totodată ca membrii clerului greco–catolic fără parohii să
trăiască în
mănăstiri privilegiate. Rezultatul scontat — calmarea pasiunilor — însă nu a
avut loc. Uniţii cer
privilegii depline pentru toţi membrii noii biserici, Împăratul
pretinde jurămînt de credinţă clară din partea episcopului şi clerului asupra
celor
patru puncte definite încă la sinodul din Florenţa (1439), astfel că soluţia —
într-o ţară agitată şi sfîşiată de opinii contradictorii — este emiterea unei
noi
diplome din partea Vienei. Acest nou act de bază este tocmai diploma atît de
controversată din 19 martie 1701. Diploma repetă o inepţie în materie de drept
public, adică toţi greco–catolicii să fie exceptaţi de sub servituţiile
feudale,
prevedere ce niciodată nu a fost publicată integral în Transilvania, de către
Guberniu sau preşedintele Dietei.47
Nemulţumirile
generale au culminat în timpul răscoalei antihabsburgice
condusă de Francisc Rákóczi al II-lea, iar după 1711 practic a trebuit
refondată
biserica unită din Transilvania.48
Oricare
ar fi fost soarta imediată a confesiunii greco–catolice ardelene, unirea
religioasă a avut repercusiuni durabile, am putea spune ireversibile, asupra
vieţii
sociale, politice, spirituale a Transilvaniei, şi mai ales asupra raporturilor
interetnice din provincie. Punctul de vedere al maghiarimii din Ardeal a fost
exprimat de Elemér Gyárfás în 1924: „Însemnătatea reală a acţiunilor
unioniste
nu le putea prevedea nimeni, nici marea nobilime din Transilvania, nici
cercurile
conducătoare vieneze. nici măcar românii, cei mai interesaţi în acest proces.
Nimeni nu s-a gîndit la Viena — unde cei de la putere s-au simţit protejaţi în
lojele lor — că prin unire ei făuresc progresul material şi sprijină dezvoltarea
culturală a unui popor, care în decurs de două secole scurte, lăsînd la o parte
propria-i neînsemnătate, ridicîndu-se, va distruge ca pe o jucărie dominaţia
dinastiei habsburgice.”49 □
NOTE
1. Cserei
Mihály, Históriája, c. f. Gyárfás Elemér Bethlen Miklós, Dicsőszentmárton,
1924, p. 132–133.
l/a I. Tóth Zoltán, Az
erdélyi román nacionalizmus első százada 1697–1792,
Budapest, Athenaeum, 1946, p. 26.
2. Gyárfás, op. cit., p. 122.
3. ibidem.
4. idem, p. 124
5. Albu, Nicolae, Istoria învăţămîntului
românesc din Transilvania pînă la 1800.
Blaj, 1944. p. 182–183.
6. Gyárfás, op. cit., p. 128–129.
7. Bíró Vencel, Altorjai Apor István és kora. Kolozsvár,
Erdélyi Katolikus Akadémia,
1935. p. 105.
8. ibidem.
9. Gyárfás, op. cit., 125.
10. Vezi
biografia sa în Erdélyi lexikon. (Szerk. dr. Osváth Kálmán). Oradea,
1928
p. 113. şi Erdélyi magyar irodalmi lexikon. II. Bukarest, Kriterion,
1991. p. 104–106.
11. Jancsó Benedek, Erdély története, Cluj-Kolozsvár,
Minerva Könyvkiadó RT.,
1931, p. 184–189.
12. idem, p. 184.
13. idem, p. 185.
14. idem p. 186.
15. idem, p. 187.
16. idem, p. 187–188.
17. Hóman Bálint — Szekfű Gyula, Magyar
történet. IV. Budapest, Királyi Magyar
Egyetemi Nyomda, 1935, p. 263–269.
17/a. idem, p. 264.
18. ibidem.
19. idem, p. 264–265.
20. ibidem.
21. idem, p. 266.
22. Gáldi László — Makkai László, A románok
története különös tekintettel az
erdélyi románokra. Budapest, A Magyar Történelmi Társulat kiadványa, 1941.
Paragraful
a fost scris de romanistul Gáldi, şi se extinde între paginile 195–198.
23. I.
Tóth Zoltán, op. cit., p. 19–43.
24. idem, p. 20.
25. idem, p. 20–21.
26. idem, p. 22.
27. idem, p. 23.
28. idem, p. 23–24.
29. idem. p. 25.
30. idem. p. 26.
31. idem. p. 31.
32. ibidem.
33. idem, p. 39.
34. idem, p. 40–41.
35. Trócsányi Zsolt, Habsburg-politika és
Habsburg-kormányzat Erdélyben 1690–
1740. Budapest, Akadémiai Kiadó, 1988. pp. 281-285. (În continuare Trócsányi
1988. )
36. Erdély
története. II. (Főszerkesző Köpeczi Béla. ) Budapest, Akadémia Kiadó,
1988. p. 886–889. Autorul capitolului este deci Zs. Trócsányi.
37. Trócsányi
1988, p. 281–282.
38. Erdély II., p. 887.
39. ibidem.
40. idem, p. 887.
41. idem, p. 889., şi Trócsányi 1988, p.
281.
42. Trócsányi
1988, p. 282.
43. ibidem.
44. ibidem.
45. idem, p. 283.
46. ibidem.
47. idem, p. 284–285.
48. idem, p. 285.
49. Gyárfás, op. cit., p. 133.
*
Mihály SPIELMANN-SEBESTYÉN (n. 1947) —Bibliotecar principal
la Biblioteca
Teleki Bolyai (Tîrgu-Mureş), lector universitar la Academia de Artă Teatrală
(Tîrgu-
Mureş) şi la Universitatea Babeş-Bolyai (Cluj). A publicat peste 250 de studii
despre
istoria Transilvaniei din secolele XV-XVII, autor al volumelor Erdélyi fejedelmek(Principii Transilvaniei), Editura
Mentor, Tîrgu-Mureş, 1993 şi 1994 (reed. ) şi Múlt
és múlt (Trecut şi trecut), Editura Impress. Tîrgu-Mureş, 1995.
(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006