Naţionalismul rusesc

Françoise Thom

De la prăbuşirea imperiului sovietic, liderii politici ruşi de toate orientările au ajuns la un consens privind necesitatea redefinirii „intereselor naţionale”. Atît elţîniştii cît şi anti-elţîniştii au pretins monopolul asupra definirii şi urmăririi acestor „interese naţionale”. Începînd cu 1993, a auvt loc o transformare notabilă: orientarea pro-occidentală din rîndul democraţilor a devenit mai puţin stridentă, aproape culpabilă. Treptat blocul naţionalist-comunist a impus elţîniştilor propria sa definiţie a „intereselor naţionale ale Rusiei”, în ciuda evidentei lipse de bun simţ şi a implicaţiilor ei periculoase pentru adevăratele interese naţionale ale Rusiei.

Cea mai bună modalitate de a evalua această schimbare dramatică este compararea imperativelor unei politici externe bazate pe interesele naţionale reale ale Rusiei cu cele ale politicii puse în aplicare în ultimul timp de Primakov. Dacă ar fi rezonabili în analizarea situaţiei ţării lor lor după fărîmiţarea URSS-ului, liderii ruşi ar ajunge la două concluzii majore:

• Aceea că expansiunea NATO către graniţele Rusiei constituie un obiectiv de-a dreptul binevenit. Dat fiind faptul că NATO este o alianţă strict defensivă, extinderea sa ar asigura stabilitate, precum şi un comportament prudent în politica externă a fostelor state-satelit ale Rusiei a căror aversiunea este, în general, mult mai mare faţă de Rusia decît faţă de statele membre ale NATO. Extinderea NATO ar fi un element moderator la graniţele Rusiei; ea ar grăbi refacerea economică a ţărilor de la periferia fostului imperiu sovietic. Dacă ar fi definite raţional, printre interesele naţionale ale Rusiei s-ar număra, evident, şi acela de a avea vecini prosperi.

• Aceea că principalele ameninţări la adresa securităţii naţionale a Rusiei nu vin dinspre Occident, ci dinspre lumea islamică, plină de dinamism şi, de asemeni, dinspre China, care îşi dezvoltă deja o politică activă de imigrare în masă în Siberia. Pentru a face acestor două ameninţări, interesele naţionale ale Rusiei ar trebui să impună solidaritatea cu Europa Occidentală şi cu Statele Unite.

Ce descoperim însă la examinarea orientărilor mai mult sau mai puţin recente din cadrul politicii externe a Rusiei? Chelălăituri isterice în ce priveşte potenţiala extindere NATO pînă la graniţele Rusiei; o cooperare intensificată cu China comunistă, inclusiv în domeniul militar şi în tehnologia nucleară¹; o cochetare cu state islamice dintre cele mai radical anti-occidentale, precum Iranul sau Irakul; îmbrăţişări repetate cu Fidel Castro²; o colaborare şi o integrare politică cu cele mai retrograde şi obscurantiste state din Comunitatea Statelor Independente, precum Bielorusia lui Lukaşenko şi Turkmenistanul lui Niazov; o întreţinere metodică a conflictelor de la periferia statului rus, deopotrivă cu încercări sistematice de sabotare a refacerii economice a ţărilor învecinate. Cu alte cuvinte, dacă ar fi cercetată într-o lumină cît de cît raţională, această politică externă ar putea fi definită ca sinucigaşă (mai ales nesăbuinţa de a acorda ajutor Chinei în a-şi construi un potenţial militar modern). Faptul surprinzător este însă că această comportare pare a fi rezultatul unui consens în rîndul elitei politice ruse. Chiar şi adversarii lui Elţîn, şi chiar şi duşmanii comuniştilor, au foarte puţine de spus în criticarea acestei politici externe.

Cum putem explica această de neînţeles lipsă a imunităţii împotriva instinctelor autodistructive, atît de caracteristice istoriei ruse? Prima explicaţie se află în adînc înrădăcinata convingere rusească potrivit căreia singurul stat stabil este statul expansionist. Şeful administraţiei Comitetului de Securitate al Parlamentului Federal, generalul Rîjak, declara în Pravda³: „Rusia fiind un stat multinaţional, ar fi pentru ea un pericol mortal să nu fie şi o mare putere. Dacă ea îşi va pierde, chiar şi pentru puţin timp, acest statut, procesele de dezintegrare vor duce la prăbuşirea Federaţiei Ruse”.

O altă cauză pare a fi persistenţa modului ideologic de gîndire în Rusia. E adevărat, marxism-leninismul şi-a pierdut din tărie chiar şi în scrierile liderului partidului comunist, Ziuganov; însă i-a luat locul eurasianismul⁴, un construct geopolitic care moşteneşte paranoica viziune marxist-leninistă a unei lumi împărţite în două tabere antagoniste. De această dată, divizarea nu mai este între proletariat şi burghezie, ci dintre interiorul continental şi imperiul Atlantic, dintre Rusia spiritualizată, necoruptă, pură şi Occidentul lacom şi machiavelic. În această viziune, ce se regăseşte în cartea lui Ziuganov Cred în Rusia (1995), Uniunea Sovietică s-a dezmembrat din cauza unui complot pus la cale de Occident şi trădătorii autohtoni; pentru a-şi recîştiga statutul geopolitic Rusia trebuie să cultive alianţa cu toate statele anti-occidentale, mai ales cu China, Iranul şi mai vechile cliente ale Uniunii Sovietice din Orientul Mijlociu. În cartea sa, Ziuganov prezintă o listă a factorilor care vor determina eşecul încercărilor Occidentului de a institui „o nouă ordine mondială”, guvernată de Statele Unite: „Multiplicarea «punctelor fierbinţi», redeşteptarea lumii islamice, dezvoltarea rapidă a Chinei, importanţa crescîndă a Chinei în relaţiile internaţionale, prăpastia tot mai mare dintre statele lumii a treia şi ţările dezvoltate, încercările reale ale mafiilor de a crea un imperiu criminal mondial — toate acestea ne fac să prevedem fără greş că Occidentul nu va reuşi în ambiţia sa de a dezvolta o dictatură planetară...”. Acest citat constituie o radiografie în miniatură a viitoarei (şi prezentei) orientări politice externe ruseşti.

Din nefericire, această viziune ideologică geopolitică nu este monopolul comuniştilor cu carnete de membri de partid. Politica externă a lui Elţîn se întemeiază pe aceleaşi elemente; ea este iraţională, însă este totuşi coerentă odată ce desluşim ipotezele pe care ea este construită. Paranoida doctrină geopolitică neo-comunistă s-a răspîndit în întregul corp politic rusesc datorită unei caracteristici puternic imprimate în mentalitatea rusească: credinţa ţăranului că tot ceea ce vine din afară este ostil şi rău intenţionat. Biserica Ortodoxă Rusă a dirijat acest sentiment în sensul unei duşmăniri a civilizaţiei occidentale. Nu trebuie uitat că Biserica Ortodoxă l-a canonizat pe prinţul Aleksandr Nevski, care în secolul al treisprezecelea a ales să lupte cu suedezii, lituanienii şi cavalerii teutoni într-o vreme în care pămînturile ruseşti erau invadate de mongoli. Aleksandr Nevski s-a supus de bunăvoie hanului mongol. Modelul actual al politicii externe ruse — ostilitatea faţă de Occident, colaborarea cu o Asie potenţial mult mai periculoasă (pentru Rusia) — este doar o reluare a acestei opţiuni străvechi a prinţilor ruşi. Construirea statului moscovit s-a asociat cu preferinţa pentru cotropitorii asiatici. Atracţia incredibilă exercitată de aceste doctrine geopolitice poate fi explicată numai prin această orientare atavică a mentalităţii ruseşti.

Aceasta era configuraţia peisajului ideologic înainte de alegerile din 1996 şi de înfrîngerea Rusiei în Cecenia. Aceste două ultime evenimente, la care pot fi adăugate şi lovitura talibană din Afganistan şi victoria islamiştilor în Turcia, vor avea, mai mult ca probabil, o influenţă profundă asupra evoluţiei naţionalismului rus. Războiul cecen va duce probabil la şubrezirea eşafodajului eurasianist pe care tocmai l-am descris, din cauza năruirii mitului alianţei dintre ortodoxie şi islamism. În prezent, islamul este adeseori perceput ca adversar principal. În presa naţionalistă există deja indicii ale acestei schimbări de percepţie. Zavtra, ziar cu o tradiţie virulent antisemită, a publicat un articol despre Israelul lui Netanyahu, în care se susţine: „Coagulînd lumea islamică împotriva sa, Israelul joacă un rol util pentru Rusia: într-un fel, el deschide un al doilea front distrăgînd prin aceasta atenţia vecinilor noştri (în special a Turciei) de la graniţele noastre sudice”⁵. Înfrîngerea blocului comunist-patriotic în alegerile din 1996 a dus de asemeni la reevaluări agonizante în rîndul „gosudarstvenniki”-lor ruşi. Ei şi-au dat seama că a fost o greşeală să mizeze pe disfuncţiile noi societăţi, pe pensionarii şi babele demonstrînd cu coşniţele goale şi să îşi bazeze propaganda pe utopia unui fals trecut idilic (fie el autocraţia ţaristă ortodoxă sau epoca glorioasei construcţii a statului comunist). Ei au început să înţeleagă că respingerea modernităţii nu îi mai poate atrage pe cei ce au un cuvînt de spus în Rusia. Într-un fel, şocurile din 1996 ar putea readuce naţionalismul rus de pe tărîmul ideologiei în cel al Realpolitik-ului. Zavtra, exponentă a naţionaliştilor ruşi, sublinia nu demult faptul că patrioţii ruşi trebuie să apeleze acum la clasele cele mai dinamice şi să îi convertească pe Ruşii Noi la idealul acestora: „Naţional-capitalismul şi naţional-democraţia sînt ideologia viitorului”⁶.

Teama de competitorii străini este un catalizator mult mai puternic al naţionalismului decît este nostalgia după trecutul comunist. Blocul patriot s-a înşelat cînd şi-a pus speranţele în provinciile ruseşti, aşteptîndu-se ca acestea să înfrîngă şi să neutralizeze centrele cosmopolite: de fapt, provinciile ruseşti se dovedesc chiar mai deschise la penetraţia străinătăţii decît Moscova şi Petersburgul. Patrioţii trebuie să susţină elitele federale cosmopolite, burghezia moscovită, în menţinerea integrităţii statului rus⁷. Rusia trebuie condusă de o oligarhie: „Într-o civilizaţie a finanţelor, [...] puterea este întotdeauna oligarhică. Însă această oligarhie trebuie să fie organizată, eficientă trebuie să se supună intereselor statului”⁸. De la iniţierea perestroikăi, naţionalismul rus a fost constant scindat în două orientări: una tradiţională, potrivit căreia expansiunea imperială poate fi măsurată în termenii controlului graniţelor şi prezenţa bazelor militare pe teritoriul statelor-satelit, şi o orientare nouă, revoluţionară în peisajul rusesc, potrivit căreia controlul economic şi informaţional constituie principalul instrument al dominaţiei ruse viitoare. Evenimentele din ultimul timp au consolidat considerabil cea de-a doua orientare.

Virajul într-o nouă direcţie a naţionalismului rus abia a început şi este greu de spus care va fi rezultatul său final. Ne putem însă aştepta la următoarele evoluţii: doctrina eurasiatică va fi înlocuită de lozinci în favoarea consolidării lumii slave în jurul pilonului rus. „Întregirea” cu Bielorusia şi Ucraina va deveni prioritatea de vîrf. Aceasta va duce la o modificare în percepţia „marelui duşman” din Occident: acesta nu va fi atît SUA, cît Germania, istoric aliată Turciei. Naţionalismul rus va oscila între două tendinţe contrare: prima va fi ceea ce Zavtra numeşte „etnoegocentrism”⁹, şi care acordă prioritate supravieţuirii fizice a naţiunii ruse socotind că „noi, ruşii, nu putem avea pretenţii la rolul de naţiune imperială”¹⁰. A doua tendinţă va fi un naţionalism de tip Jirinovski, caracterizat prin aroganţa şi iresponsabilitatea noului parvenit rus, prin gustul pentru gesturile de paradă, prin sentimentul anarhiei, prin convingerea că toţi, ruşi sau străini, pot fi călcaţi în picioare, prin incapacitatea organică de a vedea relaţiile umane altfel decît ca pe o vulgară ierarhie a supunerii şi dominării. Aceasta este mai degrabă starea de spirit definitorie pentru elita atotputernică a unui popor neputincios, decît ideologia unei naţiuni. Acest tip de naţionalism este distructiv mai ales pentru Rusia (cu toate că luptele intestine ale diferitelor clici din elita aflată la conducerea Rusiei constituie un factor destabilizator şi pentru structurile politice ale străinătăţii apropiate), întrucît el exclude coerenţa politică, solidaritatea şi capacitatea de efort combinat cu sacrificiu, absolut necesare oricăror ambiţii sau proiecte reale. Aceasta ne conduce la o conluzie relativ optimistă: naţionalismul inteligent propune Rusiei să-si lecuiască numeroasele sale boli fără să provoace tulburări în lumea ce o înconjoară. Însă va predomina, probabil, naţionalismul agresiv, dar acesta este autodistructiv şi nu poate decît să grăbească declinul puterii Rusiei, exceptînd cazul în care se va produce „consolidarea” oligarhiei ruse, ceea ce pare însă puţin probabil.

Traducere de Doina Baci

NOTE:

1. În 1995, Ministrul Rus al Apărării, Pavel Graciov, a propus chinezilor demersuri în vederea unei alianţe militare, pentru a „contracara expansiunea NATO spre est” (în formularea presei ruse). Pentru Gracev Securitatea Rusiei nu este ameninţată de China şi nu va fi nici în viitorul apropiat. Vezi Le Monde 24/4/96.

2. Istoria recentului credit de 350 milioane de dolari, acordat Cubei este semnificativă pentru evoluţia luată în discuţie aici. Creditul a fost alocat în 1993, dar Ministerul de Finanţe a reuşit să îi blocheze acordarea pînă la vizita în Cuba, din octombrie 1995, a lui Oleg Soskoveţ, prim adjunctul primului ministru. Soskoveţ a proclamat Cuba drept noul partener strategic al Rusiei. Vezi, I. Velekhov Relaţiile ruso–cubaneze. Prioritatea ideologiei în Perspective, nr. 4, vol.II, martie–aprilie 1996.

3. 23/5/96

4. Pentru eurasianism, vezi Françoise Thom Eurasisme et néo-eurasisme, Commentaire, nr. 66, 1994; sau Eurasianismul: o nouă politică externă rusă?, Uncaptive Minds, vol. 7, nr. 2, vara 1994.

5. Zavtra, nr. 42, octombrie 1996.

6. A. Sevastianov: Novy ruuskii nacionalism, Zavtra, nr. 43, octombrie 1996.

7. S. Kurginian: Lebed i drugie, Zavtra, nr. 44, octombrie 1996.

8. Yu. Bialy: Celi vtorovo starta, Zavtra, nr. 46, noiembrie 1996.

9. A. Sevastianov: Novy ruuskii nacionalism, Zavtra, nr. 43, octombrie 1996.

10. Idem.

*

Françoise Thom (n. 1951), absolventă a Facultăţii de Filologie Clasică din cadrul Universităţii Sorbona în 1977. Este conferenţiar la Universitatea Sorbona, unde predă Istoria Contemporană. A publicat numeroase cărţi, dintre care: La langue de bois (1985, apărut şi în limba română sub titlul Limba de lemn în 1993), Le moment Gorbatchev (1994), La fin du communisme (1994, apărut şi în limba română sub titlul Sfîrşitul comunismului în 1995).

Françoise Thom, Russian Nationalism, publicat cu permisiunea Uncaptive Minds, editat de IDEE Washington. Textul a fost prezentat la seminarul internaţional „Naţionalismul în fosta Uniune Sovietică — tipologie, cauze, consecinţe”, organizat de IDEE la Kiev, Ucraina între 29 noiembrie – 1 decembrie 1996.