Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL I. 1995, nr. 4 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
Unirea cu Roma

Unirea cu Roma în istoriografia maghiară

Mihály Spielmann–Sebestyén

Evenimentele anilor 1692–1701 nu au trecut neobservate de către opinia publică neromânească din Transilvania. Reacţiile vii ale diferitelor grupuri sociale şi etnice au evoluat conform intereselor lor de moment sau de perspectivă, întrucît în urma acţiunilor întreprinse de Habsburgi şi biserica catolică, a apărut de fapt o nouă confesiune, iar aceasta a însemnat la toate nivelele vieţii publice schimbarea status quo-ului religios al Transilvaniei, fiind astfel introdus un element nou nemaiîntîlnit pînă atunci în politica internă a provinciei.

Este adevărat că însuşi statului Transilvaniei nu mai era cel din perioada principatului autonom. Integrarea sa a început încă cu ocazia primelor tratate încheiate cu Viena în anii optzeci ai secolului al 17-lea. A fost un proces lent, dar sigur, avînd loc schimbări ireversibile pe plan politic, social şi religios. Deşi Diploma Leopoldină (octombrie 1690) a proclamat în mod solemn respectarea autonomiei, a legilor înmănunchiate în Approbatae et Compillatae, numite constituţia ţării, şi menţinerea în vigoare a practicării neîngrădite a religiilor recepte (adică cele legalizate ca forme de cult şi organizare bisericească prin acte dietale), actul a fost emis sub ameninţarea atacurilor lui Imre Thököly (septembrie-octombrie 1690), cînd exista pericolul ruperii provinciei de imperiul habsburgic, şi revenirii la principatul autonom (fără şanse reale, putem afirma azi!). După trecerea pericolului, guvernanţii vienezi au făcut tot posibilul ca efectul acestei diplome să fie cît mai neînsemnat. Contemporanii, fie ei catolici, calvini sau luterani au reacţionat în mod diferit la tratativele unioniste ale episcopilor Teofil şi Atanasie Angliei. În schimb au fost vii protestele din partea ortodocşilor din Transilvania şi din Ţările Române.

Luteranii, în general, au privit distant evenimentele confesionale din mo- ment ce nu s-au implicat direct nici în tratative, nici în problemele sociale legate de aceasta, asigurîndu-se autonomia lor internă confesională. Aceasta este cel puţin părerea cronicarului Mihály Cserei (1667/68–1756), susţinînd că „acel jude regal din Sibiu, János Szász [adică Johann Sachs von Harteneck], fără de dumnezeu, s-a alăturat în secret papiştaşilor şi papiştaşii l-au asigurat sub jurămînt că punctele [acordului între biserica Romei şi românii din Transilvania] nu vor avea influenţă asupra luteranilor şi oraşelor săseşti, ci vor atinge doar ungurii şi bisericile lor, cea calvină şi unitariană. Astfel János Szász i-a îndepărtat pe saşi de celălalte religii, şi aşa se face că aceştia [adică ungurii] au rămas singuri. Au fost înaintate destule plîngeri, au fost făcute multe cereri împăratului în care s-a arătat că prin punctele [unirii religioase] s-au comis ilegalităţi atît împotriva legilor ţării cît şi împotriva prevederilor Diplomei [1690], dar totul a fost degeaba. Aceasta fiindcă [cardinalul] Kollonich l-a ademenit pe sărmanul împărat şi nu i-a permis alteţei sale să facă dreptate.”1

Desigur Cserei este reprezentantul, purtătorul de cuvînt al calvinilor, care se socotesc păgubiţii cei mai mari ai unirii, — să ne amintim de existenţa bisericii calvine româneşti din Transilvania şi de relaţia ierarhică strînsă între biserica ortodoxă şi cea calvină din Ardeal şi, într-un sens mai larg, a schimbării de domnie din 1690.

Dacă în timpul principilor şi mai ales începînd cu domnia lui György Rákóczi I. (1629–1648), biserica reformată-calvină este considerată biserică de stat, biserică princiară (primus inter pares), după 1690 este redusă la statutul de biserică receptă, rămîne una din confesiunile legale şi libere, dar puţin preferată de guvernanţii imperiului habsburgic. Majoritatea elitei politice locale, marea sau mica nobilime maghiară, a făcut parte din această biserică. Apoi episcopul Teofil păstrase relaţii destul de bune şi strînse cu calvinii, iar Atanasie Angliei. care a fost educat în şcoala princiară din Alba Iulia de profesori calvini în spirit calvin, a ajuns în scaunul episcopal ortodox cu sprijinul gubernatorului (calvin) al Transilvaniei, György Bánffi. Fostul cancelar principal al Transilvaniei, contele Miklós Bethlen (1642–1716), consemnează în memoriile sale scrise în timpul prizonieratului său la Viena că „prin galbeni împrumutaţi de la tatăl său — c vorba despre Atanasie Anghel — din care o bună parte a curs spre domnia sa Gubernatorul, el a fost făcut episcop” al românilor. Chiar dacă nu este întru-totul adevărată simonia susţinută de Bethlen, totuşi trădează venalitatea unor funcţii importante din biserica ortodoxă din Transilvania în ultimii ani ai principatului.

Motivul principal al plîngerii calvinilor în toată problema unirii este nerealizarea unei posibilităţi existente, cel puţin pe hîrtie: la insistenţele calvinilor, românilor li s-a permis asocierea cu oricare confesiune receptă din Transilvania, deci şi cu calvinii.1/a Este adevărat că nu au fost pregătite modalităţile dogmatico-ceremoniale sau teologice ca în cazul catolicismului. În general istoriografia românească şi în special cea confesională nu insistă asupra acestui fapt, ei se rezumă la constatarea că biserica calvină din Transilvania a avut încercări de convertire printre români, dar a obţinut doar succese modeste în cursul secolului al 17-lea. Istoriografia greco–catolică a dus o luptă pe două fronturi: pe o parte pentru a para atacurile ortodoxiei care îi repoşează „trădarea”, „fuga”, „scindarea românilor ardeleni în două confesiuni”, pe de alta pentru a justifica de ce s-au unit cu Roma, de ce era imposibilă asocierea cu Geneva lui Calvin. Lăsînd la o parte certurile interconfesionale româno-române, greco- catolicii îi reproşează calvinismului din Principat imixtiunea nepermisă în treburile interne ale bisericii româneşti, obligativitatea prestării jurămîntul de credinţa faţă de episcopul reformat şi dreptul de placetum al acestuia asupra hotărîrilor bisericii ortodoxe române. Se vechiculează chiar părerea (cu o doză de populism ieftin) cum că în cazul persistenţei acestei practici, biserica română ortodoxă, dar mai ales cea calvină românească ar fi fost complet deznaţionalizată. Aceste presupuneri însă nu se bazează pe fapte, ci mai de grabă pe sentimente. Nu cunoaştem cazuri în Europa Centrală în care calvinismul, mai pe larg reforma religioasă, i-ar fi deznaţionalizat pe cei care au adoptat-o. Dimpotrivă, prin însăşi principiile de bază ale reformei, s-a promovat cultivarea limbii materne în biserici, şcoli, literatură, tipografie etc.

Este cert însă că Biserica Ortodoxă Română din Transilvania a fost nemulţumită de tratamentul primit din partea superintendenţilor (episcopilor) calvini. Păturii conducătoare române din biserică i s-a pus în faţă o reală alternativă: catolicismul, ridicarea din punct de vedere social a neamului. Iar „grupul de presiune” din cadrul bisericii (episcopia română) a decis în favoarea acestei posibilităţi. Aceasta a însemnat o nouă organizare socială, economică, şi în primul rînd confesională, a avut repercusiuni asupra formării ideologiei specifice româneşti, a dat un imbold dezvoltării culturale şi economice, a favorizat formarea burgheziei române din Transilvania. Cu alte cuvinte, decizia din anii 1696–1701 a însemnat o interpretare realistă a mersului istoriei: a recunoscut că dominaţia Habsburgilor reprezintă viitorul. Ei au văzut mai clar ca alte grupuri că protestantismul de tip calvin pierde teren, intră în defensivă, iar românii doreau să fie de partea învingătorilor, ceea ce a fost o dorinţă firească, umană.

Posibilitatea iniţială a alegerii între confesiunile de rit apusean apare frecvent în istoriografia maghiară. Se accentuază mai ales decizia dietei Transilvaniei din septembrie 1698, cînd stările şi ordinele (în majoritate protestanţi) au hotărît formarea unei comisii dietale care să cerceteze dacă românii nu doresc cumva să se unească cu vreo altă confesiune, respectiv, care sînt preferinţele lor. Comisarii parlamentari trimişi în satele din Ardeal s-au întors cu un material impresionant.2 Rezultatele au fost aduse în faţa dietei din Sighişoara (din ianuarie 1699). Răspunsurile înregistrate trădau că majoritatea ţăranilor nu prea ştiau în ce ar consta unirea cu alte confesiuni şi în special cu biserica Romei. În gîndirea oamenilor simpli, dar şi a multor preoţi, predomina formalismul, aspectul exterior al ritului: să nu se schimbe ritul şi calendarul răsăritean, încolo erau de acord cu orice schimbare care ar putea duce la îmbunătăţirea situaţiei lor, cu respectarea acestor condiţii fiind gata pentru orice compromis cu oricare confesiune receptă.3

Guberniul Transilvaniei la rîndul său se simţea şi el obligat să facă o declaraţie de principiu în legătură cu unirea religioasă la 14 iulie 1699. Suntem după prima Diplomă Leopoldină dată românilor (16 februarie 1699), care aproba hotărîrile sinodului ţinut de Atanasie în octombrie 1698. Actul este o combinaţie a diferitelor puncte de vedere, este oglinda vremurilor de tranziţie, cu duplicităţile inerente, fiindcă trebuia să satisfacă mai multe pretenţii.

Textul conţine semnele intoleranţei mai vechi ale nobilimii calvine, care fusese forţa conducătoare practic fără rivali în epoca Principatului. În noua conjunctură politică însă, gruparea este întrecută în favoruri şi privilegii de romano–catolici, bunăvoinţa curţii vieneze nu se mai revarsă asupra membrilor săi, dar ceea ce li s-a părut cel mai revoltător a fost să se vadă concuraţi şi de o grupare etnico-religioasă care deunăzi nu avea nici o pondere politică! În aceasta constă explicaţia tonului dispreţuitor al declaraţiei guberniale: „Schimbarea de religie impusă poporului român nu va însemna nici un avantaj pentru biserica catolică, fiindcă acest popor în realitate nu are nici o religie, ci este plin de superstiţii, pe deasupra este şi barbar şi se dedă la toate vicleniile” (în origi- nal: „Gentis Valachicae religione nulla, sed superstitione sola imbutae et alias barbarae, ac ad omnes nefas pronae, nullo religionis Catholicae emolumento” etc)4. Comentînd la justa sa valoare documentul, G. Bariţiu observă dezamăgirea calvinilor, care se văd înşelaţi, unirea cu Roma devenind tot mai mult o realitate, în timp ce biserica calvină română pierdea teren de la o zi la alta, asocierea cu biserica reformată a românilor rămînînd doar o iluzie. Este adevărat că starea ortodoxiei ardelene la sfîrşitul secolului al 17-lea era într-adevăr deplorabilă, cu sau fără aprecierea contemporanilor, şi nici situaţia bisericii unite nu era mai strălucită peste o jumătate de veac.5

Scopul adevărat al celor care optaseră pentru unirea cu Roma — se arată în document — este de a aboli cu orice preţ legile ţării [i.e. rînduielile iobăgeşti] şi scutirea preoţilor de servituţile şi dările feudale. Totodată asemenea mişcări novatoare în materie de religie nu fac altceva decît să provoace bănuieli din partea celorlalţi principi greci (adică ortodocşi) învecinaţi. Cu alte cuvinte, unii membri ai Guberniului s-au gîndit şi la complicaţii externe ce s-ar putea isca din tratativele unioniste. Ei insinuau în primul rînd nemulţumirile Kievului şi ale Rusiei lui Petru cel Mare, în ascensiune. Desigur, episcopia română din Transilvania nu a avut în vedere o iradiere atît de largă a complicaţiilor legate de schimbarea religiei. Ea s-a mulţumit cu protecţia reală şi efectivă (cu asistenţa militară dată de generalii imperiali) a lui Leopold I, a cardinalului Kollonich de Strigoniu şi cu bunăvoinţa papei de la Roma. Faţă de Ţara Românească, faţă de mitropolia Ungro-Vlahiei, atitudinea lui Atanasie Angliei trebuia să fi fost cel puţin ambiguă — promisiuni, făgăduieli la hirotonisire pe o parte, tratative secrete cu iezuiţii pe de altă parte —, dacă în anul 1700 ortodoxul Constantin Brîncoveanu încă este gata să-i doneze nişte moşii pentru a-i asigura ascultarea de credinţa veche.6

Vencel Bíró, într-o monografie consacrată lui István Apor, promotorul princi- pal al Contrareformei catolice în Transilvania din partea marilor feudali laici, aduce dovezi în sprijinul afirmaţiilor sale privind acţiunile lui Apor în vederea creării confesiunii greco–catolice de la noi. De exemplu, Apor militează pentru constituirea unui fond funciar independent pentru noul episcop greco–catolic, şi din porunca Împăratului chiar îl va introduce în această moşie în 1701.7 Oare să vedem în acest pas o contrabalansare a influenţei lui Brîncoveanu? După părerea aceluiaşi istoriograf, ideea scutirii de dări a preoţilor noului cult ar proveni tot de la István Apor. În calitate de trezorier al Transilvaniei şi consilier al guberniului, el propune cardinalului Kollonich al Ungariei, într-o serie de scrisori, acordarea acestor privilegii pentru consolidarea edificiului unirii cu Roma.8

Revenind însă la amintitul protest gubernial din anul 1699, apare aici înserată o idee care va face carieră mai ales în secolul nostru. Dacă în unele documente sau memorii ca Approbatae sau în cronica lui Cserei Mihály ideea este prezentă într-o formă latentă, neaccentuată, în concepţia lui Miklós Bethlen (el se afla — după cum susţine Elemér Gyárfás — printre cei care participau din partea calvină la elaborarea documentului analizat) capătă o importanţă covîrşitoare, devenind deviza toleranţei în perioada de tranziţie la epoca habsburgică. Orice schimbare în materie de cult va însemna îndată schimbarea raporturilor de forţe şi răsturnarea entropiei confesionale. În problema natio et religia înnoirile sînt considerate neavenite, catastrofale, cu repercusiuni incalculabile. „Zelul religios întotdeauna a fost temperat şi înlocuit de superioritatea raţiunii statale pe de o parte, pe de altă parte de convenţiile făcute sub jurămînt între diferitele naţiuni şi confesiuni. Mulţumită acestei temperanţe, ţara noastră înconjurată de atîţia duşmani, o ţară cu diferite religii, limbi şi etnii, fiind condusă de dogmele cele mai felurite ale diverselor biserici, şi-a putut păstra fiinţa şi autonomia în timpurile cele mai grele prin care a trecut de atîtea ori.”9

Într-o istorie a Transilvaniei datorată lui Benedek Jancsó, autorul consacră un sub- capitol evenimentelor legate de bisericile romane de la sfîrşitul secolului al 17-lea.11 El repetă ideea că cei vizaţi au aşteptat de la unirea cu Roma avantaje economice, po- litico-juridice, dar mai ales o ascensiune în ierarhia socială. Aceste atrăgătoare perspective au fost zugrăvite lui Teofil de iezuitul László Pál Bárányi, iar vlădica s-a dovedit a fi o fire practică. Jancsó nu prea crede în importanţa sau ponderea motivaţiei dogmatico-religioase atunci cînd enumeră cauzele succesului bisericii unite, întrucît doar o mică parte din clerul de atunci şi-a dat seama de seriozitatea celor pretinse de la Teofil sau Atanasie din partea iezuiţilor convertitori. Păstrarea ritului a dat satisfacţie deplină atît celor care efectuau serviciul divin, cît şi enoriaşilor.12 Habsburgii au urmărit de fapt — opiniază autorul manualului — să-i îndepărteze pe români de influenţa spirituală a ortodoxismului politic al Rusiei.13

Protestele catolice faţă de unire constituie un aspect nou în istoriografia vremii. Scăpaţi din încorsetările confesionalismului de orice fel — arată Jancsó — nici romano–catolicii nu erau mulţumiţi de unirea cu Roma. Episcopul catolic al Transilvaniei se simţea jenat de existenţa unei a doua episcopii pe teritoriul diocezei sale, iar catolicii vechi erau neliniştiţi şi invidioşi, considerînd că prea multe privilegii au fost acordate neofiţilor.14

Atunci cînd în anul 1700 recunoaşterea lui Atanasie Anghel ca episcop unit trebuia să fie întărită de un sinod de anvergură, autorităţile centrale şi armata au strîns cu forţa mase mari de oameni la Alba Iulia. „Pe deasupra, ca un semn că unirea este dorită nu numai de feţe bisericeşti ci şi de popor, pe cale administrativă s-a decretat ca din fiecare sat să se prezinte cîte trei indivizi (români) la acest sinod. Este primul caz din istoria Transilvaniei în care poporul român a figurat ca neam recunoscut (formal) de autorităţi”.15 Este, desigur, părerea unui istoric aflat încă sub influenţa adunării de la Alba Iulia din decembrie 1918. Simpatia autorului este cîştigată totuşi de către ortodocşi, atunci cînd vorbeşte despre nemulţumirea şi rezistenţa acestora, la sfîrşitul subcapitolului consacrat evenimentelor.16

În marea sinteză a lui Gyula Szekfű (Magyar történet)17, mişcarea unionistă catolică română este reaşezată în context european, şi se arată că originile sale se află departe de Transilvania. Faţă de patriotismul local al autorilor precedenţi, Szekfű ştie că iezuiţii au făcut planuri concrete în vederea extinderii catolicismului în spaţiul balcanic încă din 1687, prin pater Ferenc Ravasz.17/a Pentru a-şi atinge scopul în atragerea românilor, sîrbilor şi grecilor trebuia „mobilizat” (ca să folosim un cuvînt tipic din domeniul propagandei) sistemul de învăţămînt calitativ supe- rior aflat în grija părinţilor iezuiţi, trebuiau acordate privilegii pentru uşurarea robotei şi a fiscalităţii apăsătoare a statului. Iezuiţii Gábor Hevenessy şi Márton Szentiványi sînt — după opinia lui Szekfű — cei doi care îşi dau seama că succesul unei acţiuni ca unirea religioasă depinde în mare măsură de admiterea unor concesii formale, cum ar fi cele legate de menţinerea ritului răsăritean împreună cu calendarul tradiţional (iulian), în timp ce din punct de vedere dogmatic unirea ar trebui restrînsă, cel puţin într-o. fază incipientă, la cele patru puncte „cardinale” care deosebesc uniţii de neuniţi.18

În regiunile nord-vestice ale Transilvaniei actuale, adică în părţile sătmărene, unirea religioasă a pătruns printre români chiar înainte de acţiunile întreprinse în interiorul Ardealului (1689–1692). Diploma din 1692 acordată de Împărat preoţilor noului cult este un preludiu (o repetiţie generală) la cele două diplome leopoldine adresate românilor din Transilvania, avînd în linii mari acelaşi conţinut. Din punctul de vedere al ierarhiei bisericeşti, sătmărenii au fost subordonaţi episcopului de Eger, şi abia în secolul următor au obţinut dreptul să-şi formeze propria lor episcopie.19

În legătură cu unirea românilor ardeleni. Szekfű susţine pe bază de documente că atît cardinalul Kollonich, cît şi iezuitul Hevenessy au cerut de la curia papală iezuiţi care vorbesc româneşte, şi ca aceştia să fie trecuţi la religia greco–catolică pentru a putea controla nestingherit dacă sînt respectate punctele nevralgice ale unirii, dogmele adoptate, ori dacă există pericolul de a recădea în schismatismul vechi. Roma însă nu este de acord cu această trecere (se va vedea că papalitatea ordonă constituirea instituţiei de teolog-sfetnic pe lîngă episcopii noi uniţi). În schimb pentru succesul deplin al unirii sprijină acordarea de privilegii preoţilor uniţi, privilegii care au fost acordate anterior şi preoţimii rutene.20

Szekfű, enumerînd avantajele unirii, insistă mai ales asupra efectului diplomei imperiale din 1701. Prin interzicerea legăturilor cu biserica ortodoxă de dincolo de Carpaţi şi cu protestanţii din Transilvania (!), se va înfăptui puritatea dogmatică a noului cult, prin obligaţia, respectiv posibilitatea, de a întemeia noi şcoli superioare, se va trece la ridicarea nivelului cultural al românilor. „Toate acestea au însemnat, dacă e să ne luăm după prezent, un impuls puternic pentru ridicarea culturii poporului şi a naţionalităţii la români scrie Szekfű în 1935 şi este o dovadă mai clară ca orice că statul maghiar (sic!) în secolele mai vechi a fost reazămul tuturor naţiunilor ne-maghiare şi a contribuit la ridicarea măreţiei şi culturii acestora.”21

Szekfű nu poate scăpa de ideea că Tratatul de la Trianon este consecinţa directă a liberalismului tradiţional al statului maghiar, al conducătorilor lui slabi şi incapabili, care nu au putut ţine piept mişcărilor naţionale din Ungaria istorică.

Istoria românilor scrisă de László Gáldi şi László Makkai şi tipărită într-un moment absolut negativ al relaţiilor româno-maghiare (1941) nu face altceva decît să repete ideile lansate de Szekfű în Magyar történet.22 Este de fapt o mai amplă reflecţie asupra atitudinii primilor conducători ai bisericii unite într-un cîmp de forţe unde atracţia calvinismului este în evidentă slăbire, cu toate consecinţele sale de criză, iar catolicismul promite, cu dovezi palpabile, să fie religia statului, a celor de la putere, o biserică oficială triumfătoare, care va da enoriaşilor săi mult mai multe libertăţi, privilegii şi în general avantaje, decît vor avea cei ce persistă în ortodoxie sau îşi menţin relaţiile lor cu biserica reformată, devenită ţintă a contrareformei. Se vehiculase chiar ideea că întreaga „reformă bisericească” — dacă putem folosi acest termen impropriu —, toate schimbările petrecute au avut un caracter conştient, cu asumarea întregii responsabilităţi la nivelul elitei bisericeşti. Enoriaşii de rînd, simpli preoţi de ţară nu pricepuseră sensul tranziţiei. (Autorii, deşi n-o exprimă în mod expres, au în faţa lor pilda lui Inochentie Micu Klein, care peste cîteva decenii va transforma şansele bisericii greco–catolice într-o armă politică însemnată.)

Un punct de vedere foarte clar, o tratare obiectivă şi nuanţată este introdusă în problematica unirii de Zoltán I. Tóth în cartea sa scrisă în timpul războiului, dar apărută în 1946 şi consacrată primului secol al mişcării naţionale române din Transilvania.23

Prin Contrareforma catolică, Viena urmărea cîteva obiective precise în arena politică ardeleană: introducerea românilor (uniţi) în spaţiul de manevră al puterii, care trebuia să atragă după sine slăbirea protestanţilor. Scopul imediat era ca stările şi ordinele din dietă, dominante în perioada principatului autonom (adică al Unio Trium Nationum), centrele de rezistenţă deci, să fie neutralizate lot mai mult. În acelaşi timp să fie redusă ponderea elementului maghiar antihabsburgic prin crearea unei clientele prohabsburgice nemaghiare în Transilvania multinaţională. De aceea, unirea este în bună parte o operă politică alături de originea sa teologico-dogmatică.24 Apropierea Vienei de români şi crearea formelor instituţionale în care aceştia din urmă să fie cuprinşi, a însemnat în ultimă instanţă „că românii din Transilvania au fost scoşi din neînsemnătatea lor provincială şi au devenit factori politici la nivelul întregii ţări”, adică al Transilvaniei.25 Din punct de vedere psihologic, pentru asigurarea succesului unirii religioase, în faţa preoţilor trebuia să se prezinte perspectiva ridicării prin învăţămînt, prin privilegii şi scutiri care pînă atunci fuseseră rezervate doar cultelor recepte. Tóth remarcă faptul că unirea religioasă a putut prinde rădăcini fiindcă aspectul material al avantajelor a primit contururi puternice, în timp ce latura dogmatică era trecută voit sub umbra banalităţii.26 În acelaşi timp, li se promitea uniţilor că nu vor mai fi consideraţi toleraţi, ci vor deveni fii ai patriei cu dreptul de a ocupa funcţii publice în stat.27 Un element deosebit de important al tratativelor duse în jurul unirii — subliniază Zoltán I. Tóth — este apariţia în masă, pentru prima dată în istoria Transilvaniei, a românilor ca factori politici activi şi distincţi în cadrul unor negocieri care aveau ca obiect emanciparea, obţinerea de drepturi egale, negocieri în care figurează deja şi interesele intelectualilor laici, ceea ce denotă o orientare şi un simţ politic meritoriu.28 Drepturile revendicate nu puteau depăşi limitele rînduielilor feudale ale Transilvaniei, nimeni nu se gîndea la dezorganizarea vieţii politice din provincie, ci doar la o răsturnare de forţe în favoarea catolicismului.29

Este adevărat, cîmpul decizional iniţial a fost mai larg: li se oferise românilor şi posibilitatea de a se uni cu alte trei confesiuni recepte (calvinii, luteranii şi unitarienii), cardinalul Kollonich însă anihilează practic drumul spre aceste al- ternative. Nu atît prin interdicţii sau sancţiuni, cît prin intermediul negocierilor — să nu uităm că tratativele s-au desfăşurat între parteneri reali cu mize reale! —, dar mai ales prin promisiunile făcute românilor. Şi avea de unde să promită, catolicismul avînd puterea să îndeplinească o bună parte dintre acestea, fiindcă în spatele lui se afla puterea în conţinuuă ascensiune a dinastiei habsburgice. Uniţii se trezesc în postura de vîrf de lance în coasta feudalismului ardelean.30 Nici Kollonich, nici iezuiţii nu s-au gîndit însă la o emancipare totală, totul fiind folosit drept mijloc ideal de şantaj faţă de nobilimea ardeleană cu tendinţe centrifuge.31 Deşi Atanasie Angliei interpreta obstacolele şi neajunsurile ivite în calea unirii ca rezistenţă a oficialităţilor ardelen, pretenţiile moşierimii drept insulte aduse religiei catolice şi se punea de fiecare dată sub protecţia autorităţilor vieneze sau a iezuiţilor, nici Kollonich, nici călugării Societăţii Iezuite nu s-au lăsat înşelaţi, făcînd o distincţie clară între interesele uniţilor şi cele romano–catolice.32

Acuzaţia cea mai frecventă a duşmanilor unirii era că schimbarea credinţei nu a fost făcută în mod sincer de cei trecuţi la noua confesiune. Atanasie Anghel ar fi zis anturajului său nu rareori: „Vos estis uniti, ego non!”

Diploma Leopoldină din 1701, cunoscută sub numele de „a doua diplomă leopoldină” este oglinda dorinţelor maxime ale românilor în materie de emancipare. Punctul al treilea cuprinde poate cea mai însemnată noutate: uniţii, atît cei din tagma preoţilor cît şi laicii, sînt consideraţi membri ai statului catolic, nemaifiind socotiţi indivizi marginalizaţi şi toleraţi. Autorităţile sînt atenţionate să ia în considerare aceste schimbări în statutul social al românilor uniţi. Paragraful 3 nu a fost respectai niciodată — arată Z. Tóth — fiindcă respectarea lui ar fi înseninat o recepţie tacită a tuturor românilor uniţi.

Diploma consfinţeşte numai unirea cu Roma. Din punct de vedere dogmatic, unirea a fost posibilă numai cu biserica romano–catolică. Celelalte confesiuni, se subliniază în mod cinic în acelaşi act, pot proteja uniţii. Dispoziţiile Diplomei trebuiau să fie publicate în faţa Dietei şi a autorităţilor. Executarea ei, dacă s-ar fi înfăptuit, ar fi răsturnat sistemul politic şi confesional al Transilvaniei, iar fiscul ar fi fost lipsii de venituri importante.33

În privinţa autenticităţii diplomei din martie 1701, Tóth are nişte observaţii pertinente. Astfel el presupune că actul este rezultatul abilităţii politice şi prestaţiei personale a lui Atanasie Angliei care se mişca foarte sigur în cercurile din Viena. El a reuşit însă să se dezvinovăţească de toate acuzaţiile ce i se puseseră în cîrcă. Roma a fost de acord ca el să fie înscăunat episcop unit.

Textul definitiv al diplomei nu este opera lui Atanasie Angliei şi este puţin probabil ca episcopul să fi văzut vreodată textul ei integral. Greco–catolicii nu au ajuns niciodată în posesia actului, deşi episcopii de mai tîrziu l-au căutat şi la Viena şi în arhivele maghiare sau ardelene. Diploma, în forma sa finală, a fost concepută de teologul iezuit, vicarul episcopului Atanasie.

Din punct de vedere formal-juridic, diploma nu a fost întărită niciodată şi nici nu a fost dată publicităţii în faţa Dietei: în schimb s-a trecut la traducerea conţinutului acesteia în practică. Lucrul a fost posibil după ce Împăratul a ajuns la un compromis cu stările şi ordinele transilvane în perioada ce a urmat răscoalei conduse de Francisc Rákóczi.

Punctul al treilea a rămas literă moartă, nu a fost făcut cunoscut în forma sa originală nici la Sinodul bisericii unite din 29 Iulie 1701. Emanciparea tuturor greco–catolicilor a fost condiţionată de către cardinalul Kollonich — opiniază autorul nostru —, de rezultatele în timp ale unirii şi de sinceritatea noilor enoriaşi.34

În sfîrşit, părerile cele mai recente le datorăm regretatului cercetător şi arhivar principal Zsolt Trócsányi. Atît în cartea sa rezervată primelor decenii de dominaţie habsburgică în Transilvania35, cît şi în capitolul special dedicat unirii religioase din recenta sinteză maghiară a istoriei Transilvaniei.36 autorul analizează evenimentele pe baza unor noi documente de arhivă. Trócsányi situează unirea cu Roma în cadrul celui de al doilea val al Contrareformei. Atragerea românilor spre bisericile „vestului” a avut antecedente similare şi din partea bisericilor protestante, fără a obţine însă prea mari succese.37 Contrareforma în Transilvania înseamnă nu în primul rînd restaurarea catolicismului, ci cîştigarea de noi suflete. Cum protestanţii se puteau apăra cu mai mult succes, avînd strategii de mult folosite, biserica catolică şi-a extins atracţia asupra masei mari a ortodocşilor români. Astfel aceştia din urmă au ajuns într-o poziţie cheie, fiindcă prin cîştigarea acestora în număr mare ponderea lor putea să intervină decisiv în rivalităţile dintre catolici şi protestanţi, dintre stările feudale ardelene şi grupurile de nobili din jurul cardinalului de Strigoniu, în competiţia dintre curte şi nobilimea ardeleană.38

Părerea lui Trócsányi diferă în privinţa situaţiei bisericii ortodoxe române din Transilvania de la sfîrşitul secolului al 17-lea, de părerile generale emise de istoriografia română. Biserica românească — susţine autorul — s-a integrat într- o măsură destul de avansată în structurile politice şi confesionale ale Principatului, a dobîndit nişte trăsături specifice (de exemplu, limba română era folosită în mod preponderent ca limbă de cult. feţelor bisericeşti li se acordau privilegii, scutiri şi unele protecţii împotriva abuzurilor feudale, micii nobili români erau folosiţi în serviciul diplomatic al principatului etc. ), astfel că biserica românilor în perioada preunională se afla în ajunul unor mari schimbări. 39 Schimbările aşteptate însă nu au mai avut loc, fiindcă sistemul politic al Principatului a sucombat, iar conducătorii bisericii ortodoxe au încercat o nouă cale de dezvoltare şi existenţă instituţională pentru românii din Transilvania. Acceptarea unirii s-a făcut dintr-o poziţie de negociere, observă Zsolt Trócsányi, episcopul Atanasie Anghel acceptînd oferta care promitea cel mai mult, adică sprijin militar noii biserici, armata imperială fiind gata oricînd să se amestece în cazul unor situaţii conflictuale dintre catolici şi „necatolici”.40

Deşi Dieta a trebuit să accepte unirea cu Roma în 1699, a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca prevederile Diplomei să nu fie traduse în viaţă. Punctul nevralgic a fost problema scutirilor de impozite. Cine vor fi exceptaţi de sub plata dărilor şi de prestări feudale, preoţii împreună cu familiile lor, toţi uniţii indiferent de condiţia lor socială? Nelămurirea fără echivoc a acestor probleme, precum şi teama ca suma globală a impozitului impus românilor să fie plătită de mai puţini contribuabili sau să nu fie plătită integral (în multe locuri iobagii au refuzat să- şi „onoreze” datoriile), a creat un haos rar întîlnit în finanţele ţării.41

Prin cercetarea arhivelor. Trócsányi reuşeşte să elucideze unele probleme. Astfel, parcurgînd procesele verbale ale şedinţelor Ministerial–Konfernz in Rebus Transylvaniei din martie 1698, află că doar la insistenţele guvernatorului Gy. Bánffi şi ale cancelarului principal M. Bethlen a fost introdus amendamentul potrivit căruia ortodocşii se puteau asocia cu oricare dintre confesiunile recepte din Transilvania, nu numai cu catolicii. Statutul privilegiat al acestei biserici va fi extins asupra noilor uniţi în mod automat. În schimb, cei care vor rămîne în vechea lor credinţă, nu vor avea parte de favoruri, situaţia lor rămînînd neschimbată. Această idee s-a concretizat ulterior în rescriptul regal din 14 aprilie 1698.42

Dispoziţiile rescriptului sînt însă în contradicţie flagrantă cu sistemul fiscal al provinciei, astfel că dieta din Transilvania propune păstrarea status quo ante în materie de dări şi obligaţii pînă cînd împăratul va decide printr-un nou rescript.43 Răspunsul suveranului din februarie 1699 este însă în defavoarea Dietei, fiindcă în această fază a tratativelor cu românii. Leopold — la sfatul lui Kollonich — nu a dorit să compromită rezultatele deja obţinute pe tărîmul unirii cu Roma catolică.44

Pentru a contracara lotuşi succesul negocierilor. Guberniul a acordat ajutor moral ortodocşilor, cît şi acelor parohii reformate române care nu au fost atinse încă de zelul unirii, mai ales în comitatele Hunedoarei şi în regiunea Făgăraşului, Braşovului etc. Se formează aşadar o alianţă vremelnică între două poluri ale societăţii, urmărind acelaşi scop, dar din considerente diferite.45 La rîndul său. guvernatorul Bánffi adresează mai multe sesizări curţii în care printr-o abilă argumentaţie juridică susţine că prevederile diplomei leopoldine din 1690 sînt încălcate de unirea religioasă, care răstoarnă situaţia tradiţională a raporturilor de forţe dintre confesiunile recepte. După părerea guvernatorului, episcopul uniţilor. Atanasie Anghel, are pretenţii nejustificate asupra preoţilor calvini români, iar mulţi ortodocşi emigrează spre ţările române fiindcă sînt constrînşi să se declare uniţi cu catolicii.46 Acţiunile pornite de adversarii unirii religioase s-au dovedit a fi iluzorii. întrucît generalul imperial Rabutin a fost tot timpul prezent în momentele cele mai fierbinţi ale tratativelor şi ale desfăşurării evenimentelor legate de procesul tranziţiei religioase.

Singura victorie înregistrată de parlamentul provincial cu majoritate protestantă a fost limitarea numărului celor scutiţi de dijme şi servituţi din tagma preoţilor, prevăzîndu-se totodată ca membrii clerului greco–catolic fără parohii să trăiască în mănăstiri privilegiate. Rezultatul scontat — calmarea pasiunilor — însă nu a avut loc. Uniţii cer privilegii depline pentru toţi membrii noii biserici, Împăratul pretinde jurămînt de credinţă clară din partea episcopului şi clerului asupra celor patru puncte definite încă la sinodul din Florenţa (1439), astfel că soluţia — într-o ţară agitată şi sfîşiată de opinii contradictorii — este emiterea unei noi diplome din partea Vienei. Acest nou act de bază este tocmai diploma atît de controversată din 19 martie 1701. Diploma repetă o inepţie în materie de drept public, adică toţi greco–catolicii să fie exceptaţi de sub servituţiile feudale, prevedere ce niciodată nu a fost publicată integral în Transilvania, de către Guberniu sau preşedintele Dietei.47

Nemulţumirile generale au culminat în timpul răscoalei antihabsburgice condusă de Francisc Rákóczi al II-lea, iar după 1711 practic a trebuit refondată biserica unită din Transilvania.48

Oricare ar fi fost soarta imediată a confesiunii greco–catolice ardelene, unirea religioasă a avut repercusiuni durabile, am putea spune ireversibile, asupra vieţii sociale, politice, spirituale a Transilvaniei, şi mai ales asupra raporturilor interetnice din provincie. Punctul de vedere al maghiarimii din Ardeal a fost exprimat de Elemér Gyárfás în 1924: „Însemnătatea reală a acţiunilor unioniste nu le putea prevedea nimeni, nici marea nobilime din Transilvania, nici cercurile conducătoare vieneze. nici măcar românii, cei mai interesaţi în acest proces. Nimeni nu s-a gîndit la Viena — unde cei de la putere s-au simţit protejaţi în lojele lor — că prin unire ei făuresc progresul material şi sprijină dezvoltarea culturală a unui popor, care în decurs de două secole scurte, lăsînd la o parte propria-i neînsemnătate, ridicîndu-se, va distruge ca pe o jucărie dominaţia dinastiei habsburgice.”49

NOTE

1. Cserei Mihály, Históriája, c. f. Gyárfás Elemér Bethlen Miklós, Dicsőszentmárton, 1924, p. 132–133.

l/a I. Tóth Zoltán, Az erdélyi román nacionalizmus első százada 1697–1792, Budapest, Athenaeum, 1946, p. 26.

2.   Gyárfás, op. cit., p. 122.

3.   ibidem.

4.   idem, p. 124

5.   Albu, Nicolae, Istoria învăţămîntului românesc din Transilvania pînă la 1800. Blaj, 1944. p. 182–183.

6.   Gyárfás, op. cit., p. 128–129.

7.   Bíró Vencel, Altorjai Apor István és kora. Kolozsvár, Erdélyi Katolikus Akadémia, 1935. p. 105.

8.   ibidem.

9.   Gyárfás, op. cit., 125.

10. Vezi biografia sa în Erdélyi lexikon. (Szerk. dr. Osváth Kálmán). Oradea, 1928 p. 113. şi Erdélyi magyar irodalmi lexikon. II. Bukarest, Kriterion, 1991. p. 104–106.

11.   Jancsó Benedek, Erdély története, Cluj-Kolozsvár, Minerva Könyvkiadó RT., 1931, p. 184–189.

12.   idem, p. 184.

13.   idem, p. 185.

14.   idem p. 186.

15.   idem, p. 187.

16.   idem, p. 187–188.

17.   Hóman Bálint — Szekfű Gyula, Magyar történet. IV. Budapest, Királyi Magyar Egyetemi Nyomda, 1935, p. 263–269.

17/a. idem, p. 264.

18.   ibidem.

19.   idem, p. 264–265.

20.   ibidem.

21.   idem, p. 266.

22.   Gáldi László — Makkai László, A románok története különös tekintettel az erdélyi románokra. Budapest, A Magyar Történelmi Társulat kiadványa, 1941. Paragraful a fost scris de romanistul Gáldi, şi se extinde între paginile 195–198.

23.   I. Tóth Zoltán, op. cit., p. 19–43.

24.   idem, p. 20.

25.   idem, p. 20–21.

26.   idem, p. 22.

27.   idem, p. 23.

28. idem, p. 23–24.

29.   idem. p. 25.

30.   idem. p. 26.

31.   idem. p. 31.

32.   ibidem.

33.   idem, p. 39.

34.   idem, p. 40–41.

35.   Trócsányi Zsolt, Habsburg-politika és Habsburg-kormányzat Erdélyben 1690– 1740. Budapest, Akadémiai Kiadó, 1988. pp. 281-285. (În continuare Trócsányi 1988. )

36.   Erdély története. II. (Főszerkesző Köpeczi Béla. ) Budapest, Akadémia Kiadó, 1988. p. 886–889. Autorul capitolului este deci Zs. Trócsányi.

37.    Trócsányi 1988, p. 281–282.

38.    Erdély II., p. 887.

39.    ibidem.

40.    idem, p. 887.

41.    idem, p. 889., şi Trócsányi 1988, p. 281.

42.    Trócsányi 1988, p. 282.

43.    ibidem. 44. ibidem.

45.    idem, p. 283.

46.    ibidem.

47.   idem, p. 284–285.

48.   idem, p. 285.

49.   Gyárfás, op. cit., p. 133.

*

Mihály SPIELMANN-SEBESTYÉN (n. 1947) — Bibliotecar principal la Biblioteca Teleki Bolyai (Tîrgu-Mureş), lector universitar la Academia de Artă Teatrală (Tîrgu- Mureş) şi la Universitatea Babeş-Bolyai (Cluj). A publicat peste 250 de studii despre istoria Transilvaniei din secolele XV-XVII, autor al volumelor Erdélyi fejedelmek (Principii Transilvaniei), Editura Mentor, Tîrgu-Mureş, 1993 şi 1994 (reed. ) şi Múlt és múlt (Trecut şi trecut), Editura Impress. Tîrgu-Mureş, 1995.

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006