Marginalizare
istorică şi cooperare socială în cazul populaţiei de rromi
Vasile Burtea
Conceptul de marginalizare face parte din bagajul noţional care, în România, a intrat „în
circulaţie” după Revoluţia din Decembrie 1989.
O serie de
persoane, instituţii, grupuri sau simboluri au fost declarate, ori s-au
autodeclarat, marginalizate în anii regimului socialist.
În raport cu
alte ţări europene însăşi ţara noastră s-a
considerat marginalizată, motiv pentru care şi-a propus ca punct
final al perioadei de tranziţie „intrarea în Europa”, ca ţara
europeană aptă de dialog, parteneriat şi colaborare.
De asemenea,
etnia rromilor şi-a afirmat dreptul şi dorinţa de a
depăşi poziţia sa marginală, care i-a afectat
existenţa în mod negativ, optînd pentru un nou plan al existenţei
sociale şi politice, a cărei construcţie şi-a asumat-o.
Referindu-se
la populaţia de rromi din Spania „Decretul Regal nr. 250 (1979)” publicat
de Ministerul Culturii din Madrid, prin care se forma o comisie pentru studiul
comunităţilor de rromi, stabileşte că această
comunitate care există în Spania din secolul XV, a fost, de-a lungul
veacurilor, o minoritate marginalizată (s.n.) şi
discriminată. Această minoritate a avut probleme foarte serioase
legate de locuire, educaţie, sănătate, muncă, cultură
şi convieţuire cu ceilalţi cetăţeni“1.
Fără
a ne angrena în judecăţi valorizatoare, din care să rezulte
gradul de adecvare a conceptului la cazurile ori situaţiile
menţionate, încercăm o descriere definitorie a sa în raport cu
situaţia particulară a etniei rromilor.
Totuşi,
în contextul acestor rînduri, vom înţelege prin marginalizare procesul
social–istoric prin care populaţii, comunităţi,
minorităţi, instituţii, persoane, simboluri etc. nu
participă activ şi în nume propriu la viaţa socială,
politică şi economică a societăţii, datorită
ignorării, împiedicării sau interzicerii accesului, în moduri şi
forme diferite, de către celelalte populaţii, instituţii sau
forme de autoritate, precum şi datorită unei opţiuni proprii
conştiente sau nu.
În
accepţia noastră ideea de marginalizare incumbă un proces care,
în cazul populaţiei de rromi, conţine în principal următoarele
componente:
1. Componenta fizică
Deşi
întărită de multe excepţii, regula situării rromilor la
marginea localităţilor constituite un fapt acceptat şi bine
cunoscut.
De obicei, pe
rromi îi întîlnim în marginea satelor şi oraşelor, în
comunităţi restrînse, a căror notă specifică trimite nolens-volens la ideea de sărăcie.
Desigur, în
„formă clasică” fenomenul îl observăm în comunităţi
rurale şi urbane din perioada anterioară industrializării
socialiste şi exploziei demografice postbelice.
Creşterea
şi modernizarea localităţilor aduce, în multe cazuri, rromii
spre centrul acestora. Acest fenomen se întîmplă, în principal, cu rromii
vătraşi, legaţi de multă vreme de viaţa
localităţilor. Dar pentru a nu contrazice prea mult regula, marginile
sînt din nou „rezervate” foştilor rromi nomazi care-şi stabilesc
reşedinţa, în ordinea sosirii, după regula mai sus
menţionată. (Se cunoaşte că această categorie de rromi
a fost sedentarizată, prin mijloace administrative, coercitive, în anii
’60 ai secolului XX, proces încheiat practic în perioada 1965–1968).
Ion Chelcea,
la începutul anilor ’40 ai secolului nostru, referindu-se la modul de
„aşezare” a rromilor în teritoriu, fără a face o corelare sau o
raportoare a dorinţelor sau „preferinţelor” la
posibilităţi, dezvoltă cîteva idei ce pot constitui un fel de teorie
a aşezării rromilor. El spune că „un fapt care iese în
evidenţă, nu e numai felul de locuinţă pe care-l au
ţiganii, unii avînd preferinţa pentru un fel de locuinţă,
alţii pentru alt fel de locuinţă... ci şi modalitatea de a
se situa unii faţă de alţii şi a tuturor
categoriilor de ţigani faţă de elementul etnic majoritar în
mijlocul cărora trăiesc. Situaţia astfel privită e un
rezultat al felului lor de a fi. Cineva se situează într-un anumit fel
faţă de semenii săi, aşa după cum este în realitate.
În ordine socială se realizează, ca în geologie, un fel de decantare a elementelor, după natura lor specifică”. 2
Deoarece
„natura lor specifică” nu este precizată, înclinăm să
credem că sintetizează situaţia social–economică a celui ce
se aşează; aşezare ce se efectuează în contextul,
adică în funcţie de condiţii, posibilităţi şi
disponibilităţi.
Dincolo de gradul
de afectare al „teoriei”, autorul citat conchide: „în ordine generală,
ţiganii se vor situa astfel: cei de la sat (de fapt vătraşii —
n.n.), la marginea satului (oraşului); cei de lemn (cei care lucrează
în lemn, rudarii — n.n.), la marginea pădurii, nu prea departe de sat; cei
din cort, între sate sau pe zăvoaie”3— ceea ce, în cele mai
multe cazuri, corespunde realităţii, chiar dacă motivaţia
nu ţine de o „ordine generală”, ci de poziţia acestor oameni în
sistemul social–economic al societăţii, de posibilităţile
de exercitare a profesiilor lor, de istoria lor derulată, precum şi
de momentul în care au găsit ori şi-au creat condiţia de „a
se aşeza”.
Explicaţia
reală, şi mult mai simplă, este aceea că fiecare se
aşează după cum îi sînt posibilităţile şi îl
mînă nevoile.
Astfel, vătraşii (cei din sat) se vor aşeza în localităţi (chiar dacă nu
au găsit loc, ori nu au avut posibilitate, decît la marginea lor) deoarece
sînt legaţi de meşteşuguri şi munca pămîntului. Ei
trebuiau să fie alături de cei pe ale căror pămînturi
munceau, de propriile bucăţi de pămînt sau de clienţii ce
le comandau unelte, atelaje sau utilaje. Ei deserveau una sau cîteva
localităţi apropiate.
Rudarii (cei de lemn) se aşezau în zăvoaie unde lemnul moale este din
abundenţă şi poate fi prelucrat fără a fi cărat
pe distanţe mari. Obiectele rezultate vor fi desfăcute în mai multe
localităţi, fiind transportate ca produse finite şi nu ca
masă lemnoasă brută.
Căldărarii,
ursarii, cocalarii etc. (cei din cort) se vor aşeza între sate
tocmai pentru a putea, în scurta lor staţionare, să ofere produsele
lor (ca şi rudarii, dar diferite de ale acestora, cu alt specific
constructiv şi din alte materiale) în mai multe localităţi,
fără a parcurge distanţe prea mari.
Dacă la
acestea adăugăm şi nevoia de securitate şi încredere,
explicaţia acoperă o arie reală şi ceva mai largă.
De asemenea,
„preferinţa pentru un fel de locuinţă sau altul” depinde în
primul rînd de posibilităţile de satisfacere a preferinţei, de
dinamica armonizării preferinţelor cu posibilităţile
şi numai în subsidiar se corelează şi cu experienţa şi
tradiţia locuirii, percepţia locuinţei sau influenţa
psihologiei de grup.
De fapt,
influenţa teoriilor psihologiste, geopolitice, rasiste sau fasciste, care
căpătaseră suficientă audienţă spre
sfîrşitul anilor ‘30 ai secolului al XX-lea, îşi pun serios amprenta
şi pe generalizările teoretice ale autorului citat alterîndu-i, din
păcate, obiectivitatea metodologică a observaţiilor sau
constatărilor empirice. Astfel, el spune că „e o lege situarea
periferică a elementului ţigănesc izvorîtă din inferioritatea
organică neamului lor”(s.n.). 4
Neavînd la
dispoziţie o teorie sistematică asupra neamurilor de rromi5 şi fără a cunoaşte istoria şi dialectica construirii
acestora, ajunge ca unor observaţii juste să le acorde
explicaţii eronate, de factură biologistă sau
spiritualistă. Astfel, situaţia deosebită a fierarilor o
explică printr-un favoritism al „sorţii” şi nu ca o
expresie a locului ocupat de acest neam în sistemul social–economic al epocii şi
al poziţiei sale în economia tradiţională a satului românesc sau
al societăţii în general: „numai fierarii în unele locuri, sînt
mai favoritzaţi de soartă” (s.n.). „Cei din Grid au
pămînturile lor cumpărate. Astăzi sînt proprietari. Înainte
trăiau şi aceştia în bordeie (ţiganii din Grid — n.n.) —
excepţie făcînd fierarii, ce trăiau în casele comunei”5.
De ce o
comună şi-ar pune locuinţele la dispoziţia membrilor unui
neam de rromi, dacă nu ar fi avut nevoie de ei?
Dar şi
atunci cînd rromii locuiesc în locuinţe moderne, tip bloc, îi putem
găsi, fără prea multe eforturi, la parterul sau ultimul etaj al
acestora (tot la margine); poziţii dobîndite, în cele mai multe cazuri, în
urma refuzurilor altor categorii de populaţie, care au preferat (ori
şi-au permis) să aştepte şansa unor nivele mai avantajoase.
De ce unii
îşi permiteau să refuze, iar alţii nu? Explicaţia
vizează atît cauze obiective cît şi subiective.
În primul
rînd, rromii, avînd familii formate dintr-un număr mare de membri, (media
numărului de membri într-o familie de rromi fiind de 6,6
persoane/familie),7 nu îşi puteau permite să refuze o
locuinţă chiar dacă ea era la un nivel defavorizant, deoarece
asigurarea unui adăpost pentru membrii familiei (în care copiii
reprezentau majoritatea) era mai importantă decît „poziţia”
locuinţei.
Colegii lor de
alte etnii, avînd familii cu dimensiuni mult mai reduse8 şi de
cele mai multe ori o locuinţă asigurată, chiar dacă era
necorespunzătoare, îşi permiteau riscul unui refuz. Refuzul unei
locuinţe era un risc pe care rromii îl conştientizau într-o
măsură mai mare — aspect ce constituie partea subiectivă a ceea
ce-i detemina să nu refuze ceea ce li s-a oferit.
De aceea
considerăm că din punct de vedere fizic, poziţia rromilor în
teritoriu este circumscrisă noţiunii de marginalitate,
poziţie care poate constitui, şi a constituit, un factor de neignorat
al marginalizării.
2. Componenta economică
Fiind, în
marea ei majoritate, o populaţie lipsită de proprietate, ori cu o
proprietate neînsemnată, rromii nu au constituit niciodată centrul
unei activităţi economice proprii, care să însemne
esenţialul în existenţa comunităţii şi pe care să
o afirme ca atare.
Nu numai
meseriaşii, dar nici cei care-şi ofereau braţele pentru munca în
agricultură nu aveau, în cele mai multe cazuri nici o bucată de
pămînt, motiv pentru care deveneau foarte uşor o resursă de
muncă extrem de ieftină şi întotdeauna dependentă economic
de cei care aveau temporar nevoie să o angajeze. Şi cum la noi, vreme
îndelungată, „principala sursă a bogăţiei şi a puterii
a constituit-o proprietatea asupra terenurilor agricole”9,
proprietate ce le conferea şi dreptul de a decide şi orienta
activităţile în nume şi interes propriu, a creat şi premiza
unei participări marginale chiar şi la viaţa economică a
societăţii.
Rarele
excepţii au fost departe de a constitui un fenomen de masă,
semnificativ.
Activitatea
economică desfăşurată de populaţia de rromi, deşi
necesară, a venit în mod regulat în completarea activităţii
economice principale a populaţiilor majoritare de contract, iar forma de
cooperare a constituit-o procesul de vînzare–cumpărare a forţei de
muncă.
Cum pînă
la începutul secolului al XX-lea, activitatea principală a celei mai
importante populaţii majoritare în raport cu rromii era agricultura,
aşa cum s-a arătat mai sus, însăşi ideea de muncă era
asociată cu această activitate.
Cine nu presta
această activitate nu prea se bucura de aprecierea că munceşte.
Se putea spune
că face orice altceva (stă pe un scaun, vinde, cumpără,
pelegrinează, face afaceri, vindecă, etc.), dar nu că
munceşte.
Mai tîrziu,
cînd industria s-a dezvoltat mai puternic în ţara noastră, iar clasa
muncitoare a devenit „forţa conducătoare prin reprezentanţii
săi”, noţiunea de muncă şi-a lărgit sfera,
rămînînd, totuşi, extrem de îngustă. În plin deceniu 9 al
secolului XX, cei care nu lucrau direct în industrie sau agricultură
apăreau, în arsenalul propagandistic al partidului unic,
funcţionărime, auxiliari, t.e.s.a., c.a.f., ocupanţi de scaune,
etc. etc., dar în nici un caz oameni care muncesc. Dimpotrivă, treceau
drept ilegitimi consumatori, indivizi care mîncau din munca celorlalţi —
motiv pentru care trăiau adevărate drame psihologice cu fiecare
restructurare şi reducere de personal.
Ori rromii,
revenind la subiectul nostru, în foarte rare cazuri, erau proprietari de
pămînturi.
Chiar
dacă existenţa celor mai mulţi era legată de
agricultură, ei fie că munceau prin înţelegere pe
pămînturile altora (după eliberarea din robie), fie, într-o vreme mai
îndepărtată, munca cîmpului era robia însăşi.
De aici
şi „dragostea” deosebită pentru această muncă pe care o
evitau pe cît posibil mai mult, iar cînd nu aveau încotro o exercitau ca pe o
corvoadă.
Deşi
munca rromilor a acoperit şi chiar a dat calitate unui spaţiu
important şi necesar al muncii sociale, ea nu a fost percepută ca
atare şi nu a fost considerată element important al vieţii
economice.
George Porta,
analizînd „Valoarea robilor ţigani”10, prezintă, de fapt,
preţurile cu care se vindeau ţiganii robi în diferite zone şi în
diferite perioade de timp, valoarea lor de schimb în natură sau pe foaia
de dotă, dar nu efectuează o evaluare economică a aportului
acestei populaţii la viaţa economică a societăţii
chiar şi în situaţia de obiect de inventar al stăpînilor.
Faptul că
se plătea scump pentru un rob sau se cheltuia timp şi resurse
importante pentru prinderea şi recuperarea robilor fugitivi, ne
arată, în primul rînd, valoarea lor economică, dar această
evaluare care nu le aparţinea pentru ei însemna exploatare, mizerie,
umilinţă şi lipsă de orice orizont, într-o agricultură
ce le interzicea identitatea de oameni, conferindu-le-o pe aceea de unelte sau
inventar agricol.
S-ar
părea că plugul cu brăzdar de fier, căruţa cu
şine metalice pe roţi, uneltele agricole de fier, sînt legate strîns
de prezenţa rromilor pe aceste meleaguri, dar munca lor, deşi
productivă, venea, de fapt, în slujba muncii cîmpului, avînd pentru acel
timp caracter de deservire. De aceea, caracterul marginal al
activităţii economice desfăşurate de poporul rrom apare mai
bine caracterizat prin conceptul de complementaritate economică.
3. Deşi comerţul reprezintă un domeniu
intrinsec activităţii economice, în cazul rromilor acesta
capătă o semnificaţie deosebită.
Indiferent la
care neam ar aparţine o bună parte din etnia rromilor, membri
săi consideră comerţul ca pe a doua lor natură. De fapt, în
interiorul etniei, activitatea comercială poartă numele de negoţ.
Dacă în
privinţa originii, credinţele sau explicaţiile oferite de
diferiţi membri ai etniei rromilor se deosebesc sensibil de la un grup la
altul, iar cei mai mulţi ridică din umeri la o asemenea întrebare,
atunci cînd sînt chestionaţi cum au ajuns prin aceste locuri,
surprinzător de mulţi răspund: „pe-aici pe noi negoţul ne-a
adus”.
Şi s-ar
părea că în toate timpurile o bună parte dintre rromi şi-au
legat existenţa de cîte o formă de comerţ. Fie că
desfăceau produsele propriei munci sau activităţi, fie că
vindeau produse cumpărate de la coetnici sau alte persoane.
De
reţinut rămîn şi situaţiile cînd produsele proveneau din
furt. Acesta era comis fie de cel care efectuează şi vînzarea, fie,
în multe cazuri, de către majoritari care erau mai apropiaţi de
„sursă”, aveau acces mai uşor la ea şi erau mai greu de
bănuit. Aceste produse erau cumpărate de la autorii furtului cu
preţuri foarte mici şi apoi revîndute în alte zone cu preţuri
mai mari (mai ales de către rromii voiajori), realizîndu-se şi în
acest caz o formă de cooperare, chiar dacă se derula sub semnul
antisocialului!
În caz că
se descoperea că produsul este furat sau are o provenienţă
ilegală, în covîrşitoarea majoritate a cazurilor, vînzătorul era
şi cel care suporta pedeapsa.
Rromii
comercializau produsele fie în locuri de desfăşurare stabile sau
tradiţionale (bîlciuri, tîrguri, oboare, etc.) fie, în proporţie
covîrşitoare, sub forma comerţului ambulant.
Întotdeauna
rromii au dezvoltat un comerţ de întîmpinare căutînd clientul
şi determinîndu-l să cumpere: vite (geambaşii), obiecte de uz
gospodăresc (căldărarii, cocalarii, bidinarii, rudarii,
ursarii), obiecte de podoabă şi cult (argintarii, lucrătorii în
plastic, florarii), covoare, mătăsuri şi tricotaje (ţiganii
de mătase, ursarii).
Este greu de
imaginat o persoană care pleca special de acasă pentru a
„cumpăra ceva de la ţigan”. Acesta trebuia întîlnit, trebuia să
apară de undeva, să fie văzut sau auzit cum îşi
prezintă produsele, şi dacă ceva din ce prezenta era tentant sau
era de trebuinţă, se cumpăra.
Dincolo de
relaţionările pe baza de prestări şi de producţie ale
fierarilor, ciubotarilor, lustragiilor, zidarilor (zavragiilor), sau
lăutarilor, cele mai importante forme de cooperare şi schimburi de
activităţi cu populaţiile de contact s-au stabilit prin
intermediul negoţului.
Dar nici
această formă de activitate nu a putut să se dezvolte astfel
încît să capete aspecte definitorii pentru întreaga etnie (cum s-a
întîmplat, de exemplu, cu populaţia evreiască sau armenească),
rămînînd tributară formelor de desfacere şi volumului de
mărfuri desfăcute, care i-au imprimat un caracter marginal; asociat
fiind cu piaţa neagră sau expedientele.
4. Componenta religioasă
Populaţia
de rromi a fost desprinsă dintr-un spaţiu cu religii cunoscute, cel
mult la modul teoretic, doar de cîţiva iniţiaţi din spaţiul
european, în general, şi cel balcanic, la care ne referim, în special. În
ceea ce priveşte practica de cult sau acceptarea acesteia, lucrurile
stăteau şi mai puţin bine.
Practicarea
religiei proprii necesita nu numai acceptul greu de primit al populaţiilor
autohtone (într-o vreme cînd intoleranţa religioasă se manifesta cu o
feroce acuitate), dar şi elemente şi edificii de cult mult prea
costisitoare şi greu de realizat (cu arhitectură total diferită,
cu dimensiuni gigantice, cu materiale rare, greu de procurat în spaţiul
balcano–european).
Acestea
reprezintă principalele motive pentru care rromii nu au dezvoltat o
viaţă religioasă proprie.
O
contribuţie serioasă la această stare a constituit-o şi
faptul că fiind într-o continuă căutare a comenzii sociale
şi a mijloacelor de existenţă, ei nu şi-au permis (cel
puţin cei care au aparţinut principalului flux migrator) să convieţuiască
în comunităţi mari, în număr mare pe acelaşi teritoriu pe
care să-l populeze aproape exclusiv (aşa cum s-a întîmplat cu
populaţia maghiară, germană, turcă etc.). De fapt,
această cauză poate fi şi un efect.
Rromii au
„aderat”, în cele mai multe cazuri, la religiile dominante din zonele în care
s-au aşezat, ori au ignorat pur şi simplu normele şi practicile
de cult.
Ultimul aspect
îşi găseşte realitatea în cazul populaţiilor de rromi a
căror existenţă a fost legată de tipul de viaţă
nomad (voiajor). Ceilalţi, care au trăit alături de
ortodocşi, au aderat la ortodoxie (şi sînt în proporţia cea mai
mare), o bună parte sînt catolici (în cîteva judeţe din Moldova, o
parte din cei din Transilvania şi o parte — nu prea numeroasă — din
Banat). Unii dintre rromii care au trăit în Dobrogea au trecut la mahomedanisn,
iar mulţi dintre rromii care nu au fost atraşi de „religiile
tradiţionale” s-au îndreptat către alte confesiuni, dintre care se
evidenţiază clar cultul penticostal.
Întîlnim rromi
adventişti, baptişti, apostolici etc., dar nu în număr aşa
de mare ca în cadrul cultelor menţionate.
Aşa se
face că în cadrul etniei rromilor întîlnim un întreg mozaic religios.
Faptul că
nu au avut biserică proprie care să-i „adune” în jurul său,
dezvoltînd limba şi practicile religioase, prin reproducere şi
îmbogăţire, a permis această „sciziune” religioasă care, în
esenţă, înseamnă o participare marginală la viaţa
spirituală a altor populaţii.
Rromii au dat
uitării, au adaptat sau transformat credinţe şi
divinităţi proprii, schimbîndu-le în multe din cazuri semnificaţia
iniţială, pentru a le transfera în domeniul etnograficului,
obiceiurilor etc.
Astfel,
tridentul (trišula) dumnezeului indian Şiva a devenit crucea
creştină (truśul), iar închinăciunile şi ofrandele
aduse acestui Dumnezeu s-au transformat în obiceiul de Crăciun al
umblatului cu Şiva (o căpăţînă de porc
împodobită, în jurul căreia se ura şi/sau se descînta).
Marele
lingvist şi rromolog W. R. Rishi aprecia, în acelaşi sens, că
„trecerea timpului şi pierderea contactului cu ţara de
baştină, combinată cu influenţa creştinismului, i-au
făcut pe rromi să uite pe zeiţa lor (protectoare — n.n.) Kalica
(Kali), căreia i-au dat o altă formă (creştină)
şi anume aceea a zeiţei Sarah (sau Sara — n.n.)”.11
Marginalizarea
religioasă manifestată în mozaicul religios al populaţiilor
de rromi îşi găseşte un alt indicator în limba de cult
utilizată. „Limba rromani nu este utilizată în activitatea de tip
religios, una dintre sursele importante ale menţinerii unei limbi
minoritare. Atunci cînd rromii participă la viaţa religioasă, ei
o fac împreună cu comunitatea majoritară şi în limba acesteia”12,
care poate fi română, maghiară, germană, turcă sau
tătară.
5. Componenta culturală
Rromii s-au
răspîndit tot mai mult, în mici grupuri familiale, pe teritorii din ce în
ce mai întinse. Acest fapt le conferea şanse mai mari de a „întîlni”
comanda socială. Activităţile desfăşurate, în mare
parte de genul prestaţiilor, le asigura, fie şi în formă
precară, existenţa supradimensionatelor lor familii.
De aceea ei nu
au avut şansa conservării, autodezvoltării şi
perfecţionării unei culturi vaste, unice şi cvasiindependente —
trăsături a căror existenţă presupun grupuri mari de
oameni ce convieţuiesc pe un teritoriu comun pe care-l utilizează
printr-o activitate transformatoare îndelungată.
Aceste
elemente ar fi conferit într-adevăr culturii rromilor contururi şi
identitate specifică, determinată de componente proprii.
Neîntrunindu-se
condiţiile necesare, sîntem nevoiţi să apreciem că
specificitatea culturii rromilor constă în modul particular în care
şi-au însuşit cultura populaţiilor de contact. Pe aceasta au
grefat-o pe elementele proprii moştenite, conservate şi transmise în
condiţii de o mare diversitate.
Caracterul
oral al acestei culturi este un element ce ne obligă să
reflectăm înainte de orice afirmaţie sau apreciere asupra sa.
Lipsa
spaţiului comun de viaţă şi muncă îşi pune
amprenta şi asupra vieţii şi producţiei culturale.
„Dacă poziţia ocupată de o populaţie într-un sistem social
prezintă o durată istorică semnificativă, este de presupus
că în pattern-urile culturale specifice ale respectivei populaţii se
înscriu şi efectele unei asemenea poziţii, cît şi reacţiile adaptative la respectiva poziţie”13.
Ori tocmai durata şi poziţia sînt elementele ce au făcut ca viaţa
populaţiei de rromi să graviteze în jurul lui a fi în sensul
de a exista şi nu în jurul lui a avea, a cumula, cum s-a întîmplat
cu majoritatea celorlalte populaţii.
Aceasta
şi-a pus amprenta pe modul de viaţă, pe raporturile cu
ceilalţi (gajo) etc., dar a generat şi o atitudine
defensiv–contemplativă în faţa vieţii şi problemelor
sale. Acest aspect reprezintă fie izvorul, fie reflexul (efectul) acestei
propensiuni pentru a fi înainte de orice a avea, ceea ce
imprimă o detaşare a cărei sorginte nu poate fi decît disperarea
şi nesiguranţa.
Pe
această bază s-a clădit o filosofie proprie, definită, din
păcate, de sintagma: „trăieşte ziua de azi şi în rest
fie ce-o fi, vom mai vedea dacă vom ajunge pînă atunci”,
filosofie ce s-a dovedit, în mod ce poate părea paradoxal la prima vedere,
aptă să asigure perenitatea şi continuitatea.
În acest
context îşi găseşte temeiul şi „dualitatea morală a
ţiganului” pe care Lucian Cherata o considera „răspunsul acestora la
umilinţele şi prejudecăţile cu care cei ce se numesc gajo i-au tratat vreme îndelungată”14.
„O
cultură tradiţională folclorică se cristalizeză în mod
special în comunităţle rurale, în condiţii de accentuată
şi îndelungată izolare. Istoria ultimilor 8–900 de ani a
populaţiei de rromi a fost istoria unei comunităţi care nu a
trăit niciodată o perioadă suficient de îndelungată în mod
izolat, în comunităţi omogene relativ mari”15 şi de
aceea producţiile culturale menţionate de Mihai Merfea16 şi Tudor Amza17 în lucrările lor, apar fie adaptări
ale unor moşteniri ancestrale din vechea Indie la obiceiurile,
tradiţiile, practica şi producţiile culturale ale spaţiilor
în care trăiesc, fie datini şi obiceiuri ale populaţiilor
majoritare de contact impregnate de rromanes, prelucrate şi
adaptate în procesul interferenţei şi cooperării impuse de
procesul vieţii reale în care trebuinţele şi nevoia socială
îşi au locul bine definit de însăşi contextul istoric.
Acestea sînt
chiar elementele care au favorizat simbioza culturală ce
caracterizează cultura marginală a populaţiei de rromi. „Doar o
limbă scrisă şi cultivată reprezintă instrumentul
dialogului cu cultura altor comunităţi... Limba rromani nu a fost o
limbă a intelectualităţii rromilor... Lipsa unei limbi
cultivate, scrise, a influenţat negativ conservarea culturii
tradiţionale şi dezvoltarea unei culturi literare proprii. Aşa
se face că şi colectivitatea rromilor este în mare măsură
lipsită atît de o cultură de tip modern, cultivată, scrisă,
cît şi de o cultură tradiţională de amploare. Lipsa unei
limbi scrise, a unei intelectualităţi legate de profilul etnic
specific (lingvişti, literaţi, etnografi, folclorişti),
caracterul dispersat al vieţii rromilor, sînt factori esenţiali care
fac ca profilul cultural etnic să fie mai degrabă fragmentat, decît
coerent şi suficient de elaborat”18.
6. Componenta educaţională
Unul dintre
primele şi cele mai frecvente stereotipuri vis-ŕ-vis de
populaţia de rromi îl reprezintă cel cu privire la lipsa
educaţiei: „ţiganii sînt needucaţi”. Şi afirmaţia este
valabilă dacă ţinem seama de faptul că majoritatea celor
care fac astfel de aprecieri au în vedere mijlocul modern cel mai important al
procesului educaţional — şcoala.
Una din
concluziile oferite de cercetarea efectuată în 1992 asupra populaţiei
de rromi19 a fost aceea că 27% dintre membrii acestei etnii
sînt practic analfabeţi. (În rîndul femeilor procentul se ridică la
35%).
Într-o
cercetare mai recentă efectuată asupra populaţiei de rromi din
municipiul Ploieşti20 se constată că 22% dintre
aceştia sînt în aceeaşi situaţie. Aceasta înseamnă că
datele sînt foarte apropiate, deci sînt reale, credibile.
Jean-Pierre
Liégeois spune că „sîntem în siguranţă dacă afirmăm
că peste jumătate din rromii şi nomazii de vîrstă
şcolară din Europa nu frecventează şcolile”21.
Putem fi de acord cu afirmaţia dacă avem în vedere că autorul
vizează, de fapt, rromii din vestul Europei, iar aici ideea de rrom este
aproape univoc legată de cea de nomad (voiajor), ceea ce, pentru contextul
strict al acestor rînduri, poate fi înţeles şi ca om care nu poate
frecventa şcoala sau o face mult mai greu decît sedentarii. Dar nu aceasta
este problema.
Educaţia
are o sferă cu mult mai largă. Ea înseamnă, înainte de toate,
procesul prin care se realizează socializarea, adică pregătirea
pentru viaţă, pregătirea pentru a face faţă şi a
rezista solicitărilor şi vicisitudinilor vieţii.
Neîndoielnic,
meseria (profesia) sau un set de deprinderi capabile să asigure
individului existenţa zilnică sau răspunsul adecvat stimulilor
şi necesităţilor bio-sociale, reprezintă principalul
indicator al socializării.
Mijlocul sau
procesul prin care acest indicator se îndeplineşte (realizează) este,
desigur, educaţia, iar în vremurile modene instrumentul principal prin
care omul accede la educaţie îl reprezintă şcoala. Acesta este
principalul instrument al educaţiei, dar nu singurul şi nu în toate
timpurile a avut locul şi rolul prezent.
Secole în
şir oamenii s-au educat şi socializat (citeşte pregătit
pentru viaţă) fără a face apel la instrumentul modern
reprezentat de şcoală.
Cea mai mare
parte dintre oameni deveneau apţi să înfrunte solicitările
vieţii fără să fie sprijiniţi de normele şi
deprinderile şcolare. Numai o dată cu creşterea gradului de
complexitate al societăţii, impus de dezvoltarea tehnică şi
dezvoltarea exponenţială a producţiei şi trebuinţelor
sociale, acest lucru a fost din ce în ce mai dificil. Totuşi rromii, în
ciuda acestor dificultăţi, în bună parte, sfidează şi
în prezent acest instrument eficient în deprinderea unei meserii şi a unor
norme de comportament. Ei apelează în continuare la forme şi procedee
premoderne sau de sorginte proprie în care au mai multă încredere şi
care sînt mai în acord cu modul lor de viaţă. Chiar dacă aceste
forme şi procedee devin anacronice în raport cu cele moderne, intrînd
uneori în conflict, ele au însemnat mult în viaţa acestui popor.
Astfel,
rromii, popor apatrid, fără teritoriu, fără un guvern care
să-i reprezinte şi apere, fără armată şi
proprietăţi, au realizat un lucru pe care alte popoare, cărora
nimic din cele de mai sus nu le-a lipsit, nu au reuşit. În timp ce astfel
de popoare, strălucind de glorie şi putere la un anumit moment al
istoriei, au părăsit scena acesteia din vremuri demult apuse, rromi
au rezistat, supravieţuindu-le.
Ori acesta
înseamnă, cu sau fără voia noastră, pregătire de
viaţă, tradusă în adaptibilitate, maleabilitate şi
rezistenţă — trăsături pe care doar o bună socializare
le poate crea şi oferi, adică forme de educaţie solide,
specifice şi eficiente.
În acest
punct, nolens volens, se nasc o serie de întrebări cum ar fi: ce fel
de educaţie fac rromii, sînt ei educaţi sau nu? Avem de-a face
într-adevăr cu un proces educaţional, cu un proces de educaţie
în accepţia modernă a conceptului sau avem în faţă o
altă practică a educaţiei? Reprezintă aceasta o formă
mai bună decît formele practicate de populaţiile majoritare de
contact, este mai puţin bună sau putem vorbi de un alt concept
şi altă înţelegere a procesului educaţional? Aprecierile
şi judecăţile de valoare faţă de aceste forme îşi
au temeiul în necunoaşterea lor, în aversiunea faţă de ceva
nociv sau în practica noastră de a reacţiona la ceea ce este diferit?
Înclinăm
a sugera că este vorba de un alt concept şi altă practică a
educaţiei în vederea socializării, o practică aproape
necunoascută şi insuficient studiată.
Femeile
„rromilor căsaşi” (robi de casă) erau nu numai confidente,
menajere, bucătărese ori vindecătoare, ci şi educatoare a
odraslelor boiereşti şi domneşti ori ale familiilor mai
înstărite.
Şi
procesul începea cu alăptatul (doicile) şi se termina cînd respectiva
odraslă lua drumul şcolii, străinătăţii, sau se
căsătorea.
Aceste odrasle
au dispărut (cel puţin ca pătură, ca entitate socială)
deşi literatura sau alte surse nu menţionează cazuri de
omucidere, răzbunare etc, pe cînd odraslele femeilor rrome au dăinuit
supravieţuindu-le.
Dătător
de seamă pentru această supravieţuire nu poate fi decît
însuşi modul în care s-a efectuat socializarea, educaţia.
Liégeois spune
că „în urma observaţiilor făcute în Italia, Austria, Marea
Britanie (ale căror concluzii pot fi extrapolate) s-a remarcat că
rromii cultivă la copii cu precădere un simţ acut al
realităţii, o înţelegere a mediului, vivacitatea, capacitatea de
empatie faţă de alţii, un spirit de independenţă, de
iniţiativă, abilitatea de a concepe strategii pentru supravieţuire (s.n.), simţul colectivităţii şi un simţ al ritmului
şi mişcării, pe care societatea abia le apreciază”23.
Dar această „cultivare” ce altceva poate fi dacă nu educaţie
după norme, precepte şi concepţii proprii?
Desigur,
precedenta afirmaţie–interogaţie generează alte întrebări
şi noi probleme: cît de anacronic este sau devine acest mod de
educaţie în timpurile şi condiţiile moderne? Ce şanse mai
are pentru viitor? În ce măsură merită păstrat, amendat sau
eradicat? Cu ce instrumentar şi în ce condiţii ar fi posibilă o
schimbare care să ofere şi siguranţă? Cine, cînd şi
cum o poate face?
Dacă am
ţine cu tot dinadinsul să evităm eroarea, să nu
greşim, am încheia aceste rînduri cu interogaţiile de mai sus, dar
cum nu ţinem la acest lucru, riscăm afirmînd că: este nevoie de
o foarte bună şi nuanţată cunoaştere şi, mai ales
bunăvoinţă, de la caz la caz, de la situaţie la
situaţie,de a fi întotdeauna bine
documentaţi şi animaţi de gîndul de a construi şi nu de
a caricaturiza, de a cultiva şi nu de dragul de-a face, de a înfrumuseţa
şi nu de a urîţi.
NOTE:
1. Apud Jean-Pierre Liégeois: Gypsies
and travellers, Council for Cultural Co-operation, Strasbourg, 1987, p.
162.
2. Ion Chelcea: Ţiganii
din România — monografie etnografică, Institutul central de Statistică,
Bucureşti, p. 150.
3. Idem.
4. Op. cit. p. 151.
5. Ion Chelcea, op. cit. p. 151
6. Vasile Burtea: Neamurile de
rromi şi modul lor de viaţă în revista Sociologie
românească nr. 2—3/1994, p. 257.
7. Elena Zamfir,
Cătălin Zamfir (coordonatori): Ţiganii între ignorare şi
îngrijorare, Edit. Alternative, Bucureşti, 1993, p. 66.
8. Idem.
9. Vasile Miftode: Migraţiile
şi dezvoltarea urbană, Editura Junimea, Iaşi, 1978, p. 30.
10. George Potra: Contribuţiuni
la istoricul ţiganilor din România, Bucureşti, Editura
Fundaţia Regele Carol I, 1939, p. 87.
11. W. R. Rishi: Multilingual
Romani Dictionary, Edit. The New Age Printing Press, New Delhi, 1974, p.
II.
12. Elena Zamfir,
Cătălin Zamfir (coordonatori), op. cit. p. 22.
13. Op. cit. p. 19.
14. Lucian Cherate: Istoria
ţiganilor, edit. Z, 1993, p. 58.
15. Elena Zamfir,
Cătălin Zamfir (coordonatori), op. cit. p. 23.
16. Mihai Merfea: Ţiganii
— integrarea socială a rromilor, Edit. Barsa, Braşov, 1991, p.
42—71.
17. Tudor Amza: Ţiganii —
o lume a contrastelor, Edit. Georgiana, 1994, p. 55-65.
18. Elena Zamfir,
Cătălin Zamfir op. cit. p. 92.
19. Cea mai mare parte din datele
culese cu prilejul acestei cercetări au fost sintetizate în volumul Ţiganii
între ignorare şi îngrijorare, coordonatori: Elena Zamfir,
Cătălin Zamfir.
20. Maria Cobianu-Băcanu;
Elena Cobianu; Petrişor Alexandrescu (coordonatori): Etnia rromilor în
Municipiul Ploieşti — Studiu monografic — Diagnoză şi
prognoză socială, institutul de Sociologie al Academiei Române,
1995, p. 28.
21. Jean-Pierre Liégeois, op.
cit. p. 14.
22. George Potra, op. cit. p. 87.
23. Jean-Pierre Liégeois, op.
cit. p. 143—144.
*
Vasile Burtea (n. 1950), a absolvit Facultatea de
Filosofie, secţia de sociologie a Universităţii Bucureşti
în 1974 şi Facultatea de Economia Industriei Construcţiilor şi
Transporturilor din cadrul ASE Bucureşti, doctorand în problematica
relaţiilor interetnice în România. Între 1990–1996 a lucrat ca expert în
cadrul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale. În prezent este
şeful Oficiului Naţional pentru Integrarea Socială a Rromilor la
Departamentul pentru Minorităţile Naţionale din Guvernul
României. A publicat studii şi articole în domeniul situaţiei romilor
din România.