Diferite
naţionalisme: cazul Estoniei
Mart Nutt
Pentru a
înţelege modelul de evoluţie a Estoniei precum şi opţiunile
sale politice şi juridice, se impune să analizăm în profunzime
cîteva din procesele definitorii pentru istoria sa din ultimii ani. Spre a
scoate în evidenţă acest fapt, voi delimita în prezentarea de
faţă patru domenii:
1) Procesul
restabilirii independenţei Estoniei;
2) Cadrul
istoric al politicii privind dreptul de cetăţenie, ce se
întemeiează pe principiul continuităţii juridice;
3) Opţiunile
actuale ale Estoniei în aria politicii de securitate;
4)
Experienţa estonă ca un posibil model.
Se cuvine
să remarcăm aici că a existat între anii 1940-91 — adică în
perioada de ocupaţie sovietică — o rezistenţă notabilă
împotriva guvernării comuniste. Pînă la începutul anilor cincizeci a
predominat războiul de gherilă, pentru ca, mai apoi, rolul-cheie
să fie deţinut de o rezistenţă pasivă. Spre deosebire
de numeroase alte regiuni ale Uniunii Sovietice, în Estonia mişcarea de
rezistenţă s-a caracterizat, pe lîngă anticomunism şi
antidictatorialism, printr-o stare de spirit antiocupaţionistă.
Ţelul de primă mărime al mişcării de
rezistenţă l-a constituit restabilirea independenţei. În afară
de dizidenţa propriu-zisă, a existat de asemeni o
rezistenţă pasivă generalizată a populaţiei,
manifestată mai cu seamă în problemele cotidiene — ignorarea
ruşilor, alături de refuzul de a comunica în limba rusă,
dispreţul faţă de oficiliatăţile sovietice, interesul
spontan şi foarte ridicat faţă de literatura şi evenimentele
culturale estone (numărul volumelor lui publicate în limba estonă se
ridica la mai mult de 200.000 la un milion de estonieni), atitudinea de refuz
faţă de căsătoriile mixte cu ruşii, etc. Caracterizat
prin spirit de autoapărare şi autoconservare, naţionalismul
eston --a ieşit niciodată din cadrul pozitiv al speranţelor de
restabilire, odată şi odată, a independenţei Estoniei
şi nu a luat niciodată forma urii rasiale faţă de
ruşi. Aceasta şi-a lăsat amprentele pe aspiraţiile la
independenţa Estoniei, manifestate deja în 1988, cînd nu mai puteau fi
stăvilite de anarhia crescîndă din Uniunea Sovietică. În
redobîndirea independenţei a prevalat calea juridică, iar nu aceea a
autodeterminării naţionale. Principalele argumente ideologice pentru
recîştigarea independenţei la acea vreme erau următoarele:
1) Poporul
eston nu trebuia să facă uz de dreptul la autodeterminare, întrucît o
făcuse deja în 1918 punînd bazele unui stat independent;
2) Devenind
independentă în 1918, Estonia se afla sub jurisdicţia normelor
internaţionale; ea era un stat independent, recunoscut pe plan
internaţional şi un membru al Ligii Naţiunilor;
3)
Ocupaţia sovietică din 1940 încoace era ilegală şi trebuia
aşadar să i se pună capăt;
4) Nu era
vorba de crearea unui stat eston nou, ci, mai degrabă, de restabilirea
independenţei prin încetarea ocupării şi anexării,
adică pe baza continuităţii legale a statului existent între
1918-1940.
Această
cale făcea posibilă evitarea legitimizării
continuităţii cu Uniunea Sovietică precum şi a împărţirii
responsabilităţii pentru acţiunile acesteia. În acelaşi
timp, calea juridică declara drept ilegală politica colonială a
Rusiei în Estonia, prin care, în contradicţie cu principiile ONU, în jur
de 500.000 de cetăţeni ai Uniunii Sovietice s-au stabilit în Estonia,
în scopul modificării acesteia. Pe de altă parte, această cale
juridică a lipsit Rusia de ocazia de a manipula politica estonă prin
intermediul cetăţenilor ruşi, a aşa-zişilor „compatrioţi”.
Calea juridică a contribuit mai degrabă la potolirea tensiunilor
dintre cele două naţiuni, decît la agravarea lor. Statul restaurat al
Estoniei pleca de la principiul cetăţeniei juridice, nu de la acela
al etniei. Un cetăţean eston de naţionalitate estonă
şi unul de naţionalitate rusă au drepturi egale în Estonia,
după cum le au şi cetăţenii străini de
naţionalitate estonă şi rusă.
Calea
juridică a polarizat tensiunile din cadrul societăţii în jurul
antipozilor: oameni obişnuiţi–colonişti, Estonia
ocupată–Uniunea Sovietică ocupaţionistă, în vreme ce calea
autodeterminării şi a separatismului (adică a separării de
Uniunea Sovietică) ar fi solicitat aceste tensiuni în direcţia
relaţiilor interetnice.
Pe de
altă parte, opţiunea pentru o cale juridică a atras asupra
Estoniei criticile aspre ale Rusiei. Este foarte de înţeles, din punct de
vedere politic, ca Rusia să accepte cu bucurie Estonia ca pe o
moştenitoare legală a Uniunii Sovietice şi nicidecum ca pe un
stat al Europei căzut în 1940 sub ocupaţia ilegală a Uniunii Sovietice,
caz în care părţii ruse i-ar reveni responsabilitatea de a acorda
despăgubiri Estoniei pentru pierderile cauzate de ocupaţie. A
considera Estonia drept un stat restabilit pe baze juridice o plasează în
acelaşi grup cu Finlanda, Suedia şi Polonia, iar nu cu statele din
cadrul CSI. Această poziţie exclude Rusiei orice posibilitate de a se
referi la „interesele sale vitale” din Estonia sau de a încerca să capteze
Estonia în propria sferă de influenţă, fără ca faptul
să fie catalogat neîndios ca agresiune. Însă calea juridică de
restabilire a independenţei estone a putut fi aplicată doar
datorită statutului ei juridic şi istoriei sale recente singulare.
După cum
bine se ştie, bazele statului eston au fost puse în 1918, în acelaşi
val care a adus independenţa multor ţări central şi est
europene, precum Letonia, Lituania, Finlanda, Polonia, Cehoslovacia şi
Ungaria.
Procesul din
1918 a adus cu sine constituirea principalelor instituţii estone şi a
principiilor juridice care stau la baza politicii estone privind dreptul de
cetăţenie şi minorităţile etnice. De o
importanţă decisivă în formarea principiilor estone privind
dreptul de cetăţenie a fost Tratatul de Pace de la Tartu încheiat cu
Rusia în 1920. Potrivit acestui tratat, ruşii din Estonia puteau,
dacă doreau, să opteze pentru cetăţenie rusă, în timp
ce estonii din Rusia aveau posibilitatea de a opta pentru cetăţenia
estonă. Se ajunsese astfel, prin respectivul tratat, la o armonizare a
politicii dreptului de cetăţenie a celor două ţări.
Evoluţia suveranităţii estone a fost întreruptă de Uniunea
Sovietică, continuatoarea din punct de vedere legal a Rusiei, care a
ocupat şi anexat Estonia încălcînd prin aceasta toate normele
juridice internaţionale precum şi acordurile reciproce. Majoritatea
statelor lumii nu au recunoscut această anexare şi mai multe din
misiunile diplomatice estone din străinătate au continuat să
funcţioneze. A continuat, de asemeni, recunoaşterea
cetăţeniei estone ca cetăţenie a unui stat independent.
Situaţia internaţională din 1991 a permis restabilirea
independenţei estone, act recunoscut de majoritatea ţărilor
occidentale în lunile august şi septembrie ale aceluiaşi an.
Independenţa Estoniei a fost recunoscută şi de Uniunea
Sovietică a cărei existenţă nu încetase încă la acea
dată.
Aşadar în
august 1991, statul eston nu a fost constituit, ci restabilit de drept. Ca o
continuare logică, s-a început restabilirea unui sistem judiciar legitim
şi a fost continuată respectarea acordurilor internaţionale
încheiate anterior anexării. Întrucît populaţia estonă nu fusese
dislocată, iar cetăţenia estonă fusese recunoscută
internaţional în cursul perioadei de anexare, la 26 februarie 1992, a
intrat din nou în vigoare Legea dreptului de cetăţenie din 1938.
Această lege stabilea bazele cetăţeniei estone precizînd
calitatea de cetăţean eston şi reglementînd condiţiile
necesare obţinerii cetăţeniei. Aceste condiţii erau de un
liberalism fără precedent în comparaţie cu multe alte state
europene — ele impuneau o rezidenţă de numai trei ani şi
cunoaşterea elementară a limbii oficiale. Pe de altă parte,
legea interzicea deţinerea mai multor cetăţenii.
S-a ivit
însă o problemă practică în legătură cu străinii
stabiliţi în Estonia ca urmarea a politicii anexaţioniste. În
momentul restabilirii independenţei, trăiau în Estonia aproximativ un
milion de estoni şi 500.000 de cetăţeni sovietici. La
cumpăna dintre anii 1991-92 Uniunea Sovietică a încetat să mai
existe ca stat, statutul cetăţenilor sovietici care trăiau în
străinătate devenind astfel confuz, deoarece nici unul din statele
nou apărute în urma prăbuşirii Uniunii Sovietice (continuatoare
legale ale acesteia) nu dorea să îi recunoască automat pe
aceştia ca cetăţeni proprii. Totodată oferea o
procedură simplificată de înscriere a acestor persoane pentru
cetăţenia Federaţiei Ruse. Naturalizarea foştilor
cetăţeni ai Uniunii Sovietice ca cetăţeni estoni a început
imediat după reinstituirea legii din 1938. Naturalizarea fiind
posibilă doar în condiţiile prevăzute de această lege, se
iveau trei obstacole în calea ei. În primul rînd, unii cetăţeni ai
Uniunii Sovietice erau ostili independenţei estone, sperînd într-o
disparţie apropiată a statului eston şi refuzînd de aceea,
să ceară cetăţenia estonă. În al doilea rînd,
cetăţenii Uniunii Sovietice aparţinuseră păturii
privilegiate în timpul anilor de anexare şi majoritatea lor nu
învăţaseră limba estonă. În consecinţă, cei mai
mulţi dintre ei au fost şi sînt incapabili să vorbească
limba oficială, fie şi la un nivel elementar. În al treilea rînd,
Federaţia Rusă a refuzat să informeze autorităţile
estone asupra foştilor cetăţeni sovietici înscrişi pentru
cetăţenia rusă conform procedurii simplificate. Nu
cunoaştem decît numărul aproximativ de 80.000 anunţat de
ambasadorul rus. Totodată, potrivit dreptului eston, persoanelor care
deţin deja cetăţenia unui alt stat nu li se poate acorda în
acelaşi timp şi cetăţenia estonă.
La 1 aprilie
1995, întrunind cerinţele actuale, a intrat în vigoare în Estonia noua
lege a dreptului de cetăţenie. Aceasta a fost introdusă mai ales
datorită problemelor tehnice cauzate de vechea lege. Mai exact, noua Lege
a dreptului de cetăţenie explica în detaliu multe din prevederile
Legii din 1938 prezentate într-un mod foarte general şi care
lăsaseră astfel loc multor discuţii şi unor
interpretări diferite. În acelaşi timp însă, noua lege pleacă
de la aceleaşi principii ca şi cea veche. Legea are în vedere
principiile actuale de drepturi ale omului şi de egalitate între sexe; ea
instituie proceduri simplificate de obţinere a cetăţeniei estone
de către copii şi persoane handicapate. Condiţiile privind
cunoaşterea limbii oficiale sînt aceleaşi cu cele dinainte de legea
din 1995. Condiţia de rezidenţă a fost modificată la cinci
plus un an pentru o armonizare cu sistemul în vigoare în majoritatea
ţărilor europene. De asemeni, s-a adăugat condiţia unei
cunoaşteri generale a Constituţiei Estoniei şi a Legii dreptului
de cetăţenie. Trebuie remarcat că cerinţa de cinci plus un
an de rezidenţă nu se aplică persoanelor care locuiau în Estonia
înainte de 1 iulie 1990, şi acelora care au solicitat cetăţenia
înainte de intrarea în vigoare a legii din 1995. Începînd cu 1992 au fost
naturalizate ca cetăţeni estoni în jur de 60.000 de persoane, în
principal cetăţeni ai fostei Uniuni Sovietice. Statutul foştilor
cetăţeni sovietici care nu au solicitat pînă în prezent
cetăţenia nici unui stat încă nu şi-a găsit o
soluţionare; problema acestui statut necesită în esenţă o
abordare politică, cu condiţia să existe înţelegere
reciprocă precum şi acorduri între Estonia şi republicile de
odinioară ale Uniunii Sovietice.
Fundamentul
politicii estone privitoare la minorităţile etnice fost creat în anii douăzeci. Legea
autonomiei culturale din 1925 garanta tuturor minorităţilor care
numărau cel puţin 3.000 de cetăţeni dreptul de a-şi
stabili o autonomie culturală al cărei corespondent juridic era
autoadministrarea locală. Legea mai oferea acestor persoane şi
posibilitatea de a se instrui în limba maternă şi de a
desfăşura activităţi culturale colective. În plus, ea
asigura susţinerea de către stat a autonomiei culturale. Aceste
posibilităţi au fost folosite de trei minorităţi:
germană, semită şi suedeză. Autonomia culturală a
minorităţilor din Estonia era cea mai avansată din Europa acelei
vremi.
În 1940
autorităţile ocupaţiei sovietice au interzis autonomia
culturală, iar multe minorităţi etnice au fost chiar anihilate.
După restabilirea independenţei estone, tradiţiile antebelice au
fost reluate adoptîndu-se în toamna lui 1993 de către Parlament noua Lege a autonomiei culturale. Această
lege porneşte de la premizele legii antebelice, dar totodată
corespunde exigenţelor moderne. Noua lege defineşte minoritatea
etnică pe baze identice cu ale majorităţii statelor membre ale
Consiliului Europei, considerînd
minoritatea etnică o asociere de persoane constituită istoric şi
formată din cetăţeni estoni, dar care sînt de origine
etnică, lingvistică, culturală sau religioasă
diferită. Muncitorii străini sau imigranţii recenţi care
deţin cetăţenia unui alt stat nu sînt socotiţi a fi o
minoritate etnică.
Noua Lege a
autonomiei culturale a minorităţilor etnice se află încă în
curs de aplicare deoarece organizaţiile care reprezintă
minorităţile etnice din Estonia nu au reuşit deocamdată
să îşi completeze cererile oficiale pentru obţinerea autonomiei
culturale.
Estonia nu
avusese înainte de cel de-al doilea război mondial o politică
referitoare la străini pentru că nu existase necesitatea ei. Conform Tratatului de Pace de
la Tartu din 1920, toţi foştii cetăţeni ai Rusiei
ţariste care trăiau în Estonia precum şi toţi cei care
îşi alegeau să revină în Estonia erau consideraţi
cetăţeni estoni. Între anii 1920-40 imigraţia în Estonia a fost
extrem de redusă, dar în prezent, peste tot în lume, mişcarea populaţiei
s-a intensificat considerabil mai ales sub aspectul transferului de mînă
de lucru străină. Lăsînd deoparte faptul că în timpul
anilor de anexare Estonia a fost izolată de Occident şi că nu a
avut loc o imigrare în Estonia din regiunile tradiţionale de emigrare,
statul eston a constituit în schimb un magnet pentru deplasarea mîinii de lucru
în interiorul Uniunii Sovietice, atît din cazuza nivelului de trai foarte
ridicat de aici, cît şi a politicii de industrializare a Uniunii
Sovietice.
În aceste
proces a jucat un rol important şi politica imperialistă a Uniunii
Sovietice care avea ca ţintă rusificarea Estoniei, lucru în vederea
căruia imigrarea a fost promovată la maximum. Astfel,în 1945 în
Estonia erau 97,3% estoni pentru ca procentul acestora să scadă în
1989 pînă la 61%. Astăzi acest procentaj a crescut întrucîtva ca
urmare a emigrării intensificate a sovieticilor. Este demn de notat faptul
că, în diferite momente din timpul anilor de ocupaţie, au trăit
în Estonia pînă la 8 milioane de străini alături de numai un
milion, în medie, de estoni. În prezent au mai rămas în Estonia în jur de
350.000-400.000 din aceste opt milioane de străini.
După
restabilizarea independenţei estone din1991 s-a ajuns la situaţia în
care străinii nu aveau nici un temei legal pentru a trăi în Estonia
întrucît nu existau reglementări în acest sens nici în cadrul legilor
antebelice ale Republicii estone şi nici în cel al legilor introduse de
autorităţile sovietice în Estonia ocupată. Exista aşadar o
problemă a cărei soluţie încă mai urma să fie
găsită.
Legea
străinilor a fost finalizată la începutul primăverii lui 1993.
În esenţă, ea era inspirată din corespondentele ei teoretice
şi practice din statele scandinave. Se stipulau prin această lege
condiţiile venirii străinilor în Estonia, ale şederii şi
plecării lor. Ea stabilea de asemeni drepturile şi îndatoririle
străinilor faţă de statul
eston şi responsabilitatea lor juridică. Legea preconiza folosirea
sistemului permiselor de rezidenţă mondial recunoscut, în care
acestea sînt temporare sau permanente. Luînd în considerare situaţia
existentă, faptul că majoritatea persoanelor venite în Estonia ca
urmare a anexării îşi stabiliseră căminul aici, de asemeni
faptul că adeseori venirea lor în Estonia nu fusese rezultatul propriilor
lor decizii, legea oferea o procedură simplificată de obţinere a
permisului de rezidenţă de către străinii care
veniseră în Estonia înainte de 1 iulie 1990.
Această
procedură implica următoarele:
1)
Străinii aparţinînd categoriei menţionate puteau solicita un
permis de rezidenţă în timpul şederii în Estonia pe baza
documentelor („propiska”) emise de autorităţile respective ale fostei
Uniuni Sovietice;
2. Acestor
persoane li se garanta permisul de rezidenţă cu condiţia să
se manifeste conform procedurilor legislaţiei estone şi să
respecte legile estone.
Peste 320.000
de străini au depus cereri pentru obţinerea permisului de
rezidenţă şi pentru cei mai mulţi dintre ei acesta este
acordat aproape automat. Totodată, se fac eforturi constante pentru ca, în
conformitate cu Legea Străinilor, să se ajungă la punctul în
care toţi străinii să se bucure de o protecţie şi de
un statut legal identic, indiferent de originea lor şi de
circumstanţele venirii lor în Estonia.
Criteriul
etnic nu are relevanţă nici în politica estonă privind dreptul
de cetăţenie şi nici în cea privind străinii. Alături
de un milion de estoni deţineau cetăţenia estonă înainte de
1940 în jur de 92.000 de ruşi, 16.000 de germani, 7.700 de suedezi şi
4.500 de evrei. În prezent, au obţinut cetăţenia estonă
aproximativ 150.000 de ruşi. În acelaşi timp, există cîteva mii
de etnici estoni care au cerut sau au dobîndit cetăţenia estonă.
Fiecare persoană are drepturi egale în obţinerea
cetăţeniei, indiferent de statutul său etnic. Potrivit Legii
dreptului de Cetăţenie acum în vigoare, persoanele de origine estonă
nu au vreun avantaj sau privilegiu în obţinerea cetăţeniei
estone.
Adeseori
Estonia a fost sfătuită să îşi liberalizeze politica
referitoare la străini şi la dreptul de cetăţenie. Este de
înţeles ca puteri politice diferite să aibă opinii întrucîtva
diferite în legătură cu un principiu sau altul. Ar trebui însă
să se admită faptul că Estonia este un stat de drept,
democratic, în care poporul reprezintă puterea supremă. În
consecinţă, politica estonă poate decurge numai din convingerile şi deciziile poporului al
cărui reprezentant este. De fapt, politica estonă este într-o
oarecare măsură mai liberală decît ar dori-o estonul de rînd
şi ar fi de aceea de presupus că este relativ uşor să
cîştigi popularitate apelînd la slogane populiste şi
naţioanliste. Totuşi, politica moderată şi echilibrată
în ce priveşte dreptul de cetăţenie şi străini a
neutralizat pornirile extremiste pînă într-atît încît la ultimele alegeri,
naţionaliştii extremişti nu au reuşit să
întrunească numărul de voturi necesare intrării în Parlament. Ne
îndeamnă totuşi să rămînem prudenţi popularitatea de
căre se bucură Frontul Naţional Francez, Partidul Progresist
Norvegian sau Partidul populist-naţionalist leton al lui Zigerist.
După cît se pare, interesele naţiunii şi opinia internaţională
sînt just echilibrate în actuala politică estonă referitoare la
dreptul de cetăţenie şi la străini. Deplasarea acestei
politici într-una sau alta din cele două direcţii ar putea afecta
stabilitatea şi democraţia estonă. Toţi experţii de
autoritate internaţională, inclusiv cei din Consiliul Europei, din
Uniunea Europeană şi din Naţiunile Unite, au confirmat faptul
că respectivele legi estone sînt în acord cu principiile
internaţionale şi că Estonia este un stat care respectă
drepturile omului.
Estonia a
plecat şi va pleca în continuare de la următoarele principii:
1. Fiecare va
avea libertatea de decizie în alegerea cetăţeniei şi a
rezidenţei. restricţiile în acest sens nu duc nicăieri. Cadrul
necesar pentru aceasta îl constituie statul de drept, care respectă
prerogativele legii;
2. Statul îi
sprijină pe toţi cei care vor să se integreze în societatea
estonă, sprijinind în acelaşi timp învăţarea limbii
oficiale ca parte a culturii tradiţionale;
3. Statul
acordă sprijin economic acelora care se decid să se repatrieze sau
să se stabilească într-un alt stat.
În alegerea
politicii de securitate Estonia trebuie să ţină seama de
spaţiul geopolitic — Estonia este istoriceşte situată la
graniţa dintre estul şi vestul Europei, fiind pe de o parte puntea
dintre lume romano-catolică şi protestantă şi lumea
ortodoxă, iar pe de altă parte puntea dintre Scandinavia şi
Europa Centrală. Vreme de secole, Estonia a fost punctul de
intersecţie al intereselor mai multor puteri europene — Germania, Polonia,
Lituania, Suedia, Danemarca şi Rusia. Astăzi Estonia este unul dintre
statele-cheie din zona Mării Baltice, dar şi în securitatea nordului
Europei. Fără îndoială, diminuarea opoziţiei dintre NATO
şi Rusia este un factor de întărire a securităţii Estoniei.
Deocamdată însă Statele Unite sînt încă departe de un sistem de
securitate colectivă acceptabil pentru toate părţile implicate.
O importantă sursă de nelinişte o constituie
îndărătnicia părţii ruse faţă de dreptul Estoniei
de a-şi alege în mod independent calea politică de dezvoltare, precum
şi obiectivul formulat aproape făţiş de a subordona din nou
statele baltice controlului rusesc, fie prin presiune politică, fie prin
forţă. Agresivitatea Rusiei este motivul lipsei de voinţă a
NATO de a lua asupră-şi garanţiile de securitate a statelor
baltice. În ciuda pretenţiilor NATO potrivit cărora Rusia nu poate
opri extinderea NATO, avem certitudinea că există un singur obstacol
în calea aderării Estoniei la NATO încă din primul val —
opoziţia Rusiei.
Însă
statele baltice nu sînt capabile docamdată să constituie prin
propriile lor forţe sisteme de apărare destul de puternice pentru a
umple vidul de securitate de pe coasta estică a Mării Baltice.
Prioritatea de
vîrf pentru Estonia ca şi pentru Letonia şi Lituania este intrarea
cît se poate de repede în Uniunea Europeană şi în NATO. În ce o
priveşte, Estonia este gata să facă tot ce îi stă în putere
pentru a accelera acest proces. Pe de altă parte este evident că nu
este în interesul securităţii Estoniei, chiar dacă ar urma
să devină membră a NATO, să contribuie la încordarea
relaţiilor dintre NATO şi Rusia. O zonă unificată de
securitate, care să includă NATO, statele balcanice (preferabil ca
state-membre ale NATO) şi Rusia va continua într-un fel sau altul să
rămînă unul dintre obiectivele, chiar dacă mai îndepărtate,
ale politicii de securitate a Estoniei.
În final vreau
să abordez problema modului în care experienţa estonă poate
folosi şi altora.
Referindu-ne
la experienţa estonă, argumentul de căpătîi este neîndoios
faptul că independenţa sa a fost restaurată fără
pierderi de vieţi omeneşti. În Estonia nu a existat o tensiune care
să ducă la vărsare de sînge sau la conflicte dramatice în sfera
etnică, socială sau politică. Acestea se datorează
fără îndoială opţiunii sale pentru calea juridică
şi nu pentru cea separatistă. Moldova, Armenia, Azerbaidjanul şi
Tadjikistanul au devenit independente recurgînd la calea separatistă
şi nu au reuşit să evite violenţa. De aceea, o critică
aspră la adresa politicii estone privind dreptul de cetăţenia
are o tentă cinică şi provocatoare. Experienţa estonă
demostrează că este preferabil să se apeleze la situaţii
juridice ori de cîte ori este posibil, iar nu să se impună prin forţă
principiile proprii asupra altora — mai devreme sau mai tîrziu aceasta duce la
conflicte sîngeroase. Totuşi, este limpede că istoria recentă a
statelor baltice este singulară; ar fi practic imposibil să se creeze state independente din
toate cele 12 republici ale Uniunii Soviectice pe o cale exclusiv
juridică.
Este bine
cunoscut faptul că problemele economice acute contribuie la încordarea
relaţiilor sociale, inclusiv a celor inter-etnice. La sfîşitul anilor
optzeci şi la începutul anilor nouăzeci toate ţările
central- şi est-europene treceau printr-o depresiune economică. În
rezolvarea aceastei situaţii, Estonia a ales calea reformelor economice
radicale ce implicau restituirea proprietăţii acelora ce o
deţinuseră înainte de perioada ocupaţiei, privatizarea
rapidă, dezvoltarea monopolurilor şi o politică monetară
dură. Retrospectiv se poate afirma că aceste reforme au fost
justificate, Estonia fiind în momentul de faţă una din
ţările cu cea mai mare reuşită economică din
zonă, realizare la care s-a ajuns fără producerea mult temutei
explozii sociale. În prezent, Estonia poate fi caracterizată mai
degrabă printr-o diminuare a tensiunilor sociale. Concluzia ce se poate
desprinde este: cîinelui nu trebuie să i se taie coada puţin cîte
puţin, de fiecare dată este la fel de dureros, ci toată o
dată. Pe scurt, putem spune că Estonia a reuşit cu destul succes
să facă trecerea de la condiţia de colonie rusă la aceea de
stat democratic civilizat întemeiat pe prerogativele legii. Pe de altă
parte experienţa estonă arată că nici un model nu poate fi
urmat în totalitate. În foarte multe privinţe calea este unică pentru
fiecare ţară şi fiecare trebuie să îşi
găsească singură această cale. Există însă cîteva
principii universale, al căror succes a fost demostrat de experienţa
multor state. Experienţa estonă aparţine acestei categorii
şi tocmai în aceasta constă posibilitatea de a învăţa din
ea.
Traducere de
Doina Baci
*
Mart Nutt, istoric, preşedintele
Partidului Republican Conservator din Estonia. Între 1990-1992 director al
Departamentului pentru Asia, Africa şi America Latină a Ministerului
de Externe; din 1992 deputat, preşedinte al Comitetului
Constituţional al Parlamentului Eston.
Mart Nutt, Different Nationalisms: The
Case of Estonia, publicat cu
permisiunea Uncaptive Minds, editat de IDEE Washington. Textul a fost
prezentat la seminarul internaţional „Naţionalismul în fosta Uniune
Sovietică — tipologie, cauze, consecinţe”, organizat de IDEE la Kiev,
Ucraina între 29 noiembrie – 1 decembrie 1996.