Străvechi
valori culturale româneşti în arhitectura ecleziastică din
Transilvania*
Aurelian Trişcu
În
Transilvania, ca şi în celelalte ţinuturi ale ţării
noastre, roadele pămîntului şi ale culturii au fost bogate. S-au
întîlnit aici influenţe şi creaţii dintre cele mai variate,
într-o convieţuire care trebuie să-şi primească ea
însăşi preţuirea ce i se cuvine.
În
consecinţă, în spiritul unor virtuţi ale înaintaşilor
noştri, se impune susţinerea unui ecumenism arhitectural, cu
înţelesurile fecunde pe care le-a păstrat conceptul „oeucumenic”, din
Grecia antică pînă în arhitectura contemporană. Oikoumenê înseamnă pămînt locuit ori parte locuibilă pe suprafaţa
pămîntului. Termenul nu stă departe de oikérosis care,
după cum arată Francis Peters în „Termenii filozofiei greceşti”
semnifică totodată: apropiere, acceptare, iubire şi protejare.
Este vorba deci de recunoaşterea propriei fiinţe şi de
mijloacele necesare pentru a ocroti, ceea ce în cazul nostru apare de o
însemnătate covîrşitoare. Mai de curînd, arhitectul japonez Kisho
Kurokawa, iniţiator al metabolismului, susţine interculturalismul,
fără să insiste (după cum singur precizează) asupra
tradiţionalismului şi etnicismului. Kurokawa socoteşte, ca
mulţi dintre noi, că numai respectînd identitatea şi integritatea
fiecărei culturi putem păstra şi susţine întregul,
considerat în totalitate.
În acest sens,
arhitectura cu diversele sale forme, vîrste şi paternităţi,
merită dragoste şi protecţie, pentru că nu face rău
nimănui, se alcătuieşte de fiecare dată spre fericirea
omului şi rămîne o trăsătură esenţială a
culturii, martor al geniului locului.
*
Din
mulţimea valorilor culturale româneşti care s-au materializat în
operă de arhitectură ecleziastică transilvană, am putea
să amintim acum, pentru a le pune în evidenţă, şase
biserici de mici dimensiuni, ce au dăinuit pînă astăzi în Strei
şi Streisîngiorgiu, Densuş şi Gura Sada, Prislop, şi
Sîmbăta de Sus. Fiecare păstrează în singurătatea sa o
anumită măsură specifică arhitecturii noastre populare, iar
toate împreună, atestă cu vigoare vechimea vieţii creştine
prin aceste locuri şi apartenenţa lor la obştea românească.
Martori din
primele secole ale erei noastre se află cuprinşi — ca un simbol — în
zidurile şi în stîlpii edificiului de la Densuş, prin pietrele romane,
lespezile cu bazoreliefuri şi inscripţii, fragmentele de coloane
şi altarele votive provenite, după cît se pare, de la Ulpia Traiana
Sarmizegetusa.
Atît
monumentul de la Densuş, unul dintre cele mai inedite din întreaga
noastră istorie, cît şi cele două biserici de pe valea
Streiului, prezintă alcătuiri compoziţionale şi forme
romanice simplificate care determină datarea lor în secolul al XIII-lea,
în perioada de formare a statelor feudale româneşti. Aceste trei lăcaşuri
de cult păstrează în interior picturi murare de influenţă
bizantină. Cele din Densuş, zugrăvite de Ştefan în 1443
şi cele din Streisîngiorgiu realizate din iniţiativa cneazului
Bălea de către zugravul Teofil la începutul secolului al XIV-lea,
vădesc strînse legături stilistice cu pictura de epocă din
Ţara Românească. La Strei, în a doua jumătate a aceluiaşi
secol XIV, meşterul Grozie realizează în frescă sinteza unor
influenţe bizantine şi nord-italiene. Ctitori ai vremii precum
cnezaul Laţcu Cîndreş şi soţia sa Nistora sînt
înfăţişaţi în tabloul votiv realizat în 1409 la
Streisîngiorgiu, cînd biserica a fost reparată şi repictată.
În celelalte
trei mici biserici şi importante monumente din Gura Sada, Prislop şi
Sîmbăta de Sus, lumea Bizanţului se afirmă atît în pictură
cît mai ales în structura spaţială şi în formele arhitecturale
caracteristice cu trimiteri directe la modele consacrate.
Monumentul de
excepţie care este biserica Sf. Mihail din satul Gura Sada, realizat în
aceeaşi epocă de început a arhitecturii româneşti de zid (sec.
XIII), are planul originar cu patru alveole dispuse în formă de cruce în
jurul unui pătrat, deasupra căreia se înalţă turla ce se
sprijină direct pe cele patru bolţi. Tipul de plan patrulob (sau
quadriconc) se întîlneşte, după cum arată Cyril Mango în
„Architettura bizantina” sau Carlo Perogalli în „Architettura dell’altomedioevo
occidentale”, fie în bisericile Panaghia-Atena, Resafa-Siria, Sf.
Grigore-Ani-Armenia din secolelel V şi VI, fie în arhitectura evului mediu
timpuriu de pe teritoriul Italiei, la baptisteriile din Biella, Galliano
lîngă Cantu sau Vescovado di Como din secolele IX, X şi XI. Edificiul
din Gura Sada, ale cărui bolţi sînt modelate cu o cuceritoare
libertate formală, şi-a adăugat în timp alte mici încăperi
şi un turn clopotniţă cu foişor de lemn, specific
bisericilor de piatră din Ţara Haţegului. Pictura murală
actuală este executată în 1765 de zugravii Nicolae de Piteşti
şi Ion din Deva.
O strînsă
legătură cu prototipuri realizate în Ţara Românească
(începînd cu Vodiţa călugărului Nicodim, cel pregătit la
muntele Athos, şi continuînd cu Tismana şi Cozia), o prezintă
biserica mănăstirii Prislop, ctitorie din 1564 a domniţei
Zamfira, fiica lui Moise Vodă. De plan triconc şi cu turla pe naos,
biserica zidită din piatră brută, păstrează piatra de
mormînt a ctitoriei, piatră decorată cu stema Ţării
Româneşti (+1580). Fragmentele de pictură murală sînt din 1759.
În
sfîrşit, biserica mănăstirii Sîmbăta de Sus, începută
în 1657 de vornicul Preda şi terminată de Constantin Brîncoveanu, se
înscrie în grupul ctitoriilor de peste munte, cu forme specifice pentru
arhitectura muntenească de epocă, prin planul tricon, turla pe naos,
decoraţia exterioară cu ocniţe sub streşină şi
brîu marcat prin şiriuri de cărămizi aşezate în zimţi.
Pictura de tip brîncovenesc a fost executată în 1766 de zugravii
Ionaşcu, Pană şi Mihai.
Nu ne vom mai
opri acum asupra altor vechi edificiii reprezentative ca bisericile din
Crîşcior, Ribiţa sau Rîmeţ (din secolele XIV şi XV),
româneşti prin ctitori şi pictori zugravi, prin tradiţia
structurilor şi a formelor. Socotim însă că, pe lîngă
datele istorice sau cele ce privesc tipologia, influenţele şi
performanţele tehnice (îndeobşte studiate), este necesar să fie
subliniate calităţile spaţiale-arhitecturale ale acestor
inconfundabile monumente.
Concentrate în
plan, cu dimensiuni care sînt de multe ori extrem de reduse, bisericile
amintite au o înfăţişare rustică şi pitorească
dar se impun cu forţă, fie prin turnul din piatră de o geometrie
simplă şi clară ca la Strei sau Densuş, fie prin masa
unitară, compactă dar zveltă, ca la Prislop. Spaţiul
interior de la Gura Sada este intim şi învăluitor, cu un aer de
mister. Respectarea strictă a canonului de orientare către
răsărit, determină, la Sîmbăta de Sus, ca ultimele raze ale
apusului să lumineze odoarele altarului. Siluetele inedite ale
fiecărui monument se află în relaţii de foarte bună
înţelegere cu natura înconjurătoare.
Păstrarea
tradiţiei a condus la practicarea unor deschideri mici în zidurile groase,
la rezervarea unor suprafeţe mari pentru pictură, la crearea unei
atmosfere de rugă, cu lumină puţină, cu amintirea unor
forme de arce şi bolţi smerite.
Privind
şi retrăind aceste monumente, constatăm încă o dată
că în orice lor şi în orice treaptă de alcătuire
arhitecturală — fie că e vorba de case, sate şi centre de
oraşe, fie de monumente izolate sau aşezări istorice — fiecare
parte contribuie la precizarea şi la îmbogăţirea întregului,
numai în măsura în care îşi păstrează neştirbită
individualitatea, cu propriile trăsături de valoare şi
participă astfel la dialogul comun al culturilor şi al
culturii.
Bisericile
româneşti la care ne-am referit îndeplinesc această rînduială.
Ele trebuie
să fie, desigur, apărate, pentru toate elementele pe care le
conţin şi pe care le sugerează, dar în egală
măsură pentru că fiecare constituie un îndemn de a continua
zidirea în lumina tradiţiei, respectînd canoanele şi imprimînd cu
măsură spiritul zilelor noastre, aşa cum ne-o demonstrează
însăşi continua lor evoluţie.
*Materialul de faţă a fost elaborat pentru
simpozionul „Multiculturalitate în arhitectura ecleziastică din
Transilvania” organizat de Liga Pro Europa la 10-11 iunie 1994 la
Tîrgu-Mureş.
*
Aurelian Trişcu (n. 1924), absolvent al Institutului de
Arhitectură Ion Mincu şi al Facultăţii de Filozofie din
Bucureşti. Este doctor în arhitectură, autor al cărţilor Arhitectura
— obiectiv şi cadru pentru turism, Spaţii urbane
pietonale, Arhitectura italiană. Profesor la
Institutul de Arhitectură Ion Mincu.